INTERVIU CU DAN TOMA DULCIU

 

Născut pe meleagurile dâmbovițene, absolvent al Facultății de Drept, București, bursier al Facultății de Arte, Secția Limba Arabă – Universitatea Cairo (bursier) și al altor cursuri postuniversitare, cu o impresionantă activitate jurnalistică și numeroase volume publicate, Dan Toma Dulciu (în prezent, stabilit în Viena (Austria) și-a dedicat cea mai mare parte a vieții studiului și culturii române.

Redactor, editor, cercetător, eseist, este membru al UZPR., vicepreședinte al Asociației Scriitorilor Români din Austria și al altor organizații și asociații. Cele mai multe articole, studii, cărți au la bază cercetarea aprofundată a vieții și operei scriitorului și jurnalistului Mihai Eminescu.

 

1.      Sunt foarte multe de spus despre activitatea dumneavoastră. Ne vom strădui ca acest interviu să fie cât mai cuprinzător. După absolvirea Liceului Gheorghe Șincai – secția Real din București, ați urmat cursurile Facultății de Drept, Secția Juridic, apoi ați obținut o bursă și ați plecat la Cairo pentru a studia la Facultatea de Arte. Este foarte interesant acest drum – de la un liceu cu profil real, la drept, apoi la artă, și nu oriunde, ci la Cairo, ceea ce a condus la contactul cu alt fel de cultură și civilizație și la studierea limbii arabe, devenind mai târziu traducător autorizat de limbă arabă. Ce ne puteți spune despre această combinație din viața dumneavoastră și cum v-a modelat personalitatea?

 

       Răspuns:

 

       Țin de la început să vă mulțumesc pentru surpriza pe care mi-ați produs-o, solicitându-mi să vă acord un interviu. Și nu vă aduc laude, în ideea  unei „captatio benevolentiae,”, prefațând un politicos răspuns măgulitor, ori pregătind cu precauție un prolog de complezență, ca o favoare oferită interlocutorului, pentru a nu îmi pune întrebări incomode.  Adevărul este acela că, până în prezent, nu am fost pus în postura de a așterne pe hârtie confesiuni sub chipul unor răspunsuri punctuale la un chestionar cu tentă autobiografică. 

        Dacă mă gândesc bine, acesta este doar al doilea interviu acordat vreodată, încât vă felicit pentru reușita de a mă convinge să fac aceste confidențe în preajma împlinirii în curând a 14 lustri de viață. De aceea, voi rememora momente de demult, profitând de bunăvoința Domniei Voastre și a cititorilor, aducând un elogiu vieții de licean, de student, așa cum am trăit-o eu, în urmă cu câteva decenii.  

        Dar să revenim la prima întrebare. Da, anul acesta se împlinesc 50 de ani de la absolvirea cursurilor unui cunoscut liceu bucureștean, purtând numele cărturarului Gh. Șincai, corifeu al Școlii Ardelene, ilustru reprezentant al Iluminismului românesc.

        Pentru cei mai tineri dintre cititori vreau să subliniez valoarea excepțională a procesului de învățământ de la acest liceu bucureștean, unde, asemenea celorlalte lăcașe de lumină din Capitală, putem găsi în Cartea de Onoare o pleiadă de cadre didactice sau de absolvenți, personalități devenite nume de legendă ale culturii române, ale învățământului românesc: Eugen Lovinescu, acad. George Călinescu, acad. Gh. Adamescu, acad. Alexandru Graur, acad. Emmanuel David, acad. George Georgescu, acad. Radu Vulpe, acad. Gheorghe Mihoc, acad. Adrian Rusu, acad. Gh. Tecuci, acestora putându-se adăuga de asemenea și o lungă listă de profesori universitari, pe care, din motive lesne de înțeles, nu îi voi mai aminti; apoi sunt scriitorii ce își leagă numele de gimnaziul Gh. Șincai, devenit liceu (Romulus Vulpescu, Mihail Diaconescu, Florin Manolescu, Liviu Călin, Emanuel Bădescu, Gabriela Melinescu, Florența Albu,  Frédéric Damé , Agatha Grigorescu – Bacovia,  Octav Șuluțiu, Horia Oprescu, Mihu Dragomir, Constantin Popescu-Cadem, Vintilă Ornaru, Dan Ciachir etc), traducători (Dan Duțescu, Horia Oprescu, Mihu Dragomir, Mircea Popescu, Tudor Opriș), istorici, arheologi, (Aurel Sacerdoțeanu, Radu Vulpe, I. Berciu), bibliologi (Dan Erceanu), mari muzicieni, muzicologi, compozitori, precum Ioan D. Chirescu, Ionel Brătianu, George Georgescu, Valentin Gheorghiu, Nicolae Boboc, C.N. Palade, Viorel Cosma, Gică Petrescu, regizori (Constantin Dinischiotu, Victor Antonescu), actori (Manuela Cernat, Cristian Șofron, Mihai Bisericanu), oameni de presă și de televiziune, precum Tudor Vornicu, Răzvan Popescu, Dan Claudiu Tănăsescu,  medici, chirurgi (dr. Voinescu Valentin), campioni olimpici (Paula Ivan), pictori (Spiru Vergulescu), juriști, avocați  (Manuela Nestor), economiști și mulți alții.

        După cum se vede, deși  fatalmente incompletă, lista acestora este impresionantă, explicând, într-un anumit fel, faptul  că tradiția strălucită de locaș cărturăresc, pe care a avut-o acest liceu, te obligă să te ridici la înălțimea înaintașilor. Fac o paranteză și vreau să mărturisesc, cu tot regretul, dar conștiința sincerității și spiritul adevărului mă obligă să o fac, așa cum veți observa și în cuprinsul acestui interviu: astăzi avem tineri geniali, care fac doctorate în străinătate, dar aceștia nu vor mai reveni, decât cu rare excepții, în țară, nici măcar pentru a preda la catedre universitare, ce să mai spunem de licee. Și atunci, întreb, ce nume de personalități vor evoca, peste cincizeci de ani, absolvenții de liceu din zilele noastre ? Sper să nu fiu catalogat de paseism sau de nostalgie a trecutului, dar acesta este un adevăr crud al zilelor noastre.

       Vreau să remarc un aspect, vis a vis de întrebarea Domniei Voastre. Liceul Gh. Șincai - București era recunoscut în epocă pentru seriozitatea, severitatea, calitatea și pasiunea pedagogică a colectivului profesoral, din rândul cărora aș face trimitere la profesorii de științe exacte (matematică, fizică, chimie).

          Nedorind să plictisesc, mă limitez doar la câteva figuri importante, ce îmi vin acum în minte, în a căror biografie este trecut și numele liceului Gh. Șincai din București: Emmanuel David, întemeietorul școlii matematice moderne în România, devenit apoi profesor universitar, academician;  Gh. Mihoc (membru al Academiei Române, matematician, statistician și informatician, împreună cu Octav Onicescu, aceștia au pus bazele Şcolii matematice românești de teoria probabilităților și statistică matematică); Adrian Rusu, membru corespondent al Academiei Române un nume de referință în domeniul dispozitivelor electronice semiconductoare, inventator, intrat în istoria mondială a semiconductoarelor; Traian Lalescu, matematician, fondatorul teoriei ecuațiilor integrale, publicând primul tratat din lume cu privire la ecuațiile integrale; Prof. univ. dr. D.V. Ionescu, matematician strălucit, cu doctorat la Paris; Acad. Gh. Tecuci, matematician, n. 1954; Prof. univ. dr. Pasnicu Cornel, strălucit matematician la Texas University din San Antonio, USA.

         Așadar, fiind recunoscut renumele acestui liceu, pe latura științelor exacte, am optat pentru a da admitere aici, alegând apoi pentru secția Real.   

         Se răspândise peste tot faima că în puține locuri din Capitală se poate găsi o școală serioasă, asemenea Liceului Gh. Șincai, chiar dacă atmosfera drastică de aici, și mai ales aspectul sobru al clădirii, îi născuseră  porecla de„Bastilia Bucureștilor”.

         Impresionantul sediu al liceului fusese imaginat de prima femeie arhitect din lume, Maria Virginia Andreescu-Haret, construcție asemănătoare cu Liceul Dimitrie Cantemir din București, având aceeași autoare.

           Deși clădirea datează din perioada interbelică, am trăit să o văd și pe aceasta: în ultimii doi ani s-au făcut presiuni inimaginabile pentru dezafectarea clădirii liceului, vezi Doamne pentru reparații și consolidare, deși colectivul de părinți și de cadre didactice se tem că la baza acestor presiuni se află interese imobiliare obscure, asemănătoare acelora care au pus la pământ clădirea de vis à vis de liceu, declarată monument istoric, dar demolată cu tertipuri diabolice, fără a se sinchisi cineva de legislație sau de remușcare.

          Nu, nu este pentru prima oară când acestui liceu de elită i se răpesc clădiri din patrimoniu, cum ar fi superbele cămine de la Eforie Nord, aparținând acestui liceu, destinate elevilor șincaiști, acestea fiind lăsate pradă după 1989 rechinilor imobiliari, respectiv căminul Liceului Gh.Șincai, de la Săcele, Jud. Brașov (aici funcționând în prezent un spital orășenesc).

          Am o mică nedumerire: De ce a trebuit să se schimbe denumirea Liceu cu acea de Colegiu Național (pentru liceele teoretice) sau Colegiu pentru celelalte ? Doar pentru a fi în consens cu terminologia instituțiilor similare occidentale ? Aceasta îmi aduce aminte de politrucii care modificau fără discernământ denumirea unui liceu ba în Școala Medie nr....., ba în Liceul Industrial nr.......sau grupul școlar......

           În fine, revin la perioada 1968-1972 când aș putea spune, Et in Arcadia Ego, adică am fost elevul acestui liceu.

           În ciuda uniformelor obligatorii, a ecusonului de pe mânecă și a șepcii cu cozoroc de licean (care par anacronice acum, deși în Marea Britanie sau în unele state americane, în Europa sau în multe țări ale lumii este o mândrie să porți însemnele unui anumit liceu, ba chiar obligatorii) la  Liceul Gh. Șincai - București se făcea carte serioasă.

           Vă dau un exemplu edificator: clasa mea, a XII-a - D, Real, număra 30 de elevi, dintre aceștia, 29 am intrat din prima sesiune la institute de învățământ superior, chiar puteam deveni studenți în procent de 100%, dacă o colegă nu se căsătorea la 18 ani, urmând să aibă un copil.

             Ajuns în acest moment al amintirilor de tinerețe, am câteva remarci de făcut.

             La acest liceu s-a produs, în anul 1968, prima formă de protest a tineretului bucureștean împotriva sistemului politic din acea vreme. Nu știu dacă era un ecou al mișcărilor studențești de la Paris, considerate de unii drept tulburări anarhiste, de alții recrudescențe „goșiste”, dar să incendiezi cataloagele școlare era deja un semn neliniștitor, care da fiori mai marilor zilei.

              După ancheta de rigoare, ne trezim cu ministrul tineretului din acea vreme, și prim secretar al CC al UTC, nimeni altul decât Ion Iliescu, care ne vizitează, pentru a afla ce se întâmplă de fapt la acest liceu.

              Desigur, pentru a îndulci situația, întâlnirea din sala de festivități a liceului este deschisă, cum era de așteptat, cu un program artistic, având nelipsitele poezii cu dedicație, cor cu repertoriu patriotic.....

              Ne așteptam la o „prelucrare” ca la carte, plină de mustrări sau cine știe ce alte pedepse, date fiind antecedentele amintite mai sus, încât nu a fost de mirare să auzim pe ministrul care ne inspectase, spunându-ne că nu apreciază  programul artistic organizat de liceu, dar cu o motivație stupefiantă: ceea ce recităm, ceea ce cântăm nu coincide cu ceea ce simțim sau gândim cu adevărat !

               Stupoare în sală....... Ba, mai mult, eram invitați să mergem la Biserica Domnița Bălașa și să auzim cum sună acolo un cor pe 5 voci, în raport cu cântecele noastre. ”Știți de ce tinerii aceia cântă altfel decât voi ?” Și tot ministrul răspunde: fiindcă acei tineri cred cu adevărat, simt deplin ceea ce cântă. Pe când voi, voi în ce credeți ?

                Urmare a acestei devieri ideologice, venite și mai grav în urma unui atentat cu sticle Molotov, afectând cancelaria liceului, dar și imaginea regimului, la care se adăuga și faptul că elevii nu numai ai liceului nostru dar și ai altor licee din Capitală erau prezenți la slujbele de Paște sau de Crăciun la bisericile orașului, ne trezim peste ceva timp cu vizita lui Nicolae Ceaușescu în persoană.

                Pentru șeful statului de atunci, experimentul integrării învățământului cu producția urma să se probeze (lecție de învățare minte ?) la Liceul Gh. Șincai.

                Zis și făcut.  Schimbarea era doar formală, fiindcă de integrat, nu prea ne lăsam integrați: aveam  doar să adăugăm în fiecare zi o oră suplimentară la orar, astfel încât să putem efectua o zi pe săptămână practică în producție, fie în atelierele liceului, fie la una dintre numeroasele întreprinderi industriale din sector.

               În cazul nostru, practica o desfășuram la Uzina „Autobuzul”. 

               Nici nu vă închipuiți ce bine ne-a prins această schimbare ! Cei mai leneși, mai slabi la învățătură, s-au pus cu burta pe carte, văzând ce-i așteaptă dacă nu vor intra la facultate!  

                Dar lăsând la o parte aceste aspecte controversate, viața de liceu, în acele vremuri era una interesantă.

                Fiind un liceu renumit, cu faimă dobândită pe merit, era căutat de copii venind din cartierele limitrofe, dar și din provincie. Acestora li se punea la dispoziție internatul liceului și o cantină. Unde mai sunt asemenea licee în ziua de azi ?

              Pentru cei care nu aveau aptitudinea de a urma studii medii, peste drum exista o școală profesională, care pregătea meșteri și muncitori de diverse calificări. Exista deci o opțiune clară, vrei să înveți carte sau vrei să înveți o meserie. Dar ce văd astăzi, din păcate ? abandon școlar, neprezentare la Examenul de Bacalaureat, sau un procent îngrijorător de elevi ce nu au izbutit să treacă acest examen. Unde sunt școlile de meserii, unde sunt școlile profesionale, liceele serale ? Răspunsul este trist, dar trebuie să îl spunem: nu avem industrie, nu avem mari șantiere, mari proiecte, de ce să avem școli de meserii !  Majoritatea tinerilor se orientează către meseria de ospătar, sau de coafeză, de instructor de fitness. No comment !

              În urmă cu 50 de ani, profesorii, majoritatea cu părul alb, cu staif din alte vremuri, plini de sobrietate, erau respectați, prețuiți și admirați pentru tactul lor pedagogic, dar și pentru cunoștințele pe care ni le transmiteau. Pe atunci, nu era nevoie să se angajeze „badigarzi” (?) în școli sau licee, pentru a proteja aceste instituții „manu militari”,  de acte de vandalism produse de elevi recalcitranți, de 16 ani, care sunt un pericol pentru elevii pașnici, inclusiv pentru profesori.

              Cât privește valoarea și calitatea corpului pedagogic, reamintesc un fapt astăzi trecut cu vederea: pentru a preda la un liceu precum Gh. Șincai sau a ajunge director de liceu erau necesari ani mulți de experiență, grade didactice, merite pedagogice recunoscute. Recent, un regulament al ministerului de resort permite chiar și unui tânăr profesor, având doar definitivatul, să acceadă la funcția de director al unei unități școlare. Mă întreb: ce se urmărește prin aceste politici de reformare a învățământului românesc?

               Dar să revenim la șirul amintirilor legate de acest liceu. Pentru pregătirea armonioasă a tinerilor, el dispunea de o sală de sport, unde baschetul, considerat un nobil sport „yancheu”, atrăgea mulți elevi.

               Ca urmare, numeroși absolvenți ai acestui liceu au ajuns baschetbal-iști în echipe de divizie națională. Artizanul acestei performanțe era celebrul profesor de sport, Victor Tibacu.

               Deși a fost în mod constant recunoscut ca un liceu excelând în omeniul științelor exacte, în urmă cu 50 de ani, majoritatea absolută a elevilor își manifestau dorința de a studia limbi precum engleza, franceza, germana sau italiana, motiv pentru care liceul a fost dotat, încă de timpuriu, cu laboratoare moderne de învățare a limbilor străine.

             De ce am insistat asupra acestor aspecte ?

             Într-o vreme când nu era nici vorbă de nașterea unei Uniuni Europene, de deschidere a granițelor, de migrația forței de muncă, cei din generația mea promovam, cum se spune,  avant la lettre, plini de entuziasm, spiritul european în România.

             Noi nu am avut nevoie de nici un ucaz al vreunui Consiliu al Europei pentru a ne considera ca făcând parte din marea familie a popoarelor acestui continent.

              Pentru a argumenta această afirmație doresc să reamintesc următoarele fapte:

              noi,  adolescenții care în acei ani studiam cu pasiune limbile moderne,

              noi,  care purtam blugi Levi Strauss & Co., Lee Cooper, Wrangler s.a., sau tricouri imprimate cu branduri străine,

              noi, care fumam țigări Kent, Rothmans, Dunhill, Philip Morris, Winston, Malboro, Pall Mall, Chesterfield, Benson &Hedges, Luky Strike, Gauloise, cumpărate de la chioșcuri stradale, sau din Gara de Nord, nu mereu, doar când aveam bani sau pentru a ne da importanți la discotecile studențești sau la ceaiurile date de colegii de liceu mai bine „bazați”, altminteri fumam țigări chinezești (Ancient Porcelain, Torch, Golden Deer), albaneze (Arberia, Apollonia, Kruja, DS) sau bulgărești (B.T.), și desigur autohtone (cumpărate cu parcimonie, la bucată, fiindcă nu aveam mai mult de doi lei în buzunar, unul pentru un covrig si altul pentru trei țigări Snagov sau Litoral),

                noi, cei care vibram atunci când la Woodstock sau aiurea se întâlneau reprezentanți ai mișcării  hippy, luptând împotriva războiului, arborând sloganul Make Love not War, iubind pe reprezentanții mișcării de rezistență pasivă și non violență  Flower Power,

                noi, cei care ascultam muzică rock, blues, R&B, 

                noi, cei care nu pierdeam nopțile în cluburi de noapte, și nici nu ne cumpăram prafuri pentru a ajunge în Paradis, mulțumindu-ne doar cu atmosfera cluburilor studențești de la Arhitectură, Regie, Grozăvești, 303, Grigore Preoteasa,  sau în vacanțe, preferând discotecile de la Costinești, Mamaia, Izvorul Rece, Izvorul Mureșului,

                noi, cei care ascultam acasă emisiunea „Metronom” și vocea lui Cornel Chiriac, de la Radio „Europa Liberă”, fiind la zi cu cele mai tari hituri ale unor cântăreți sau formații pop-rock en vogue: Elvis Presley, Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Pink Floyd, Bob Dylan (de unde să știm că peste 50 de ani acesta va primi Premiul Nobel pentru Literatură, în 2016), Led Zeppelin, Uriah Heep, Creedence Clearwater Revival,  

                noi, cei care nu eram pervertiți de ritmurile unor așa zise manele, cu texte stupide și obscene, cu bituri ritmice, compuse pe calculator,

              așadar noi cei care ascultam și hituri românești ale unor muzicieni adevărați, tineri apropiați de vârsta noastră, pe atunci, și mai ales talentați: Mondial,  Phoenix, Roșu și Negru, Sfinx, Sincron, Sideral,

                 noi, cei care umpleam sălile de cinema din centru sau din cartiere,  extaziați să vizionăm filme occidentale cu mari actori: Alain Delon, Jean Marais, Jean Paul Belmondo, Fernandel, Louis de Funes, Bud Spencer, Peter Oʿ Toole, Marlon Brando, Elisabeth Taylor, Gina Lolobrigita, Jean Moreau,   Clint Eastwood, Kirk Douglas, Yul Brynner,   Steve Mc Queen, Charles Bronson, Dustin Hoffman, Roger Moore,  ș.a.m.d.

                 noi, cei care în timpul liceului citeam cărți din literatura occidentală, traduse în românește, ca să puteam discuta cu profesorii noștri despre Jean Paul Sartre, structuralism, cibernetică, privind cu ochii mari deschiși la televizor, la prima aselenizare a unui echipaj  uman pe Lună,

                 noi, tinerii adolescenți de atunci, care purtam părul lung, fetele mini jupe, în semn de repulsie pentru îndoctrinări și înregimentări,

                 așadar, noi, în junețea noastră plină de entuziasm, am pregătit în mod conștient, integrarea României în concertul civilizației acestui continent, fiindcă așa simțeam și nu din voința mai marilor lumii,

                 noi, cei de atunci, eram cu gândul la viitor, și nu ne-am considerat nicicum un popor de mâna a doua, nu aveam deloc sentimentul de inferioritate, fiind mai europeni decât și-ar putea închipui cineva din ziua de azi, crezând că am fost o generație pierdută, fără rost și fără orizont.

                Am făcut această digresiune pentru a înțelege ce însemna viața de licean într-un mare oraș al țării.

               În acea atmosferă de emulație tinerească, în care fiecare dintre noi aveam dorința de a studia, trecând prin furcile caudine ale unor examene de admitere la facultate, într-un veritabil spirit concurențial, de selectare obiectivă a capacităților unui viitor student, a trebuit să iau o decizie existențială: spre ce facultate să mă îndrept ?

              În timpul liceului, mi-au plăcut limba română, mai ales limbile străine, dar și .....limba latină,  istoria. Totuși, Secția Real, pe care o urmasem, m-ar fi îndreptățit să urmez Politehnica, cu toate secțiile sale, ori TCM-ul, ASE-ul (Cibernetică), sau Universitatea, cu facultățile sale de matematică, informatică, pentru a fi apoi integrat într-o fabrică, uzină, combinat, institut de calcul sau la catedră.

                Despre mediul de fabrică aveam deja o experiență, ce este drept cam deformată, căpătată în timpul liceului, făcând practică la Uzina „Autobuzul”. Nu doream să o repet.

                Însă, în clasa a XI-a, mă captivase o maximă, conform căreia „Știința Dreptului este matematica științelor sociale”, presupunând rigoare, spirit cartezian, logică și.....mai ales matematică (nu vei putea stabili cota parte a unei succesiuni, partaj etc, fără a avea un minim de cunoștințe matematice, nu vei înțelege textul unui articol de lege, logica acestuia, dacă nu ai o minte capabilă să înțeleagă termenii unei ecuații și relațiile ce se stabilesc între aceștia).

             Mai mult, îndrăgind limba latină (abia mai târziu aveam să înțeleg, la cursurile de Drept Roman, ce rol are această disciplină în formarea unui tânăr intelectual, cât de mult contribuie ea la bagajul de cunoștințe generale, cât de importantă este sintaxa frazei, precizia unei idei, exprimate în cuvinte și expresii având claritatea impecabilă a unei maxime latinești),  am conchis că facultatea unde puteam să continui studiul acestei limbi era Dreptul. Presupuneam că doar acolo, la Drept, am să înțeleg, să pricep ce presupune această îmbinare a matematicii, limbii latine cu sistemul juridic.

              Fac o paranteză pentru a spune că, în primul an de facultate, am urmat un curs opțional de Informatică Juridică, pe care regretatul academician și părinte al Informaticii în țara noastră, Acad. Grigore Moisil, îl ținea la Facultatea de Drept din București, prin care ne convingea că, în viitor, stabilirea dreptății va deveni un apanaj al calculatoarelor electronice, că raportat la uriașul volum de legi, acte normative și jurisprudență, mintea unui judecător, memoria sa, nu îi vor fi suficiente dacă nu va avea și ajutorul unui calculator, al unui program care să îi indice cu precizie ce lege se aplică, ce modificări au intervenit etc.

             Prin urmare, m-am hotărât să urmez Dreptul, cunoscând că, în acel an, 1972, concurența la Medicină, ASE și Drept era una înspăimântătoare. M-am pregătit pentru Bacalaureat (Română, Matematică, Istorie) dar și pentru admitere la facultate (Istorie, Filosofie). Un amănunt, deloc de neglijat: în timpul liceului am participat la olimpiadele de istorie, obținând într-un an și un meritoriu loc 3 la faza pe municipiu. Cât de mult mi-a folosit această împrejurare !

             Atunci, la secția Juridic, cursuri de zi, erau doar 80 de locuri și 1600 de înscriși, adică 20 de candidați pe un loc ! Am obținut media generală 9 și am intrat al 7-lea pe listă. Când mă gândesc la modul în care a fost modernizat învățământul (dai banul și ești student, la facultățile particulare), cum se obțin diplomele, inclusiv cele de masterat sau  doctorat, vă rog să mă credeți că am motive să fiu nostalgic !

         Admiterea la facultate a fost un adevărat „challenge”, îl trecusem cu succes. În primul an de facultate am obținut note mari, deja mă simțeam capabil de noi experiențe, de noi provocări.

         Șansa mi-a surâs: am aflat de existența a 5 burse de studii în Egipt, gândind: ce ar fi dacă aș „aplica” și eu, mai ales că scopul burselor era acela de a învăța limba arabă pentru a putea traduce texte juridice, acorduri sau tratate, din limba română în limba arabă și invers. Era perioada când relațiile României cu lumea arabă parcurgeau un drum ascendent. Contracte, acorduri, comunicate de presă necesitau nu numai filologi de profesie, ci și juriști. Așa am ajuns să studiez limba arabă la Facultatea de Arte, din cadrul Universității Cairo.

  

 

2.      Curiozitatea mă împinge să vă întreb: Cum a fost perioada petrecută la Cairo? Ne puteți dezvălui câteva aspecte din timpul desfășurării cursurilor?

 

      Răspuns:

 

A fost o perioadă extrem de palpitantă. Un tânăr de 20 de ani ajungea în Orientul Mijlociu, și nu oriunde ci într-o țară care moștenise o civilizație multimilenară, a vechiului Egipt, peste care se pliase o cultură arabă strălucitoare, mai ales într-o epocă în care problemele Orientului Mijlociu aveau să explodeze într-un război fierbinte. 

Trebuia să ajung la Cairo la începutul lunii octombrie 1973, să particip la deschiderea anului universitar. Numai că, spre ghinionul meu, la 6 octombrie începuse războiul, un război în care trupele israeliene ajunseseră la 73 km de Cairo. Am aterizat pe Aeroportul din Cairo, după ce se încheiase armistițiul între cele două țări vecine, aflate în conflict.

Vă dați seama, încă de la aeroport se vedeau urmele conflictului (avioane, tancuri, tunuri antiaeriene la tot pasul), inclusiv un oraș plin de semnele războiului: aglomerație, militari, răniți, ferestre acoperite de camuflaj, inflație, nesiguranță, priviri îngrijorate.

Noi, ca români, simțeam că am putea fi priviți cu suspiciune,  Bucureștiul având relații de prietenie cu Israelul, ceea ce nu era însă decât în imaginația mea, fiindcă colegii egipteni m-au primit cu brațele deschise, cu curiozitate mai întâi, apoi cu sinceritate. Cum adică, vii tu din București, ca să trăiești printre noi, să suporți privațiunile pe care le îndurăm noi, să te acomodezi cu clima, cu mâncarea, cu restricțiile noastre religioase, și ce-ți veni să tremuri de frică !

Le-am răspuns Da, de ce nu ! Sunt tânăr ca voi și trebuie să reușesc ! Născut când în Europa se încheiase războiul, aveam însă să aflu pe malurile Nilului ce înseamnă o țară pe picior de luptă, eu venind dintr-o țară mioritică, unde nici vorbă de război.

Nu cunoșteam nici o iotă de arabă, norocul meu a fost acela că Egiptul este o țară turistică, și faptul că a fost o colonie britanică, am găsit în limba engleză un instrument de comunicare util, care m-a ajutat să mă integrez foarte repede. Din primul moment m-am confruntat însă cu o dificultate de ordin lingvistic în ceea ce privește învățarea limbii arabe.

Acolo am constatat că toată lumea vorbește dialectul egiptean, acasă, pe stradă, oriunde, doar cărțile, ziarele și discursurile oficiale sunt în limba arabă clasică. De fapt, pentru mine însemna să învăț, concomitent, două limbi, diferite ca pronunție, topică sau ca vocabular, reunite sub numele generic limba arabă.

Dar, am spus: dacă studenții din Africa, din Asia, studenții arabi învață limba română, de ce eu să nu reușesc ! Cu această încurajare am început studiul temeinic al limbii arabe, făcând cursuri ajutătoare, la Madrasa Sayydia, acolo unde studenții străini dobândeau diplome de absolvire, care le permitea să participe la cursurile universităților egiptene, de orice profil.

Acum, câteva cuvinte despre Universitatea Cairo (Gāmaʿat al-Qāhira ), despre studenții egipteni. Orașul avea pe atunci cam 10 milioane de locuitori, acum populația este dublată, orașul Cairo având cât întreaga Românie. Capitala are mai multe universități, mai cunoscute fiind Al-Azhar, (cea mai veche universitate din lume, având caracter religios), American University of Cairo ș.a..

Existând foarte mulți studenți, se năștea o mare problemă cu găsirea unei locuințe dar și cu transportul. Această mare universitate a Orientului Mijlociu, unde am învățat eu, se află pe malul Nilului, în cartierul Giza, pe bulevardul care duce la Piramide. Are 280 000 de studenți și circa 12 000 de angajați ! Spre comparație, Universitatea din București are circa 34 000 de studenți !

Această universitate etalon a Egiptului avea  secții de științe sociale (sociologie, psihologie, filosofie), de științe umaniste (limba arabă, limbi străine, limba greacă, limba latină, limbi orientale, istorie, geografie).

 Campusul acestei universități, având clădiri de la începutul secolului XX, impresionează prin stilul occidental, englezesc, fiind special construită pentru a îndeplini funcțiile unei universități moderne.

Acum aproape 50 de ani colegii egipteni erau cu nimic deosebiți de studenții europeni. Studentele purtau rochii scurte, aveau părul descoperit, toți având acces împreună în același amfiteatru sau sală de seminar.

Am revenit după 20 de ani la Cairo, și nu am recunoscut decât clădirile universității, fiindcă dispăruse ținuta europeană a studentelor (purtau îmbrăcăminte tipic musulmană). Văzând această schimbare radicală de decor, am simțit o strângere de inimă dar și bucuria că am învățat aici, când totul era identic cu felul de a fi al europenilor.

Mi-am pus o firească întrebare ? De ce s-a ajuns aici, la această involuție, din punctul de vedere al mentalității unui european ? Ce a determinat această întoarcere cu aproape 100 de ani în urmă ?

Răspunsul la întrebarea privind cauzele involuției, îl aveam să îl aflu, din păcate, în România zilelor noastre: abandon școlar, analfabetism (43%), creșterea neîncrederii în intențiile și acțiunile celor care ne conduc spre integrarea europeană, fenomen denumit în mod savant cu termenul „euroscepticism”,  revigorarea extremismelor dar mai grav este debusolarea tinerei generații, prin contaminarea reperelor sale morale, etice, educaționale, care conduc la o migrare masivă, inexplicabilă spre alte țări, acceptând munci sub nivelul lor de pregătire, etc.

 Regret să constat această stare de fapt, dar o fac cu sinceritate: impactul civilizației occidentale asupra civilizațiilor cu care aceasta a venit în contact a declanșat, pe lângă efecte benefice, de necontestat, și reacții nedorite din partea acestora, de respingere, de renegare a valorilor impuse cu forța, a reformelor venite de sus în jos, brusc și fără nici o precauție sau conștientizare privind eventualele urmări.

În acest sens, rog a se citi ceea ce am spus mai sus despre generația anilor 68 -72, care era organic și natural adeptă a curentului occidental, care și-a manifestat vizibil, desigur în limitele și posibilitățile avute la dispoziție pe atunci, propensiunea către un stil de viață occidental, prin audierea muzicii de calitate din vest, prin vizionarea filmelor de mare clasă venite din Occident, prin ținuta casual (blugi).

 Or, ceea ce se petrece astăzi: invazia de pornografie, de drogangeală, de manelizare, de huliganism pe stadioane, de spălare pe creier cu noile concepte: părinte 1 și părinte 2, este inevitabil să existe reacții de respingere autoimună a acestor „grefe” inadecvate, forțate și nocive.

Dar să revin la anii studenției la Cairo. Pe atunci, colegi mei erau curioși să cunoască țări străine, să călătorească, să își facă prieteni de peste tot, din întreaga lume. În special cei de religie coptă (diferită de religia musulmană) erau mai deschiși ca mentalitate. Eram adesea invitat în familiile lor, la masă, unde atmosfera și discuțiile erau extrem de agreabile.

Printre preocupările mele, în afara învățării limbii arabe, erau și cele legate de cunoașterea trecutului, adică a istoriei acestei țări, desigur una fabuloasă, cu mărturii impresionante: Piramidele, Sfinxul, Muzeul de Egiptologie, pe care le-am vizitat adesea. Mă gândeam dacă am avea și noi la București măcar un mic muzeu dedicat istoriei vechi a României, dacă nu a Egiptului, fiindcă am avut o mare surpriză în acei ani să găsesc pe holurile Colegiului Național Matei Basarab din sectorul 3 al Bucureștilor câteva sarcofage de mumii egiptene. Altele similare se aflau la Cluj.

Oare unde or fi ele azi ?

În timpul studenției la Cairo am făcut excursii la Alexandria, la El Alamein (fiind impresionat de mormintele singuratice și triste ale soldaților multor națiuni, care și-au pierdut viața într-o celebră încleștare,  din timpul celui de al Doilea Război Mondial, prilej cu care m-am întrebat: de ce au pierit aceștia, și pentru       cine ?), apoi în Delta Nilului, la Canalul Suez (și acum visez, ca un coșmar, ce îmi este readus în memorie văzând nenorocirea războiului de la granițe, mormanele de fier contorsionate, arse, sfârtecate hidos, ale unor sute de blindate, de mașini de război, instrumente tăcute ale morții).

Dar cea mai impresionantă călătorie a fost cu o ambarcațiune pe Nil, apoi cu trenul, până la Assuan, împreună cu colegii străini, fie că erau studenți, doctoranzi sau profesori aflați în stagii de cercetare, în timpul căreia am văzut Valea Regilor, viața într-o oază din deșert, marele baraj din Sudul Egiptului, inclusiv impunătoarele statui faraonice de la Abou Simbel, translatate în urma construcției uriașului baraj de la Assuan.

Văzând mulțimile de locuitori egipteni, înghesuiți pe malurile Nilului, în așa zisa zona fertilă a fluviului,  binecuvântam pământul mănos al României, apele, râurile, izvoarele, Dunărea, Delta, Munții Carpați, pădurile, parcurile și rezervațiile naturale ale țării noastre și voiam ca mulți dintre locuitorii noștri să realizeze, comparativ cu zecile de milioane de locuitori ai Deșertului Egiptean că România este cu adevărat un picior de plai, o gura de rai.

Desigur, conexiunile dintre civilizația noastră și aceea a Egiptului mă fascinau în egală măsură. Astfel, Cairo păstrează vestigii din vremea Imperiului Roman, cuceritor. Am fost uimit să văd un viaduct roman, încă funcțional, construit exact în perioada în care Împăratul Traian cucerea Dacia.

Dar și aspectele lingvistice sau religioase erau pentru mine la fel de importante. Astfel, era aproape imposibil să înveți limba arabă, care era limba liturgică a Coranului, și să nu te intereseze religia islamică (Sharyya Al-Islamya), cu atât mai mult cu cât în Dobrogea există o populație mahomedană, moștenind un sistem de drept de tip consuetudinar, despre care nu învățasem nimic la Istoria Dreptului Românesc.

 De aceea, lucrarea mea de Diplomă, la Examenul de Stat (de licență, în termeni actuali) a abordat tema „Tendințe actuale ale Dreptului în Țările Arabe”.

Mai târziu, am continuat aprofundarea acestui domeniu, tipărind primul și singurul Curs de Drept Islamic din România - 2001 (o introducere în studiul acestui drept), cu focalizare pe Statutul Juridic al Cadiatelor din România (cadiate, de fapt tribunale, fiind instituții judiciare acceptate de statul român, până în anul 1937, rezolvând diferendele ce apăreau între membrii populației turco-tătare din Dobrogea).

 Ulterior, m-am înscris la Doctorat în domeniul Diplomație Ecumenică, nefinalizat din păcate, deoarece Academia pentru Studiul Religiilor Lumii, înființată la București, a sucombat între timp.

Vis a vis de religie, nu puteam să ignor credința populației copte (urmașii vechilor egipteni, a căror religie monofizită este una foarte interesantă,) la Cairo păstrându-se, în cartierul copt, câteva obiective religioase sau turistice, cum ar fi Kanissa Sen Gherghis (Biserica Sf. Gheorghe, locul unde legendele biblice spun că s-ar fi refugiat Fecioara Maria, în celebrul episod cunoscut sub numele Fuga în Egipt).

Dar să revin la pasiunile mele: istorie, lingvistică și..... jurnalism. Am aflat că în deșertul egiptean au fost campate cohorte de soldați, originari din Dacia, că urmele lor sunt cercetate cu seriozitate de specialiști din toată lumea, atât din punct de vedere arheologic dar și lingvistic.

De asemenea știam,  consultând un material documentar, că în apropiere de Piramide locuiește o populație nomadă (alta decât beduinii) care vorbește un dialect asemănător cu acela vorbit în sudul Moldovei.

Cum au ajuns acești locuitori nomazi tocmai la Piramide?  probabil în vremea stăpânirii turcești, când acest imperiu avea hotare cu Țările Române, încât libera circulație a unor grupuri de populație, de la nord de Dunăre, până în Balcani, de aici în Asia Mică, până pe malurile Nilului ar putea fi o explicație.

Mai mult, existau chiar populații nomade în Țările Române, cunoscute de localnici sub numele de Faraoni, probabil urmare a legendei conform căreia țiganii sunt fii de faraoni egipteni, ba chiar există și o localitate în județul Bacău,  cunoscută sub numele de Faraoani.

Știm că denumirea internațională Gipsy provine de la pronunția țării – Egipt -, de ce nu ar fi și la noi o explicație similară cu denumirea faraoni ?

De asemenea, în Peninsula Sinai există o mânăstire datând din prima jumătate a mileniului I, D.Hr. numită Sf. Caterina, unde există o populație numită Gebalya (munteni) despre care se spune că este păstrătoare ale unor relicve etno-lingvistice, provenind de la o populație adusă de la Dunăre, în vremea Împăratului Justinian. Ea a fost studiată în perioada interbelică de savantul și diplomatul Marcu Beza.

Ca student, am vrut să vizitez acea mânăstire interesantă, dar atunci Peninsula Sinai interzicea accesul turiștilor, fiind obiectiv militar.

Și alte chestiuni de interes istoric, pe care voiam să le studiez, mi-au atras atenția în acea perioadă, cum ar fi faptul că drumul spre Piramide a fost făcut cu material de construcție adus din România, asemenea și Canalul de Suez, construit cu mii de tone de cherestea, provenind din țara noastră, inclusiv Teatrul de Operă din Cairo (din păcate a ars între timp), care a fost construit cu lemn din Carpați.

De altfel, Alexandru Ioan Cuza a trimis viceregelui Egiptului un mesaj de felicitare pentru construcția Canalului de Suez (1859-1869). În răspunsul său, kedivul a mulțumit  pentru lemnul trimis din pădurile românești, prin care s-a scurtat execuția lucrărilor canalului. Biata pădure românească era prăduită încă de acum mai bine de un secol și jumătate !

 

3.      Ați început să scrieți articole încă din timpul studenției. Unde ați publicat prima dată și care a fost subiectul primelor articole?

 

Răspuns:

Primele mele activități în domeniul jurnalistic (o tempora, îmi amintesc  cu nostalgie acele vremuri), au avut loc în perioada 1975-1976, când numele mi-a apărut în presa studențească a vremii („Viața Studențească”, „Amfiteatru”, „Universitas” etc), fiind corespondent al acestor publicații la Cairo.

Îmi aduc aminte de titlul câtorva articole scrise în anii cât am fost student bursier al statului român în Egipt: „Student la Tropice”, „Vacanța în zile și....cărți”, etc.

Au fost ani de ucenicie, de entuziasm și de amintiri de neuitat. Nu era doar bucuria de a împărtăși colegilor de la Facultatea de Drept momente din existența mea într-o țară exotică, la Piramide, dar era și mândria că numele îți apare în foi tipărite, în tiraj de multe mii de exemplare, publicații care erau citite nu doar la București, ci și în alte centre universitare din țară.

Sigur, subiectele erau neobișnuite, cu un ușor aer exotic, nu aveau nimic ideologic (din păcate, presa studențească se alinia în acei ani programului politic al presei vremii), ci pur și simplu descriam ce simțeam, ce trăiam și cum interpretam eu cele văzute cu ochii mei de student.

Astfel, descriam un film artistic ce trezise vii comentarii nu numai la Cairo,  dar și în întreaga lume, se numea „Mumia”, fiind creația  controversatului regizor  Shady Abdel Salam.

A fost considerat în mod unanim de către critica de film drept „cel mai mare succes repurtat de un film egiptean în străinătate, în special în Europa”. Filmul Mumia descrie criza existențială a unui tânăr egiptean, venit din provincie la Cairo, modul în care se raportează la trecut, în balanță cu viitorul.

În alt articol descriam expoziția de artă modernă din Zamalek (un cartier  select, de pe Insula Gezira, de pe Nil, acolo unde se afla și vechea clădire a Ambasadei României, datând din perioada interbelică).

          Aici, pe insulă, se află clădirea Operei, dar și Palatul Zamalek, construit de Kedivul Egiptului, la inaugurarea Canalului Suez, pentru a-l găzdui pe Împăratul Franței, Napoleon al III-lea și pe soția sa, Eugenia.

        Iată că drumul pe care am pășit în urmă cu peste decenii a fost continuat, ulterior, putând prezenta doar câteva repere personale în domeniul publicistic:

·         membru al „UZPR”

·         membru al „International Press Institut”, Viena (2019)

·         director editorialist al Revistei online „Muzeul Presei Românești”(2021)

·         editor „Concordia Religionum” (1997)

·         redactor șef Editura „AORTE” (2004)

·         redactor șef „Cronica fundațiilor” (2012)

·         membru al redacției Revistei „Diversité et identité culturelle en Europe” (Consiliul Științific), editată de „Muzeul Literaturii Române”

·         corespondent special la Viena al ziarului „Top – Business”

·         corespondent la Viena al Revistei „Astralis”

·         membru în colectivul de redacție al Revistei „Condierul Diasporei”, Salzburg

·         membru al colectivului de redacție al ”Cronicii Fundațiiilor” (2004)

·         editorialist revista „Vreau bilet.ro” (2007)

·         editor al revistei online „Corespondențe Culturale - Viena București”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

4.      Prima carte publicată a fost „Ambrozie si aguridă, Biblioteca Eminescu”. Ce ne puteți spune despre aceasta?

 

Răspuns:

 

În anul 1991 am identificat în Arhiva MAE de la București un dosar cu documente ce mi-au atras atenția. Era Dosarul nr. 241 al Agenției Diplomatice a României de la Berlin, datând din perioada în care studentul Mihai Eminescu se afla la învățătură în acest oraș.

Fiind familiarizat cu scrisul eminescian, m-am convins că un număr de manuscrise din acest dosar sunt redactate chiar de mâna lui Mihai Eminescu.  În aceste circumstanțe, l-am rugat pe ministrul de externe din acea perioadă, domnul  prof. univ. dr. Adrian Năstase, să dispună șefului arhivelor acestui minister să îmi ofere o copie completă după acest dosar, pentru studiu.

Aveam intenția să dovedesc faptul că scrisul este sigur al poetului, aflat pe atunci la studii la Berlin. Prin urmare, m-am adresat regretatului prof. univ. dr. Lucian Ionescu, pe atunci Șeful Laboratorului de Cercetări Criminalistice din cadrul Ministerului Justiției, un eminent cadru didactic și specialist în grafologie, care a analizat tot dosarul și a identificat documentele ce puteau fi atribuite precis lui Mihai Eminescu.

La final, expertul amintit a emis un certificat oficial de autenticitate, rezultat în urma unei demonstrații de specialitate, impecabile.

Având în mână aceste argumente științifice indubitabile, am realizat un studiu introductiv, detaliind aceste aspecte de cercetare arhivistică, dar și de eminescologie.

 Cum însă aveam pe atunci alte priorități, nu am purces la publicarea întregului dosar, inclusiv a studiului meu introductiv și a raportului de expertiză grafologică amintit, făcând acest pas abia mai târziu, în anul 2008, când am publicat la Editura Universitară cartea „Eminescu și Diplomația”.

Totuși, vorbindu-i bunului meu prieten, Ion C. Rogojanu, un mare bibliofil, ca și mine un îndrăgostit de Eminescu, acesta m-a încurajat să fac publice aceste documente, scrise de pana studentului de la Berlin.

Pe domnul Rogojanu l-am întâlnit la ședințele lunare ale Societății Cultural-Științifice GETICA, al cărei vicepreședinte am fost o perioadă, și care își desfășura ședințele la Universitatea București. 

Astfel, în anul 1998 se tipărește la Botoșani lucrarea  ”Biblioteca Eminescu: Arhive, Biblioteci – ambrozie și aguridă”, la Editura Geea, care cuprinde toată istoria acestei descoperiri.

Aș vrea să subliniez importanța dezvăluirilor cuprinse în acest dosar. Nu faptul că un număr de documente au fost copiate de Mihai Eminescu este important, ci ideea că tânărul student, angajat ca secretar al șefului de misiune, avea acces la cele mai importante chestiuni de politică externă ale României (dedesubturile Afacerii Strousberg, împământenirea străinilor, datoriile înrobitoare impuse țării noastre, chestiunea presiunilor externe asupra politicii românești, și multe altele de același calibru), ceea ce înseamnă că Eminescu, când analizează relațiile României cu marile puteri, știe ce vorbește, și nu își dă doar cu părerea, ca un oarecare jurnalist comentator de politică externă, ci ca un actor care a cunoscut culisele celor mai tenebroase chestiuni la ordinea zilei.

Lucrarea ca atare este o raritate, găsindu-se, ca prin minune, doar la BCU „Eugen Todoran”, de la Timișoara, la BCU „Lucian Blaga”, de la Cluj-Napoca, precum și la Biblioteca Academiei Române.   

Fiindcă am amintit de cărți în format tipărit, eu am fost adeptul folosirii extinse a Internetului, ca mijloc de acces la bazele de date ale marilor biblioteci, de comunicare a ideilor, textelor unor lucrări, studii, cercetări, care altminteri circulau în lumea întreagă doar sub forma cărților scrise.

Cărțâile mele se găsesc pe rafturile unor mari biblioteci europene, sau de peste Ocean, cum ar fi Bayerische Staatsbibliothek, Indiana University, University of Oregon Libraries, recordul fiind atins de Prefața ce am scris-o la Vol. IV din monumentala lucrare a lui I. Zane, „Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia”, care se află în inventarul unui număr de 36 mari biblioteci universitare, naționale, academice, din lumea întreagă. Dar majoritatea cărților și studiilor mele sunt la îndemâna oricui, pe Internet, gratis, ușor de accesat, oricând.

 

5.      Sunteți cunoscut pentru studiile, articolele, cărțile despre viața și opera lui Mihai Eminescu. V-ați dedicat foarte mult timp și energie documentării. Ce anume v-a condus la această preocupare? Vă rog să ne vorbiți despre cercetările întreprinse în arhive pentru a descoperi noi aspecte legate de Mihai Eminescu.

 

Răspuns:

Ar trebui să scriu o întreagă pledoarie pentru a împărtăși cititorilor motivele profunde care mi-au insuflat pasiunea pentru Eminescu.

Fac de la început o precizare: nu doresc să îmi arog merite pe care nu le am, prin urmare, să fie foarte clar, nu intru în coliziune cu filologii, cu lingviștii, cu stiliștii limbii române, nu fabulez cu grație în câmpul termenilor savanți, arogându-mi rolul de hermeneut eminescian.

Eu îmi propun doar să scot la iveală aspecte mai puțin cercetate, inedite dacă se poate, răsfoind documente de arhivă, citind sau recitind pagini de ziar, nu numai din țară, ci mai ales din străinătate, fiindcă acum autorii care abordează tematica eminesciană citează în mod redundant și extins doar ceea ce au scris marii exegeți ai lui Eminescu, și nu sursele, documentele eminesciene, presa vremii.

Dar, mai întâi, să răspund la prima parte a întrebării. După anul 1990, cultura românească, dar nu numai aceasta ci și învățământul, educația, istoria, tot ce a funcționat anterior anului 1989 urma, programatic, să fie demolat, călcat în picioare și apoi reclădit, conform unor directive, nu proletcultiste ca în vremuri de tristă amintire, ci  elitocultiste,  cu personaje pe post de procuror ideologic, care și-au arogat dreptul să îl considere pe Eminescu drept principal exponent al naționalismului agresiv, șovinismului feroce, antisemitismului criminal ș.a.m.d.

Intelectualii rafinați și dornici de a intra în grațiile noului Capintern (Capitalism Internaționalist) au tras „pe dreapta”, și la propriu, și la figurat, speriați probabil de amenințarea de a fi puși la INDEX.

În contextul amintit, știind că unii reprezentanți ai unor așa zise elite au pus mâna pe pârghiile cheie ale societății (ministerele de resort, presa, radio-televiziunea), au schimbat programele școlare, au nenorocit generații întregi de liceeni, cu subiecte de examen idioate, cu programe de învățământ neghioabe, eliminând nemilos din manualele de limba română din școli, licee și universități mari nume ale literaturii naționale, pe care nu am spațiul tipografic să le amintesc, fiindcă lista este dureros de lungă. Acești ipochimeni au reinterpretat istoria patriei, au pus la stâlpul infamiei personalități ale culturii noastre, iar acolo unde nu au reușit, au redus materii precum istoria, limba latină, greacă, pur și simplu la rolul de cenușăreasă în învățământului românesc.

 Ca urmare, am spus că trebuie reacționat, în mod inteligent, constructiv, nu intrând în polemici sterile, nu aruncând invective ci...studiind ceea ce nu s-a cercetat mai temeinic până acum. 

Pentru toate acestea și pentru multe altele, am decis să îmi dedic viața pentru a-l înțelege pe Eminescu și nu pentru a-l apăra, pentru a-l cunoaște pe Poet și nu pentru a-l lăuda, lăsând pe alții, care vor veni după mine, să folosească aceste rezultate ale cercetărilor mele, cum vor ști mai bine, cu mai multă aplecare și știință de carte.

Prin urmare, mi-am propus să caut acolo unde nimeni sau foarte puțini s-au gândit să caute, de exemplu în arhive mai puțin bătute de pașii unor eminescologi, de exemplu în Arhiva MAE (unde am găsit documente Eminescu), la secția de manuscrise a Bibliotecii Metropolitane (aici am descoperit un manuscris al lui Octav Minar, pe care l-am postat pe Internet, un manuscris care reevaluează tot ceea ce se știa până în prezent despre debutul lui Mihai Eminescu).

Căutând fără prejudecăți în locuri atipice, am avut șansa să descopăr la Arhiva Comisiei Monumentelor Istorice din București un manuscris Cantemir, necunoscut până în prezent istoricilor, care schimbă radical un episod din biografia lui Mihai Viteazul.

 Încurajat de o asemenea descoperire, am ajuns la Sankt Petersburg, unde am găsit și am descris Palatul lui D. Cantemir, fapt necunoscut în biografia marelui savant.

De asemenea, am decis să pășesc pe urmele Poetului, sau ale fratelui său, medicul Eminovici, mergând la Ipotești, Botoșani, Cernăuți, Iași, Viena, Berlin, Praga, Veneția, Florența, desigur București, Constanța, Sibiu, Timișoara, Oravița.

Cât privește pe Șerban Eminovici, am vizitat Bad Gleichenberg (Austria), Mȕnchen, Berlin.

O altă direcție de cercetare a fost aceea de a interpreta cu atenție niște detalii care devoalează alte informații biografice privitoare la Mihai Eminescu.

Astfel, analizând cu atenție Cover-Page-ul Ediției Princeps a creațiilor lirice ale Poetului, scoasă de T. Maiorescu la Socec, și intitulată Poesii, am demonstrat că această copertă ascunde o criptogramă, un nume, cel al Veronicăi Micle, scris cu litere steganografice (lujere de flori).

De asemenea, cercetând biografia și  cercetările științifice ale unui mare medic neurolog, născut în România, dr. Constantin Von Economo, dar care a studiat, s-a afirmat și a murit la Viena, am emis ipoteza referitoare la cauzele mult mai plauzibile ale morții lui Mihai Eminescu, despre care eu sunt convins că nu au fost nici luesul, nici scrânteala minții, ci un virus necunoscut, care provoacă o maladie cu exact aceleași simptome ca ale lui Mihai Eminescu și anume Encefalita Letargica (descrisă de von Economo, abia în anul 1917).

Această ipoteză nu a fost una de conjunctură, o obsesie a celor petrecute în lume în ultimii ani, ci a fost enunțată într-o carte a subsemnatului, tipărită în anul 2018.

Spuneam că studierea arhivelor străine, a publicațiilor străine, mi-a permis să descopăr  la  arhivele din Viena identitatea celui care a fost spionul din umbră care l-a „executat” informativ pe Mihai Eminescu, și anume Grigore Ventura.

De asemenea, răsfoind presa veche din străinătate, am aflat multe date inedite, cum ar fi faptul că fratele lui Eminescu, Șerban Eminovici se găsea încă din anul 1865 la tratament la Bad Gleichenberg (Stiria), că documentele recent studiate elucidează faptul că Șerban Eminovici era deja absolvent de medicină, înscris chiar la doctorat, înainte de a veni la Berlin (mulți întrebându-se dacă fratele lui avea sau nu patalama de medic valabilă), că la Berlin fosta cancelar a Germaniei, doamna Angela Merkel, a locuit în același imobil cu Mihai Eminescu, că poetul a locuit la Viena, pe strada Dianagasse, într-un imobil cu caracter de cămin studențesc, și nu la o gazdă particulară, ca până atunci, deoarece imobilul a aparținut unei societăți care închiria locuințe ieftine doar studenților (așa se explică faptul că în amintirile scrise la câteva decenii după moartea lui Eminescu, colegii săi spun că Poetul, de altfel un taciturn, un ins cu tabieturi personale ciudate, ajunsese să locuiască cu mai multe persoane în aceeași cameră, fapt ce nu s-ar explica decât prin aceea că acolo era un cămin studențesc).

Tot arhivele Municipalității Viena mi-au permis să descopăr că Mihai Eminescu a locuit la Viena în același imobil, dar în perioade de timp diferite, cu marele compozitor Beethoven, că locuința din Kollergase (Viena), pe care s-a pus o placă comemorativă, cu textul: în această casa a locuit marele poet român Mihai Eminescu, nici nu exista pe vremea lui Eminescu, deci placa ar trebui să aibă un text corectat: în acest loc a fost casa în care a locuit marele poet român Mihai Eminescu că,  în fine, vis a vis de locuința lui Alexandru Ioan Cuza din Viena se afla și locuința amantei sale, Maria Obrenovici, mama celor doi copii, pe care prințul i-a recunoscut și adoptat.

Studiind cu atenție presa  veche din diverse țări ale lumii, am demonstrat că Poetul era deja o personalitate, numele său fiind amintit în publicații de peste Ocean, chiar din America de Sud, până în Istanbul,  în timpul vieții sale, ceea ce infirmă concluzia grăbită a unora, conform căreia poetul era un ilustru necunoscut în epocă, noi, urmașii săi, dând naștere un cult neadevărat, i-am construit o imagine voit falsificată.

În fine, mă opresc doar la un singur amănunt, nepus în discuție de nici un alt biograf eminescian, până acum, și anume faptul că schimbarea de atitudine în favoarea tratării în străinătate a lui Eminescu, s-a produs în urma dezbaterii cazului său la un Congres Internațional, care a avut loc în Amsterdam, la începutul lunii octombrie 1883.

Aș vrea să pun, cu permisiunea Dvs, o întrebare ? Nu așa că este minunat să îți dedici viața biografiei lui Eminescu, știind că lași în urma ta asemenea detalii necunoscute până acum !

 

 

6.      Ați publicat articole și cărți în urma acestor cercetări. Care sunt revistele și volumele care cuprind rezultatele studiului dumneavoastră? Vă rog să ne prezentați succint câteva dintre volume.

 

 

 

Răspuns:

 

Lucrările mele, fie că sunt studii, articole sau cărți, sunt rodul pasiunilor mele de o viață: istoria dreptului, istoria scrisului, orientalistica, eminescologia, precum și alte domenii, cum ar fi lingvistica, istoria ecleziastică, criptologia. Acestea sunt fie în formă tipărită, fie sunt postate pe Internet, pe portaluri dedicate cercetătorilor, cadrelor didactice, cum ar fi Academia Edu, Scribd etc.

Așadar, să le luăm pe rând: În anul 2001 am publicat prima lucrare din istoriografia dreptului românesc, dedicată Cadiatelor (tribunalelor mahomedane din Dobrogea), apărută la Editura Ars Docendi din București. Aceasta este, la rândul ei, o Introducere în Studiul Dreptului Islamic, prima lucrare din epoca modernă, dar a doua carte, în ordine cronologică,  după monumentala lucrare a lui Dimitrie Cantemir, intitulată „Sistema Religiei Mahomedane”, Sankt Petersburg, 1722, aceasta fiind tipărită în limba rusă.

Tot în acest domeniu am scris o amplă lucrare, intitulată „Islamul mistic - Secte, confrerii, maeștri spirituali”, București, 2002 (236 p.), postată pe portalul Academia Educational: https://www.academia.edu/41219080/Islamul_mistic_Secte_Confrerii_Maestrii_Spirituali.

Alte articole în acest domeniu sunt: Criptografia la arabi, Mistica literelor în Islam, precum și „Condiția juridică a musulmanilor în țările membre ale Uniunii Europene. Reglementările comunitare și legislația românească. Studiu Comparativ.” București, 2011 

           În domeniul eminescologiei, evoc doar câteva titluri:

„Eminescu și Diplomația”, Editura Universitară, București, 2007

„Misterele gravurilor ediției Maiorescu Simboluri Criptice ”, Editura Universitară, București, 2008 ;  

„Eminescu – sofisme și aporii”, București, 2013

„Eminescu inedit –Ediția papier a cigarettes”, București, 2013

  „Eminescu în culisele justiției  Dosarul interdicției judecătorești”, București, 2016

 „Contribuții la biografia lui Mihai Eminescu  Documente inedite”, București, 2016

 „ Lumină Lină – Poezii de dragoste, rar editate”, Magic Print, Onești, 2016

 „ Mihai Eminescu – Prezențe vieneze”, București, 2016

 „ Mihai Eminescu – Itinerar vienez”, Star, Cluj-Napoca, 2017

 „ La Steaua…. o interpretare hermeneutică”, Magic Print,  Onești, 2017

 „ Mihai Eminescu, Nevropatii atipice”, București, 2018.

„ Eminescu la Berlin Coordonate biografice în repere topografice”, Viena, 2019.

„Eminescu Fascinația prezentului”, Viena, 2020

        A acestea toate aș putea adăuga și prefețele scrise unor cărți bibliofile, dar o voi face probabil altădată.

        Aceste cărți, dedicate Luceafărului, conțin o mulțime de informații, de date inedite și îmi pare rău că nu pot să prezint pentru fiecare ceea ce aduce nou în domeniul eminescologiei.

        În ceea ce privește istoria ecleziastică, menționez faptul că am scris  „Pisanii și inscripții pentru o istorie a vieții religioase a Bucureștilor Culegere de documente”, București, 1996,  o carte ce completează o mică enciclopedie, intitulată „Istoria Bucureștilor prin bisericile sale”, datată 1995, și pusă pe Internet în anul 2007, de asemenea, o primă monografie a Bisericii Sf. Spiridon – Vechi, din București, (2011), singurul locaș de cult ce conține un text în limba arabă, aflat pe pisania bisericii, precum și cartea monografică „Mânăstirea Văratec, în izvoare laice și teologice, (2020).

      Un loc aparte îl ocupă cărțile dedicate unor comunități religioase, cum ar fi Pavlichenii din Popești-Leordeni, arătând urmele lăsate de acești în cultura veche românească (prin urmare, sunt autorul acestei prime și singure monografii dedicate  istoriei amintitei localități, devenite între timp oraș, intitulată „ Popești Leordeni, File de Istorie”, Editura Internațional, București, 2001). Preocupat de istoria unor asemenea comunități locale, am tipărit în anul 2001 monografia intitulată „Tărtășești  Însemnări Documentare”, Editura Ars Docendi, București, 2002, unde prezint istoria bisericilor din această localitate, precum și cartea „Cahul Orașul lui Ioan Vodă”, Viena, 2018.

       În domeniul lucrărilor monografice, un loc aparte îl ocupă cartea ”Casa Capșa”, tipărită la Editura Ars Docendi, în anul 2002. De altfel, lucrând aici timp de șapte ani, în perioada 2002-2009, am publicat în mod constant articole legate de istoria acestei faimoase cafenele literare, unde am organizat, împreună cu jurnaliștii diverselor publicații bucureștene, evenimente care au reînviat atmosfera de odinioară, cum ar fi ciclul de emisiuni, desfășurat timp de cinci ani și intitulat „Capșa e viața”, difuzat la Radio România Cultural.

       În domeniul lingvisticii, am realizat primul Dicționar online al cuvintelor cu etimologie necunoscută  existente în vocabularul limbii române, demonstrând că multe dintre acestea deși sunt înregistrate în lexicul românesc ca având etimologie necunoscută, sunt totuși considerate ca fiind de origine românească în dicționarele etimologice ale popoarelor înconjurătoare.

   

        O altă pasiune a mea a fost Criptologia, domeniu în care am tipărit „ O istorie a Criptologiei Românești”, Editura RAO, 2010, prima lucrare de acest fel în cultura română, precum și cartea „SIGINT - Pânza de păianjen”, București, 2013.

       Printre ideile pe care le-am menționat în cărțile și articolele dedicate Criptologiei Românești amintesc doar câteva mai importante: țara noastră se numără printre puținele din Europa  în care, la 1511, existau mănăstiri, adevărate focare de cultură, unde scribii aveau cunoștințe criptografice. De asemenea, am explicat, folosind argumente criptografice, faptul că așa numitul rotacism al unor texte vechi ale culturii române nu este un fenomen fonetic, ci mai degrabă unul grafic. În sfârșit, am demonstrat, cu documente din arhive, faptul că România a avut, în preajma celui de al Doilea Război Mondial, una dintre cele mai înaintate legislații în domeniul criptografic, inclusiv performanțe uimitoare. Îmi place să cred că sunt primul dintre cei care am repus în atenția cercetătorilor români Criptograma de la Mânăstirea Viforâta, precum și chestiuni legate de Criptograma Negruzzi, nedezlegată până în prezent.

 

7.      Ce ne puteți spune despre cum este privit Eminescu la Viena, dar și în alte orașe din străinătate unde ați avut ocazia să participați la dezbateri sau conferințe?

 

Răspuns:

 

           Putem spune că Eminescu a fost, este și va fi ambasador al culturii române, argument al capacității românilor de a oferi culturii universale genii de rang înalt, marcă de țară, personalitate nenegociată, neretușată și nemuritoare, nu numai a liricii românești din toate timpurile dar și a curentului romantic de secol XIX.

          Pentru comunitățile românești din diverse țări ale lumii, care numără milioane de suflete, Mihai Eminescu este un portdrapel, singurul nume care ne unește, ne adună, ne face mai buni, mai iertători, fiindcă altfel suntem, ca și în țară, dezbinați, înverșunați, alteori izolați sau  apatici, aproape anesteziați, în momente când ar trebui să fim fermi, hotărâți.

         Viena, orașul studenției Luceafărului, ca și Berlinul, îl recunoaște de fiu spiritual, așa încât am putea spune că  locuitorii Vienei l-au adoptat cu ușurință, încât autoritățile fac tot ce este posibil să ajute comunitatea românească să fie cât mai aproape de acest simbol: ne-au oferit cu simpatie autorizație de amplasare a bustului lui Eminescu în fața unei biserici românești, ne-au ajutat să se planteze un puiet de tei provenit din Parcul Copou, într-un cuvânt, Eminescu deschide uși și unește suflete.

            Avantajul Vienei este acela că aici sunt literați, traducători de limba germană, cadre didactice care predau limba română la Universitate, fiind buni cunoscători ai operei și biografiei lui Eminescu.

          În ceea ce mă privește, am reușit recent să finalizez în acest an un proiect amplu, o Hartă Digitală a Spiritualității Românești în Austria, unde pot fi descoperite, printr-o aplicație GeoMap,  nume de români, adrese unde au locuit aceștia, biografiile lor, instituții, organizații ale comunității românești, clădiri istorice, fotografii, videoclipuri etc. Această aplicație fructifică datele culese timp de ani, reunite în lucrarea intitulată „Cartea de Aur a Spiritualității Românești în Austria”, Viena, 2020 , pe care am tradus-o în limba engleză.

           Cei ce vor să cunoască mai bine atmosfera în care a trăit și a învățat Eminescu, la Viena, vor   găsi aici o bogăție de detalii, ajutându-i să integreze personalitatea Poetului în ambientul nu numai geografic dar și spiritual al acelor vremuri.

 

8. Cunosc faptul că ați avut inițiativa unui proiect – Muzeul Virtual Eminescu – Care a fost scopul și ce cuprinde această platformă online?

 

Răspuns:

        Primul „Muzeu Virtual” dedicat eminamente unui Poet, este rodul conlucrării cu doamna ing. Tanța Tănăsescu, specialist IT, acum mai bine de 11 ani.

        Acum veți înțelege de ce, în prima parte a acestui interviu, am adus un elogiu științelor exacte, așa cum erau ele predate la Liceul „Gh. Șincai”- București, și la ce mi-a folosit faptul că am urmat secția Real a acestui liceu.

             „Muzeul Virtual Eminescu” este un uriaș fișier multimedia, dar acesta este mai mult decât un instrument de sortare, clasare şi depozitare a materialelor dedicate lui Eminescu (mediatecă).

-            este o expoziție, deschisă 24 de ore din 24, timp de 365 de zile

       pe an;

-          un mijloc de comunicare între eminescofili (cu servicii de anticariat şi licitații on line);

-          un canal de dialog între românii din țară cu cei din afara granițelor;

-           un manual didactic pentru învățarea unui scriitor canonic, ce va fi cu siguranță subiect de examen la Bacalaureat;

-           este o sală de cinema, de teatru şi de concerte, unde pot fi audiate şi vizionate în exclusivitate opere eminesciene;

-           într-un cuvânt, este Arhiva Națională Eminescu !

 

În anul în care a fost lansată această aplicație, Muzeul Virtual Eminescu a fost o prioritate mondială,  chiar nu ne gândeam cât succes va avea la public  această idee, de a prezenta on line conținutul vieții și operei unui poet național, cu toate activitățile conexe: expoziții, monumente, creații radiofonice, filme, mese rotunde, simpozioane, anticariat specializat în opere Eminescu, chiar si meditații și lecții școlare dedicate lui Eminescu.

            Fără un specialist cu studii de profil, acest muzeu  ar fi fost imposibil de realizat. Or, doamna  ing. Tanța Tănăsescu a avut posibilitatea să realizeze nu numai acest proiect, dar si un altul, respectiv „Muzeul Presei Românești” (2020), pornind de la experiența acumulată anterior, dar și pe viitor avem alte proiecte la fel de tentante.

         Proiectul a fost mediatizat pe plan național, în momentul lansării sale (28.11.2011), fiind chiar nominalizat la câștigarea unui premiu internațional de către Federaţia Internaţională a Arhivelor de Televiziune (FIAT-IFTA), cu sediul la Viena, care încurajează nu numai instituţiile  care activează în audiovizual (cinematografie, televiziune, et) dar şi persoanele fizice sau organizaţiile non-guvernamentale să propună şi să finalizeze asemenea proiecte în domeniul arhivării în format digital a moştenirii culturale a ultimelor decenii, în mod special.

În consecinţă, în numele Fundaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, al cărei președinte eram la acel moment, am înaintat federației amintite proiectul acestui prim muzeu virtual, neținând cont de faptul că Fundaţia Internaţională „ Mihai Eminescu” nu era membră de drept a FIAT şi, în consecinţă, nu se poate autopropune.

           Însă valoarea ideei a impresionat pe doamna Ruth Elena Stifter-Trummer, membră a juriului, care  în ciuda faptului că TVR, membră a FIAT-IFTA, nu ne-a sprijinit, adică nu ne-a nominalizat, totuși susnumita a rugat o delegație cu drept de a face propuneri să susțină proiectul nostru în cadrul competiţiei europene „FIAT/IFTA Archive Achievement Awards”,  la categoria „ Cea mai inovatoare modalitate de folosire a unei Arhive”.

            Fiind totuși o competiție între diverse țări, așa cum se întâmplă adesea, România a fost ignorată, încât voturile obținute de proiectul de mai sus nu a îndeplinit numărul necesar căștigării acestui prestigios premiu.

            Am rămas însă cu convingerea că proiectul este totuși valoros, că s-a calificat totuși într-o finală europeană, dovedind ingeniozitate și inteligență creatoare.

 

8.      Anul trecut – 2021 –ați avut încă o inițiativă (a câta oare?) – apariția unei noi reviste în spațiul online – „Muzeul Presei Românești”, a cărui director sunteți, redactor-șef fiind doamna Tanța Tănăsescu. Ce v-ați propus prin această publicație trimestrială? Care este structura acesteia?

 

Răspuns

 

Pornind de la experiența dobândită în ultimul deceniu de conlucrare cu doamna Tanța Tănăsescu, amândoi fiind membri ai UZPR, văzând tendința jurnalismului nu numai din România, ci chiar și din întreaga lume, de a trece din universul tiparului pe hârtie, în acela al mediului digital, virtual, am achiesat la ideea domniei sale de a realiza un Muzeu Virtual al Presei Românești, inclusiv de realizare a unei reviste cu același nume, înregistrată ca trade-mark la OSIM,

Evident, aplicația digitală se bazează pe două domenii importante: punerea în valoare a moștenirii Eminescu, pe care îl apreciem ca fiind un mare jurnalist, fondator al presei de angajament și implicare socială, și al doilea domeniu este reunirea întregii prese contemporane, într-un singur loc, atât aceea din țară, cât și aceea din străinătate.

Astfel, portalul acesta trimite cititorul la moștenirea Eminescu, respectiv la Muzeul Virtual Eminescu, la Colecția Ziarului Timpul, la acele site-uri care tezaurizează întreaga operă jurnalistică eminesciană dar și la adresele unde pot fi citite periodicele românești din mediul online, respectiv chioșcul tuturor ziarelor românești, la lista periodicelor românești vechi, a almanahurilor, anuarelor și calendarelor dar și a ziarelor și revistelor din străinătate.

Tot aici poate fi lecturată și revista cu același titlu, Muzeul Presei Românești, ajunsă la cel de al 8-lea număr (aflat în lucru).

Prin urmare,  vom trece această aplicație pe un domeniu propriu de Internet, care în curând va putea fi accesat la adresa www.muzeulpreseirmanești.ro . Aici vor fi postate articole tematice, referitoare la istoria presei românești, actualitatea în jurnalismul autohton, interviuri cu mari jurnaliști, cu personalități ale vieții culturale contemporane, noutăți dar mai ales reflectarea activității din cadrul UZPR.

 

9.      Ce ne puteți dezvălui legat de proiectele dumneavoastră viitoare?

 

Răspuns:

 

După cum vedeți, deși eu sunt la Viena, vă răspund ca și cum aș fi în redacție și am avea un dialog viu, față în față. Aceeași situație se întâmplă și cu ședințele de redacție ale Revistei Muzeul Presei Românești.

De aceea, consultându-mă cu creierul acestei moderne aplicații, parteneră și colaboratoare, doamna Redactor-Șef, Tanța Tănăsescu, ne-am gândit să extindem folosirea  programelor de Inteligență Artificială (IA) în facilitarea accesului unui cititor la un text de ziar, revistă.

Prin urmare, un robot poate citi un text scris, imitând vocea umană. Această aplicație vine în ajutorul celor cu deficiențe de vedere, ei putând înțelege lesne cuprinsul unui document, al unei cărți,ziar, revistă,  al unui anunț, scrisoare etc ascultând lectura făcută de robot.

             Inversând procesul, un mesaj vocal poate fi transformat în mod automat în text scris, această aplicație fiind folosită de redacțiile de televiziuni sau agențiile de presă, pentru traducerea instant a unei conferințe, sprijinind inclusiv pe cei cu deficiențe de auz, care pot astfel înțelege un dialog verbal, transcris, și prezentat vizual.

Este știut că această aplicație este deja implementată la telefoanele digitale, astfel încât doi parteneri de dialog, vorbind limbi diferite, se pot înțelege, vorbind fiecare limba sa, telefonul redând mesajul vocal al celuilalt printr-un mesaj scris.

Această traducere instantanee, dintr-o limbă în alta, se realizează prin același program de Inteligență Artificială.

           Cu alte cuvinte, avem de a face cu fenomenul de reversibilitate, text-sunet, respectiv sunet-text. De aici, Doamnei ing. Tanța Tănăsescu i-a venit o idee neașteptată,  pe care o putem aplica în domeniul studiilor de eminescologie.

          Iată despre ce este vorba: În ianuarie 2021, compania OpenAI, fondată de Elon Musk, și susținută financiar de MICROSOFT, și-a dezvăluit cel mai ambițios proiect de până acum, sistemul  DALL ʿE.

Recent, a apărut și varianta perfecționată  DALL ʿE2, o aplicație AI, care poate crea imagini și artă realistă, pornind de la un text sau o descriere, realizată în limbaj natural.

De exemplu, cu ajutorul Programului DALL ʿE 2 putem să tastăm : „Pictează un tablou cu o vulpe într-un lan  de maci, la apusul soarelui, în stilul lui Matisse”.

Programul va „picta” respectivul tablou, combinând toate aceste caracteristici, fiindcă acesta poate reuni concepte, atribute și stiluri diverse.

Cu cât va fi folosit mai mult, cu atâta el va învăța mai mult, oferind în final o cât mai perfectă creație, bazată pe înțelegerea unui text dat.

Această ingenioasă  inteligență artificială multimodală a fost capabilă să genereze imagini pe baza atributelor descrise de un utilizator. 

De ce nu ar putea un asemenea program să realizeze un scurt text de presă, un rezumat

obiectiv, precis și corect, al unui eveniment, lecturând cu rapiditate impresionantă, exhaustiv, toate știrile dintr-un interval orar dat, transmise de o agenție de presă, sau de mai multe, având ca suiect o persoană, un eveniment, o situație ?

             Așadar, programele de IA pot crea un text, pornind de la „n” texte sau pot transforma ideile unui text în imagini reale.

              Intuim că această aplicație va avea o largă finalitate în învățământ,  în procesul de învățare.

             Cu alte cuvinte, un astfel de program poate crea imagini, tablouri sugestive, un adevărat film documentar, „traducând” , adică traspunând textul unei poeme eminesciene  în secvențe vizuale succesive.

Închipuiți-vă cum ar fi reprezentat vizual fragmentul de poezie următor:

                       „ Sara pe deal buciumul sună cu jale,

                        Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,

                        Apele plâng, clar izvorând în fântâne;

                        Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

 

                        Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

                        Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

                        Stelele nasc umezi pe bolta senină,

                        Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

 

                        Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

                        Streşine vechi casele-n lună ridică,

                        Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

                        Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

 

                        Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

                        Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

                        Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

                        Sufletul meu arde-n iubire ca para.

                                  ...........................................................

 

 

                  sau,  folosind aplicația DALLʿ E 2,  cum ar fi „pictată” lupta de la Rovine, din Scrisoarea III ?

                       ”Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

                        Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

                        Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

                        Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

                        Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

                        Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

                        Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

                        Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

                        Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

                        Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

                        Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…

                        Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie”.

 

           Deci, putem experimenta ideea de a picta un tablou, folosindu-se acest program,  având ca personaje eroii din „Luceafărul”, Cătălina, pajul Cupidon, Demiurgul.  

           Practic, putem folosi acest program nu numai în procesul de învățare, dar chiar și pentru rațiuni artistice: realizarea unui „Album de pictograme poetice eminesciene”.

        Un alt domeniu important în domeniul eminescologiei este acela al folosirii IA pentru a dovedi existența unei maladii a Poetului.

        După cum se știe, programele de IA sunt deja folosite în cinematografie: este vorba de o tehnică de efecte vizuale folosită pentru a face un actor să pară mai tânăr, în special pentru scenele flashback.

       Acest lucru se realizează adesea prin editarea digitală a imaginii sau prin suprapuneri sau retușuri cu imagini generate de computer (CGI). 

        Plecând de la aceste performanțe tehnice ale IA, putem să realizăm imagini cu evoluția în timp a aspectului facial al unui individ.

        Deja, aceste programe sunt utilizate pentru a previziona modificarea în timp a fizionomiei unui copil, putând să anticipăm cum va fi chipul său ca adolescent, ca adult sau la o vârstă înaintată. Cu condiția ca, între timp, să nu intervină un accident, o maladie sau factori interni (boală degenerativă) sau externi (rană, accident), care să afecteze trăsăturile fizionomia subiectului. Acestea sunt așa numitele Time Machine. 

         Prin urmare, pornind de la acele 4 fotografii ale lui Eminescu (din 1869, 1878, 1884 și 1887) putem realiza următorul experiment: creăm o succesiune de fotografii virtuale, arătând de exemplu, evoluția normală, în timp, a fizionomiei lui Eminescu, de la 19 ani până la 70 de ani.

         Aceste fotografii virtuale, generate de programul de IA,  le vom compara apoi cu imaginile reale ale lui Eminescu, observându-se ușor că în aspectul fotografiilor reale, de la vârsta de 19 ani, respectiv 28 de ani, avem o mulțime de trăsături asemănătoare cu fotografiile generate  de programul de IA, în schimb pozele de la vârsta de 34 ani, respectiv 37 de ani, există o diferență de facies evidentă, care nu putea fi  rezultatul evoluției firești, respectiv corespunzătoare vârstei reale, ci urmare a unei îmbolnăviri.

            Altfel spus, între 1884 și 1887, s-a produs o anomalie de aspect fizic vizibil, urmare a unor factori cum ar fi: o boală ce a intervenit în acea perioadă, un regim de viață foarte nimictor etc.

           În fine, tot cu ajutorul aplicațiilor bazate pe utilizarea programelor de inteligență artificială putem să reconstituim fidel imaginea Poetului, din 15 iunie 1889, pornind de la  masca mortuară (ipsos) a acestuia, creată de sculptorul Filip Marin.

           Cu ajutorul unor fotografii 3 D, pornind de la această mască mortuară, se poate reconstitui imaginea Poetului din anul fatidic al morții sale, cu o fidelitate de 100%.

           De asemenea, cu ajutorul unei imprimante 3 D se poate realiza cu o un grad de acuratețe maxim, busturi ale lui Eminescu, așa cum arăta la 19, 34 sau 37 de ani, .

           Putem imagina și alte posibile aplicații. Astfel, știind că maestrul Eugen Doga își dorește să realizeze un libret de operă, reunind compozițiile sale muzicale într-o creație unitară, un asemenea program poate crea un libret bazat pe interpretarea momentelor muzicale, a unor pasaje și partituri, analizând și decelând nunațat temele melodice și pasajele muzicale pe texte de Veronica Micle sau Mihai Eminescu

            În viitor, vom spera să utilizăm aceste aplicații de IA pentru a transpune o melodie, adică o succesiune de sunete, în parametri vizuali, dar și într-un text rezumativ, așa cum ați văzut în ultima perioadă sub anumite fotografii, unde apar mesaje precum: „imagine cu munți și ape”, sau „peisaj de primăvară, cu trandafiri”.

           În fond, aceste programe de inteligență artificială se bazează pe binecunoscutul fenomen psiho-senzitiv: Sinestezia.

           O formă relativ cunoscută de sinestezie este asocierea sunetelor cu anumite culori. De altfel, se știe de mult că sunetele pot declanșa viziunea unor anumite culori, tablouri, imagini, asociate cu linia melodică. Culorile declanșate de anumite sunete, precum și toate experiențele sinestezice vizuale sunt cunoscute ca fotisme (în limba engleză:  photisms).

          Întradevăr, unor anumiți indivizi, dotați cu așa numita „audiție colorată”, sunetele produse de instrumente sau cântăreți pot provoca fenomene sinestezice.

          Acești indivizi au auzul muzical dezvoltat, indiferent dacă sunt muzicieni sau nu. De ce, în locul acestor indivizi sensibili, nu am avea programe de IA (Inteligență artificială)

          Mergând mai departae în ceea ce privește IA, să ne imaginăm că ne aflăm într-un muzeu de artă plastică, vizitând o expoziție de tablouri ale unor pictori celebri.

          Vizitatorii vor purta căști auditive și, prin intermediul programelor de IA, vor percepe combinațiile de culori, diferitele nuanțe coloristice, prezența unor umbre pe suprafața tabloului, formele desenate, toate redate sub forma unei compoziții muzicale.

           Tablourile vor avea, fiecare, propria identitate nu numai coloristică ci și muzicală.

            Dar este posibil ca, folosind același program al companiei create de Elon Musk, să mergem într-o sală de concerte simfonice, unde spectatorii să  asiste la interpretarea de către orchestră a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven, iar o hologramă creată cu ajutorul Inteligenței Artificiale să „traducă” succesiunea de tablouri muzicale, de note, de tonuri etc în imagini policrome, create cu un program special având la bază Inteligența Artificială.

           Acestea sunt motivele pentru care colaborarea cu doamna ing. Tanța Tănăsescu este de neprețuit. Din păcate, însă, aplicația DALL ʿE de la OpenAI nu poate fi folosită chiar de toată lumea

          Aplicația DALL ʿE nu s-a intenționat niciodată să fie un produs comercial și, prin urmare, a fost oarecum limitată în abilitățile sale, având în vedere concentrarea echipei OpenAI pe acest program ca instrument de cercetare. A fost, de asemenea, limitată în mod intenționat, astfel ca sistemul să nu fie folosit pentru a genera dezinformare.