CONU DINU

de Mihai Petrovici

Nu l-am mai văzut de mult şi aş dori să-l întreb ce nu l-am întrebat încă, şi anume: de când a început să îndrăgească teatrul ? Prima dată când l-am văzut era demult, demult, într-o iarnă frumoasă, când hlamida zăpezii se aşternuse pe Bucureşti. Fulgii jucăuşi se topeau pe genele şi frumoasele pleoape ale Elvirei Godeanu. Alături de un domn rubicond, în care l-am recunoscut pe Mihai Berechet, era Conu Dinu. Atunci mi-am dat seama (şi după ce i-am citit articolele sale despre histrioni şi teatru) că are ceva sufletesc pentru scenă, pentru reflectoarele aprinse şi pentru diafanele ridicări de cortină. Trecând admirativ pe lângă ei, am fost bucuros că am întâlnit, în apropierea teatrului Odeon de azi, această tripletă a artei. Mergând cu regretata Jeana Gheorghiu la barul de sus de la Athenée Palace, pe care ea îl numea „ Universitatea de la Athenée”, asistam la discuţiile culturale purtate de Petre Ţuţea, N. Carandino, Leon Kalustian şi Gabi Michailescu, ei fiind profesorii noştri. Într-una din zile, domnul Carandino ne-a anunţat că unul din bunii cronicari dramatici, om de viitor, este Dinu Săraru. De atunci i-am citit cu plăcere cronicile şi articolele, convingându-mă că profesorul meu de la Athenée avea multă dreptate. Mergând pe strada Sărindari, l-am salutat în dreptul Palatului „Universul” cu: „Să trăiţi domnule Director !”, căci devenise directorul Teatrului Mic. Fără exagerare, Teatrul Mic în acea perioadă era primul teatru al ţării, care avea trupa cea mai bună cât şi repertoriul cel mai atractiv. Trebuie să precizăm câteva nume: Ion Manta, Olga Tudorache, Florin Vasiliu, Rodica Tapalagă, marele maestru al transfigurării: Gr. Ionescu Gion, Dumitru Furdui, Vasilica Tastaman, Poldi Bălănuţă, Mitică Popescu, marea Eliza Petrăchescu, Vasile Niţulescu, Tudorel Popa, Valy Seciu, Ştefan Iordache, Jeanot Marinescu, Doina Tuţescu, Anda Călugăreanu şi mulţi alţii, dar trebuie menţionaţi Tatiana Iekel şi regretatul Nae Dinică, actor deosebit. Doi profesionişti remarcabili: regizorul secund Nicolae Dănescu (care a fost şi în echipa care a realizat un spectacol celebru la vremea aceea, „Tinereţea unei Regine”) şi Titi Constantinescu, cel mai mare în luminarea spectacolelor (acesta a lucrat pe timpuri cu Liviu Ciulei, căruia i-a luminat un spectacol numit „Goleden Boy”). Conu Dinu a ştiut ce şi-a ales. Tot dânsul s-a zbătut să pună pe picioare o sală părăsită de lângă Piaţa Rosetti, înfiinţând Teatrul Foarte Mic”. Gaby Michailescu îmi spunea că „Dinu e un geambaş de actori şi un priceput director plus administrator excelent”. Trebuie să menţionez câteva spectacole ale Teatrului Mic în Direcţia Săraru, pentru care spectatorii se sculau cu noaptea-n cap (printre care şi eu), stând la rând să prindem bilete la spectacol. Am văzut cum un colonel ieşit la pensie, după ce a reuşit să cumpere patru bilete la „Profesiunea doamnei Waren”, cu Olga Tudorache, s-a bucurat ca după o bătălie câştigată. Pe lângă spectacolul de mai sus, aici am mai văzut şi „Preţul” de Arthur Miler, „Nebuna din Chaillot”, „Vulpile”, „Pluralul Englezesc”, „Richard al III-lea” cu Ştefan Iordache, „Maestrul şi Margareta”, „Antigona”. Tot aici, două mari succese: „ După cădere” de Arthur Miller, cu Vasilica Tastaman în cel mai mare rol din carieră şi „De Pretore Vicenţo”, cu Florin Vasiliu şi Nicolae Tomazoglu. Apoi o splendidă piesă, ce a avut mare succes la Viena: „Romanţă târzie”, cu Nae Dinică şi Tatiana Iekel. Într-o seară, la oră mai târzie, îmi telefonează omul care nu obişnuia să meargă la nici un spectacol, surprinzându-mă cu: „Închipuieşte-ţi că sunt fericit, am fost la Teatrul Mic şi am văzut un spectacol splendid: „Romanţă Târzie”. Era… Gaby Michailescu, impresarul lui Ion Iancovescu, cel ce a înfiinţat Teatrul Mic. Directorul Dinu Săraru i-a cerut lui Gaby Michailescu să scrie pentru Revista Teatrului Mic istoria acestui teatru. Nu numai că directorul i-a publicat istoria ilustrată cu fotografii ale actorilor ce au onorat prin harul lor acest teatru, dar nu i-a tăiat nici măcar o virgulă. A fost şi este mereu un OM ADEVĂRAT. Într-o frumoasă dupăamiază, coborând Sărindarii cu intenţia de a o cunoaşte pe Mihaela Tonitza Iordache, şi pentru a-i lua un autograf pe o carte a ei recent apărută, m-am adresat Directorului, întrebându-l unde o pot găsi. Foarte amabil, dânsul a chemat-o şi mi-a prezentat-o pe frumoasa secretară literară a teatrului, bucurându-mă iar. Tot Mihaela a scos mai târziu o carte (o recomand cu căldură celor ce nu au citit-o încă) despre o altă mare artistă a acestui teatru: Eliza Petrăchescu (cea care, la Iaşi, a avut-o profesoară pe Agatha Bârsescu. Tot la Iaşi a jucat alături de Ramadan în „Periferie” – un mare succes.) Eu am aplaudat-o îndelung, la Teatrul Mic, în „ Oamenii cavernelor”. În perioada de frig şi în zilele geroase din iernile de odinioară, când în teatrele Capitalei spectatorii erau cu paltoane, căciuli şi mânuşi în timpul spectacolului, la Teatrul Mic toată lumea stătea numai în sacouri şi costume, doamnele îşi etalau toalete, fiindcă directorul luase măsuri din timp ca spectatorii să se simtă bine şi să le tihnească spectacolul. M-a încântat un portret grozav, scris de Conu Dinu, făcut unui actor cum nu mai avem azi – Giugaru. De asemenea, mi-au mers la inimă cuvintele ce mi le-a spus astăzi, în 2010, decanul de vârstă al oamenilor de teatru, maestrul Ion Vova, care mi-a vorbit despre Dinu Săraru la Radio. Tot de la Conu Dinu am aflat, urmărindu-i articolele din „ Săptămâna” lui Barbu, că atât între actori cât şi între regizori nu prea există invidie ci doar o admiraţie reciprocă. La Naţional făcea succes echipa de titani ai lui Sică Alexandrescu, în „Scrisoarea Pierdută”, în timp ce, la Teatrul Bulandra”, avusese loc premiera aceleiaşi piese cu excelentul Aurel Cioranu în Cetăţeanul Turmentat şi marele Fory Etterlé în Dandanache. După această premieră a lui Ciulei am văzut în „ Săptămâna” pe Sică Alexandrescu sărutându-se cu Liviu Ciulei, felicitându-se reciproc, pe Calea Victoriei. Citez titlul, care m-a amuzat şi pe care l-am trecut în memorie: „ Doi directori pupat Calea Victoriei”. Autor: Dinu Săraru ! Devenit director general al Scenei Naţionale, Dinu Săraru începe să conducă cu profesionalism trei armate: a funcţionarilor şi muncitorilor; a tehnicienilor (personalului tehnic şi regizoral) şi a actorilor. De multe ori, era comparat cu modul de a conduce şi a administra al doamnei Bulandra. Sălile purtau câte un nume (al foştilor mari directori ai Naţionalului): Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu… Când avea premieră Naţionalul, era un eveniment care făcea repede ocolul Capitalei. Comuniştii au avut şi oameni de excepţie: Doamna Constanţa Crăciun, cel mai bun ministru al culturii, care a ajutat multă lume: în special pe Maria Tănase, Petre Ştefănescu-Goangă, cărora le-a pus maşini la dispoziţie sau Florin Piersic (hotărând reînscrierea lui la facultate, după ce fusese dat afară, din motive politice); Ion Gheorghe Maurer şi Ştefan Andrei (care au impus România în străinătate), Dinu Săraru şi Adrian Păunescu. Nu trebuie uitat nici Zaharia Stancu, care i-a ajutat pe Nicolae Carandino (traducătorul unui spectacol de mare succes al Teatrului Mic- „Să îmbrăcăm pe cei goi”) şi pe acel mare filosof, care a fost Petre Ţuţea, după cei ei ieşiseră din puşcărie. La Naţional s-a întâmplat ca marele meu prieten, Puiu Cristescu, (fiul generalului Cristescu, căruia o stradă din Bucureşti îi poartă numele) să fie consilierul directorului. Mă duceam des la Naţional să discut cu el, omul care avea multe şi frumoase amintiri. L-am rugat să mă ajute, cu aprobarea directorului Săraru, să salvăm biblioteca marelui actor Nicolae Brancomir, a cărui casă urma să se demoleze. Casa a fost demolată, însă biblioteca marelui actor a fost salvată, cu ajutorul lui Dinu Săraru. Gândindu-mă într-o zi la Puiu Cristescu, am scris o pagină despre cariera lui de actor, în „Cronica Română”, unde colaboram. A doua zi, la ora 10, eram în biroul său, spre a-i face o bucurie, dar el mă aştepta cu o sticlă de şampanie: fusese anunţat de Dinu Săraru, care citise gazeta înainte de a ajunge să fie difuzată la chioşcuri. Tot directorul Naţionalului a înfiinţat o splendidă revistă – „Gazeta Teatrului Naţional” - cu portrete de actori, cu interviuri, articole atractive pentru iubitorii teatrului. Participa la redactarea acestei reviste şi doamna Buluc, o veritabilă profesionistă. În paginile revistei semnau oameni de cultură, în frunte cu Răzvan Theodorescu (Ministru al Culturii şi bun prieten al regretatului meu coleg de liceu, Radu Stoenescu), Irina Budeanu, Ludmila Patlanjoglu, Alice Georgescu, Gaby Michailescu, toate nume prestigioase. În această inegalabilă „Gazetă a Teatrului Naţional”, Gaby Michailescu a povestit cum a reuşit să sugereze regizorului Traian Ciuculescu să regizeze „Tache, Ianche şi Cadîr” a lui Victor Ion Popa, precizându-i să se pună bine cu directorul Caragiu şi să-i dea rolul Ianke. Tot aici, Gaby Michailescu povesteşte cum a determinat aducerea lui Caragiu în Bucureşti şi transformarea acestei comedii într-un veritabil şlagăr teatral. În aceeaşi revistă, Dinu Săraru a creionat-o perfect pe cea mai mare artistă a noastră din ultimii 40 de ani: Olga Tudorache, pe care o admir mereu. Ileana Iordache, nepoata lui Băltăţeanu, magnific actor, a scris pagini memorabile despre frumoasa Elvira Godeanu – neuitata Aimée, alături de Vraca şi Doamna Maria, alături de Calboreanu (cel ce se identificase până la perfecţiune cu Ştefan cel Mare). Aceste reviste nu se mai întâlnesc azi, iar sălile nu mai poartă numele foştilor directori. În loc de Camil Petrescu, sala se numeşte azi „Atelier” (să ne ducem oare cu gândul la un atelier de lăcătuşărie sau de croitorie?), iar sala mică, numită Marin Sorescu, fiind destinată recitalurilor de poezie, poartă denumirea de „ 99” ! Conu Dinu a hotărât, împreună cu Ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, şi cu consilierul acestuia, Ion Antonescu, să atribuie titlul de „ Societar de onoare al Teatrului Naţional” multor actori valoroşi, inclusiv tinerilor merituoşi: Maia Morgenstern şi Dan Puric. O faptă ce va intra desigur în istoria acestui teatru, în istoria Scenei Naţionale. Amintirile s-au învălmăşit în iureş, aşa că vă rog să îmi permiteţi să mă întorc o clipă la MARELE TEATRU MIC, cum îl denumeam noi, fanii acestui teatru. Aplaudam cu mâna pornită din umăr (cum spunea neuitatul Amza) pe Florin Vasiliu, care ne înveselea în propria sa piesă: „Vrei să fii nevasta mea?”, ori pe Mitică Popescu, plin de talent, în musicalul „Mitică Popescu”, spectacol grozav. La acest spectacol, pe care îl vedeam a treia oară, m-am întâlnit cu marele caricaturist Mihail Gion şi cu minunata doamnă Ecaterina Oproiu, cea veşnic îndrăgostită de Cinema. La „ Teatrul Mic” întâlneai lume bună, cu adevărat iubitori de teatru şi pe minunaţii histrioni. Altă clipă de mulţumire pentru mine la „Mic” a fost un alt mare spectacol: „Jocul ielelor”, cu G. Ionescu-Gion în Gelu Ruscanu şi George Constantin (fostul student al magnificului Bălţăţeanu) în rolul Ministrului Justiţiei. Între ei îşi consuma talentul Leopoldina Bălănuţă, care era foarte bine în rol. Regia aparţinea lui Crin Teodorescu. Sunt piese ce nu pot fi uitate. Gaby Michailescu intenţiona să realizeze un important spectacol cu marele succes al lui Iancovescu şi Beligan: „ Oraşul fără avocaţi” de Nicolo Manzari, cu Nae Dinică şi Florian Vasiliu în Pilakera. Nu s-a putut realiza acest frumos vis al marelui teatralist, nu din cauza directorului, ci prin imprudenţa lui Nae Dinică. Manevrând cu uşurinţă nişte bani, a fost omorât de o bandă de romi. Tot Gaby Michailescu a prezentat directorului Primei Scene o piesă scrisă de el şi de Mania Antonova, cu care făcuse odinioară triumf în întreaga ţară. Titlul: „Venera Oarbă”, în regia lui Val Mugur (tatăl lui Vlad). Conu Dinu, din scaunul directorial ocupat cândva de Ion Ghica, aprobă piesa, alături de o altă piesă drăguţă, care-i prilejuia talentatei Rodica Popescu posibilitatea să joace dublu rol în regia lui Ion Lucian. Începuseră repetiţiile şi chiar avansaseră („Venera oarbă” în regia lui Matei Alexandru). Dinu Săraru se gândea la aceste două mari succese viitoare ale teatrului dar nădăjduia să-i facă o ultimă bucurie lui Gaby Michailescu, bătrânul decan de vârstă al oamenilor de teatru, care era bolnav. Câtă eleganţă şi câtă omenie la acest director ! Când repetiţiile celor două piese erau avansate, s-a întâmplat un lucru neplăcut: demisionează Dinu Săraru şi, odată cu el, şi Puiu Cristescu. L-am întrebat pe Puiu de ce a făcut-o şi mi-a spus: „ Din onoare, l-am slujit cu întreaga fiinţă pe Conu Dinu, era normal să demisionez odată cu dânsul.” Venind noul director, Ion Caramitru, printre primele dispoziţii a fost şi scoaterea imediată din repetiţii a celor două piese, producând o mare indignare, atât de mare încât l-a deranjat şi pe Caragiale, mutându-l din faţa teatrului. Mai grav, însă: i-a dispărut şi numele, cu toată opoziţia marelui nostru aed, Adrian Păunescu. Teatrul Naţional „ Ion Luca Caragiale” a devenit T. N. B. ! Privesc nostalgic înapoi, retrăind clipele frumoase ale teatrului şi ale vieţii. Domnule Director (căci pentru mine sunteţi tot Director), consideraţi aceste rânduri (ori parole ale mele) o „ Romanţă târzie”. Mihai Petrovici.