"Epistola Episcopului PAUL de ANTIOCHIA",
o sursă documentară inedită privind istoria românească.


Încă din zorii apariţiei Islamului pe scena istoriei, acesta a fost perceput ca fiind un redutabil adversar al Creştinismului. Ca urmare a acestui fapt, primele consemnări documentare ale teologilor creştini, făcând referire la lumea islamică, au purtat adesea pecetea discursului polemic pătimaş.

Ian Damaschinul, cel mai apreciat dintre ultimii teologi scolastici ai bisericii greceşti, a consacrat religiei islamice un studiu semnificativ (1). Având posibilitatea de a utiliza citate din Coran, sau de a menţiona conţinutul unor "hadith"-uri, autorul îşi argumentează ideile sale polemice cu argumente solide, credibile.

Tonul critic la adresa Islamului este remarcat şi într-o altă lucrare aparţinând aceluiaşi teolog creştin (2).

Poziţiile ireconciliabile privind religia islamică vor fi susţinute în continuare şi de alţi teoreticieni creştini, dintre care amintim pe cele ale lui Nicetas Bizantinul (3).

Această incomprehensibilitate funciară, generatoare de ostilitate faţă de Islam, va constitui caracteristica dominantă a lucrărilor scrise în secolele următoare, dând naştere unui puternic curent de idei, potrivnic religiei mahomedane.

Disputa la nivel doctrinar se va perpetua în întreg Evul Mediu, fiind acutizată de naşterea, în secolele XI-XII, începând cu primele Cruciade, unor conflicte directe între cele două lumi (creştină şi islamică).

În acest context, Abatele de Cluny, Petrus Cel Venerabil, iniţiază dezbateri de idei privind religia islamică, dialogurile teologice fiind concretizate în câteva texte cu certă nuanţă polemică.(4)

Tot un condei polemic este şi acela al englezului Robert of Retines, considerat a fi autorul primei traduceri a Coranului în limba latină. El şi-a dus la bun sfârşit traducerea datorită sprijinului unui nativ arab, Mohamed. Acest musulman, cunoscător de bună seamă al limbii latine, este coautor la alte trei lucrări privind religia musulmană, inclusiv al unei biografii a Profetului, scrisă în limba latină, împreună cu Herman de Dalmaţia. Aceste opere au contribuit la răspândirea în lumea creştină a cunoştinţelor despre religia islamică.

Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, caracterul polemic al scrierilor creştine, vizând Islamul, se diminuează, tonul devine mai conciliant, aprecierile mai temperate.

Lumea creştină descoperă în Islam nu numai un adversar religios de temut, un vecin cu tendinţe expansioniste, ci şi un depozit de valori culturale, ce va favoriza, cum bine se ştie, Renaşterea în Europa.

Acum, Spania catolică începe să se elibereze de cucerirea maură, pericolul invaziei musulmane peste Pirinei aproape dispărând. În schimb, la capătul celălalt al Europei, Imperiul Bizantin are surpriza de a se confrunta atât cu cuceritorul musulman, cât şi cu ocupantul cruciat (“Cruciada a IV-a”). (5)

Alte două evenimente, cu valoare de simbol, au avut darul să modifice opinia teologilor creştini în raport cu lumea islamică: În timpul “Cruciadei a VI-a”, regele Frederic al II-lea a recucerit Ierusalimul din mâinile Sultanului AL Kamil, folosind abile metode diplomatice.

Un al doilea eveniment care a contribuit la schimbarea percepţiei europenilor faţă de realităţile lumii musulmane a fost implicarea ordinelor religioase franciscan şi dominican în activităţi de natură misionară, în special în zonele aflate la graniţa dintre Creştinism şi lumea islamică.
În acest sens, trebuie menţionat un episod relevant, consemnat de biografii Sfântului Francisc de Assisi : aflându-se în vizită la Damietta, unde se aflau staţionate forţele cruciate (1219), Francis de Assisi ia o hotărâre cu adevărat temerară, trecând linia frontului pentru a se întâlni cu Sultanul Egiptului.

Chiar dacă rezultatele demersului său nu au fost încununate de succes, gestul a avut un efect benefic, pe termen lung. S-a demonstrat faptul că între lumea creştină şi cea musulmană există posibilităţi de convieţuire paşnică, evitându-se inutile vărsări de sânge. Pe de altă parte, demersul Sfântului Francisc de Assisi reprezintă una dintre primele intervenţii ale unui om al Credinţei într-un conflict de natură religioasă, cu rol de mediator. Fapta sa este de natură să ilustreze virtuţile Diplomaţiei Ecumenice, puse în slujba idealurilor păcii, armoniei între religii, civilizaţii şi etnii diferite.

Concomitent cu acţiunile misionare ale franciscanilor şi dominicanilor, ori cu demersurile de mediere ale Sf. Francis de Assisi, se derulează şi strădaniile lui Oliver Scolasticul (1221). În lucrarea intitulată "Scrisoare către regele Babylonului"(6), autorul doreşte să demonstreze (cu argumente teologice ce demonstrează o bună cunoaştere a preceptelor islamice) că între cele două mari religii pot exista semnificative puncte de apropiere.

Într-o altă operă a sa, "Historia Dalmatina", autorul reiterează idei favorabile ecumenismului, în accepţia sa modernă.

Trebuie remarcat faptul că, faţă de epoca anterioară, acum existau condiţii favorabile unui dialog, între teologii creştini şi cei musulmani. Astfel, Jaques de Vitry, Episcop de Accra, participant la “Cruciada a V-a”, se adresează în scris musulmanilor, în limba arabă, încercând să-i convertească la Creştinism, pornind de la elementele comune celor două religii. Opinii similare se reîntâlnesc şi în lucrarea misionarului dominican William de Tripoli, intitulată "Despre condiţia sarazinilor", unde sunt puse în evidenţă elementele de apropiere dintre Creştinism şi Islam.

În ciuda acestor lăudabile eforturi de cunoaştere a conţinutului religiei islamice, de înţelegere a mesajelor Coranului, bazate pe surse autentice, şi de identificare a punctelor de convergenţă, menite a elimina percepţiile antagonice, venite de o parte sau de alta, continuă seria de scrieri contrare acestui spirit. Astfel, cea mai citită lucrare antiislamică este "Contra legem Sarracenorum", cunoscută şi sub numele de "Confutatio Alcorani" (7), scrisă de dominicanul Ricoldus de Monte Crucis.

Începând cu secolul al XIII-lea, acest op cu caracter polemic va deveni una dintre cele mai folosite lucrări de combatere a religiei islamice, răspândite în întreaga Europă.
Tradusă în greceşte, la sfârşitul sec. al XIV-lea, şi retradusă din greceşte în latină, în 1506, cartea va fi retipărită în zeci de ediţii, dând naştere la un contagios spirit antiislamic, ce va influenţa în mod nefast evoluţia dialogului dintre Creştinism şi Islam.

Pe de altă parte, au existat încercări notabile, venite dinspre lumea islamică, pentru o mai bună cunoaştere a Creştinismului. Paradoxal, unul dintre reprezentanţii acestei tendinţe este Sultanul Mahomed al II-lea, cunoscut mai ales ca exponentul cel mai celebru al politicii expansioniste islamice spre Europa.

Oricât ar părea de neverosimil, "Cuceritorul Bizanţului" manifesta o curiozitate autentică faţă de religia creştină. La îndemnul acestui sultan, Patriarhul Ortodox Ghenadie Scholarios scrie două "Tratate asupra Creştinismului", traduse ulterior în limba arabă, pentru a fi citite de însuşi Mehmed Fatih ("Mahomed Cuceritorul").

Se spune că Sultanul purta lungi conversaţii pe teme teologice cu George Amirutzes sau cu Patriarhul Maximos al II-lea. Acesta din urmă întocmeşte o exegeză a Crezului, la cererea lui Mahomed al II-lea.

Să fi nutrit cel mai temut duşman al Bizanţului ideea creării unui "Imperiu Universal" ? Nu ar fi de mirare, ţinând cont de faptul că, potrivit religiei musulmane, orice fiinţă credincioasă este un "musulman", iar cucerirea oraşului Constantinopol nu era decât primul pas spre împlinirea unei celebre profeţii coranice.

Această idee utopică era întreţinută atât de către teologii musulmani, cât şi de unii iluştri reprezentanţi ai gândirii creştine. Astfel, George de Trapezunt, umanist şi filosof contemporan cu Sultanul Mahomed al II-lea, propunea lumii creştine un plan, considerat de el viabil, privind realizarea unui Imperiu Universal, sub autoritatea lui Mahomed al II-lea, reunind toate credinţele. Prin realizarea acestui imperiu, George de Trapezunt credea că lumea întreagă va fi schimbată, iar numele lui Mahomed al II-lea va deveni EMANUEL- "Alesul lui Dumnezeu".(8)

Ştiind că, începând cu Mahomed al II-lea, Moldova şi Ţara Românească au fost considerate ca făcând parte dintr-un domeniu de influenţă islamică, cu un regim aparte ("Dar Al-Ahd"), ne punem, firesc, următoarea întrebare: să fi fost ele incluse în acest utopic proiect de construcţie a unui mare Imperiu creştino-islamic, sugerat teoretic de un gânditor creştin -George de Trapezunt ?

Ipoteza devine plauzibilă, dacă luăm în considerare, printre altele, regimul privilegiat avut de domnii români, în ceremoniile protocolare de la Înalta Poartă, precum şi netransformarea Ţărilor Române în zone "Dar Al-Harb" (“Casă a Războiului”), respectiv în paşalâcuri.

Interesul cărturarilor creştini faţă de universul islamic cunoaşte un reviriment în secolul al XVIII-lea, în fruntea acestora situându-se, de data aceasta, personalităţile umaniste care, în spiritul unei deschideri faţă de realitatea politică şi militară, reprezentată de puterea islamică, se vor apleca cu mai multă atenţie asupra acestei zone atât de puţin cercetate.

Traducerile Coranului în limbi de circulaţie europeană, studiile având ca temă religia islamică devin tot mai numeroase, trădând o nouă viziune a învăţaţilor europeni.

Între cei care s-au remarcat în acest domeniu, trebuie să menţionăm activitatea cărturarului domnitor D.Cantemir, a cărui operă a contribuit la mai buna cunoaştere a lumii islamice. Lucrarea sa, referitoare la religia islamică, precum şi traducerea Coranului în limba rusă au precedat faimoasa traducere a Coranului, publicată de Sale în 1734.

Ajungând în zilele noastre, trebuie să menţionăm faptul că studiile istorico-documentare privitoare la cunoaşterea spiritualităţii islamice devin tot mai numeroase şi mai necesare, mai ales în condiţiile în care unii gânditori occidentali prevestesc un inevitabil "conflict al civilizaţiilor". Optica catastrofică, îmbrăţişată de aceşti apologeţi ai inevitabilităţii conflictelor dintre civilizaţii şi culturi ireconciliabile, nu fac decât să continue şirul de lucrări polemice, evocat în mod fragmentar la începutul acestui studiu.

Studiind acest subiect al raporturilor dintre lumea creştină şi lumea islamică, am aflat, întâmplător, de existenţa unui important manuscris arab, relevant pentru tema mai sus menţionată.

Şansa de a ne găsi, la sfârşitul anului 1997, la Roma, ne-a permis obţinerea de la Biblioteca Vaticanului (9) a unei copii a unui manuscris în limba arabă, atribuit unui ierarh greco-melkit (10), trăitor pe la sfârşitul veacului al XIII-lea.

Intitulat "Epistola Episcopului Paul de Antiochia către un musulman din Saida", manuscrisul prezintă interes atât pentru istoria românească, în general, cât şi pentru cunoaşterea unor date din trecutul ecumenismului românesc, în mod particular, demonstrând interesul românilor privind cunoaşterea şi înţelegerea interconfesională.

Episcopul Paul de Antiochia mai era cunoscut şi sub numele de Boulos Al-Antaki (Paul de Antiochia), Boulos Er-Rahib (Paul Călugărul) sau Boulos Ibn Rahib (Paul Călugărul-fiul.)
Erudit teolog al vremii sale, beneficiind şi de un climat mai relaxat, caracteristic acelui sfârşit de veac XIII, autorul a scris câteva opere importante, dintre care amintim: "Compendiu de Teologie Dogmatică", "Rezumat al doctrinei creştine privind Sfânta Treime", etc.

Aceste studii teologice au fost publicate în revista "Al Mashriq" (11), în timp ce alte manuscrise, aparţinând aceluiaşi autor, îşi aşteaptă încă editorul.(12)

Textul "Epistolei….." a fost transcris din limba arabă în limba franceză la Paris, la data de 11 iulie, 1807 de către preotul Raphael Zankour, profesor de limba arabă, după cum rezultă dintr-o însemnare aflată pe ultima filă a manuscrisului.

În lume, mai există câteva copii după textul original, păstrate în Biblioteca Vaticanului(13), dar şi în fonduri existente în câteva din capitalele Orientului arab(14).
Textul aflat la Biblioteca Muzeului Copt din Cairo este considerat o copie târzie, din veacul al XVIII-lea (15).

Un studiu asupra valorii manuscrisului a fost tipărit de L. Buffet, la începutul veacului XX (16).
Datarea manuscrisului:

L. Buffet consideră că manuscrisul poate fi datat sfârşitul secolului al XIII-lea sau începutul celui următor. Argumentul său este următorul: Teologul musulman Takieddin Ahmad Ben Abd Al Halim Ben Taimiah a scris o faimoasă replică polemică la adresa acestei "Epistole..", cunoscută sub titlul: "Răspuns adevărat şi sincer celui ce a demonstrat adevărul religiei creştine". Or, după cum se cunoaşte, Takieddin Ahmad Ben Abd Al Halim Ben Taimiah a murit în anul 728 Hegira, adică 1327 A.D. , ceea ce demonstrează că preotul greco-melkit a trăit anterior începutului de veac XIV.

Concepută sub forma unui dialog între un creştin şi un musulman (probabil şeicul Abou El-Sourour din Saida), scrierea lui Paul de Antiochia evită cu delicateţe atât metoda scrierilor apologetice, cât şi pe aceea a lucrărilor cu caracter polemic.
În esenţă, manuscrisul conţine un inventar al principalelor teme controversate: consubstanţialitatea lui Iisus Hristos, infailibilitatea uneia sau alteia dintre cele două religii etc. În acest context, manuscrisul trece în revistă punctele comune, care leagă cele două credinţe, dar şi problemele în care acestea se despart, evoluând spre poziţii diferite.

Episcopul Paul de Antiochia evocă în această epistolă călătoria pe care a efectuat-o în câteva ţări creştine, unde a avut prilejul de a purta discuţii, pe teme teologice, cu câteva înalte feţe bisericeşti.

Cu această ocazie, prelatul creştin-melkit are posibilitatea să observe modul în care este receptată religia musulmană în lumea creştină.

Printre meleagurile vizitate de Paul de Antiochia se numără şi Moldova. Documentul menţionat este primul act scris în care este menţionat numele acestei ţări româneşti. Până în prezent, se cunoştea faptul că prima consemnare documentară a numelui "Moldova" apare într-un document emis la 20 martie, 1360 (17). Or, aşa cum s-a dovedit, "Epistola Episcopului Paul de Antiochia" datează de la sfârşitul veacului al XIII-lea, cel târziu de la începutul veacului al XIV-lea.

Asemenea unui alt prelat ilustru, Patriarhul Macarie al Antiochiei, ce a vizitat ţinuturile româneşti în secolul al XVII-lea , însoţit de Diaconul Paul de Alep, Episcopul Paul al Antiochiei îşi îndreaptă paşii spre Imperiul Bizantin- Constantinopol, spre Italia -Roma dar şi spre Moldova.
Dat fiind înaltul său rang ecleziastic-Episcop-, el este primit de înalte feţe bisericeşti şi de către conducătorii acestor ţări. Cu "cei mai distinşi dintre ei, prin rang şi învăţătură", prelatul din Antiochia discută diverse probleme de ordin dogmatic, dând astfel glas dorinţei şeicului Sourour de a fi informat asupra modului în care este receptată religia musulmană de către creştinii din Europa.

Înaltele feţe bisericeşti îi confirmă lui Paul de Antiochia că sunt la curent cu dogmele religiei musulmane:
"La vestea că un om, pe nume Mohamed, despre care se spune că este trimisul lui Dumnezeu, a apărut printre arabi, aducându-le o scriptură, despre care el însuşi afirmă
că i-a fost revelată din ceruri, am reuşit să procurăm această Carte." (18)

Avem, astfel, dovada faptului că înaltul cler din Moldova a receptat de timpuriu mesajul religios islamic.

Însă, dacă datarea "Epistolei Episcopului Macarie al Antiochiei "este corectă, şi nu există motive să ne îndoim de ea, atunci avem o dovadă, ce ne-a lipsit până în prezent, cu privire la primele menţiuni scrise, referitoare la începuturile vieţii religioase instituţionalizate, pe pământul Moldovei.

Documentele cunoscute până în prezent ("Scrisorile" Papei Grigorie al IX-lea) amintesc de existenţa unei "Ţări a brodnicilor" (în partea de sud a Moldovei), precum şi de o "Episcopie a cumanilor", cu reşedinţa în Milcov sau Milcovia (toponimic nelocalizat cu precizie, încă).
Această "Episcopie a cumanilor" a fost distrusă la 1241 în timpul marii invazii a tătarilor.
Din Scrisoarea Papei Grigorie IX, datată 14 noiembrie 1234, aflăm următoarele (19):

"După câte am auzit-scrie Papa- în Episcopia cumanilor se află nişte popoare care se numesc valahi (walati) care, deşi se socotesc creştini, totuşi, având rituri şi obiceiuri diferite, săvârşesc fapte potrivnice acestui nume. Căci nesocotind Biserica Romană (catolică, n.n.), nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e în fruntea diecezei de acolo, ci de la oarecari falşi (pseudo) episcopi, care ţin de ritul grecilor (ortodox, n.n.). Şi unii din regatul Ungariei, atât unguri cât şi teutoni, şi alţi drept credincioşi, locuind printre ei, trec la credinţa lor şi, făcându-se una cu acei valahi, primesc tainele (de la ei), nesocotind-l pe episcopul cumanilor."

Prof. dr. Mircea Păcurariu afirmă în "Istoria Bisericii Ortodoxe Române" că textul Scrisorii papale din 14 noiembrie 1234 este " prima atestare documentară sigură asupra existenţei unor episcopi ortodocşi români în cursul Evului Mediu" (20), existând însă dubii cu privire asupra locului de reşedinţă şi a identităţii lor. În continuare, distinsul cărturar afirmă: "Presupunem că ei trăiau pe lângă şefii unor formaţiuni politice româneşti, organizarea bisericească urmând întotdeauna celei politice"(21).

Abia peste un secol, în 1353, este atestat documentar episcopul Chiril Românul, la Prezemzsl (azi Polonia), în "Ţara Bolohovenilor".

Din conţinutul "Epistolei Episcopului Paul de Antiochia" rezultă, cu siguranţă, că în Moldova existau , la sfârşitul veacului al XIII-lea, o organizare statală şi una bisericească, bine conturate, prelaţi capabili să poarte discuţii teologice pe teme delicate, cum ar fi dialogul interreligios.
Interesant este faptul că, revenind în Antiochia, episcopul greco-melkit este mandatat de către creştinii pe care i-a vizitat (de bună seamă şi de cei din Moldova) să îi reprezinte în acest inedit dialog intereligios (22), ceea ce dovedeşte, o dată în plus, că biserica creştină din Moldova avea o organizare solidă, de sine stătătoare, ce îi permitea să dialogheze, de la egal, la egal, cu reprezentanţii altor biserici, în cazul de faţă, cu reprezentantul ritului greco-melkit, din Antiochia.

Prin prezentarea acestui document, în limba arabă, supunem analizei istoricilor români o nouă sursă documentară, care vine să întărească dovezile istorice privind existenţa timpurie a unei vieţi statale şi religioase pe teritoriul românesc, la începutul Evului Mediu.

Dan Toma Dulciu

oct. 2000
1 Ioan Damaschinul, "Sursele Cunoaşterii", Partea a II-a, "Despre Erezii", în Migne,
"Patrologia Graeca", Vol. 94, col. 763-774 ;
2. idem, "Dialog între un creştin şi un sarazin", în Migne, op. cit., Vol. 94, col. 1585-1598;
Vol. 96, col. 1335-1348 ;
3. Nicetas Bizantinul, "Opere", în Migne, Vol. 105, col. 669-842 ;
4. Petrus cel Venerabil, "Împotriva dezgustătoarei erezii a sarazinilor", în Migne,
"Patrologia Latina", vol. 189, col. 659-720 ;5 Imperiul Latin de Constantinopol (1204-1261), al cărui prim Împărat a fost Baldouin de Flandra, a
demonstrat că un conflict religios creştino-musulman se poate lesne transforma într-un conflict intern al
lumii creştine.6 Acest nume este, de fapt, apelativul Sultanului din Cairo.7 Migne, "Patrologia Latina", Vol. 154, col. 1035-11708 cf. George de Trapezunt, "Aupra divinităţii lui Emanuel"9. Mulţumim şi cu acest prilej amabilităţii domnului Pitulan, custode al Bibliotecii Academiei
Române de la Roma, care ne-a ajutat să procurăm o copie a acestui document.
10. Creştinii greco- melkiţi erau cei care au rămas fideli Patriarhului de Constantinopol, fiind răspândiţi
în Siria şi Egipt.11 Al Mashriq/1899, p.840,sqq şi Al Masriq/1901, p. 860 sqq; 1022 sqq.
12. Câteva se află la Biblioteca Naţională din Paris, fond Documente Arabe, cota 165, 258 etc.
13. cf. Steinschneider, " Polemische und Apologetische Literatur in Arabische Sprache", Leipzig, 1872,
p.62
14. Unul se află la Biblioteca Orientală a Universităţii Saint-Joseph din Beirut, iar altul la Biblioteca
Muzeului Copt din Cairo (Cota Ms. 118/Theol. 1204, 15 p.)
15. cf. Georg Graf, "Catalogul manuscriselor arabo-creştine conservate la Cairo".
16. vezi, "Révue de l´Orient Chrétien", VIII (1903), p. 388-425.17 D.R.H., D. I., p. 76-7718 L. Buffet, op. cit. p.414
19 cf. Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 1, p. 243, Editura Institutului
Biblic ţi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.
20 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 243
21 idem, op. cit. p. 244
22 “Dacă cele ce le-am prezentat sunt altfel văzute de fratele nostru şi bun amic....
atunci să binevoiască să-mi demonstreze aceasta, ca să le pot comunica oamenilor pe
care i-am vizitat şi să văd ce spun în legătură cu aceste subiecte, deoarece ei m-au
întrebat despre ele şi m-au desemnat reprezentantul lor.” (cf. L.Buffet, op. cit. p. 424-425).