PROMISIUNEA

 Undeva în Oltenia... la începutul anilor ’40 ai secolului trecut

 

 

Satul Ş. se află situat  în S-V ţării într-unul din judeţele Olteniei, pe malul Dunării. Distanţa dintre satul Ş. şi capitala judeţului, din care face parte, este de 5 km.

Satul este locuit mai mult de oameni săraci, care trăiesc din  munca câmpului, din pescuit şi din creşterea animalelor, ca în mai toate satele din ţară, de altfel!

Unii bărbaţi lucrează pe navele comerciale care circulă pe Dunăre, fiind denumiţi „vaporeni”.

Majoritatea au pământ puţin, câte 1-2 hectare, pe care le lucrează cu membrii familiei, ajutaţi la muncă de cai puşi la plug, la grapă iar dacă nu au cai, folosesc boii.

Săpatul şi secerişul se fac manual.

La aceste lucrări grele participă şi femeile însărcinate sau care alăptează... Casele din sat sunt construite din chirpici, acoperite cu ţiglă. Majoritatea caselor sunt mici, formate din două sau trei camere.

În bucătărie se află „vatra”. Aceasta corespunde cu soba aflată într-o altă cameră în care dorm membrii familiei. Astfel, cu un singur foc se încălzesc două camere.

Camerele sunt văruite cu var alb şi sunt pardosite cu pământ galben.

Casele sunt spoite în exterior cu var alb, însă prispa este lipită cu pământ galben.

Urmează curtea, împrejmuită de garduri făcute din nuiele împletite.

În mijlocul curţii sau a „bătăturii” se plimbă în voie, pe o sârmă, un câine – paznicul casei!

În spatele caselor se află grajdurile, coteţele şi grădina propriu-zisă.

Majoritatea gospodăriilor au câțiva pomi fructiferi, câte un petic de viţă de vie şi răsaduri de legume.  Aici fiind o climă cu influenţe mediteraneene, țăranii cultivă şi smochini, aceștia răsplătindu-i  pe gospodari cu recolte bogate de fructe moi şi dulci! Tot aici se face renumita dulceaţă de smochine!

Se mai cultivă şi pomi exotici precum castanii, cei sălbatici (pe câmp), iar cei comestibili (în curţile oamenilor).

Locuitorii își asigură o bună parte din hrană în gospodăriile proprii. Dacă le lipseşte ceva, merg în satul C., unde săptămânal se organizează târg şi fac un fel de troc, adică un schimb de produse.

Iarna, femeile ţes la război postavul din care se confecţionează îmbrăcămintea groasă a bărbaţilor. Sunt vestite scoarţele lucrate de oltence.

Femeile lucrează de obicei manual, confecționând îmbrăcăminte atât pentru ele cât şi pentru bărbaţii lor.

Ele sunt cele care, având un pronunțat simţ estetic, creează, la lumina lămpii, costumele tradiţionale, pulovere, ciorapi, dar şi minunatele dantele cu care împodobesc cearşafurile din pânză, confecționate tot la război.

Îşi gătesc bărbaţii în alb, semn de nobleţe!

Acesta este rostul femeii!

Tinca Dima, pentru că despre ea este vorba, este una dintre dintre tinerele acestui sat.

De înălţime medie, cu ochii mari şi negri, pielea albă, buze late, cu părul negru şi des, prins la spate, cu sâni feciorelnici, destul de timidă, Tinca era una din frumoasele satului!

Era al optulea copil al familiei, însă, murindu-i patru fraţi mai mari, a ajuns să fie al patrulea copil în viaţă şi ultimul!

Părinţii ei fuseseră oameni gospodari, plugari, aşa cum era majoritatea sătenilor, dar scăpătaseră după ce le-au murit cei patru copii, din care 2 la vârste tinere, primul la 20, iar celălalt la 27, de meningită şi respectiv tuberculoză, boli fără leac în acei ani!

La această nenorocire s-a adăugat şi o alta la fel de mare: le-au pierit doi boi tineri, de tracţiune.

În acea vreme, durerea provocată de pierderea unui animal de muncă, era aidoma durerii provocate de moartea unui membru al familiei.

Era harnică Tinca! Țesea, cosea, mergea la munca câmpului, la târg. Nu ieşea din vorba părinţilor. Era ascultătoare, iar părinţii se uitau la ea ca la soare. Era ultimul lor copil, cu care, de altfel, şi locuiau. Ceilalţi trei copii, două fete şi un băiat, erau la casele lor, căsătoriţi, aveau deja prunci.

Tinca, având suflet bun şi iubind copiii, i-a ajutat pe fraţii ei mai mari să-și crească plozii. Unii dintre nepoţi erau apropiaţi de vârsta ei. Astfel, Domnica, una dintre nepoatele din partea sorii, de care era mai apropiată, era cu doi ani mai mică. Ele au crescut împreună!

Era duminică! De dimineaţă, Tinca s-a dus împreună cu prietenele ei la biserica din sat. La ora prânzului, după terminarea slujbei, pe o căldură greu de suportat, cum se întâmplă adesea în iulie, Tinca a mers acasă, aşeazând masa bătrânilor ei părinți. A gătit de dimineaţă, cu noaptea în cap, înainte de a merge la biserică, lăudatul borş oltenesc, cu carne de cocoş, borş dres cu minunțățiile din curte: ou, usturoi pisat şi leuştean verde. La felul doi a gătit saramură oltenească de pui. Peste puiul prăjit, Tinca a pus ardei roşii, usturoi, un păhărel de vin şi unul de ţuică. Apoi a așteptat să dea în clocot. La sfârşit, a pus verdeaţa şi un talger de cartofi ţărăneşti. Drept desert, a făcut gogoşi, renumite nu numai aici, ci şi în satele învecinate. Sâmbătă, Tinca a făcut și pâine, coaptă în ţest.

Au scos masa rotundă şi scaunele sub nucul din curte. Era un nuc bătrân care lăsa o umbră deasă. Au făcut rugăciunea, apoi au început să mânânce liniştiţi.

-                     Tinca, mai am o singură dorinţă, fata tatii, înainte de a închide ochii, să te văd şi pe tine măritată – zise Toma, tatăl ei.

-                     Lasă, tată, se va întâmpla şi asta, atunci când vrea Domnul!

-                     Ar cam fi vremea! -zise Lixandra, mama ei, o femeie ca o icoană, uscăţivă şi cu ochii verzi.

Tinca a oftat prelung. Avea douăzeci de ani! Cam mult pentru vremurile acelea.

Spre seară, Tinca se pregătea să meargă la horă. În fiecare duminică avea loc o horă în sat. Hora se ţinea pe un teren viran, la marginea așezării. Flăcăii au tocmit lăutari vestiţi din Gorj, pe care îi plăteau fie cu bani (cei care aveau), fie cu produse agricole.

Tinca s-a îmbrăcat în valnic ţesut în două iţe din lână roşie, cu cusături fine. Cămaşa cu poale era deschisă până la brâu, decorată la piept cu  râuri,  pe mâneci cu flori mărunte viu colorate. Talia este strânsă cu un brâu decorat peste care s-a încins cu bracira. Pe cap şi-a pus marama de borangic alb. În picioare, fiind sărbătoare, şi-a pus pantofii cei mai buni, negri. Era frumoasă ca o mireasă!

A plecat cu nepoata sa, Domnica, la fel de frumoasă ca şi ea, şi cu mama ei, Lixandra. Mamele îşi însoţeau fetele la horă, timp în care nu le pierdeau din ochi. Cinstea fetelor era literă de lege.

Au ajuns pe la 7 seara. Încă era ziuă, dar căldura de peste zi se mai potolise.

Lăutarii au cântat hore, sârbe, bordeiaşul, alunelul, rustemul, jocuri olteneşti.

Tinca şi Domnica au intrat în hora de mână.  Deodată,  apare lângă ea Ionel Sârbu, unul din flăcăii bogaţi din sat. Acesta era doar cu doi ani mai mare. Avea o statură potrivită, ochii mari, căprui, buze subţiri şi nasul uşor acvilin.

A intrat lângă ea în horă şi, sorbind-o din ochi, a strâns-o de mână. Apoi, a invitat-o pe Tinca să joace împreună, chiar în mijlocul horei. Nu şi-a dezlipit mâna tremurândă de a ei. Au dansat împreună toată seara.

Târziu, în noapte, când s-a terminat hora, Ionel Sârbu a condus-o acasă. Înainte de a se despărţi, Ionel i-a spus cât îi este de dragă şi că o va ține de mână toată viaţa. Apoi, fiecare a mers la casa lui. Tincăi a început să-i bată inima foarte tare şi nu a dormit toată noaptea.

A doua zi o aşteptau o groază de treburi gospodăreşti. Ea era cea care ducea greul gospodăriei. Părinţii ei, fiind în vârstă, nu prea mai puteau munci.

Chiar și în zilele de lucru, Tinca se îmbrăca în ie, care era mai mult decât un simplu obiect vestimentar. Ia nu era din marchizet ci din pânză ţesută în casă, cu o cusătura însă mai ștearsă. Nici valnicul purtat nu era la fel ca acela de sărbătoare. Tinca purta mereu opinci, cum se obișnuia la țară, chiar și când mergea să scoată apă de la fântâna din capătul uliței, când dădea animalelor de mâncare, când mergea la săpat, la secerat, când pleca la târg. Iarna purta opincile cu nojiţe peste ciorapi albi, din lână, împletiţi cu 5 andrele. Aşa se purta atunci!

Tinca şi Ionel s-au întâlnit din nou la horă, duminica următoare. Au stat tot timpul împreună! Ionel nu i-a dat voie altui băiat să se apropie de iubita lui. Au dansat tot timpul, acompaniați de lăutari. Ionel, fiind cu dare de mână, a plătit singur pe muzicanți.

La plecarea de la horă, Ionel a condus-o din nou pe Tinca acasă, ţinând-o de mână. S-au oprit în fața porţii. Ionel a strâns-o de mână şi a întrebat-o dacă se supără să o sărute. Amândurora le bătea inima cu putere. Fără a aştepta răspunsul, Ionel s-a aplecat, a strâns-o în braţe şi şi-a apropiat buzele de ale ei. Amândoi tremurau de emoţie. I-a spus că e foarte frumoasă şi că o iubeşte. Era primul lor sărut.

Ionel şi Tinca au jucat și în alte dăți la horă, sărutându-se de multe ori. Lumea satului ştia că ei se iubesc.

Părinţii Tincăi fiind săraci, familia lui Ionel nu era de acord să se căsătorească cu ea.

-          Iar te duseşi la horă, Ioane?

-          Da, mamă, fusei!

-          Iar dansaşi cu fata Lixandrei, sărăcia?

-          Da, mamă! Cu ea!

-          Tu n-ai ce căta cu ea aici, pe bătătură! Nu-mi trebuie o sărăcie ca ea la uşă!

-          Lasă mamă, om vedea!

Au trecut doi ani de când Tinca şi Ionel se întâlneau, mergeau la horă şi dansau numai ei doi. Ionel nu lăsa nici un alt băiat să se apropie de ea, chiar dacă mulți o plăceau.

La balul de sâmbătă seara, Ionel  şi Vasile s-au întrecut în a alege regina balului. Cele mai multe ilustrate au fost cumpărate de Ionel pentru Tinca. Şi Vasile voia să o aleagă, însă Ionel a ieşit învingător. Tinca a fost aleasă regina balului.

Toată noaptea a dansat numai cu Ionel. Pe atunci era în mare vogă muzica lui Cristian Vasile şi Jean Moscopol, dar  lăutarii interpretau mai ales jocuri populare oltenești.

Conform obiceiului, fata aleasă regina balului se căsătorea cu cel care a cumpărat cele mai multe ilustrate.

Tinca îl iubea. După bal, Ionel a cerut-o în căsătorie. El era singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat, dar ştia ce știa tot satul că părinţii lui Ionel nu o vor.

-                     Bine, Ionele, eu vreau să ne luăm, dar ce vor zice ai tăi? Ştii bine că părinţii tăi nu mă vor în curtea voastră!  Nu avem o altă soluţie decât să ne despărţim sau să ne luăm soarta în mâini! Să plecăm la oraş! Eu să lucrez ca menajeră! Ştii bine că mie îmi place să gătesc. Iar tu te vei angaja la vreun patron sau o să te îmbarci pe vapor!

-                     Bine, Tinca, dar gospodăria cui o las? Avem pământuri, acareturi. Eu sunt singurul băiat din familie! Surorile mele se vor căsători şi vor pleca!

-                     Atunci, Ionele, eu nu am de ales!. Trebuie să ne despărţim!

-                     Nu, Tinca!  Nu-mi pot imagina viaţa fără tine! Nu pot trăi fără să-ţi văd ochii, zâmbetul! Vreau să-mi împart fericirea cu tine!

Lacrimile l-au podidit şi a început să plângă în hohote. S-au îmbrăţişat. Acum plângeau amândoi!

-Îţi făgăduiesc să vorbesc cu părinţii mei! Nu pot renunța la tot, la tot ce-mi revine mie! Nici la tine. Voi găsi o cale de ieșire! Aşteaptă-mă! Îţi promit! Îţi promit!

S-au despărţit. Tinca aştepta!

După două zile, Ionel a venit bucuros şi i-a spus iubitei că şi-a convins pe ai săi să vină duminică să o ceară de soție de  la părinţii ei.

Începând de miercuri, Tinca, împreună cu nepoata ei Domnica, au trebăluit prin gospodărie. Au făcut curat, au făcut mâncare. Totul era pregătit de parcă urma nunta. Fiind în preajma Sf. Dumitru au tăiat și pregătit un berbecuţ. Au scos şi zaibăr proaspăt din groapa din grădină, unde fusese pus la păstrare.

Urma ca duminică, la ora 12:00, să vină Ionel cu părinţii săi să o ceară pe Tinca în căsătorie şi să facă înţelegerea!

Numai că Ionel nu a mai apărut...

Dispăruse, cu lacrimi cu tot!

 

*

 

Era o regulă sfântă în lumea satului de altădată. Tinerii se cunoşteau, dar nu ieșeau de sub atenta supraveghere a părinţilor şi doar cu acordul lor puteau forma o pereche, apoi să se căsătorească. Astfel, căsătoria nu era binecuvântată de ei.

Formarea unui cuplu era un alt lucru sfânt în satul în care te-ai născut şi ai crescut. Fetele se căsătoreau de obicei cu băieţi din sat. Părinţii fetelor erau bucuroşi să-şi dea fetele în  căsătorie unor băieţi din alte sate, doar dacă erau de familie bună, bogaţi.

Fata ce urma să se căsătorească trebuia să îndeplinească multe calități: să fie onestă, harnică, grijulie, isteaţă, frumoasă, sănătoasă pentru a fi bună de muncă, dar să aibă şi ceva zestre.

Băieţilor li se cerea să fie: hărnici, isteţi, să fie strângători, cu oarece zestre. Nu se cerea să fie frumos, în schimb. De unde zicala: „bărbatul să fie un pic mai frumos ca dracul!”. Eiii... dar nici aşa!

 

*

 

Ce a făcut Tinca după ce Ionel a dat bir cu fugiții?

S-a izolat de lume! Nu a ieşit din casă mai bine de trei luni! Cum putea suporta ruşinea ce i s-a întâmplat?  Lumea din sat numai despre ea a vorbit zile la rând! Unii... o compătimeau. Alţii... râdeau! Cum se întâmplă, de obicei!

Luni de zile nu i-a mai trebuit mâncare şi nici somn! Nu voia să vorbească cu nimeni! A  slăbit foarte mult. Nici părinţii şi nici Domnica, nepoata şi prietena ei, nu au reuşit să o scoată din starea în care se afla! Ajunsese o umbră din ceea ce fusese cândva!

Între timp, Domnica s-a căsătorit în sat şi urma să aibă primul ei copil: un băiat, sufletul ei!

Abia după o jumătate de an, Tinca a putut să-şi reia viaţa de zi cu zi. Şase luni au fost scoase din viaţa ei! Au fost mai rele ca moartea! Cine i le va restitui?

Timpul, însă, trecea!  Nicio altă fată în sat  nu mai era de vârsta Tincăi. Începuse războiul, iar flăcăii au fost mobilizaţi. Cu cine se putea mărita?

În acele vremuri, femeia trebuia să își clădească o familie, să aibă grijă de gospodărie, de soţ şi de copii.

Asemenea altor bărbaţi, Ionel a fost mobilizat şi a plecat pe front. Împreună cu alţi 250.000 de soldaţi a luptat la Stalingrad. Acolo au murit 150.000 de luptători români. 

Printre cei care şi-au pierdut viaţa s-a numărat şi Ionel. Aflând, Tinca şi-a pierdut orice speranţă! Nu recunoştea, dar în sufletul ei l-a aşteptat tot timpul. Acum, totul s-a sfârşit.

Însă pe Ionel nu l-a uitat! De altfel, nu l-a uitat niciodată! Va păstra  toată viața, ca un lucru prețios,  fotografia tip carte poştală pe care a făcut-o împreună cu el, la oraş, de ziua ei, pe 20 noiembrie 1942.

A fost primul bărbat pe care l-a iubit!

 

*

 

Safta era recunoscută în sat pentru harul ei. Avea în jur de 50 de ani, însă avea părul alb şi era trecută pentru vârsta ei. Părea că are  60 de ani. Locuia într-o casă mică de la marginea satului. Era văduvă de război. A rămas cu 5 copii de rostuit. Nu-i era uşor! Lumea apela la ea pentru descântec:  de deochi, de soartă, de frică, de friguri. Îndrepta şi oase!

Într-una din zile, s-a întâlnit cu Tinca la biserică şi, văzând-o cât e de tristă, a chemat-o la ea acasă, să-i facă un descântec, să i-l aducă mai repede pe cel care îi este sortit.

Nu știa să facă vrăji ci doar descântece! I-a spus să-i aducă tămâie, 33 de lumânări şi o rochie de-a ei. A   pus-o să postească şi să facă rugăciuni pentru soarta ei.

Mai întâi, Tinca nu a vrut! Se obişnuise cu ideea că va fi singură toată viaţa. Dar a fost convinsă, în cele din urmă, de părinţii ei, neîmpăcați cu soarta fiicei lor.

A mers la Safta!

 

*

Undeva în Dobrogea... prin anii ’40 ai secolului trecut

 

 

            Dobrogea, ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră, a fost alipit pentru prima dată Ţării Româneşti la sfârşitul secolului al XIV-lea, în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân. După moartea domnitorului, în anul 1418, Dobrogea a devenit parte din Imperiul Otoman, timp de aproape 500 de ani, având statutul de paşalâc turcesc.

            În perioada Imperiului Otoman s-au stabilit pe teritoriul Dobrogei populaţii turcice.

            În urma Războiului de Independenţă din anul 1877, Imperiul Otoman, înfrânt, a fost silit să accepte prevederile unor tratate de pace, în baza cărora Dobrogea va reveni la patria-mamă.

            Comuna C. este situată la 33 kilometri de capitala regiunii dintre Dunăre și Mare. Este formată din două sate cu denumire de pasăre de şes. Iniţial, a avut o denumire tătărească. Prima atestare documentară a localităţii datează de la 1612.

            Pe la 1880 s-au stabilit aici 80 de familii de mocani, adică ciobani din Munţii Carpaţi, în special din Ardeal.

            Până în anul 1918 populaţia era preponderent mahomedană. După aceea, populaţia românească o va egala şi apoi  depăşi, ca număr, pe cea musulmană.

Între cele două populaţii nu au existat conflicte, ca de altfel în toată Dobrogea, recunoscută pentru că adăpostește un adevărat mozaic etnic. 

Ocupaţia principală a oamenilor localităţii este cea de agricultori, urmată de profesii libere, servitori, comercianţi.

În localitate au fost construite mai întâi geamiile turceşti, iar în 1904 a început construcţia bisericii ortodoxe, urmare a creşterii numărului de credincioşi ortodocşi stabiliţi în localitate.

Aici s-a născut în anul 1894, Yusuf Isa Halim, poet, profesor şi lingvist tătar, autor al primului dicţionar româno-turc.

Tot în această localitate va locui împreună cu părinţii săi, sculptorul Ion Jalea, cel care, la 10 septembrie 1903, elev fiind la Gimnaziul din Constanţa, a solicitat Primăriei Constanţa ajutor constând în haine şi alimente. Părinţii lui erau săraci şi nu puteau suporta cheltuielile şcolare. Elevul premiant va primi ajutor 20 lei din partea Primăriei Constanţa.

Ulterior, viitorul membru titular al Academiei Române, Ion Jalea va participa în primul război mondial, unde îşi va pierde mâna stângă, apoi toată viaţa lui va sculpta cu mâna dreapta.

În anii ’70 ai secolului trecut sculptorul a vizitat localitatea.

Sculptorul Ion Jalea este mândria localităţii.

În anii ’40, în localitate existau 2 şcoli: una românească, construită în anul 1908, şi alta pentru etnici tătari, mult, mult mai veche.

Cei mai mulţi elevi sunt însă la şcoala românească.

În localitate, în satul de reşedinţă, există primărie, gară, cale ferată şi un turn de apă construit în zona gării de către nemţi, în primul război mondial. Iniţiativa construirii turnului de apă a fost binevenită, dat fiind că în Dobrogea, zonă preponderent secetoasă, pânza freatică se află la foarte mare adâncime.

Încă mai există obiceiul ca fetele, când se mărită, să fie înzestrate, în afara de pământ şi cu câte un măgar care să le ajute la scosul apei din fântâni, care erau foarte adânci.

În această localitate, trei boieri deţineau cele mai multe suprafeţe de teren agricol (de ordinul sutelor de hectare):  Popeya, Irimia Oancea şi Mangiurea.

În zonă se cresc şi foarte multe cornute (oi şi capre). Casele sunt mici, sărăcăcioase, construite din chirpici şi acoperite cu ţiglă. Toate au prispă în faţa casei. Există şi bordeie, care au acoperişul deasupra pământului, iar camerele sub pământ. Bordeiele sunt acoperite cu stuf.

 

*

 

În această localitate şi-a dorit Gheorghiţă să locuiască. Venise din Oltenia, din localitatea O., situată într-o zonă colinară, cu oameni harnici, dar nu prea bogaţi, ale căror ocupaţii principale erau viticultura şi păstoritul.

Localitatea e străbătută de râul D. Pe malul râului se află conacul lui Lică, un prosper negustor.

În localitate locuiesc şi etnici a căror ocupaţie principală e lăutăria.

Comuna O. se află situată la 60 km de cea în care locuieşte Tinca.

Dorinţa lui Gheorghiţă a fost de a se așeza în Dobrogea pentru a deveni fermier, înmulţind oile, aşa cum a văzut el la “Poenari”, adică la ciobanii din Poiana Sibiului, judeţul Sibiu. De altfel, exista şi o vizibilă politică de colonizare a Dobrogei în acea perioadă. A fost în munţii Cibinului, în transhumanţă cu oile, nouă veri, aşa cum îi plăcea să se laude. Îşi mai dorea să cumpere o trăsură cu 6 cai, cu zurgălăi, iar trăsura să fie împodobită cu scoarţe noi, olteneşti.

Viaţa lui Gheorghiţă nu a fost deloc uşoară. Tatăl i-a murit în timpul primului război mondial, iar mama i-a murit la doi ani după, de tifos exantematec. El era cel mai mare dintre cei trei fraţi şi a trebuit să aibă grijă de sora lui, Agripina, şi de fratele lui, Vasile.

Vasile, cel mai mic dintre fraţi, nu şi-a cunoscut nici unul dintre părinţi. El îl ştia ca mamă şi tată pe “Nana”, adică pe Gheorghiţă.

De aceea, relaţia lor a fost şi a rămas tot timpul vieţii lor, una sufletească. Au corespondat mai bine de 50 de ani. Îşi trimiteau săptămânal scrisori în care îşi spuneau totul: bucurii şi necazuri.

Se mai şi vizitau din când în când, deși îi despărţeau sute de kilometri şi mergeau pe tren zile şi nopţi.

Vasile a primit cu foarte mare tristeţe vestea că Gheorghiţă pleacă în Dobrogea, pentru a se căpătui.

Vasile l-a condus pe jos pe Gheorghiţă, până în primul oraş cu cale ferată, amândoi încălţaţi în opinci şi cu desagi în spinare.

Vasile, îi cânta, plângând:

“Nană, nană, un’ te duci?

Pe mine să mă încurci?

Tu pe mine cui mă laşi?

Nu ţi-e frică c-am să mor

De al dumitale dor?”

Gheorghiţă i-a răspuns:

„Lasă, frate, nu mai plânge!

Că de-aceea eu m-oi duce!

Eu mă duc unde-i mai bine,

Unde-i loc şi pentru tine!

Te iau, frate, lângă mine

Şi-amândoi om duce-o bine!”

Vasile şi Gheorghiţă aveau uşurinţă în a face cuvintele să rimeze. Cântau cu vocea, dar şi cu fluierul.

Gheorghiţă era brunet, părul ondulat, ochii negri, buze groase, nasul uşor proeminent, nu prea înalt. El nu prin fizic te impresiona ci, prin isteţime, prin spiritul ager, prin determinare şi înţelepciune, ca orice oltean. Era un exemplu de înţelepciune populară. Era... un ţăran filozof.

Fusese şi el pe front, până la Cotul Donului, dar Dumnezeu l-a ajutat şi s-a întors teafăr acasă.

Îi cam trecuse şi lui vremea de însurătoare.

Deși se afla de câţiva ani în Dobrogea, nu se lipise de nicio fată. Era şi greu, fiind absorbit mai tot timpul de muncă. Era o fire timidă, singuratică. Voia, totuşi, să se însoare cu o olteancă. Ştia el... că îl va înţelege mai bine. În Dobrogea, a constatat el că e o altă lume...

De vreo 2-3 săptămâni are un vis repetitiv: cum punea capul pe pernă, cineva, nevăzut, îl îndemna:

-          Du-te, pleacă, haide! Ce mai stai? Hai la Tinca!

Se trezea transpirat şi respirând greu. Se închina, făcea rugăciuni şi cu greu mai adormea. De atât de multe ori a avut acest vis, încât îi era frică să se mai culce. Nu ştia cum să interpreteze totul.

A mers la preotul comunei, părintele Iordache, şi i-a povestit ce i se întâmplă. Părintele Iordache, despre care se spunea că are har şi care de zeci de ani slujea la biserica satului, l-a ascultat, i-a spus să postească, apoi să vină să se împărtășească.

După ce s-a spovedit, l-a întrebat:

-          Tu, Gheorghiţă, ai cununie cu Tinca?

-          Nu părinte! Nu o cunosc! Eu nu am nicio cununie! De ce îmi apare în vis?

-          Apoi, îţi apare în vis pentru că e soarta ta şi te aşteaptă!

Gheorghiţă e mai tulbure ca niciodată. Cui să-i mai spună despre ce se întâmplă? Îi scrie fratelui său Vasile. Vasile era la casa lui, însurat, avea şi o fată, pe Dina!

La rândul lui, Vasile i-a scris că s-a întâlnit cu mătuşa Gherghina, care a întrebat despre el şi că are pentru el o fată, în comuna Ş.

Imediat, Gheorghiţă a luat trenul şi, peste 2 zile şi 2 nopţi a ajuns la mătuşa Gherghina.

 

 

 

 

 

*

 

Probabil că Gheorghiţă a avut acel vis ce s-a repetat cât timp Safta făcea descântece pentru Tinca.

 

*

 

- Bine venişi, dragul mătuşii! Că tare te-ai mai înstrăinat de noi! Cum o duci tu acolo, la capătul lumii?

Mătuşa Gherghina nu plecase niciodată din satul natal, era analfabetă, dar ştia să numere şi să socotească banii! Era şi ea văduvă de război. Mai avea şi trei copii, dar a reuşit să-i rânduiască.

-          Mătuşă, bine, dar sunt tare singur! Şi, ştii... dobrogencele nu sunt ca oltencele noastre! Dar ce vârstă are fata şi cum o cheamă?

-          Are 26 de ani şi o cheamă Tinca, zise mătuşa.

Lui Gheorghiţă aproape că i-a stat inima în loc! Cum era timid, o jumătate de oră nu a mai scos niciun cuvânt! Se blocase!

Gândea: ea era Tinca spre care o îndemna cel din vis! Oare ea să fie soarta lui? Avea emoţii: dacă nu o să-l placă?

A doua zi au mers să o cunoască pe Tinca. Nu a dormit toată noaptea. Dacă nu-l va plăcea? Dacă nu vrea să meargă cu el la „capătul lumii”?

El începuse să-şi facă un rost: a cumpărat o casă modestă, cu o curte de  peste o mie de metri pătrați. În acea casă voia să locuiască cu viitoarea soție.

În sfârşit... a trecut noaptea. S-a luminat de ziuă! La ora prânzului au plecat să o cunoască pe Tinca.

Tinca îşi revenise după pierderea lui Ionel. Acum arăta ca o tânără de 26 de ani, matură şi pregătită să aibă o familie.

Gheorghiţă, când a văzut-o cât e de frumoasă, şi-a pierdut orice speranţă că îl va vrea şi îl va însoţi pînă la „capătul lumii”.

După ce au făcut oficiile de gazde, părinţii Tincăi şi mătuşa Gherghina s-au retras într-o altă cameră pentru a lăsa tinerii să vorbească între ei.

În cele din urmă, Gheorghiţă şi-a învins timiditatea. Cu mâinile sale umede de emoţie i-a cuprins mâinile Tincăi şi a întrebat-o:

-          Nu vrei să fii nevasta mea? Eu te voi iubi şi-ţi voi oferi un cămin!

Tinca, roşie toată de emoţie şi poate şi de drag, a răspuns afirmativ.

-          Asta înseamnă că trebuie să mergi cu mine până la capătul lumii, ai înţeles, da?, zise Gheorghiţă.

-          Da, voi merge cu tine până la capătul lumii, zise Tinca.

Sigur! Ca orice tânăr care se căsătoreşte, niciunul dintre ei nu s-a gândit că vor trece prin necazuri, prin multe greutăţi.

S-au dus şi le-au spus părinților că sunt de acord să se căsătorească.

Părinţii Tincăi au avut o singură dorinţă, aceea de a nu pleca în Dobrogea până nu se vor cununa civil.

S-au cununat civil la Primăria comunei Ş, urmând ca să se cunune religios în Dobrogea.

Era anul 1946. Vremuri tulburi, de după război. Foamete. Instabilitate politică şi socială. Nu exista familie care să nu fi pierdut pe cineva în război.

Gheorghiţă  nu se mai spera că visul său de a-şi cumpăra o trăsură cu 6 cai se va mai realiza.

Nu a reuşit nici să-şi aducă şi fratele Vasile, aşa cum promisese, în Dobrogea.

Fratele lui a rămas în comuna O. şi a mai avut încă doi copii. Ultimul copil, Mircea, i-a moştenit dragostea de câmp şi de animale şi a devenit inginer silvic. A fost un copil mult dorit, sufletul lui.

Gheorghiţă era fericit că soarta i-a adus o femeie frumoasă, olteancă, pe care o place foarte mult şi care vrea să-l urmeze.

Au plecat amândoi în Dobrogea, unde au experimentat împreună  DEPARTELE.

A reuşit Tinca să-l iubească pe Gheorghiţă?

Da... pentru că el a ştiut să-şi ţină promisiunea făcută: de a o iubi şi de a construi împreună cu ea un cămin!

 

*

 

S-a schimbat orânduirea socială.

S-a instaurat comunismul.

Cum „bietul om este sub vremi”, cei doi şi-au continuat viaţa, înfruntând greutăţile, avându-se unul pe altul.

Ca toţi oamenii şi-au făcut şi ei o casă şi alte acareturi. Însă, nu partea materială a fost cea mai mare realizare a lor.

Cea mai mare realizare a lor au fost copiii. Tinca i-a dăruit lui Gheorghiţă 5 copii: 3 fete şi 2 băieţi, pa care i-au crescut cu credinţă în Dumnezeu şi în spiritul dragostei de învăţătură.

*

 

Înainte de a muri, Gheorghiţă a zăcut două săptămâni. Era trecut bine de 80 ani, ca vârstă.

Au fost două săptămâni în care Tinca nu l-a părăsit nicio clipă, ţinându-l de mână.

Într-unul din momentele de luciditate, cineva apropiat l-a întrebat:

-          Cum ţi-a fost viaţa?

Iar el a răspuns:

-          AŞA CUM A VRUT DUMNEZEU!

                                                                                   Ella Ungureanu-Mihai        martie 2023