Eminescu - Sadoveanu, în somnul veșniciei

                        DAN TOMA DULCIU

 Călătorul care ajunge la monumentul funerar al lui Eminescu de la Cimitirul Belu, observă că, alături de mormântul Luceafărului, venerat loc de pelerinaj, se află și acela al lui Sadoveanu. Într-o parte Eminescu, de cealaltă Coșbuc. Sub umbra teiului sfânt, stau îngemănate aceste pietre funerare, amintind trecătorului câteva destine scriitoricești, dăinuind în eternitate.  

Ce legătură tainică unește, oare, aceste nume de legendă ale literaturii române ? Nichita Stănescu îl numește pe Sadoveanu un ”Eminescu al prozei”, marcând astfel identitatea perfectă întru genialitate, dar în genuri literare opuse (poezie-proză).

 Desigur, un element de izomorfism valoric este prețuirea lui Sadoveanu față de Mihai Eminescu (”poetul meu favorit”), exprimată în varii ocazii,  fie în Aula Academiei Române (”Să ne aducem pururi aminte...”), fie de la tribuna hulitului Parlament (Marea Adunare Națională), fie în presa diatribică a epocii.

Exceptând efemerele și obligatoriile servituți publicistice ale întunecatului deceniu, evocăm partea de valoare și rezistență a scrisului sadovenian pro-Eminescu[1].

Unele texte sunt adevărate bijuterii stilistice, precum  ” Doi mari prieteni: Eminescu și Creangă”, compunere în care Sadoveanu surprinde în 10 rânduri chintesența acestei prietenii[2].

Vom trece peste aceste episoade și vom aminti două momente mai puțin cunoscute. Unul s-a petrecut în torida vară a anului 1943, la inaugurarea statuii lui Eminescu din Rotonda Scriitorilor – Parcul Cișmigiu, ocazie cu care M. Sadoveanu rostește un memorabil discurs, subliniind că ”un popor care își cinstește poeții dovedește că a intrat într-o zonă de spirtualitate și are dreptul să se așeze între neamurile luminate ale lumii.”

         În continuare, el atrăgea atenția celor prezenți că, prin gestul solemn al dezvelirii statuii Luceafărului, ”acest popor a ajuns la înțelegerea că artiștii săi sunt solii către alte neamuri ale lumii și către viitorime”.

   Când radioul a început să pătrundă în casele românilor, pecetea rostirii sadoveniene s-a întipărit adânc în memoria lor afectivă, născută din tainica melancolie a inubliabilelor poeme eminesciene, șoptite molcom la microfon de marele prozator, în inconfundabile cadențe de grai moldovenesc (”Sara pe deal...”, ”Ce te legeni...”etc).

 Declamate în unică, irepetabilă interpretare, într-o târzie vreme, rostirile din Eminescu sunt dovada unei simpatii elective, nutrite cu sfințenie de ”Ceahlăul literaturii române” (Geo Bogza) față de  poetul nepereche.

 O revelație târzie, ivită la senectute ? Nicidecum. Cu decenii în urmă, aflat în culmea gloriei scriitoricești, Sadoveanu își îndrepta atenția spre Luceafăr, intenționând să povestească viața poetului, într-un volum amplu de evocări,  cu mărturii culese chiar din partea celor care l-au cunoscut pe Eminescu.

 Proiectul acesta literar, mai puțin cunoscut, a fost dezvăluit de Octavian Moșescu, la un deceniu după moartea lui Sadoveanu, în volumul său de amintiri, publicat sub titlul ”Vitralii”.

Autorul își amintește că discuția cu Sadoveanu, la care a luat parte și Ionel Teodoreanu, s-a desfășurat pe aleile Grădinii Copou, în fața statuii lui Eminescu. Atunci, la doi ani de la terminarea războiului,  tânărul Octavian Moșescu, student la Viena, poposise la Iași pentru a cere scriitorilor de la ”Viața Românească” să contribuie cu articole la volumul omagial dedicat sărbătoririi semicentenarului ”României June”, ce urma să apară în capitala Austriei. De altfel, Sadoveanu va oferi manuscrisul povestirii ”Sitarii”, pentru a fi inclus în acest proiect editorial memorabil.

Cunoscând îndeaproape istoricul societății ”România Jună”, precum și rolul de prim rang al lui Eminescu în întemeierea acesteia, Sadoveanu voia să reconstituie viața poetului, cu harul și talentul scrisului său, sprijinindu-se pe mărturii veridice, provenind din partea celor care-l cunoscuseră, cu decenii în urmă, pe Eminescu.

”Mai sunt români la Viena care l-au cunoscut pe Eminescu ?”, întreabă Sadoveanu.

          Interlocutorul îi răspunde: ” Cunoșteam un ofițer pensionar, din armata austriacă, originar din Ardeal, generalul Lupu, care venea aproape în fiecare sâmbată seara (trecuse de mult de optzeci de ani) la ședintele noastre literare. Ne povestea, adeseori, despre Eminescu, împreună cu care se plimba prin parcurile vieneze, întârziind prin cafenelele Arkaden si Toidl, unde poetul își scria versunle pentru revistele din țarș. Bătrânul general pe vremea aceea locotenent de husari cunoștea și dragostea poetului pentru o actriță de la Burgtheater”.

            Atunci, Sadoveanu își notă adresa generalului Lupu precum și a societății ”România Jună”, aflat în acea vreme în Palatul Hofburg, cu promisiunea că va poposi câteva zile la Viena, să viziteze pe octogenarul general precum și pe membrii societății.

      ”Cât timp voi rămâne la Viena, să mă duceți la cafenelele pe unde întârzia poetul. Nădăjduiesc să fi rămas un patron sau un chelnar bătrân care să-1 fi cunoscut. Și arhiva voastră cred că are lucruri de la el și despre el. Păcat că voi, tinerii, nu culegeți mărturii, care mai târziu sunt de mare preț pentru istoria noastră literară.”

           Așadar, în anul 1922-1923, marele prozator voia să scrie un roman, dedicat viații poetului. Din păcate, generalul Alexandru Lupu, figură legendară a coloniei române din Austria, a murit în anul 1925, deci Sadoveanu a pierdut un martor prețios.  Oare, aceasta să fie cauza renunțării la scrierea proiectatei biografii a Luceafărului ?

         O a doua întrebare: a vizitat Sadoveanu Viena ?

         Răspunsul îl aflăm într-una din scrisorile trimise lui Topârceanu, în 1937, din care deducem că proiectul său de a vizita Viena se îndeplinise: ” Am văzut-o acum şapte ani, am stat acolo vreo zece zile. Mi-a plăcut enorm”. Din nefericire, în 1930, Octavian Moșescu nu se mai găsea la  Viena, iar șansele ca, în 10 zile, prozatorul să studieze arhiva ”României June” ori să poarte discuții cu cei ce l-au cunoscut pe Eminescu, în urmă cu 60 de ani, erau minime.

          Totuși, M. Sadoveanu trăia într-un mediu care îi amintea mereu de societatea vieneză. Vizitând Casa memorială „Mihail Sadoveanu” din Iași, construită de Mihail Kogălniceanu în secolul XIX, intrată în posesia unui bancher austriac, apoi a lui Mihail Sadoveanu (care a locuit aici între 1919-1936), se poate constata luxul și rafinament specific capitalei imperiale austriece (până și ușile și ferestrele erau aduse de la Viena).

        La rândul ei, Casa memorială ”Mihail Sadoveanu”, aflată în comuna Vânători-Neamţ, în imediata vecinătate a Schitului Vovidenia, la 1 km de Mănăstirea Neamţ și Cetatea Neamț, păstrează în interioarele sale mobilă de calitate, precum și un pian, aflat în Salonul Literar, adus de la Viena, la care au cântat muzicieni iluștri, precum George Enescu, Dinu Lipatti, Sviatoslav Richter, Valentin Gheorghiu şi două dintre fiicele scriitorului, Despina-Lia şi Tincuţa. Încă o dovadă că Sadoveanu a apreciat stilul de viață al locuitorilor din această mare capitală europeană.

În ciuda multor acuze ce i-au fost aduse[3], viața scriitorului M. Sadoveanu nu a avut întotdeauna parte de nuanțe trandafirii. Amintesc aici, tangențial, un episod care ar merita evocat, prezentând un detaliu interesant privind istoria literaturii române.

 În toamna anului 1944, în timpul luptelor pentru eliberarea orașului Turda, printre eroii căzuți la datorie s-a numărat şi fiul cel mic al scriitorului, Paul Mihu-Sadoveanu, pe care părintele său îl adora, pur și simplu. Acesta avea doar 24 de ani. El a fost sursa de inspirație a marelui prozator în creionarea personajului Ionuţ Jder din romanul “Fraţii Jderi”. Moartea lui prematură l-a determinat pe Sadoveanu să abandoneze scrierea volumului IV al romanului.

Eminescu și Sadoveanu, simboluri ale genialității, ale nemuririi, ocupă pe bună dreptate  primele pagini într-o istorie perpetuă a literaturii române și tot împreună împart somnul veșniciei. 

Dan Toma Dulciu

Viena 06.01.2017

---

[1]  Recenzie în Adevărul Literar și Artistic, IX,1929, nr.431, martie 10, p.1, unde adresează cuvinte de laudă pentru volumul Eminescu Poezii,Ed. Națională, 1929, îngrijit de George Murnu și ilustrat de A. Murnu; Prefață la volumul M.Eminescu, Poezii, E.S.P.L.A., (reeditat în 1951; 1952; 1955; 1956; 1957); M. Eminescu, Poezii, Editura Tineretului, 1961( ilustrații de Perahim); M. Eminescu Gedichte. Mit einem Vorwort von Mihail Sadoveanu. Bukarest, Verlag  ”Das Buch”, 1955; M.Eminescu, Versek, Prefață M. Sadoveanu, Bukarest, 1962.

[2] ”Când a venit la Iaşi, Eminescu colindase toate olaturile româneşti. Singura lui avere era un geamantan plin cu versuri. În vremea când se formau ca mărgăritarele în sufletul lui neasemuitele poezii, a cunoscut pe Creangă. Deodată s-au legat buni prieteni. Amândoi au petrecut multe nopţi în colţurile retrase ale vechii cetăţi ale Moldovei.
Aici, pe băncile de brad, în amurguri dulci stăteau amândoi la sfat. În una din aceste înserări, Eminescu a citit lui Creangă din poeziile sale. Creangă îl asculta în tăcere.
Dar în prietenia aceasta mai fericit a fost Eminescu. El a auzit pentru întâia oară Amintirile şi poveştilor lui Creangă. A fost încântat de limba mlădioasă, simplă a marelui scriitor al Humuleştiului.Prietenia lor le-a adus multe ceasuri de uitare şi mângâiere.”(M.Sadoveanu: ”Doi mari prieteni Eminescu și Creangă”)

[3] Înainte de a arunca piatra, ar trebui să observăm că bucureștenii l-au uitat de tot pe marele prozator român. Fiica scriitorului, Profira Sadoveanu, decedată în 2003, aruncată  pe drumuri, moare într-o sărăcie lucie. Mai mult, nici o stradă din capitala României nu-i poartă numele; Librăria Mihail Sadoveanu a fost strămutată, exilată, în spațiul de lângă Librăria Eminescu; Biblioteca Mihail Sadoveanu a dispărut, clădirea  a fost retrocedată. Însfârșit, ultimii urmași ai familiei, scârbiți de valurile de zoaie aruncate ”post mortem” (adică după 1989) în memoria scriitorului, doresc să strămute rămășițele pământești ale lui Sadoveanu, de la mormântul din cimitirul Belu, la Pașcani, localitatea de baștină a scriitorului. Nici ieșenii nu stau mai prejos: după procese interminabile, nici un metru din proprietatea lui Sadoveanu, din Copou, nu a intrat în posesia ultimilor moștenitori ai acestuia, ei nefiind ”băieți deștepți”, cu relații unde trebuie !