EMINESCU

EMINESCU LA OBERDÖBLING

Internarea lui Eminescu într-un spital din Viena, începând cu toamna anului 1883, reprezintă un capitol aparte din biografia Poetului. Majoritatea informaţiilor privitoare la această perioadă provin din corespondenţa purtată de Titu Maiorescu cu cei aflaţi în preajma lui Eminescu sau din alte lucrări cu caracter memorialistic.
De asemenea, un rol esenţial în cunoaşterea situaţiei sale medicale îl are studiul lui I. Grămdă, din 1914, în care sunt adunate câteva documente cu referire la momentul Oberdöbling.
Dosarul internării lui Eminescu a fost amplu analizat, inclusiv de medici , deși piesa de importanță esențială ce ar fi putut elucida debutul bolii sale (diagnosticul stabilit de către medicii de la Oberdöbling sau măcar foaia de observație) lipsește.
Intenționăm prin studiul de mai jos să dăm răspuns câtorva întrebări: De ce a fost internat Eminescu, aici, la Oberdöbling și nu într-un alt spital din Viena ? Cum arăta spitalul în care a fost Eminescu ? Cine erau medicii care l-au tratat pe marele poet ? Care era atmosfera din spitalul amintit ? Care erau tratamentele uzuale ? Au fost ele oare aplicate și lui Eminescu ? Cum arată azi acest spital ?


Preliminarii

În cursul lunii iulie, 1883, Const. Simțion lansează primul semnal de alarmă în ceea ce privește starea sănătății lui Eminescu , propunând inițierea unor acțiuni de sprijin și crearea unui comitet care să adune fondurile necesare unei îngrijiri corespunzătoare.
Drept urmare, din însărcinarea lui Maiorescu, la începutul lunii Septembrie, P. Missir întocmește un plan de subvenționare a întreținerii lui Eminescu într-o casă de sănătate, la Viena, prin contribuțiile membrilor ”Junimii” ieșene. Din comitetul de sprijin făceau parte T. Maiorescu, Th. Rosetti, C. Simțion, I. Slavici, Th. Nica, Al. Chibici - Revneanu.
În urma chetei, T. Maiorescu se arată sceptic: suma obținută, (1140 franci), părea insuficientă, mai ales că socoteala preliminară îi demonstra că sunt necesari 2 000 de franci pentru internarea ”amicului său literar” într-o clinică din străinătate.












Titu Maiorescu

Fiindcă starea starea sănătății lui Eminescu nu dădea semne de îndreptare, prietenii săi decid să îl trimită la tratament în capitala Imperiului Chesaro – Crăiesc. Astfel, în dimineața zilei de 20 oct/ 1 nov. Eminescu urca în trenul de Viena, împreună cu Al. Chibici – Revneanu și un însoțitor. Ajuns la destinație, Poetul este întâmpinat de vărul lui Maiorescu – dr. Constantin Popasu, aflat la studii în capitala austriacă, desemnat să se ocupe de toate aspectele medicale, precum și de un doctor din Galați, Dimitrie Doca. Acesta îi scrie lui Maiorescu despre participarea sa la internarea lui Eminescu în ”ospitalul dr. Leidesdorf” . Cum primul demers al lui Popasu pe lângă dr. Schlager, ”directorul Casei de Nebuni a statului” a eșuat , nefiind locuri pentru străini, se purcede la internarea Poetului în clinica doctorului Leidesdorf, (aflată în cartierul mărginaș al Vienei, Oberdöbling). Popasu îl aprfeciază pe acest medic mai slab cotat din punct de vedere profesional și a cărui notă de plată pentru întreținerea unui pacient era mai scumpă (în final s-a convenit asupra sumei de 150 fl. pe lună).
Aflat în ultimul an de învățătură la Universitatea din Viena, unde îl cunoștea destul de bine pe celebrul psihiatru prof. Theodor Meynert, Popasu urma să obțină o diplomă de medic, fără de care nu putea să profeseze, având nevoie de o practică de cel puțin un an, în vederea specializării. Gândurile sale mergeau însă mai departe: dacă mijloacele materiale i-ar fi permis, ar fi dorit să studieze la Berlin sau Paris, deși se temea că sprijinul tatălui său era insuficient. Spera însă și în ajutorul moral al lui Titu Maiorescu.
Mai târziu, Popasu devine medic și profesor al ”Institutului Teologic – Pedagogic din Caransebeș”, fiind o figură importantă a vieții culturale din acest oraș. Împreună cu Ioan Popasu, Episcop de Caransebeș, unchi al lui Titu Maiorescu, el a creat o veritabilă ”Junime” în această parte a țării.
O primă întrebare în acest caz este: de ce a fost internat Eminescu într-o clinică cu profil psihiatric, și nu într-un azil de alienați, așa cum plănuise Titu Maiorescu ?




O soluție alternativă ar fi constituit-o internarea lui Eminescu la ”Spitalul General” din Viena - ”ALGEMEINE KRANKENHAUS”, la secția condusă de prof. de psihiatrie Ludwig Schlager (1828 – 1885).
Istoria acestuia datează din anul 1693. Atunci, Împăratul Iosif al II-lea, considerat de mulți, pe drept cuvânt, un idealist și un vizionar, decide după o vizită incognito în Europa, transformarea Casei Mari a Săracilor
( ”Grossarmen Haus”), într-un spital principal, după modelul celui de la Paris, ”Hotel de Dieu”.
Aici a fost mutată ”Școala de Medicină” a Universității Viena, care a devenit cu timpul unul dintre cele mai mari centre de tratament și cercetare din lume. Profesorii săi se bucurau de o bună reputație din întregul Imperiu Asutro-Ungar.
În laboratoare de aici se efectuau ample cercetări iar spitalul constituia o adevărată comunitate științifică, având, în vremea în care Eminescu urma să fie internat, un număr de 20 de departamente, 14 institute și clinici. Cele 20 de departamente alcătuiau, de fapt, Spitalul propriu-zis. Fiecare departament era condus de un ”primarius”, căruia i se interzicea colaborarea cu clinicile, el aflându-se sub jurisdicția ”Districtului Austria de Jos”. Acest spital era frecventat anual de 25 000 de pacienți, care ocupau, pe parcursul unui an, cele 2000 de paturi.
La ”Spitalul General”, taxele de spitalizare variau între 14 guldeni/zi (cam un dolar și jumătate, în zilele noastre) pentru pacienții de clasa I-a și doar 7 cenți/zi pentru cei din clasa mijlocie. În cazul săracilor, asistența era gratuită. Deci, pentru acest spital erau suficient de mulți bani și condiții destul de bune pentru tratamentul lui Eminescu. În plus, spitalul beneficia de serviciile unuia dintre cei mai mari psihiatri ai lumii: prof. Theodor Meynert, prieten cu tânărul Popasu. Acest om de știință era, în același timp, poet, autor de balade, istoric, critic dramatic, cunoscător a 6 limbi străine. A fost supranumit ” părintele arhitecturii creierului”.
Acum preda psihiatria, o disciplină relativ nouă, termenul fiind inventat cu 40 de ani în urmă, iar în tinerețe lucrase la ”Azilul se alienați din Austria de Jos”.
Dr. Thedor Meynert a înființat o a doua clinică de psihiatrie la ”Spitalul General”. De acum înainte, toate tratamentele în domeniul bolilor mintale aveau să fie descoperite în laboratorul de anatomie cerebrală. La departamentul de psihiatrie a doctorului Meynert se perindau între 140-160 de pacienți. Oare acest medic, cunoscut de însuși dr. C. Popasu, nu ar fi acceptat internarea lui Eminescu în clinica sa ? Este doar o simplă întrebare !
Clinica dr. Meynert era un centru de clasificare, diagnoză și învățământ, de unde pacienții ori plecau acasă, vindecați, ori ajungeau la alte instituții sau, în cazuri extreme, erau trimiși la ”Azilul de nebuni al Austriei de Jos”, la câteva case mai departe, pe aceeași stradă: Spitalgasse.
În Viena exista încă o instituție de temut: ”Azilul Mare”, aflat pe Lazarettgasse, care îi ținea pe pacienți în izolare totală, până ce aceștia mureau !









Universitatea din Viena


Universitatea din Viena, la rândul ei, avea 16 clinici și 10 institute de cercetare, acestea având inițial menirea de a asigura activități de învățământ și cercetare. În cadrul Facultății de Medicină funcționau atât profesori plătiți de guvernul imperial, cât și de Ministerul Educației.
Sistemul medical din acea vreme oferea posibilitatea ca un director de clinică medicală universitară să practice medicina și în particular, dar acest lucru nu îi era permis unui director de institut.
Eminescu putea fi tratat în condiții egale, dacă nu și mai bine, într-o altă clinică particulară, de curând înființată, situată în Oberdöbling.
În anul 1882, în imediata apropiere a clinicii dr. Leidesdorf se inaugurase un modern spital privat, ”RUDOLFINERHAUS”, aflat sub înaltul patronaj al Prințului Moștenitor, Rudolf de Habsburg (1858 – 1889), fiul Împăratului Franz Joseph I și al Împărătesei Elisabeth ( ”Sisi”), al cărui ctitor era celebrul chirurg Theodor Billroth (1829 – 1894).














Theodor Billroth


S-a susținut că alegerea institutului dr. Leidesdorf, și nu altele, ar fi avut menirea să trezească ecou pozitiv în mintea lui Eminescu, fiindcă unul dintre poeții săi preferați, Lenau, fusese tratat, cu ani în urmă, la Oberdöbling. Un alt argument care conta, de asemenea, era acela că un alt pacient român, Cerchez, se afla internat în aceeași clinică din Oberdöbling.
Este stranie aserțiunea tânărului dr. Popasu, conform căreia Leidesdorf nu s-ar fi bucurat de o reputație prea bună, că nu era conștiincios ! !
Eminescu cunoștea renumele acestui mare medic din capitala Austriei. El a relatat în ”Timpul”, cu mai bine de 6 ani în urmă, o știre privitoare la……dr. Leidesdorf:

” TURCIA [„DE LA 7 AUGUST ST.N...."]
De la 7 august st. n. au ajuns în Constantinopole profesorul dr. Leidersdorf din Viena spre a se consulta asupra stării sănătății sultanului cu medicul de curte al acestuia, d-rul Capoleone.
În urmã, în înțelegere cu medicul de curte, profesorul a început sã-l trateze pe sultan. Acesta suferea de o estremă superescitație nervoasă, cauzată prin o insomnie de șase săptămâni ce l-au cuprins puțin după suirea sa pe tron.
După căutarea profesorului, insomnia au încetat în parte, cu toate acestea iritabilitatea sa nervoasă, reclamă cea mai mare liniște și cruțare.
[11 august 1876] ”

De mirare este faptul că diagnosticul (”estremă superescitație nervoasă”), ca și remediul ( ”iritabilitatea nervoasă reclamă cea mai mare liniște și cruțare”) seamănă în mod straniu cu simptomatologia afecțiunii de care suferea Poetul !
Așadar, părerea potrivit căreia reputația dr. Leidesdorf nu era dintre cele mai bune nu se confirmă ! Dimpotrivă, acest sanatoriu era unul dintre cele mai căutate spitale din Viena, printre pacienții săi aflându-se reprezentanți ai nobilimii acelor timpuri.
Din numărul celor 60 de pacienți, majoritatea proveneau din rândul unor familii cu blazon. Memoriile marelui savant Zigmund Freud, care și-a făcut o parte din ucenicie și în clinica din Oberdöbling, începând cu 1885, sunt un prețios izvor de informații. El relatează că mulți dintre pacienți aveau titluri nobiliare. Aici, în afara unui semnificativ număr de baroni sau conți , mai puteau fi întâlniți doi prinți, dintre care unul era fiul Mariei Luiza, soția lui Napoleon.
”Acești membri ai nobilimii arătau jalnici și prăpădiți: nu în privința veștmintelor, care de regulă erau viu colorate, ci a expresiei de pe chipul lor și a comportamentului. În cazul unora dintre ei, era greu să delimitezi excentricitatea de boala propriuzisă. ” (apud. Irving Stone, ”Turnul Nebunilor”, 1972 ).
În acest context, acuzațiile aduse lui Eminescu (conform cărora mintea o luase razna atunci când apela cu titluri de regi și împărați pe doctorii săi curanți Obersteiner și Leidesdorf ) trebuie privite cu înțelegere, atât timp cât colegii săi de suferință se adresau zilnic cu formule protocolare princiare.

Tratamentul blestemat


Nu știm, din păcate, care a fost tratamentul prescris lui Eminescu, la „Institutul dr. Leidesdorf „ ("Heilanstalt Dr. Leidesdorf). Dacă este adevărat că arhiva acestui spital s-a rătăcit, distrus sau pierdut în timpul Primului Război Mondial, înseamnă că studiul lui I. Grămadă din 1914, care reproduce documente medicale semnate de dr. Obersteiner, reprezintă un foarte prețios izvor cu privire la cazul Eminescu. De altfel, indicii importante ne sunt furnizate de același dr. Popasu, într-o scrisoare din 3 noiembrie 1883, adresată lui Maiorescu , în care sugerează necesitatea unei ”cure anti-syphilitice”! Este o decizie a medicilor sau o părere personală ?
Reprezentanții școlii germane de psihiatrie susțineau că orice formă de nebunie este ereditară, deci trebuie să se stabilească în primul rând antecedentele familiale.
Școala dr. Meynert afirma că nimeni nu cunoaște cauzele bolilor mintale, cel condamnat moștenea, pur și simplu, boala de la părinți sau de la bunicii săi.
În privința tratamentului, se aplicau în acea vreme doar câteva metode simple de alinare a suferințelor: masajul electric, băile calde sau reci, medicamente pe bază de bromuri.
În cazurile de paralizie, manifestate prin ticuri și pareze, se aprecia că acestea reflectă producerea unei leziuni pe creier sau care afectează sistemul nervos, provocată de o tumoare, de inflamație, abces, meningită tuberculară sau sifilis !
Deși medicul nu putea influența decisiv evoluția bolii, aceasta fiind înțeleasă numai după moartea pacientului, când se făcea autopsia creierului sau a măduvii spinării , tratamentul empiric reușea doar să atenueze confuzia din gândire, și nimic mai mult.
Din nefericire, când aceste tratamente eșuează, clinica de psihiatrie este întotdeauna puntea de legătură cu azilul de nebuni !
Cele mai dramatice cazuri de nebunie erau însă cele cauzate de infecția luetică. Saloanele celor afectați de această infamantă maladie erau terifiante: nasuri căzute, ochi cangrenați, obraji verzi, ulcerații, șancru după șancru, care mânca urechea, gura, jumătate de bărbie.
Biblia acestor saloane era mercurul ! Arabii îl foloseau ca remediu în urmă cu 5 secole. În vremea când Eminescu era supus acestui barbar tratament, existau, totuși, medici și spitale din Europa care respingeau cu tărie acest ….medicament otrăvitor ! deoarece consecințele abuzului de mercur erau evidente și tragice.

Tratamente de rutină, la Oberdöbling

În perioada petrecută de către Eminescu la Oberdöbling, erau aplicate următoarele procedee specifice unei ”cure antisifilitice”, așa cum sunt ele consemnate în amintirile lui Freud:
1. Metoda dermică. Procedura implică aplicarea de unguente pe porțiunea de piele unde glandele sudoripare sunt în număr mare: la subsoară, în spațiul inghinal, pe tălpi. În cazuri incipiente, pustulele sunt atinse cu tinctură de iod sau cu soluția ” Van Swieten”.
2. Metoda tratamentului cu mercur. În această etapă se folosește mercur. După 2 luni de tratament, pacientul este trimis acasă, să-și revină după acțiunea medicamentelor. Apoi este readus pentru a treia perioadă de tratament, pe parcursul căreia i se aplică numai iodură de potasiu.
În cazurile grave, tratamentul durează 3 până la 4 ani. Pacientul primește mercur numai 10 luni din primele 24. La sfârșitul celui de-al doilea an, pe lângă mercur, se administrează și iodură de potasiu.
În al patrulea an se renunță la mercur, utilizându-se numai iodura de potasiu.



3. Metoda respiratorie și dermo-pulmonară. Pacientul este închis
într-un spațiu izolat, unde se ard tablete medicinale de cinabru sau de sublimat corosiv, în vederea distrugerii virusului din plămâni.
Bolnavii primeau, de obicei, mercur metalic, sub formă de pastile albastre de clorură de mercur sau iodură de potasiu, amestecate cu sirop de coji de portocale.
De regulă, la Viena, toți bolnavii de sifilis erau internați la ”Algemeine Krankenhaus” ! Exista acolo o secție specială, ”Medizinische Abteilung IV”, unde erau internați toți cei ce aveau boli derutante, tulburări nervoase, sifilis, această secție fiind finanțată de ”Districtul Austriei de Jos”, precum și de către Municipalitatea Vienei, pentru orice pacient din Viena sau de aiurea.
Așadar, în perioada internării la Oberdobling, acest tratament extrem nu i-a fost nici prescris, nici aplicat lui Eminescu.
Totuși, schema de tratament, bazată pe mercur, a fost utilizată cu mult zel de către dr. Isac, începând cu anul 1887, existând dovezi că medicul s-a deplasat personal la Viena, pentru a se documenta și a aplica – chipurile- întocmai instrucțiunile primite de la medicii Obersteiner și Leidesdorf, pe care i-ar fi cunoscut în persoană.


















Sanatoriul din Oberdöbling, azi !


La începutul lunii Mai 2009 am vizitat din nou Viena, cu gândul de a afla mai multe despre locurile, clădirile spitalicești, câte se mai păstrează, care pot evoca cele petrecute în urmă cu 125 de ani la Oberdöbling.
Cartierul Oberdöbling (pe atunci la periferia Vienei), aflat la o depărtare de centrul orașului de aproape o oră de mers cu trăsura, este la fel de pitoresc și plin de vegetație, ca și în urmă cu peste o suta de ani. Grinzig, evocând celebra Pădure Vieneză, atrage și acum pe cei ce iubesc natura. Numai că, acum, Oberdöbling-ul nu mai este o periferie a Vienei, ci chiar un district important al acesteia.
Apropiindu-mă de locul unde Eminescu a fost internat, timp de o jumătate de an, am descoperit cu strângere de inimă alte semne ale trecerii unor români pe aceste meleaguri.
În drum spre Grinzig, pe zidul unei clădiri se află o inscripție ce amintește de exilul Principelui Alexandru Ioan Cuza, aici, la Viena.
In alt loc se află monumentul lui Lenau iar, în sfârșit, pe o stradă ce-i evocă chiar numele, se află casa unde a locuit o voce de aur a cântecului românesc: basarabeanca Maria Cebotari.
Urme importante pe care aveam să le regăsesc aici sunt câteva denumiri de străzi, care îmi evocă atmosfera din Cotroceni. Străzile din Oberdöbling poartă numele unor mari medici vienezi: Billroth, Obersteiner și Leidesdorf. Indiciu că sunt figuri importante în istoria medicinii acestei țări. Doi dintre aceștia l-au îngrijit pe Eminescu !
Încerc să aflu clădirea Sanatoriului dr. Leidesdorf. Știam că era înconjurată de un imens parc, la capătul străzii Hirschengasse, (în prezent strada se numește Hofzeile), pe drumul spre Grinzig. Era o construcție robustă, cu două etaje, ridicată pe un deal, și înconjurată de case mai mici. Vis à vis se construise un dispensar, pentru cazurile mai grave.
Judecând după fotografiile de epocă, în prezent este greu să identifici clădirea unde a fost găzduit Eminescu în timpul tratamentului urmat la Oberdöbling.
Într-o lucrare de referință , publicată cu prilejul Centenarului morții Poetului, aflasem două fotografii vechi, cu aceeași explicație: ”Sanatoriul din Oberdobling” (op.cit.p.314,316)





Sanatoriul dr. Leidesdorf, din Oberdöbling



Sunt mărturii fotografice de epocă care evocă atmosfera sfârșitului de veac XIX, la Oberdöbling.

Dar, remarcabilă este și cartea postală cu caracter bibliofil, editată cu câțiva ani în urmă în Austria, care aduce în prim plan clădirea acestui sanatoriu.

















Această reproducere , rod al strădaniilor „Asociației Unirea a românilor din Austria”, menționează: ” În această clădire a fost internat Eminescu în perioada 2 nov.1883 – 26 febr.1884 sub îngrijirea medicilor dr.prof.univ. Leidesdorf și H. Obersteiner.”
Adresa exactă a clădirii este : ”Ober - Döbling, azi NKH Maria Theresien Schlossel, Hofzeile 18 –20, 1191 Wien ”
Prin urmare, inimoșii Matei Usvad și Gabriela Usvad, în calitate de președinte și secretar al acestei asociații, au identificat clădirea vechii clinici dr. Leidesdorf, purtând acum numele: ”Spitalul de Neurologie Maria Theresien Schlossel”, aflat în strada Hofzeile, la numărul 18-20.
Pentru a aduce informația la zi, trebuie să menționăm că Spitalul ”NKH Maria Theresien Schlossel” nu mai funcționează în prezent aici. În anul 2003, municipalitatea a cedat acest imobil și curtea înconjurătoare unei instituții particulare de învățământ: ”LAUDER BUSINESS SCHOOL”.
Singura instituție ce amintește de vechiul spital, având încă adresa pe strada Hofzeile, la numerele 18-20, este ” Ostereichische Gesellschaft fur Neurologie und Psychiatrie”











Volumul de poezii ce i-a fost dăruit dr. Obersteiner, cu dedicație, după externarea din spital (1884)











Imagini din zilele noastre ale fostului sanatoriu


Știind specificul educațional al instituției aflate în prezent în această clădire: Lauder B. School, ar fi un gest de omagiu adus marelui poet dacă s-ar posta aici o placă purtând efigia sa și un text care să evoce prezența sa la Oberdöbling !
Dintre clădirile care mai dăinuie și în zilele noastre, un loc de prim rang îl ocupă Spitalul Privat ” Rudolfinerhaus”. Construit în aceeași perioadă cu venirea la Oberdobling a lui Eminescu, el este rodul ițiativei renumitului medic chirurg Billroth de a crea instituții private medicale, în Austria.






”Rudolfinerhaus”, Pavilion de Spital, Clasa I și Clasa a II-a







Pentru a ne da seama cum arăta un spital de secol XIX, în perioada în care Eminescu poposea la Viena, este de ajuns să privim imaginile de mai jos, ilustrând de asemenea spitalul ”Rudolfinerhaus”, aflat în apropierea institutului dr. Leidesdorf:



Fotografie din 1882 a Spitalului „ Rudolfinerhas”


Interior de spital vienez, la sfârșitul veacului al XIX-lea





Asistente medicale, în curtea spitalului.







Statutul Spitalului Rudolfiner

























Poate fi oare contestat profesionalismul medicilor vienezi ?


Cine erau, de fapt, cei care l-au tratat pe Eminescu ? Puteau greși diagnosticul ? Dr. Suțu, dr. Iuliano, dr. Bogdan, dr. Francisc Iszac etc , pe de o parte și Maximilian Leidesdorf, H. Obersteiner, pe de altă parte. Cine a greșit ?
Cei doi medici vienezi și-au făcut meseria cu conștiinciozitate. Peste și împotriva opiniei lor nu sunt decât povești și închipuiri. Ceilalți și-au dat cu părerea ori, mai grav, au recomandat un tratament greșit.


Maximillian Leidesdorf (1819 –1889








Absolvent al Facultății de Medicină (1845), dr. Leidesdorf studiază și face practică în diverse spitale din Italia, Franța, Germania, Anglia.
Prin eforturile sale, a luat ființă o clinică psihiatrică la Universitatea din Viena (1870).
Profesor (1866) apoi medic șef (1872) al Clinicii de psihiatrie a Spitalului General din Viena. În anul 1875 este numit superintendent al Azilului General de boli de nervi al Austriei de Jos ( ” Landes Irenanstalt”).
Fondează, împreună cu Theodor Meinert, o prestigioasă revistă de specialitate:” Vierteljahresschrift für Psychiatrie”, unde vor fi publicate studii de referință în acest domeniu medical . Teoria profesorului dr. M. Leidesdorf, conform căreia majoritatea maladiilor psihice sunt în legătură cu afecțiuni fizice, a avut numeroși susținători în epocă.
Reputația sa era atât de mare încât la clinica ce-i purta numele veneau pentru consult pacienți din cele mai îndepărtate țări ale lumii. În 1876 este chemat la Constantinopole să analizeze condiția mentală a sultanului detronat, Murad, iar în 1886 Curtea Imperială de la Viena îi cere opinia cu privire la sănătatea lui Louis II al Bavariei.

Conform legislației medicale austriece, cadrele universitare puteau să acorde consultații în instituții private. Ca urmare, Dr. Leidesdorf devine coproprietar al sanatoriului privat din Oberdöbling, împreună cu dr. H. Obersteiner, fiul fondatorului acestui institut.
Asistentul său, Julius Wagner – Jauregg, care îi urmează la conducerea sanatoriului, va deveni mai târziu un nume de referință în domeniul medicinii, obținând Premiul Nobel (1927).
Fizic, era un personaj puțin cam șters. Avea mersul țeapăn, din cauza unei gute severe. Purta perucă dar era un foarte fin observator al maladiilor mintale.
Fiica profesorului Leidesdorf se căsătorise cu tânărul dr. Oberstainer, fost elev al profesorului Brucke.

Dr. Heinrich Obersteiner, (13.11.1847 – 19.11.1922), neurolog, a fondat Institutul de Neurologie al Universității Viena, cel mai vechi institut de acest fel din lume.























Dr. Heinric Obersteiner




Profesor de anatomie și patologie sistemului nervos la
Universitatea din Viena, a fost totodată și un renumit psihiatru, conducând Cinica/ Institutul de boli mintale din Oberdobling.
Provenea dintr-o familie respectabilă, tatăl său având, la rândul lui, preocupări privind cunoașterea unor chestiuni de ordin medical. Astfel, pe la 1860, Obersteiner Senior a fondat un spital privat pentru boli de nervi, la Oberdöbling.
În anul 1865, Heinrich Obersteiner a început să predea la Universitatea de Medicină din Viena, mai întâi ca asistent al dr. Ernst Brucke, până în 1872.
Terminând doctoratul în 1870, a studiat apoi în Germania și Anglia chestiuni legate de centrii nervoși. Din 1872 i-a succedat tatălui său în fruntea Spitalului privat din Oberdöbling, pe care l-a condus timp de 45 de ani.
În Septembrie 1880 obține titlul de profesor asociat iar în 1898 pe acela de profesor titular al disciplinei anatomia și patologia sistemului nervos.
A fost ales membru al Academiei de Stiințe din Viena, membru de onoare al Societății Medicale din St. Petersburg, Tokio, Bruxelles, Londra, Ghent, New York, Constantinopole, precum și titlu de Doctor Honoris Causa al Universitații din Oxford.
A scris lucrări capitale în domeniul neurologiei și psihiatriei, traduse în numeroase limbi ale globului ( Engleză, Franceză, Italiană, Rusă.)
Ca urmare a uriașului număr de articole, studii și cercetări, precum și a marelui număr de manuscrise, s-a creat ulterior Fondul (Biblioteca) H. Obersteiner) din cadrul Bibliotecii Facultății de Medicină a Universității Viena.
Aceștia sunt cei ce l-au îngrijit la Viena pe Eminescu. De aceea și străzile din Oberdöbling le poartă cu mândrie numele ! Poate că o stradă din Cotroceni ar putea primi, în semn de respect, numele unuia dintre acești medici, cum și la Oberdöbling o stradă s-ar putea numi Mihai Eminescu !



























Fotografii medicale !

Una dintre metodele folosite de către școala de psihiatrie germană, îndeosebi cea austriacă, era exemplificarea diverselor psihopatii prin intermediul unor fotografii făcute unor pacienți reali, internați în spitale.
Dr. Leidesdorf chiar folosește fotografii autentice pentru a descrie în cursul său de psihiatrie afecțiuni în diverse forme de evoluție.
Utilizând această metodă vom pune alături două fotografii ale aceluiași pacient. Prima, după externarea din spitalul din Oberdobling (1884), iar a doua, după începerea curei cu mercur, prescrise de medicii ce
l-au tratat pe Eminescu. Comentariile sunt de prisos !












1884, după externarea din 1887, începutul tratamentului
clinica de la Oberdobling ! cu mercur !


Se observă îmbătrânirea fizică prematură, faciesul nefiind caracteristic unui bărbat de numai 37 de ani !
Tot astfel, punând alături specimene de scris eminescian, după externarea din spitalul vienez, cu specimene de scris ulterioare, nu se observă vreo diferență majoră. Or, decrepitudinea fizică ar fi trebuit să aibă corolar în degradarea scrisului, oglindă a capacităților psihice și intelectuale.
Încă o dovadă că viața geniului a depins într-un moment critic de știința unora iar în alt moment crucial de ignoranța criminală, a altora.

Dan Toma Dulciu
09.06.09