INVITAȚIE LA DIALOG: DR. HAB., PROF. SVETLANA COJOCARU

Daniela GÎFU: O ilustră personalitate, erudită, întreprinzătoare, devotată, abilă, cu un entuziasm așezat și o convingere nestrămutată, galantă, mereu preocupată de noile tendințe tehnologice, dar și de împlinirea idealului nostru național... sunt doar câteva trăsături pe care le-am remarcat la dumneavoastră. Cât de mult m-am apropiat de cum vă vedeți dumneavoastră, distinsă Doamnă?

 

Svetlana COJOCARU: Eu mă văd un pic altfel: mai puțin sociabilă decât mi-ași dori, deloc întreprinzătoare – dar mă bucură nespus de mult faptul, că Dvs. îmi atribuiți aceste calități! Îmi rămâne să le ating...

 

Daniela GÎFU: Puţină istorie personală, vă rog! Sunteți născută în satul Butuceni, raionul Râbniţa din Transnistria, unde ați și făcut școala medie. Subiectul transnistrean rămâne unul delicat. Ați putea să punctați câteva dintre momentele cheie din copilăria dumneavoastră care v-au marcat atât parcursul profesional, cât și pe cel personal?

 

Svetlana COJOCARU: În primii ani de copilărie, Transnistria a fost doar locul unde îmi petreceam vacanțele. M-am născut acolo, fiindcă părinții, care lucrau în nordul Basarabiei, veniseră în satul natal pentru vacanța de vară. Ulterior, s-au transferat cu serviciul în stânga Nistrului, ajungând până la urmă în satul natal, însă eu eram deja studentă la Chișinău. Când Tiraspolul s-a autoproclamat “republică”, locuitorilor din regiune li s-a propus să-și perfecteze pașapoarte “transnistrene” (noțiunea de buletin de identitate acolo nu există). Tatăl meu nu mai era în viață, iar mama până la sfârșitul vieții așa, nu s-a conformat. Conflictul transnistrean s-a produs cu 30 de ani în urmă, până atunci nici toponimicul respectiv nu era în uz. Și ne-au marcat anume evenimentele din 1992, când o perioadă nu mai aveam legătură cu mama, iar după ce a devenit posibilă deplasarea de pe un mal pe altul, nu-mi venea a crede că sunt într-o realitate și nu într-un decor al unui film de război: clădiri ciuruite de gloanțe, inscripții în limba rusă “Atenție, minat!”, soldați cu armele îndreptate spre tine, declarații la așa-numita frontieră cu explicațiile acelorași soldați, că eu, în calitate de cetățean străin, trebuie să completez un anumit formular – și îmi venia să strig: “Cine din noi e cetățean străin? Eu, născută aici, sau tu, venit de aiurea?” Atunci am simțit cu adevărat atașamentul față de Butuceni, față de casa părintească. Nu cred că aș putea evidenția în copilăria mea ceva deosebit. Poate că am citit mai mult decât alți copii, având exemplul părinților care erau mereu cu cartea în mână, cu teancuri de caiete de corectat în față.

 

Daniela GÎFU: Ce a însemnat vatra părintească atât din perspectiva omului simplu, cât și din perspectiva socială? V-ați dorit mai mult sau mai puțin decât ați reușit?  

           

Svetlana COJOCARU: Cred că am reușit mai mult decât mi-am dorit și le sunt recunoscătoare părinților mei, profesori de școală, că s-au străduit să-mi asigure o cultură multilaterală, chiar și în condițiile unui sat, unde - pe timpul copilăriei mele - încă se foloseau lămpile pe gaz. Nu erau muzee?! Tatăl venea de la oraș cu albume de pictură și cărți poștale, reproducând operele celor mai celebri artiști. Pictura italiană am cunoscut-o din ilustrațiile la scrierile lui Stendhal (mulțumesc editurii care le-a inclus!). Teatrul venea în casă prin undele de radio (nu pierdeam nicio emisiune de “Teatru la microfon”). S-a găsit chiar și un profesor de muzică care mi-a dat câteva lecții de vioară, dar părinții au decis să-și schimbe locul de muncă, mai aproape de satul natal, iar în localitatea nouă un profesor de muzică nu s-a mai găsit.

 

Daniela GÎFU: Sunteți într-o proporție importantă una dintre fiicele “socialismului dezvoltat”, când grafia latină a fost interzisă în Republica Moldova și Ucraina, anul 1989, găsindu-le practic pe pragul de a-și pierde identitatea limbii. Cum ați descrie cele trei decenii și jumătate din viața dumneavoastră, până când ați putut ține în mâini o publicație scrisă în limba română cu grafie latină?

 

Svetlana COJOCARU: În cazul meu, lucrurile au fost diferite. Până la mijlocul anilor ’60 (e atât de greu să spui – secolului trecut!) în Republica Moldova se putea abona presa din România. Și în casa noastră venea un ziar pentru tata, o revistă pentru mama și “Arici Pogonici”, urmat de “Luminița”, pentru mine. Eu le citeam pe toate... Mai târziu, această posibilitate a dispărut, dar în cercurile intelectualității neoficial, desigur, se scria cu grafie latină. Un poet cunoscut îmi dăduse să citesc versurile sale încă nepublicate, scrise cu grafie latină, care au apărut ulterior în “limba moldovenească”.  Pentru noi era o obișnuință să scriem cu grafie chirilică, căci așa ne-am făcut studiile. Mai trist era faptul, că și mutilată astfel, limba română era tot mai înghesuită în favoarea celei ruse. În școala pe care am absolvit-o – unica școală cu predare mixtă din orașul Râbnița – erau doar două clase de limbă moldovenească, restul fiind în limba rusă. Același tablou la facultate, câteva cursuri în română, în primii doi ani de studii, după care următorii trei ani, în exclusivitate în limba rusă. În instituții, toate actele se perfectau în limba rusă. Paradoxal, dar eu, vorbitoare nativă de limbă română, trebuia să depun, spre exemplu, o cerere de concediu adresată directorului de institut, absolvent al facultății de matematică din Iași, în limba rusă! Mare mi-a fost uimirea când, mergând în vizită la niște prieteni din Estonia, încă pe timpul URSS, am văzut că o astfel de cerere se permite să fie scrisă în estonă. Chiar dacă eram din aceeași țară, politica lingvistică (și nu doar) a fost diferită, noi fiind cu mult mai afectați. 

 

Daniela GÎFU: După terminarea studiilor liceale, v-ați înscris la Facultatea de Matematică şi Cibernetică (actualmente: Matematică şi Informatică) a Universităţii de Stat din Moldova!? Era la începutul anilor ’70, când fetele, cel puțin în România, își exprimau interesul pentru industrie ușoară. Ce motiv sau cine s-a aflat în spatele acestei alegeri pasionale?

 

Svetlana COJOCARU: Profesorii de matematică. Am învățat în mai multe școli, deoarece părinții de câteva ori au fost transferați cu locul de serviciu și am avut norocul ,în fiecare din ele, să am profesori buni. Decizia definitivă de a merge la matematică am luat-o în clasa a noua (pe atunci la noi se învăța 10 ani), când în locul unei profesoare tinerele, care recent absolvise facultatea și abia începând cursul a plecat în concediu de maternitate, a venit groaza elevilor din școala Nr. 1 din orașul Râbnița, în care învățam, Alexei Cozacenco. Susținea cu plăcere legenda că la obiectul lui nimeni nu primește nota 5 - maxima de atunci - și când a fost nevoit să contureze în catalog în dreptul numelui meu această cifră, a zâmbit și a spus că i-a ieșit cam gârbovit, căci nu este obișnuit să pună astfel de note. A reușit să ne demonstreze că matematica nu este doar un calcul, ci raționament, plin de frumusețe și armonie. Cu această viziune, m-a captivat.  

 

Daniela GÎFU: După terminarea facultății (1974), ați început să lucrați în domeniul cercetării la Institutul de Matematică și Informatică (IMI) al Academiei de Științe a Moldovei. Cum ați descrie acea perioadă? Cât de facilă era adaptarea la climatul științific de pe vremea aceea? Ce standarde minime obligatorii aveați de îndeplinit?

 

Svetlana COJOCARU: Cunoștința mea cu lumea cercetării s-a produs cu mult mai devreme, când eram în anul trei de facultate. Unul din profesori era angajat al Institutului și m-a invitat să frecventez seminarele științifice ale laboratorului pe care îl conducea. La terminarea facultății, se făcea repartizarea la locurile de muncă, oferite absolvenților. Eram invitați la comisia de repartizare strict în ordinea mediei obținute. Cu cea mai înaltă medie (zece pe linie, s-ar spune acum), am intrat prima având posibilitatea să aleg orice variantă din lista ofertelor. Nici nu a trebuit să mă uit în ea – am spus că aleg Institutul de Matematică (“și Informatică” s-a adăugat la denumire cu mult mai târziu). Nu a fost necesară o perioadă de adaptare - eram în mediul cunoscut deja implicată în activitatea de cercetare. Am început cu gramatici formale...

 

Daniela GÎFU: La câțiva ani după fixarea pe post la Institutul de Matematică şi Informatică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, în anul 1982, v-ați susținut teza de doctor în științe fizico-matematice la Institutul de Cibernetică din Kiev. Care a fost gradul de noutate? Atunci ați pus bazele clasei de gramatici cu context dispersat (GCD) care a stat la baza elaborării unei gramatici formale pentru descrierea procesului de flexionare în limba română?

 

Svetlana COJOCARU: Exact, anume acolo au fost începuturile. Conducătorul meu de doctorat era de la Institutul problemelor de control din Moscova, unde se lucra la crearea calculatoarelor paralele și, respectiv, la compilatoarele orientate spre astfel de arhitecturi. Mi-a fost ridicată problema elaborării unor gramatici formale în baza cărora ar putea fi construite compilatoare paralele. Clasa de gramatici cu context dispersat pe care am propus-o (și proprietățile căreia le-am cercetat, găsindu-le locul în ierarhia gramaticilor Chomsky) soluționa problema formulată, permițând nu doar verificarea corectitudinii sintactice a programului analizat, dar mergând și spre aspecte de semantică. Contextele dispersate s-au dovedit a fi utile și la descrierea formală a procesului de flexionare. De la limbaje formale am trecut la cele naturale poate pe neașteptate pentru noi înșine. Prin adoptarea Legii despre funcționarea limbilor în 1989, s-a efectuat trecerea la grafia latină, devenind imperios necesar să avem un corector ortografic pentru limba română (Microsoft a inclus limba română în aplicația sa mai târziu) și noi la Institut ne-am propus să-l elaborăm. Se cerea un dicționar de acoperire semnificativă și am venit cu ideea generării automate a acestuia, pentru care am creat un program ce declina și conjuga cu o acuratețe foarte bună, funcționând în baza GCD. Milionul de cuvinte, spre care tindeam, l-am obținut destul de repede, lucrul manual reducându-se doar la introducerea lemelor.

 

Daniela GÎFU: Urmează o perioadă îndelungată, mai exact, un sfert de secol, când rezultatele cercetării întreprinse la Institutul de Matematică şi Informatică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei încep să fie remarcate. În anul 2007, reușiți să vă susțineți teza de abilitare în informatică. Ce anume a întârziat atât de mult abilitarea? Cât era de dificil să te dezvolți profesional?

 

Svetlana COJOCARU: Susținerea tezei de doctor habilitat în Republica Moldova și abilitarea în România sunt proceduri diferite. Dreptul de conducere de doctorat l-am obținut în 1993, iar prima teză de doctor, la care am fost conducător, a fost susținută în 1996. Teza mea de doctor habilitat, într-adevăr, a venit cu întârziere, căci am avut mai multe proiecte în derulare. În special, o consecutivitate de granturi ale Academiei Regale Suedeze care au durat circa 15 ani. Am prezentat spre susținere teza de doctor habilitat după finalizarea acestora, când știam că am încheiat cu succes un subiect important de dezvoltare a sistemului de calcul simbolic Bergman.

 

Daniela GÎFU: Rămâne remarcabil faptul că, până la câștigarea independenței Republicii Moldova, dumneavoastră vă împlineați profesional într-un spațiu cu o istorie complicată. Cum ați descrie toți acești ani în viața tinerei cercetătoare?

 

Svetlana COJOCARU: Cuvântul-cheie în această întrebare este „tânăr”. Am fost lipsiți de multe posibilități, accesibile cercetătorilor din alte țări: comunicare, literatură științifică, stagii, toate limitate la spațiul URSS, iar știința nu se face într-o singură țară. Da, existau și excepții, dar mai puțin pe la noi. Un coleg de la Universitatea din Kiev, care a reușit să plece într-o vizită de cercetare în SUA, la celebrul Donald Knuth, era privit drept un adevărat erou. Dar tinerețea depășea toate obstacolele: nu se părea greu să mergi la Moscova pentru a lucra în bibliotecile de acolo, trei luni de așteptare să-ți vină copia unei lucrări (pe microfișe – dacă cineva își mai amintește de ele) erau în limitele normei, declarația din start la începutul cursului de limbă engleză (eu am făcut germana la școală și universitate, engleza am urmat-o după susținerea doctoratului) că o să învățați doar să citiți și să înțelegeți textele de specialitate, căci de altceva nu aveți nevoie, nu părea descurajatoare.

 

Daniela GÎFU: Din 2010, sunteți director al Institutul de Matematică şi Informatică AŞM. Entuziasmul la locul de muncă. Deziderat sau realitate?     

 

Svetlana COJOCARU: Nu am avut un scop de a face o carieră managerială. Din contră, am încercat să o evit și primele oferte în acest plan le-am refuzat. Dar în 1996, am acceptat propunerea să ocup postul de secretar științific al Institutului și curba a mers în ascensiune. În Institut, a existat și există în continuare o foarte bună atmosferă colegială, creată încă de primul director, academicianul Vladimir Andrunachievici, și păstrată de succesorii dumnealui. Anume, susținerea colectivului m-a ajutat enorm să fac față tuturor provocărilor pe care le-am avut pe parcursul celor două mandate de director.

 

Daniela GÎFU: Catedra sau cercetarea?

 

Svetlana COJOCARU: Sunt omul cercetării. Universitatea, pe care am absolvit-o, mi-a propus din start să rămân la catedră, dar am preferat cercetarea. Da, am ținut și cursuri (poate mai puțin în ultimii doi ani) la diverse cicluri – de la licență până la doctorat. Cea mai nostimă experiență am avut-o în mijlocul anilor ¢80, când în URSS a început să se implementeze în masă sloganul lansat de academicianul Andrei Ershov: “Programarea este a doua alfabetizare.” Reputatul academician pleda pentru includerea orelor de programare în toate școlile, chiar și în cele unde nu erau calculatoare (or acestea constituiau atunci majoritatea, în special în mediul rural). Însă ideea bună a fost absolutizată și adusă până la absurdul dispoziției “venite de sus” ca orice ziar sau revistă să publice materiale care ar învăța cititorii să programeze. Eu am fost delegată de Institut să scriu astfel de articole pentru revista “Femeia Moldovei” – și am scris… cursuri de programare pentru gospodine, încercând să ilustrez subiectul cu exemple pe interesul potențialelor cititoare. Nu prea a avut succes inițiativa… Concomitent, am ținut cursuri de programare pentru profesorii de la universitatea unde mi-am făcut studiile, avându-i pe foștii mei dascăli pe rol de studenți.

 

Daniela GÎFU: Aţi scris nenumărate studii şi cărţi de specialitate. Puteţi să enumeraţi câteva titluri şi tematica pe care o abordează?

 

Svetlana COJOCARU: Mă voi limita la titlurile a trei cărți care ilustrează și domeniile intereselor mele în cercetare: Mathematical computations using Bergman (coautori sunt profesorii Joergen Backelin și Victor Ufnarovski din Suedia); Cum Pascal și Oberon vor ajunge pe “Samson” sau arta construirii compilatoarelor (coautori sunt Mihail Evstiunin, Victor Ufnarovski și Andrei Terehov – cel din urmă este profesor la Universitatea din Sankt Petersburg și autorul arhitecturii calculatorului “Samson”. Am fost criticați pentru titlul non-științific, dar am vrut să descriem aspecte destul de dificile și uneori plictisitoare din practicile de elaborare a compilatoarelor într-o manieră cât mai atractivă); Procesarea limbajului natural: morfologie flexionară și derivațională (coautor Mircea Petic).

 

 

Daniela GÎFU: Ne cunoaştem de peste un deceniu, tot prin intermediul evenimentelor științifice organizate fie de dumneavoastră, fie de noi cei de la Facultatea de Informatică din Iași. Cum şi când s-a produs această puternică colaborare între cele două instituții?

 

Svetlana COJOCARU: Din momentul obținerii independenței urmat de deschiderea granițelor. Chiar recent într-o discuție la Iași, acad. Horia-Nicolai Teodorescu își amintea de prima întâlnire de acest fel care a avut loc în anul 1991. Nu aș face diferență între colaborarea cu Facultatea de Informatică din Iași și Institutul de Informatică Teoretică, filiala Iași a Academiei Române, interferențele fiind semnificative. Un rol important pentru mine l-au avut școala de vară EuroLAN, conferința internațională privind resursele și instrumentele lingvistice pentru procesarea limbajului natural (The International Conference on Linguistic Resources and Tools for Natural Language Processing, ConsILR) – ambele serii de evenimente dedicate procesării limbajului natural. Nu pot să nu menționez și edițiile conferinței EHB (e-Health and Bioengineering), unde am avut ocazia să prezentăm rezultatele noastre din domeniul sistemelor informatice medicale. La Chișinău, am fortificat colaborarea prin conferințele Societății Matematice, ale celor din domeniul sistemelor informatice inteligente - seria de conferințe Fundamentele matematice ale informaticii (Mathematical Foundations of Informatics, MFOI) organizate în parteneriat de către Institutul de Matematică și Informatică “Vladimir Andrunachievici” din Chișinău, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Universitatea “Taras Șevcenko” din Kiev, cu ediții în toate aceste trei orașe. Cea din Kiev, spre regret, a avut loc în perioada pandemiei și s-a petrecut online. Apoi a început războiul… Sperăm din tot sufletul ca una din edițiile următoare să o putem organiza la Universitatea din Kiev, cu prezență fizică. Gluma organizatorilor (care nu este lipsită de adevăr istoric) – prin conferințele MFOI consolidăm cultura Cucuteni-Tripolia.

 

Daniela GÎFU: Sunteți redactor științific al mai multor reviste scrise în limbă engleză. Mă gândesc, în special, la „Computer Science Journal of Moldova” care are ca fondator Institutul  de Matematică și Informatică al AȘM. Majoritatea covârșitoare a cercetărilor și studiilor incluse în această publicație demonstrează un singur fapt: revista reușește să focalizeze și să mobilizeze atât spațiul universitar-științific românesc (de dincoace și dincolo de Prut), cât și pe cel internațional (e drept, mai mult îndreptat spre est, unde școala de matematică are renume). Explică, atestă această realitate disponibilitățile și capacitățile de cercetare ale oamenilor de știință din spațiile vizate?

 

Svetlana COJOCARU: Încercăm să menținem un echilibru între est și vest, dar trebuie să recunoaștem că din estul țărilor asiatice (India, Bangladesh, Iran etc.) vine un flux de lucrări, la care greu le facem față. De rând cu „Computer Science Journal of Moldova” sunt, după cum ați remarcat, și membru al colegiilor de redacție ale altor reviste, unde se atestă același fenomen. Grație faptului că revista noastră este indexată în Web of Science și Scopus. Prestigiul ei a crescut și din suprasolicitarea pe care o avem și putem concluziona că universitățile și instituțiile de cercetare din aceste țări duc o politică destul de severă în raport cu cerințele față de calitatea revistelor, publicarea în care este salutată.

 

Daniela GÎFU: Citeam într-o publicație din Republica Moldova că pentru realizările remarcabile în domeniul științei ați devenit Laureat al Premiului Național. Mai mult, că faceți parte din top 10 de personalități feminine. Încununează acest titlu contribuția de-o viață în domeniul științei?

 

Svetlana COJOCARU: Laureat al Premiului Național am devenit în anul 2011. Atunci, către aniversarea de 20 de ani de independență a Republicii Moldova, a fost instituit acest premiu, completând vidul înregistrat pe parcursul a câtorva ani, când nu s-a mai decernat Premiul de Stat. Am legitimația de Laureat cu numărul 3. Este cel mai important premiu din țară și, desigur, sunt mândră că mi-a fost conferit. Dar cred că importante sunt nu atât premiile, cât rezultatele obținute și cele care urmează să vină. Bucuria unui rezultat frumos contează mai mult decât un premiu. Sincer, nu știu când am fost mai fericită, când am aflat că fac parte din lista celor zece laureați sau când într-un mod, consider eu,  destul de ingenios, am demonstrat o teoremă din teza mea de doctorat. Top 10 cred că a pornit de la programul UN Women care, în 2018, a lansat proiectul „10 istorii despre femei care fac istorie”, prin care încurajau femeile să nu facă diferență între profesii considerate feminine sau masculine. Au participat doamne angajate în armată, poliție, sportive care practică luptele, politiciene etc. Eu am fost selectată pentru matematică, preocupare considerată și acum preponderent aparținând bărbaților. Chiar și la congresele Societății Europene de Matematică, precum și cele ale Uniunii Matematice Internaționale există evenimente speciale adresate femeilor-matematicieni.  După istoria cu „10 istorii”, presa a mai făcut tot felul de clasamente și mă simt flatată găsindu-mi numele alături de persoane notorii, chiar dacă conștientizez că uneori se cam exagerează.

 

Daniela GÎFU: Deoarece acest interviu este mai puțin convențional, am ezitat și încă ezit să vă întreb cum ați reușit să împăcați familia cu profesia (munca de cercetare)? Aveți vreun regret?

 

Svetlana COJOCARU: Cu soțul meu am învățat împreună la facultate, am venit împreună la Institutul de Matematică, am făcut ambii doctoratele, doar că Vitalie a renunțat la cercetare mergând să lucreze într-o companie unde era mai bine plătit, pentru a asigura cele necesare familiei. Mi-a lăsat calea deschisă mie, oferindu-mi tot suportul și înțelegerea. Dacă am regrete...  Cred că fiecare om analizează și se gândește, că dacă într-un anumit moment lua o altă decizie, poate era mai bine. Dar cu trecerea timpului înțelegi că esențial este vectorul director de care te-ai condus, iar devierile în jurul lui se atenuează, rezultatul principal rămânând același.

 

Daniela GÎFU: Aș mai avea o ultimă întrebare. Ce vă bucură și ce vă supără cel mai mult!?

 

Svetlana COJOCARU: Bucurie îmi aduc succesele colegilor și ale celor dragi, iar tristețea vine din durerile lor.

 

Daniela GÎFU: Mă încearcă un sentiment profund de mulțumire! Am reușit să duc la bun sfârșit un interviu cu o DOAMNĂ pe care o admir de ani mulți! Îndrăznesc să spun, chiar că am fost și sunt tentată să calc pe câteva dintre urmele sale. Îmi exprim sincera gratitudine pentru răspunsuri, dorindu-vă sănătate, inspirație și putere de muncă!

 

A consemnat,

 

Daniela GÎFU

Iaşi, România