EMINESCU –
PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE ALTARUL DACIEI MARI
Conf.univ.dr.
Aurel V. David
MOTO:
Suntem
români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre
Eminescu
Preambul:
„Dacia Mare” a constituit un proiect
etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri
patrioţi. El a fost reluat de către revoluţionarii paşoptişti şi continuat de
patrioţii români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din
cauza obedienţei puterii politice faţă de marile puteri, cât şi a presiunilor
acestora.
Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care
se atribuise ţării numele de România. Promotorii săi au
considerat că redescoperirea şi asumarea identităţii, dar şi recuperarea unor
părţi din vatra originară de vieţuire, smulse de imperiile vecine, constituie o
datorie naţională şi o problemă de conştiinţă.
Mihai Eminescu, cel mai important dintre
promotori, a înţeles că refacerea unităţii spaţiului străvechii Dacii era
pentru români o problemă de renaştere naţională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o
exploateze marile imperii vecine în folos propriu.
1. Premise
Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari
imperii (otoman, ţarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de
vieţuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spaţiu chiar în
interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care
vizau reconstituire
Daciei, ca stat-tampon între acestea.
Ideea constituirii unui
stat (regat) cu numele „Dacia”, care să
cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între
imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul
secolului al XIX-lea. Boierii români patrioţi visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau
„Valahia Mare”,[1]
iar imperiile vecine se târguiau să obţină foloase din unirea
Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]
Atât imperiul habsburgic, cât şi
cel ţarist, au dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui
stat-tamon, cu numele Dacia, însă
fiecare voia să-l ia sub tutelă proprie: ,,Dacia austriacă” urma să
încorporeze Ardealul unit cu Principatele, iar ,,Dacia rusească” urma să
încorporeze Ţara Românească (Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare
imperiu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie românească.
Numele „Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluţia paşoptistă,
a fost gândită refacerea statalităţii româneşti în vatra ancestrală a neamului.
O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluţionari reprezentând
aşa-numita „generaţie paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluţionară de o activitate laborioasă
pentru redefnirea naţiunii române.[3] Este
important de menţionat că Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre
autorii lor, îndeosebi învăţaţii ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în
perioada studiilor sale la Viena.[4]
2. Pregătirea proiectului
„Dacia Mare”
Pregătirea
proiectului „Dacia Mare”, în care
Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identităţii
naţionale şi acţiunea pentru restaurarea istoriei naţionale.
Unirea
Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a
constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă
românească, a proiectului Daciei
Mari. Pentru imperiile vecine,
numele „Dacia”, ca entitate
socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un
atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând. De
asemenea, instalarea unui prinţ german pe tronul României, în anul 1866, a fost
percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine germană”.
La vârsta de 17 ani, Eminescu, simţind nevoia să reînvie mândria naţională,[5] a publicat
în revista „Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ţi doresc
eu ţie, dulce Românie” şi a devenit principalul promotor al
punerii în aplicare a devizei „În unire e
tăria”.[6] Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări sprituale a întregii
vetre de vieţuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă semnificaţie
istorică: serbare de la
Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna
de către Ştefan cel Mare. Această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16
august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat poezia „Doină
populară” - prima variantă a cunoscutei poeme „Doina”-, primită,
precum se cunoaşte, cu multă însufleţire de către cei prezenţi, întrucât
reflecta dorinţa fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub
dominaţie străină.
3.
Propagarea şi răspândirea ideii de „Dacia
Mare”
După revenirea
în ţară şi stabilirea la Iaşi, Eminescu
a militat cu o energie nemaiîntâlnită până atunci pentru reconstrucţia
unităţii etno-politico-statale româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucţie a statalităţii
româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici fundamentale: „elementul
de disoluţiune”, „demagogia României”, căruia i se alătura
aşa-numita „pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor
orientale şi occidentale, fără tradiţii,
fără patrie sau naţionalitate
hotărâtă”.[7]
Posibilitatea iniţierii noului
proiect etno-politico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu înfiinţarea,
la Cernăuţi, în octombrie 1875, a Societăţii
„Arboroasa”.[8] În contextul izbucnirii „crizei orientale”, Eminescu a crezut că
s-au ivit condiţiile pentru reconstrucţia etno-politico-statală românească şi a
trecut la ofensivă. El a atras atenţia că cea mai mare piedică în calea
realizării proiectului „Daciei Mari”
era Austro-Ungaria.[9]
În conlucrare cu conducerea
Societăţii „Arboroasa”, Eminescu a
gândit şi proiectat acţiuni menite să atragă atenţia asupra situaţiei românilor
încorporaţi în Imperiul austro-ungar.[10] Astfel, a intrat în atenţia
serviciilor de informaţii ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit
canoanelor activităţii serviciilor secrete.
În octombrie
1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte a
intelectualităţii române era angajată cu condeiul şi cuvândul scris în
susţinerea războiului cu turcii, Societatea „Arboroasa”
şi-a asumat riscul de a înfrunta pe faţă autorităţile austro-ungare. Drept
urmare, autorităţile imperiale austro-ungare au arestat cinci membri ai
acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost
desfiinţată. Eminescu a luat cunoştinţă, pe diverse căi, despre ancheta
deschisă de autorităţile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea unităţii
naţiei româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi îngroaşe dosarul întocmit de către Biroul Informativ din
Viena, care începea să conceapă acţiuni menite să anihileze manifestărilor
sale „naţionaliste”.[11] Însă, dezamăgirea lui a fost mare,
constatând că autorităţile statului român n-au sprijinit sub nici o formă
acţiunea Societăţii „Arboroasa”.
Pe acest fond de evenimente, în noiembrie 1877 Eminescu a
ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul „Timpul”,
ziarul oficial al Partidului Conservator. Şi-a început colaborarea la ziarul respectiv în 24
noiembrie 1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”.
În scut timp, Eminescu s-a avântat într-o vastă
activitate publicistică destinată emancipării neamului şi apărării memoriei
acestuia. Patriotismul
a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul „Timpul”
nu şi-au dat seama că Eminescu era un naţionalist neclintit, care nu putea fi
modelat în spirit politicianist decît zdrobindu-l fizic (ori l-au
adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ţinea sub observare!).
Evenimentul
care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social a fost
Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri
europene.
Eminescu, care ştia că
trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că
marile puteri foloseau încă sintagma „Principatele
Unite Române” pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese
invitată acolo ca ţară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese
tratată ca atare. El a reacţionat extrem de dur faţă de umilirea statului român
şi, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Consevator, a angajat
ziarul „Timpul” într-o campanie de
presă împotriva modificării Constituţiei în sensul cerut de marile puteri
europene.[12] În acelaşi timp, a devenit o
problemă pentru politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind
considerate „periculoase”.
Eminescu a ajuns la concluzia că
pentru a da viaţă proiectului respectiv era nevoie de jertfă. Această idee a fost
exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare” a publicat poezia „Rugăciunea unui dac” (dacul
fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a
îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morţii şi învierea vieţii”.
Mesajul „Rugăciunii...”, este, pe
fond, vinovăţia majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara
umilinţa pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte
(intrarea în „vecinicul repaus”)
pentru această vinovăţie.
Proiectul etno-politico-statal gândit de Eminescu,
eminamente anti-austro-ungar, s-a lovit de obedienţa partidelor politice, mai
ales a politicienilor, în primul rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali
faţă de Puterile Centrale.[13] Împotriva lui Eminescu s-au coalizat toţi cei care s-au auto-declarat din interes politic apărători ai „românismului”. Cu toţi aceştia,
Eminescu s-a simţit obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă,
fapt ce i-a creat şi mai mulţi duşmani.
La rândul
lor, agenţii serviciilor de informaţii austro-ungare, care au urmărit cu
rigoare ideile lui Eminescu şi erau la curent cu „visele” sale, numeau statul preconizat de el „Dacisches
Kaiserreich”.[14] Numele lui
Eminescu devenise cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar
avertismentele au început să-i sperie pe politicienii români. De la Viena,
ambasadorul liberalilor, conservatorul Petre P. Carp, a transmis în ţară
semnalul reducerii la tăcere a lui Eminescu. Acesta a fost exprimat într-o
scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenţia pe un ton
imperativ: „Şi mai potoliţi-l pe
Eminescu!“.[15]
Eminescu
nu şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalităţii româneşti, care trebuia
să aibă ca suport teritorial spaţiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în
acel context nu trebuiau implicate „pe faţă” autorităţile tânărului şi
firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a feri România de consecinţele unei
confruntări directe între cele două imperii. Cu inteligenţa-i recunoscută, el a
încercat să le explice politicienilor momentului că „situaţia noastră
excepţională ne învaţă că una din condiţiile, de nu ale existenţei, dar ale
păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi
vecinii (imperiile ţarist şi
austro-ungar, n.ns.) şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie
garanţia neutralităţii noastre”.[16]
În condiţiile înăspririi prigoanei autorităţilor
austro-ungare împotriva românilor încorporaţi în imperiu, la Bucureşti, cu
sprijinul lui C.A. Rosetti, studenţii români transilvăneni Gheorghe Secăşanu
şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societăţii iridenta română („România
Irridenta“), al cărui obiectiv imediat era contracararea politicii
de deznaţionalizare şi de maghiarizare a românilor din Ungaria.
În vara anului 1881, „România
Irridenta“ a pus în circulaţie o hartă cu Banatul până la Tisa,
Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române“.[17] Această
hartă care proclama „teritorii române”
provinciile istorice Banatul, Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru
eliberarea românilor aflaţi sub stăpânirea Imperiului austro-ungar şi unirea
teritoriilor respective cu „patria mamă”,
pentru a reconstitui Dacia Mare.
Eminescu s-a alăturat cu toată fiinţa şi priceperea sa
reprezentanţilor românilor ardeleni şi bucovineni stabiliţi în Bucureşti, care
se simţeau abandonaţi de către puterea politică „din ţară” în lupta pentru câştigarea drepturilor naţionale. Ideea „Daciei Mari“ a fost
răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în interiorul oştirii române. Cu
ocazia deschiderii unei expoziţii organizate la Sibiu, la care a fost invitat
ca delegat al statului român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta „şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie“ şi a dispus „să fie îndepărtate portretele
împăratului şi împărătesei” şi
înlocuite cu cele ale „majestăţii româneşti“.[18]
4. Constituirea nucleului politic al
„Daciei Mari” (Societatea „Carpaţii”)
Loviturile
primite de Iredenta română din partea serviciilor secrete ale
Austro-Ungariei au determinat schimbarea de tactică. În acest context, la 24 ianuarie 1882, pe suportul Iredentei române, a luat fiinţă, la
Bucureşti, Societatea
„Carpaţii”,[19] în care a fost cooptat şi Eminescu. Scopul
declarat al societăţii a fost sprijinirea ardelenilor emigranţi cu slujbe şi locuinţe în
capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea „Daciei
Mari”. În acest sens, programul Societăţii a fost subordonat pregătirii
luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominaţia austro-ungară.
Societatea „Carpaţii” a început
să desfăşoare o acţiune susţinută împotriva stăpânirii dualiste şi în apărarea
fiinţei naţionale.[20] Unii membrii au primit sarcini să difuzeze manifeste incendiare
şi să militeze prin toate mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică
şi teritorială. Eminescu s-a remarcat şi în noua situaţie prin poziţia
fermă adoptată faţă de interzicerea de către autorităţile ungare a utilizării
limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în special de geografie, istorie şi
literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de către Viena.[21]
Societatea
„Carpaţii” a fost considerată, chiar
de la înfiinţare, ca periculoasă pentru siguranţa Imperiului austro-ungar. Se
pare că imediat după înfiinţare, serviciile secrete austriece au reuşit să o „penetreze” informativ.[22]
Zvonul
privind intenţiile refacerii Daciei Mari au început să circule peste Carpaţi,
în Transilvania. În acest context, autorităţile
de la Budapesta au intensificat măsurile necesare prevenirii manifestărilor de
simpatie sau de susţinere a luptei naţionale a românilor.
Eminescu a simţit ostilitatea
crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români, îndeosebi a liderilor
Partidului Conservator faţă de proiectul „Daciei Mari” sau a „statului daco-român”. El a fost tot mai conştient că poziţia lui la
ziarul „Timpul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa
politicianismului antinaţional, l-au transformat într-o adevărată ţintă. În
acelaşi timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care
cerea jertfă, era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se
plece lor!
Dintr-o astfel de cugetare de
geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezentat, „şlefuit”, la „Junimea”,
în 8 octombrie 1882. Versurile sale au sintetizat
ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din tinereţe,
precum Gemenii, Povestea Dochiei, Ursitorile sau Povestea magului călător în stele. Toate acele personaje sau
întâmplări făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la renaşterea
căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.
În noul context, Eminescu a fost atacat dur de
către publicaţii din Austro-Ungaria, cu care a început o polemică acerbă.
Autorităţile Imperiului austro-ungar au aţâţat asupra sa politicieni români
obedienţi Vienei, iar diverşi agenţi ameninţau cu ocuparea „Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul „iredentism românesc” nu
era decât reacţia firească faţă de ocuparea unor ţinuturi româneşti de către
Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că „România
irredenta” nu exista decât „în imaginaţia maghiarilor”,
iar „Daco-Romania” constituia o „invenţiune austro-rusescă, făcută de
a fi opusă de o putere celeilalte”. Însă, el s-a simţit obligat de
propria-i conştiinţă să afirme public faptul că mişcarea de eliberare a
românilor „de peste munţi” era „un adevăr” şi
„o realitate etnologică”.[23]
Precum se ştie, viabilitatea
proiectului a fost testată „pe viu” de către Societatea „Carpaţii” la începutul lunii iunie
1883. Folosind prilejul
dezvelirii, la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de Emmanuel Frémiet), Societatea „Carpaţii” a dorit
să testeze reacţia concomitentă a celor două imperii - austro-ungar şi ţarist -
faţă de proiectul etno-politico-statal al cărui mentor principal era Eminescu.
La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883,
au participat aproape 10.000 de
români din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrîns de români
basarabeni. Eminescu a participat în calitate de delegat al ziarului „Timpul”, în realitate ca reprezentant al Societăţii „Carpaţii“. El venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra
proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca
justiţiar al naţiei româneşti. În acest sens, pregătise ultima variantă din Doina, scrisă în spiritul doctrinei
Societăţii „Carpaţii“, pentru a fi
citită la ceremonie.
Însă, unii politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând
de faptul că festivităţile au fost onorate de prezenţa regelui Carol I, au
transformat momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare
guvernamentală“. Incitările la luarea
prin forţă a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-ungar,
omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori” care trebuiau
eliberate,[24] neînţelegerile între
conservatori şi liberali în privinţa interesului, necesităţii şi modalităţilor
de susţinere a proiectului, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi
faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste realităţi nepercepute corect de
cei mai mulţi dintre cei implicaţi în realizarea proiectului au fost sesizate
cu claritate de către Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Şefan cel Mare[25] şi nici n-a prezentat poezia „Doina” la manifestaţia publică,
citind-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedinţa societăţii
literare „Junimea”, ţinută în casa
lui Iacob Negruzzi. O enigmă ascunde, probabil, capul statuii marelui voievod,
în care Eminescu nu-l va fi recunoscut pe Ştefan cel Mare (un cap
cu barbă şi o coroană catolică!).
Pentru
mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv,
interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei „pericolul
iredentismului românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz
deosebit.
La
rândul lor, autorităţile ţariste au dat o replică simbolică la acţiunea desfăşurată
la Iaşi,[26] lansând vestea dezvelirii a două monumente în
capitala „guberniei Basarabia”: statuia ţarului Alexandru al II-lea (cel
care răpise judeţele Cahul, Ismail
şi Bolgrad din trupul României!) precum şi bustul scriitorului
Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, ţarul Rusiei a ţinut să
exprime public că nu era dispuse să cedeze „gubernia Basarabia”!
Aflat sub presiunea conjugată
a autorităţilor austro-ungare şi ţariste, guvernul român s-a
desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care eluda „spiritul” congresului de la
Berlin şi „ordinea germană” impusă şi apărată în spaţiul etnic românesc printr-o înţelegere
tainică dintre cele două imperii vecine. Pe cale de consecinţă, a fost
dezavuată, practic, orice acţiune a Societăţii „Carpaţii”, fiind pusă în discuţie chiar existenţa
acesteia. Eminescu a înţeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură
aplicată proiectului „Daciei Mari” chiar
din partea puterii politice de la Bucureşti. El a simţit că puterea politică
pregăteşte o acţiune de lichidare prin forţă a societăţii. De aceea, din spirit
de apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine
preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra viitorului
mişcării naţionale româneşti.
Agresivitatea cu care cele două imperii au reacţionat faţă de momentul
respectiv, l-a convins pe Eminescu că România
era înconjurată de „rechini”, cărora nu le putea rezista decât prin
inteligenţă politică, simţ strategic şi efort naţional. El a fost convins că ideea unirii politice a tuturor
românilor în acel moment putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată
abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei
concomitente a celor două imperii vecine.
Eminescu a
tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului „Timpul”, arătând că
în România, „o ţară mică,
înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini”, ideea de luare prin
forţă a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e
respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi”. Totuşi,
s-a simţit dator să recunoască public că ideea de „Dacia Mare” exista în subconştientul colectiv şi
că „avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili
visători”.[27]
Deci,
Eminescu a conştientizat că planul de a acţiona în forţă pentru
refacerea „Daciei Mari” era nerealist şi că, în contextul respectiv,
devenise un vis îndepărtat! În iunie 1883 (la fel ca în 1880!), în
citatul articol despre „serbarea
guvernamentală” de la Iaşi, el s-a delimitat net de atmosfera provocatoare în
care aduseseră ţara demagogii momentului.
5. Reprimarea politică a Societăţii „Carpaţii” şi jertfirea lui Eminescu
Momentul
„Iaşi”, însă, a transformat Societatea „Carpaţii” în duşman declarat al
Austro-Ungariei, iar pe Eminescu în „obiectiv” permanent pentru
serviciile sale de informaţii.[28] El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic,
apoi chiar armat între Austro-Ungaria, sprijinită de Germania şi regatul
României, care trebuia adus cu forţa în „ordinea
germană”. De aceea, a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni
austrieci, incitaţi de Budapesta, care exagerau pericolul acţiunilor româneşti
vizând constituirea Daciei Mari. Însă, guvernanţii de la Bucureşti, preocupaţi mai ales de împărţirea şi
reîmpărţirea demnităţilor publice şi a resurselor de putere, au acceptat fără
împotrivire sau alte explicaţii ideea anihilării
Societăţii „Carpaţii” şi „potolirii” lui Eminescu, ca soluţii
necesare reducerii stării de tensiune între regatul României şi Imperiul
austro-ungar.
Aşa-numitele
„discursuri iredentiste” de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul
pentru declanşarea, de către Puterile Centrale, a acţiunii de aducere a
României în „ordinea germană”. Atât Germania, cât şi Austro-Ungaria i-au
cerut în mod imperativ regelui Carol I să se integreze urgent în „noua ordine” europeană, deci în
sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din anul 1878. Această
integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi semnat între
România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania
şi Italia), în 28 iunie 1883. Proiectul de tratat prevedea că România era
obligată să se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi
interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării
era anihilarea revendicării Ardealului de către România. Consecinţa imediată a
semnării tratatului respectiv era eliminarea
aşa-zisei influenţe franceze în România şi desfiinţarea Societăţii
„Carpaţii”.
Guvernul
român a acceptat destul de
greu şi cu rezerve regulile care îi
erau impuse României. Discuţiile care au urmat au reprezentat o veritabilă
bătălie diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defensiv,
care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor Centrale, însă intrarea
României în sfera de influenţă a Triplei Alianţe excludea existenţa „Daciei Mari” şi,
pe cale de consecinţă, a Societăţii „Carpaţii”.
În acest context, politicienii
interni, atât conservatori, cât şi liberali aflaţi la guvernare, puternic
şi continuu „flagelaţi” direct şi indirect de Eminescu, în presă, ca şi
după „duşul” cumplit din Scrisoarea
III-a (1881), au simţit că a sosit momentul de a-l elimina pe Eminescu
din viaţa publică şi au lucrat „mânâ-n mână” cu „Oculta” internă şi externă. Aceştia
n-au luat în seamă faptul că Eminescu exprimase public şi fără tăgadă nevoia de
apărare a interesului naţional, deci înţelesese imperativul momentului!
Deşi, liderii
celor două partide politice care-şi disputau puterea în România erau conştienţi
că Eminescu devenise o valoare naţională (dăduse naţiei „Scrisorile” şi „Luceafărul”!),
niciunul n-a avut timp sau n-a vrut să discute cu el deschis, constructiv, de
pe poziţia interesului naţional. Pe această cale s-ar fi putut apăra atât interesul
naţional, cât valoarea naţională pe care o reprezenta, deopotrivă, poetul şi
gazetarul Eminescu.
În această
acţiune perversă s-au arătat deosebit de zeloşi unii fruntaşi ai Partidului
Conservator, criticaţi vehement de către Eminescu pentru politica lor
antinaţională.[29]
„Loja” din spatele Societăţii „Junimea” şi-a avut rolul ei nefast,
iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi „regizorul” intern („din umbră”) al întregii acţiuni.
Aşa a fost fabricată, ad hoc, „nebunia
lui Eminescu”. S-a recurs la această soluţie, întrucât „nebunia” declarată
public excludea automat din viaţa publică pe cel ce nu putea face dovada
credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta putea fi invocată,
fără nici o respundere, ori de câte ori venea vorba de scrierile sale, iar
creduli se aflau destui în acele vremuri. Deci, scopul urmărit era scoaterea
lui Eminescu din viaţa publică!
Ca variantă
de rezervă, Eminescu trebuia să ajungă în faţa organelor de Poliţie, care
n-aveau nimic cu poetul ci cu ziaristul politic - ziarist al opoziţiei. Cei care
i-au gândit soarta erau convinşi că dacă Eminescu va intra în conştinţa
publică drept nebun, nimic din ceea ce a scris nu va mai fi luat în
considerare.
Momentul exploatării
aşa-zisei „nebunii a lui Eminescu” a venit în ziua de 28 iunie 1883, când,
amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria, a izbucnit flacăra conflictului. Invocând acţiunile „subversive”
ale Societăţii „Carpaţii”,
Austro-Ungaria a notificat suspendarea relaţiilor diplomatice cu România şi a
rupt relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore. În acelaşi
timp, efective militare executau manevre armate în Carpaţi, iar presa ungară
striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”. La rândul său, cancelarul Germaniei, Otto von Bismack,
a ameninţat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu
declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”.
Totodată, guvernului I.C.Brătianu i s-a cerut să verifice Societatea „Carpaţii”, sub motivul că desfăşura
activitate subversivă, urmărind unirea Ardealului cu regatul României. Astfel,
guvernul a dispus măsuri radicale împotriva Societăţii „Carpaţii”.
Poliţia a trecut, în forţă, la percheziţionarea sediului acesteia din
strada Ştirbei Vodă şi a domicilului membrilor comitetului de conducere,[30] iar toţi
cei dovediţi ca membri activi ai organizaţiei fiind ulterior expulzaţi. Apoi s-a lansat semnalul: „Prindeţi-l pe Eminescu şi băgaţi-l la
balamuc!” Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să
constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri.
Fapta odioasă comisă
împotriva lui Eminescu este confirmată, în primul rând, de modul în care a fost
acoperită oficial, în stil balcanic. El a
fost internat la „sanatoriul”
dr. Alexandru Şuţu la „Caritatea”
(Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de „alcoolism
şi sifilis”. Deci, agresiunea
împotriva sa a fost acoperită, oficial, cu un certificat medical.
Ştirea
că „a înnebunit Eminescu”, nu a
apărut în ziarul „Timpul”, unde
Eminescu fusese redactor principal, ci în ziarul „Românul” - oficiosul guvernului, de fapt, al aripii rosettiste din
partidul liberal, care se aflase în polemică permanentă cu Eminescu.
Eminescu
a fost ţinut în sanatoriul dr. Alexandru Suţu până când România a aderat la
Tripla Alianţă, apoi a fost târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente
de libertate, până la sfârşitul vieţii.[31]
Niciunul dintre cei care au
participat la săvârşirea mârşavei fapte nu şi-a asumat vreodată nici o parte de
vină. Unii au inventat momente şi scene ireale, dar credibile pentru cei
« săraci cu duhul », pentru a scăpa de urmări, iar
alţii, laşi, au acceptat să vorbească la mulţi ani de la evenimentul respectiv,
când Eminescu era perceput de mulţi semeni aşa cum îl proiectaseră « epigonii » săi.
6.
Încercare de
reconstituire a scenariului sacrificării lui Eminescu
Cu puţin timp înainte de
această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în acel moment de familia Slavici, a
simţit, probabil, că era supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu
Maiorescu, a cărui răceală faţă de el era tot mai pregnantă. Aşa
se explică intenţia de a se muta la inginerul Constantin Simţion, din
conducerea Societăţii « Carpaţii », care devenise deja un fel
de gazdă de rezervă. El îşi transportase în casa acestuia, puţin câte puţin,
bunurile - înţelegând că nu mai poate convieţui alături de „Madame Slavici” (Ecaterina Szöke Magyarosy)[33]
care era, foarte probabil, dacă nu
agent, cel puţin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.
Conflictul cu această „Madame
Slavici” (Kati, cunoscută cu numele de Catinca
Slavici), devenise aproape permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să
critice vehement maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania. În acest
scenariu a fost atras şi publicistul Grigore Ventura, aflat în legături
suspecte cu agentul austriac Friderick Lachman.
*
Mărturiile şi sursele
de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.oo, între
Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke Magyarosy, soţia lui Ioan
Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violenţă verbală. Probabil că
Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de lucru, a fost
provocat de către „Madame Slavici”,
prin vorbe meşteşugite, pentru a-l face să devină violent.
După consumarea scenei respective,
Eminescu a plecat la redacţia ziarului „Timpul” pentru a lua un exemplar
din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu Maiorescu şi a-i arăta acestuia
acuzele aduse guvernului faţă de încălcarea libertăţii presei şi a gazetarului.
Probabil că el a ameninţat că nu se mai întoarce la gazda sa, urmând să se mute
definitiv la inginerul Constatnin Simţion.
La ora 6.oo, imediat după plecarea
lui Eminescu, „Madame Slavici”, foarte
probabil, potrivit unui scenariu dinainte stabilit, simţind că „obiectivul”
scapă de sub supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu Eminescu a
înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”.
Apoi a trimis acel înscris, printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l
să o scape de „nebunul” Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu
Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat de toţi cei care s-au încumetat să
reconstituie acele evenimente!)
Acasă la Titu Maiorescu a apărut
repede inginerul Constantin Simţion, pe care Eminescu îl considera „prieten”
(până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta fusese anunţat de Titu
Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui plan dinainte stabilit!).
Împreună (fără nici o analiză a cazului sau o sumară verificare a
conţinutului înscrisului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de
sănătate” a dr. Alexandru Suţu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo, Titu
Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu şi să-l
interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze, cum
era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru
camera respectivă.
După ce au „aranjat”
cu dr. Alexandru Suţu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu şi Constantin
Simţion s-au înţeles asupra modalităţilor de acţiune pentru a-l aduce la
ospiciu pe Eminescu: Titu
Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu, iar Constantin Simţion la
sediul Societăţii „Carpaţii”, pentru
a-l aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forţa la ospiciu (în acest punct apare o altă enigmă:
Constantin Simţion a devenit doar în acel moment complicele lui Titu Maiorescu
sau ei au făcut parte dintr-o conspiraţie pregătită cu metodă împotriva lui
Eminescu? care a fost
motivul real al asocierii celor doi complici pentru a-l imobiliza pe Eminescu
şi a-l interna cu forţa în ospiciul dr. Al. Suţu?). Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a
fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”. Ajuns
acasă, Titu Maiorescu l-a anunţat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta
internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalul său); acesta a
acceptat tacit acţiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti? erau interesate şi implicate şi alte forţe oculte în anihilarea lui
Eminescu?).
Pe la ora 10.oo, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut într-o trăsură în faţa casei lui
Titu Maiorescu, având sub braţ ziarul „Timpul” din acea zi
(datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care publicase
articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” şi protesta faţă
de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei „L’independence
roumaine”.
Eminescu spera să-i poată prezenta lui Titu Maiorescu protestul său
sever împotriva măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A
binecuvântat, cu privirea fixă, pe soţia lui Titu Maiorescu şi pe Ilie
Nicolescu (care
tocmai pleca de la Titu Maiorescu!), apoi
l-a îmbrăţişat „tremurând” pe
aşa-zisul său binefăcător şi „prieten”, după care a avut o discuţie
scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conţinut nu se cunoaşte. Pentru a-l abate de
la gândurile care i se înfiripaseră în suflet (nimeni până astăzi nu s-a
întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrăţişat pe „binefăcătorul”
său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând „pe Hermes şi pe
Venus din Melos ”, la care Mihai Eminescu a
răspuns, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!” (Deci,
Eminescu încă mai credea în realizarea proiectului Daciei Mari, chiar în pofida
piedicilor puse de către politicienii români, în special de către conservatorii
obedienţi Puterilor Centrale, în rândurile cărora se afla şi Titu Maiorescu!).
Potrivit planului stabilit cu
acel Constantin Simţion şi cu dr. Alexandru Suţu, fără nici o remuşcare, teamă sau compasiune faţă de cel pe care-l numea „prieten”, Titu Maiorescu i-a spus lui
Eminescu „că trebue să se ducă la Simţion” (adică la sediul Societăţii „Carpaţii”),
care fusese instruit, ştia ce are de făcut!). Eminescu a acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu
Maiorescu spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouţiu, din 21 aprilie
1939, va spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi Eminescu „a
plecat cu trăsura acolo” (adică la sediul Societăţii “Carpaţii”).
Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe gazetarul Grigore Ventura,
pentru a fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge
la sediul Societăţii „Carpaţii”. (Nimeni n-a explicat riguros de ce gazetarul Grigore Ventura n-a fost afectat de expulzarea directorului revistei „L’independence roumaine”, cu toate că el era redactor la acel ziar! Implicarea lui în urmărirea şi
imobilizarea lui Eminescu a avut probabil, girul Poliţiei, acesta cumpărându-şi libertatea cu preţul libertăţii lui Eminescu,
gazetarul care apăra libertatea presei împotriva măsurilor luate de o guvernare
violentă!).
Ajungând
în apropierea Societăţii „Carpaţii”, Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată de
Poliţie, care percheziţiona sediul acesteia şi a intuit că „binefăcătorul” său
îi pregătise o capcană. El nu
ştia că înăuntru îl aştepta Constantin Simţion cu o echipă pregătită pentru a-l
imobiliza şi a-l interna la ospiciu (deci, Constantin Simţion acţiona cu girul şi sub oblăduirea Poliţiei!). Cu inteligenţa-i cunoscută, Eminescu a
devenit precaut şi fiind convins că dacă ar fi intrat în sediul societăţii era reţinut de Poliţie s-a
întors din drum, încercând să găsească un loc de refugiu pentru a afla ce se
petrece cu adevărat şi a găsi un mijloac de apărare.
Din acest moment,
reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună
măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea să-l „imortalizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!),
consemnate abia în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul „Adevărul”. Potrivit acestora, Eminescu, schimbându-şi traseul, s-ar fi
dus la Capşa, unde l-ar întâlnit pe Grigore Ventura, care l-ar fi informat
despre interzicerea Societăţii „Carpaţii”. Eminescu ar fi reacţionat
violent, începând să ţină un discurs „politico-socialo-naţional”. Apoi,
înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului, Marie
Obeline Vautier, şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac.
Să îl împuşc pe rege!” Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la
palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu a fost de
acord, astfel că au plecat împreună, au ajuns la poarta palatului, însă „poarta nu s-a deschis”, regele nefiind
în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe Eminescu să meargă la
Mitroşevschi, la baie!
Aceasta a fost versiunea oficială,
veme de aproape 70 de ani, deşi, între timp, apăruseră şi relatările Liviei
Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu. Din aceste relatări reiese clar că
Eminescu n-a trecut pe la Capşa, nu a ameninţat pe nimeni cu pistolul şi,
totuşi, a fost ridicat „de acolo”
(baia Mitraşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l ducă…la „balamuc”.
„Scena cu pistolul de la Capşa” şi „afirmaţia lui Eminescu că îl va omorî pe rege”
au constituit piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai de către
Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun, iar internarea sa în
ospiciu justificată cu „acte în regulă”. Cel mai important martor al
scenei „cu pistolul” a fost, fără îndoială, Marie Obeline Vautier,
soţia patronului de la Capşa, prezentată de Grigore Ventura ca persoana ameninţată
de către Eminescu. Însă, în anul 1909, această doamnă şi-a publicat „Memoriile” la Paris, dar n-a menţionat
absolut nimic despre „scena cu pistolul de la Capşa”, deşi nu putea omite
o asemenea întâmplare din viaţa sa!
În ultimii ani,
unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că
prezenţa lui la Capşa ar fi avut cu ca scop
întâlnirea altor confraţi
cărora să le aducă la cunoştinţă cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea
regală. Există
şi percepţia potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla
reprezentantul diplomatic al Americii în România. (Sunt,
probabil, speculaţii, dar cercetările ulterioare vor avea darul să clarifice
şi acest aspect încă nedescifrat!).
Traseul lui Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui
Constantin Dimitriu şi Ioan Slavici. Este foarte
probabil ca, simţind că vor să-i pună laţul, Eminescu s-a refugiat în baia
publică Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul Societăţii „Carpaţii”), unde agresiunea Poliţiei asupra sa
devenea mai puţin probabilă! Această ipoteză este confirmată de Constantin
Dimitriu, care, la două săptămîni de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Mihai Brăneanu, redactorul şef
al ziarului „România liberă”, afirma că Eminescu „a simţit totodată
că vor fi siliţi cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o
baie unde a stat mai toată ziua ascuns”. Astfel era relatat, probabil,
evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după producerea sa. La fel
avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că „La d-l T. Maiorescu el
s-a stăpânit, dar
s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus
(cu forţa, n.ns !) la casa de sănătate”.
Pentru conspiratorii care lucrau
potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia publică Mitraşevschi,
a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât baia publică era
singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de
apărare (în orice alt loc, Eminescu ar fi
putut opune rezistanţă, iar arestarea sa putea genera un scandal public!). În procesul-verbal întocmit de Poliţie în aceeaşi zi, în jurul orei 19.oo
se afirmă că „Eminescu a venit singur la
Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe
dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.
Grigore Ventura, care cunoştea planul
privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea sa în ospiciu, primise misiunea
să-l reţină pe acesta într-un loc de unde să poată fi ridicat fără incidente.
Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după informaţiile furnizate şi de alţi
martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore. Potrivit propriei declaraţii,
Grigore Ventura a plecat „să înştiinţeze pe prefectul poliţiei” de
faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că „trebuie să ridice un
nebun de la baia Mitraşewschi” (afirmaţia sa nu se confirmă; declaraţia
a fost făcută, cu siguranţă, pentru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat
Poliţiei un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violenţă!; cu siguranţă că
şeful Poliţiei cunoştea numele Eminescu, purtat de redactorul şef al ziarului
„Timpul”!) Tot Grigore Ventura a fost cel care i-a anunţat pe doi dintre
prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăşanu
şi V. Siderescu de la Societatea „Carpaţii”,
care au ajuns acolo după aproximativ 8 ore (este interesant de aflat ce s-a
întâmplat timp de 8 ore, când nici Poliţia, nici „prietenii” lui Eminescu n-au
intervenit!). Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a
crezut că Eminescu fusese atins de alienaţie mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu,
care era „om de încredere al şefului Poliţiei” (fapt dat în vileag de
Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi din ce raţiune.
Cei doi „prieteni” ai lui Eminescu au plecat să anunţe Poliţia, informându-l pe
comisarul C.N.Nicolescu de la Secţia 18 Poliţie de faptul „că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi
atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore
şi că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Toi ei l-au căuutat şi l-au informat pe Constantin Simţion despre situaţia „prietenului” său (poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a
ocupat acest Constantin Simţion!).
Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliţia,
planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!). Cei
trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura („maurul
şi-a făcut datoria”), cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus
de comisarul C. N. Nicolescu. După cum reiese din procesul-verbal întocmit de
Poliţie, l-au găsit „pe nenorocitul Mihail
Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i şi avea aerul de a fi speriat
de vederea noastră...”). Cei de faţă au încercat să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii săi şi
la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu
apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară”. Eminescu l-a rugat pe V.
Siderescu „să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot”.
Acesta a plecat să-i îndeplinească dorinţa, iar ceilalţi „prieteni”
ai săi au forţat uşa cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.
Eminescu s-a împotrivit, dar
„prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de
forţă, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forţa în birja morţii.
Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti să-l caute pe
Eminescu!, avea să afirme ulterior că:
„Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă
-Ajutor!”.
Răpitorii
l-au condus apoi la
Institutul „Caritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru Suţu, iar comisarul
de poliţie l-a rugat pe
acesta „a-i da îngrijiri excepţionale”.
Între timp Poliţia, cu
complicitatea soţiei lui Ioan Slavici (madam Kati), i-a perchiziţionat
locuinţa, i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să
descopere ceva compromiţător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de
obicei în asemenea cazuri şi cum
cerea legea.
Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu „amicii”
lui Eminescu, s-au întors la baia Mitraşevschi şi au constatat că „toate
hainele şi chiar ciorapii erau aruncaţi în apa din baie”. Apoi au fost inventariate
toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la camera lui Eminescu (lipsea
pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!), după care s-a întocmit procesul-verbal de constatare a
situaţiei. Acesta a fost semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin
Simţion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un client sau asistent al dr. Suţu, probabil cel care a adus cămaşa
de forţă !), Johan Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana
Mitraşevschi (patroana băii).
Hainele lui Eminescu
au fost duse acasă la Ioan Slavici şi aruncate în camera unde locuise poetul,
apoi uşa a fost sigilată (faptul este atestat într-un Post-scriptum, semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina
Slavici şi V. Siderescu).
În acea după-amiază, Titu
Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanţă prin Europa occidentală, pentru
refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile
Dâmboviţei, pentru meditaţie!
*
Presimţindu-şi sfârşitul, cel care în „Luceafărul”
se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi rece”, în decembrie
1883, oficial declarat nebun, a putut să creeze cel mai tulburător poem
filosofic al său, Odă (în metru antic).
Citiţi-l şi recitiţi-l şi reflectaţi.
Cât de nebune puteau să fie mintea şi simţirea care
l-a creat?
Il redăm integral:
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
Suferinţa tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Neîndurătoare.
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
Suferinţa tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Neîndurătoare.
Jalnic ard de
viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
(1883, decembrie)
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
(1883, decembrie)
Este epitaful pe care
Eminescu singur şi l-a scris!
Acesta poate fi inscripţionat pe
o placă de marmură, la mormânt, ca acuzaţie veşnică şi vinovăţie
imprescriptibilă pentru autorii şi făptuitorii crimei!
Concluzii:
Planul
pentru o „Dacie Mare” - pe direcţia planului dacic care ne-a traversat
istoria! - a îngrijorat pe spionii imperiali şi îi speria (pentru
complicaţii) pe politicienii autohtoni şi pe agenţii/poliţişti, fapt pentru
care au pus la cale complotul (pentru toţi binevenit, după atâtea „flagelări” din partea lui Eminescu). La
aceasta - nota bene! - s-a
adăugat contribuţia forţelor oculte; pe agenţii acestora sau pe obedienţii lor
îi găsim implicaţi continuu.
„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai
nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor
„oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu
abilităţi de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a
României este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar autentic şi
patriot poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus
în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.
Contemporanii
lui Eminescu, neimplicaţi în politică sau în organizaţii oculte, n-au bănuit că
destinul tânărului poet a fost influenţat şi abătut din făgaşul său natural de
către indivizi şi forţe oculte interesate să-l scoată din viaţa politică şi
să-l transforme într-un nebun.
Prin
eliminarea lui Eminescu din viaţa publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete,
precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public,
atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, şovin
etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca
Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet, şi acesta epuizat
intelectual, cupă cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de versuri (vestita „ediţie
Maiorescu”) -, cu toate că principala sa activitate, considerată
„periculoasă”, a fost cea de ziarist.
La mistificarea adevărului despre
motivul înlăturării lui Eminescu din viaţa publică au participat, într-o
cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înţeles, forţe interne şi externe. Pentru
a-l scoate dintre simbolurile naţionale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind
prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în monmentul 1883:
„ediţia Maiorescu” a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă
mai „lucrează”.
Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei
Mari - cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi
pentru români în a doua jumătate a secolului XIX; în fond, întreaga istorie a Neamului spre
acest liman se îndrepta!
Dacă exista înţelepciune politică şi conştiinţa valorii geniului, în „momentul
1883”, după conştientizarea soluţiei adecvate pe care Eminescu a dovedit-o
cu claritate şi curaj, crima putea fi evitată. Dar
la niciuna din forţele ostile lui Eminescu n-a existat - atunci şi în anii
asasinatului sadic, până în 1889, - nici înţelepciune şi nici voinţă politică.
Iată de ce, reconsiderarea operei, vieţii, mesajului şi imaginii lui
Eminescu din perspectiva vizionarului împlinirii idealului naţional în vatra
vechii Dacii este o necesitate. Soluţia întrevăzută de Eminescu, formulată în
mod expres în anul 1881, a rămas mesaj testamentar: „TOTUL TREBUIE DACIZAT OARECUM DE ACUMA-NAINTE”! [34]
[1] Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorinţele
moldovenilor la anul 1807, în ,,Studii. Revistă de istorie”,
tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;
[2] Ştefan Meteş, Emigrări
româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;
[3] Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluţia de la 1848 şi problema
unităţii naţionale, în Revoluţia de la 1848 în ţările române
(Culegere de studii), Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1974;
[4] Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor
V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu,
Editura „Junimea”, Iaşi, 1983;
Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare
la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”,
Bucureşti, 1983;
[5] Pavel Ţugui, Eminescu
- Creangă. Documente biografice inedite, Editura „Vestala”, Bucureşti, 1996, p.127;
[6] Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri
din „Junimea”, Editura „Cartea
Româneasca”, Bucureşti, 1943, p. 249-274;
[8] Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societăţii Academice Române „Junimea” din Cernăuţi. Partea întâia „Arboroasa" (1875-1877), Bucureşti, Editura Societăţii,
1930;
[9] Augustin Z. N.
Pop, op. cit., 1969, p. 187;
[10] Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică. Bucureşti, Editura Academiei Române,
1980, p. 217-220;
[11] Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu
şi serviciile secrete, în Revista „Argeş”, anul III, nr.
16, ianuarie 2003;
[12] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască,
Bucureşti, 2000;
[14] Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu,
vol. I, Editura „Sitech”, Craiova,
2008, p. 129;
[15] Miruna Lepuş, Despre
Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 110;
[16] Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31
decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311;
[17] D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei,
Bucureşti, 1968, p.258-265; Apud M. Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”, VI, nr.169, 5 august 1881, p.2;
[18] Corneliu
Mihail Lungu, Transilvania în raporturile
româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura
„Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1999;
[19] Despre Societatea „Carpaţii”,
vezi, Teodor
Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor
Centrale, vol. I ( 1878-1895 ), Editura „Facla”, Timişoara, 1979;
[20] Augustin Z.N. Pop, Contribuţii
documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1962, p.435;
[21] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ
al Transilvaniei, Antologie, prefaţă, note şi comentarii de D.Vatamaniuc,
Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997;
[22] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în
documente de familie - documente literare, Editura „Minerva”, 1977, p.411-412;
[23] Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883,
1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168;
[24] Pantelimon Halippa,
Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123;
[25] Mihai Eminescu, La descoperirea statuei lui
Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică.
Referiri istorice şi istoriografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1990,
p. 495;
[26] Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17
iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Revista română”, nr. 1
(51) / 2008;
[27] Idem., Opere, XIII, Publicistică,
1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985,
p.316-325;
[28] Gheorghe Ungureanu, Eminescu
în documente de familie - documente literare, Bucureşti, Editura
„Minerva”, 1977, p.412-414;
[29] Vezi, pe larg, Nicolae
Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu,
Editura „Europa Nova”, Bucureşti,
1994;
[30] Augustin Z.N. Pop, Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura
Academiei R.S.R 1969, p. 135;
[31] Miruna Lepuş, Despre
Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 107;
[32] Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; Theodor
Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura „Serafimus Grup”, Braşov, 1999;
Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului
Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Craiova ,
2008;
[33] Vezi, pe larg, D.
Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut,
Editura Academiei, Bucureşti, 1968; Ecaterina Szöke Magyarosy avea un trecut destul de dubios (se
căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas
însărcinată de el!). Aceasta avea „comportări
reprobabile”, după cum a recunoscut Ioan Slavici într-o confesiune scrisă făcută la 30
octombrie 1875 lui Titu Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca
soţie pe o femeie, cu care trebuie să mă credeţi nenorocit”.
[34] M. Eminescu, Opere,
XII, 1985, p. 267; Eminescu a înţeles dacizarea, ca „întoarcere parţială la trecut, la elementele lui bune, sănătoase,
proprii de dezvoltare” (Ibidem.,
p. 379).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu