K.H. Zambaccian despre CAPȘA

Capşa

Krikor H. Zambaccian

Dupã primul rãzboi mondial, cafeneaua Capșa, astãzi cafeneaua București, era furnicarul unde intra și ieșea mai toatã lumea artisticã și scriitoriceascã a epocii.

Pânã în 1930, când acest centru s-a cam deplasat la cafeneaua Corso, ce era situatã pe Calea Victoriei colț cu strada Franklin, clãdire dãrâmatã astãzi prin lãrgirea Pieții Palatului, tot la cafeneaua Capșa se întâlneau scriitorii, artiștii, publiciștii, gazetarii, dar și o mulțime de ratați.În fundul localului, obișnuiau sã se întruneascã dimineața pânã la ora prânzului gazetarii Andrei Corteanu, Timoleon Pizani, Papamihalopol Clamet, pictorii Verona, Szathmary, Basarab, sculptorul Fritz Stork și compozitorul Castaldi.

La o masã vecinã glãsuia poetul Ion Minulescu, în timp ce Adrian Maniu îngâna parcã. La perorațiile lui Minulescu, auzeai de la o masã vecinã vocea lui Brațu care cãuta sã-i domoleascã pe poetul Romanțelor pentru mai târziu, cu apostrofa:- Mai bemoleazã-ți glasul!Cu Brațu discutam despre artã și despre Paris.

Dacã în muzicã Brațu savura oarecum și pe moderni, în teatru se menținea la clasici.

Odatã, întorcându-se dintr-o cãlãtorie la Paris, l-am întrebat ce i-a plãcut din cele vãzute pe scenele Capitalei Franței mi-a rãspuns:- Tartuffe.- Dar altceva?- Tartuffe.- Dar la altã piesã n-ai mai fost?- Din nou la Tartuffe.Dacã Brațu, cu ochii somnolenți, rãmânea de obicei gânditor, Alexandru Theodor Stamatiad glãsuia ca din Trâmbițe de aur.Stamatiad suferea de narcisism, privindu-se mereu prin oglinzi, rãsucându-și într-una mustața, pieptãnându-și întruna pãrul negru ca abanosul ce-i împodobea frumosul chip.

Se autoadmira și ca bãrbat și ca poet. Uneori, dupã câteva clipe de conversație, îți strecura placheta sa cu Parabole, traduceri din Oscar Wilde și îți reclama câțiva poli.

Asistam uneori și la pugilate nu numai verbale, dar și efective, cum a fost cazul unei altercații între poetul Nicolae Davidescu și scriitorul Ion Sân Giorgiu.În aceeași cafenea se întruneau împrejurul unei mese gazetari de pe la cotidianele liberale ale capitalei, savurând pe Alexandru Cazaban care scrisese în toiul luptelor electorale schița La umbra carului, unde afirma cã țãranul muncește și țãrãnistul petrece.La cafeneaua Corso, câțiva ani mai târziu, am cunoscut și pe poetul și matematicianul Ion Barbu, a cãrui figurã din profil semãna puțin cu aceea a poetului Louis Bouilhet, autorul poemelor Festins et Astragales, mustãcios, cu sprâncene stufoase, încercuind niște ochi languroși, cu privirea senzualã.

Cum unii comeseni citeau în Universul Literar nuvela mea Gelal Bey, care tocmai apãruse în ziua aceea, la o masã alãturatã, Ion Barbu, auzind cã e vorba de un oriental, își ciuli urechile și la insistența comesenilor se apucã sã citeascã începutul și finalul nuvelei, spunând cã e destul pentru dânsul ca sã-și dea seama dacã scrierea are vreo calitate.

Ca rãsplatã, poetul care a scris versurile
Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime, în zecime,Taie-n Asia grecime;
Când noi a Turchiei floare,
Într-o slavã stãtãtoareDãm un sâcDin Isarlâk
îmi ceru sã-i cânt o melodie turceascã,
pe care i-am și fredonat-o ia ureche:
Uskudardan ghidericken
Birmendil buldumMendilin icine elma doldurum
Mendilin icine elma doldurum
(Întorcându-mã din ScutariO batistã am gãsitªi-n batista aceeaUmplut-am mere pentru ea ...)

Ion Barbu m-a pus sã repet cântecul ca sã-l poatã învãța pe de rost, lucru care a provocat ilaritatea celor de fațã.

Tudor Arghezi apãrea mai rar la Capșa, însã pe N. D. Cocea îl întâlneam deseori. Odatã un inoportun fãcând o aluzie la autorul lui Vlaicu Vodã, Cocea i-a ripostat:

Chel am fost și chel rãmân
Dacã crezi cã sunt bãtrân
Mã confunzi cu Davila..........mama ta.

Mai apãrea uneori, fãrã a lua loc la masã, ci aruncând doar o privire distantã, și Matei I. Caragiale, îmbrãcat în haine bine croite, însã lustruite și cam roase de timp și care purta o pãlãrie tare denumitã "melon", soioasã de prea multã purtare.

Nu-i lipseau nici mãnușile galbene, nici bastonul.Artiștii plastici veneau de obicei seara pe la cafenea, dupã ce își pãrãseau atelierele. Se înnãdeau discuții interesante când participau Sirato și Han.

Tonitza, ca și Petrașcu, apãrea rar prin cafenele. În schimb Sion era mai preocupat de cancanuri, lucru în care s-a afirmat cu prilejul controverselor ivite în 1922 din pricina cortinei Teatrului Național pictatã de Ressu.

Flegmaticul Dãrãscu asista impasibil la toate acestea, în schimb Ștefan Dimitrescu se arãta pasionat de discuțiile plastice.

Iser, când venea de la Paris, mai catadixea sã se abatã pe la Capșa. Iar Pallady nu frecventa decât Jockey-Clubul sau Automobil-Clubul.

Dar personajul cel mai pitoresc ai cafenelei Capșa a fost desenatorul Nae Petrescu zis Gãinã. L-am cunoscut dupã primul rãzboi mondial, întreținând legãturi timp de vreo cincisprezece ani, pânã ce într-o bunã zi am aflat cã trecuse în lumea amintirilor, luptându-se viguros cu moartea, dupã cum mi-a povestit un prieten comun, doctorul Nanu.

Nae Petrescu se îmbrãca curat și îngrijit, deși n-avea decât un singur costum și aceeași pãlãrie moale. Slab, cu o figurã anemicã, purtând monoclu, apãrea brusc și semeț.

A fost prietenul lui Luchian cu care a expus, și al cinicului pamfletar și colecționar de artã, Al. Bogdan-Pitești. Deși acesta din urmã îi fãcuse "figura", nu era "ranchiunos", în toatã viața sa, Nae Petrescu n-a avut decât un vis, sã vadã Parisul, în acest scop studiase în toate amãnuntele planul marii metropole, toate cartierele cu cele mai interesante monumente, clãdirile istorice, casele devenite celebre prin gloria celora care le-au locuit, cunoștea Luvrul și celelalte muzee pe dinafarã, în sfârșit nu știu dacã 5 % din locuitorii Parisului își cunoșteau așa de bine și de amãnunțit orașul lor.


Nae Petrescu își fãcuse reputația prin caricatura unor oameni politici și mai cu seamã a lui Constantin Stãncescu, tiranul profesor de istoria artei și esteticã, de la ªcoala de arte frumoase, fost membru aproape permanent în comitetul Teatrului Național, personaj mediocru, ce dispunea de Salonul oficial; dușman al curentelor noi, acaparator al demnitãților în legãturã cu viața artisticã.Viața lui Nae Petrescu era o enigmã, cãci nu avea nici slujbã și în ultimii ani nu colabora la nici o publicație.


Uneori îmi oferea foarte discret și rezervat câte un catalog cu vânzãri de tablouri la Hotel Drouot de la Paris, pentru câțiva poli.Am aflat de marea tragedie a vieții sale de la un prieten comun, care mi-a povestit cum odatã Nae Petrescu, reușind sã strângã câteva sute de lei pentru o cãlãtorie la Paris și pregãtindu-se de plecare, s-a dus sã-și ia rãmas bun de la Al. Bogdan-Pitești.


Acesta, escroc și sarcastic din fire, i-a propus o partidã de table înainte, de despãrțire și pânã-n zori a izbutit sã-i câștige toți banii de cãlãtorie.Nae Petrescu a plecat consternat, dar nu i-a purtat picã, și de câte ori își amintea de Paris, murmura: "Escrocul".

Nae Petrescu a avut totuși un moment de rãzbunare cu prilejul întrunirii prietenilor împrejurul catafalcului lui Al. Bogdan-Pitești, când soția acestuia, observând cã-i lipseau 10000 lei a fãcut un scandal care s-a sfârșit prin chemarea comisarului de politie, ce a pornit imediat la o anchetã, percheziționând asistența compusã din familiarii casei, artiști, scriitori etc.


Când i-a venit rândul lui Nae Petrescu, acesta foarte liniștit și cu un ton sec, i-a spus polițistului:- Nu vã mai osteniți degeaba, cãutați mai bine mortul.ªi în adevãr banii s-au gãsit în buzunarul jachetei mortului, unde soția uitase cã-i ascunsese ca sã fie în siguranțã, deoarece jacheta era purtatã rar și numai la ocazii speciale.

Astfel a înțeles Nae Petrescu-Gãinã sa-i plãteascã lui Al. Bogdan-Pitești farsa când i-a luat la o partidã de table banii pentru cãlãtoria la Paris.Tot la Capșa l-am cunoscut și pe Camil Ressu care, într-o împrejurare, indignat împotriva oficialitãții, exclama:- Artele abia cã sunt tolerate în țara româneascã.

Era chipeș și tânãr, cu figura plinã și fãrã zbârcituri, cu mustãcioara linsã, bine rãsucitã și în furculițã.

http://destinatii.liternet.ro/articol/121/Krikor-H-Zambaccian/Capsa.html