EMINESCU LA ODESA. ANUL 1885

      Dimitrie (Dinu) URSU, Prof. univ. dr. Univ. din Odesa

Dinu URSU, istoric şi etnolog, doctor habilitat în ştiinţe istorice, profesor universitar; român originar din Basarabia, stabilit în Odesa, Ucraina. S-a născut la 22 mai 1935, în com. Cornova, jud. Orhei.A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Odesa. În 1969 susține teza de doctor în istorie  cu tema „Mişcarea muncitorească şi politica socială a Angliei în anii 1900-1914”. În 1985, în cadrul Institutului de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a ex-URSS, susţine teza de doctor habilitat „Istoriografia contemporană a ţărilor din Africa Tropicală”. În perioada 1986-2005, D. Ursu lucrează în Crimeea, ca  şef al Catedrei de istorie modernă şi contemporană a Universităţii Naţionale din Taurida (până în 1997), apoi şef al Catedrei de orientalistică şi relaţii internaţionale a Universităţii de ecologie şi politologie Taurida, ambele din Simferopol. În total, a deţinut funcţia de şef de catedră de-a lungul a 27 de ani, în trei universitărţi. Din 2005, este profesor la Universitatea din Odesa.A participat cu comunicări la numeroase congrese, simpozioane şi conferinţe ştiinţifice internaţionale. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale lui D. Ursu îşi află reflectare în circa 350 publicaţii (inclusiv 10 monografii), editate în Rusia şi în Ucraina, dar şi în alte ţări (Azerbaidjan, Germania, Mali, Mexic, Turcia, Franţa, Estonia, România etc.).  De-a lungul vieţii, D. Ursu a ţinut a legătură sentimentală cu patria părinţilor. În ultimul timp, manifestă un viu interes faţă de  istoria românilor. Studiază în rhivele odesite şi elaborează studii pe teme ca aflarea lângă Odesa, la sanatoriul din Kuialnik a lui M. Eminescu; iar la Odesa – a basarabenilor care au făurit Unirea din 1918; problema cedării către Ucraina, în 1940, a pământurilor din nordul şi din sudul Basarabiei etc.

*   *   *

În primul veac după întemeiere Odesa a fost vizitată de numeroşi reprezentanţi ai literaturii naţionale şi universale, cei mai cunoscuţi fiind Puşkin şi Gogol, Mickiewicz şi Mark Twain. Despre fiecare dintre ei au fost scrise cărţi şi studii de către cercetători ai istoriei locale. Adam Mickiewicz este străinul care s-a bucurat de cea mai mare atenţie. Geniul culturii poloneze a trăit în Odesa nouă luni, timp în care a ajuns să fie profesor la Liceul Richelieu şi să călătorească în Crimeea[1]. În memoria şederii sale la Odesa, marelui poet polonez i-a fost înălţat un monument magnific chiar în centrul oraşului.

Mark Twain a poposit la Odesa în timpul îndelungatei sale călătorii în Europa şi Palestina din vara anului 1867. Musafirul de peste mări a evocat cu umor acest moment în volumul care i-a adus faima, Inocenţii în străinătate. Ziarul „Odesskii vestnik” a publicat atunci o cuvântare de salut adresată autorităţilor locale pe care scriitorul o pregătise în numele turiştilor americani. Mulţi ani mai târziu, aceeaşi gazetă va relata cu uimire despre onorariile fabuloase ale lui Mark Twain, uitând însă să menţioneze faptul că el a fost cel care a pus Odesa pe harta lumii[2]. De fapt, el a petrecut aici doar o singură zi, reuşind să viziteze monumentul ducelui de Richelieu, imensa scară care duce spre port, târgul animat şi „un nor de praf, un semn pur american”. Atunci când descrie vizita umoristului american, istoricul Charles King, în cartea sa despre Odesa, apărută de curând, observă că două dintre trăsăturile chipului oraşului l-au surprins cel mai tare pe scriitor: cosmopolitismul şi multiculturalitatea[3]. Într-adevăr, aşa a fost.

Odesa menţinea strânse legături cu reprezentanţi ai culturii bulgare. Despre bulgarii odesiţi există o bibliografie substanţială de istorie regională. Aici au trăit şi creat scriitorii clasici Hristo Botev şi Ivan Vazov. Cel dintâi a învăţat doi ani în gimnaziul local (1863-1865), iar cel de-al doilea a locuit la Odesa tot doi ani (1887-1889), îndeletnicindu-se cu literatura.

Nu a avut noroc numai un singur musafir al Odesei, poetul român Mihai Eminescu, care s-a aflat aici în vara anului 1885. Câteva informaţii generale sunt  necesare, la început, oricărui cititor. Eminescu pe bună dreptate este considerat întemeietorul literaturii române moderne, o personalitate de mărime universală, comparabilă cu Mickiewicz, Puşkin, Şevcenko. La fel ca geniul ucrainean, Eminescu a fost un vizionar şi martir, a cărui viaţă s-a scurs plină de greutăţi şi neajunsuri. Un ultim romantic şi precursor al simbolismului, extrem de tulburătoarea şi melodioasa sa creaţie lirică a fost tradusă de poeţi remarcabili în multe  zeci de limbi. În  limba rusă a fost tradus, pe lângă alţi poeţi, şi de  Anna Ahmatova iar în cea ucraineană de Maksim Rylski.

În august-septembrie 1885 Eminescu a efectuat o cură balneară în staţiunea Kuialnik [Liman] de lângă Odesa, de unde scria cu regularitate scrisori prietenilor săi la Iaşi. Motivul mării a intrat în câteva dintre poeziile sale. Însă acest episod din viaţa poetului a rămas mult timp necercetat, biografii limitându-se doar la constatarea călătoriei la Odesa. Astfel, în cartea devenită clasică a lui G. Călinescu aceste împrejurări sunt evocate doar în câteva paragrafe[4]. Mai târziu au apărut lucrări în care tratamentul de la Kuialnik este descris mai amănunţit. Scriitorul şi jurnalistul moldovean Nicolae Dabija a publicat un volum de eseuri de călătorie Pe urmele lui Orfeu, în care a consacrat capitolul „Eminescu la Odesa”[5] şederii lui Eminescu în ţinutul nostru. Nu demult la Bucureşti a apărut cartea lui Victor Crăciun Eminescu la Odesa şi Kuialnik; ea este bogat ilustrată cu imagini din filmul de televiziune, care însă nu a fost finalizat[6]. De asemenea, la Odesa au fost autorii cărţii Paşii poetului, care se limitează la repovestirea laconică, doar de patru rânduri, a faptelor cunoscute[7]. Mai documentat, dar extrem de succint este descris acest episod al vieţii nomade a lui Eminescu în cărţile lui Augustin Z.N. Pop[8] şi I. Creţu[9].

Publicaţiile mai sus amintite se caracterizează printr-o bază documentară îngustă. Autorii lor arată o înţelegere limitată a peisajului social-cultural al oraşului nostru din acele timpuri, făcând grave greşeli factologice. Ei ştiu că în acea perioadă Odesa era un oraş european mare şi frumos, dar comit erori în ceea ce priveşte numărul populaţiei, prezentând cifre ireale de 40, 200 şi 400 de mii de persoane. Hotelul „Strasbourg”, unde Eminescu s-a oprit pentru scurt timp înainte de a se întoarce în patrie, este indicat ba la numărul 48, ba la numărul 62 pe strada Sf. Ecaterina. Se fac şi multe alte confuzii. Doar eseul lui Nicolae Dabija se deosebeşte printr-o documentare mai bună. Iar în ceea ce priveşte activitatea de cercetare a istoricilor odesiţi, acest eveniment al vieţii culturale a Odesei nu a fost reflectat în nicio lucrare scrisă în limba rusă sau în cea ucraineană. Cu toate acestea, comunitatea locală păstrează memoria şederii lui Eminescu la Odesa, în semn de respect, nu demult (1 iunie 2011), în faţa Consulatului General al României, situat la intersecţia străzilor Osipov şi Bazarnaia, fiind instalat un bust al poetului.

Acest scurt rezumat al bio-bibliografiei relevă faptul că în istoriografia literară episodul Odesa din viaţa lui Eminescu nu este aproape deloc studiat şi că există un imperativ  ştiinţific de cercetare a acestei teme pe o  bază documentară mai largă. Pentru prezentul studiu am folosit ca surse primare de informaţie scrisorile lui Eminescu din Odesa, publicate în seria de Opere complete, fondurile Arhivelor de Stat ale Regiunii Odesa, presa locală, memorii şi, de asemenea, literatura de specialitate. Perioada de tratament a poetului la Kuialnik am  studiat-o în contextul cultural local al epocii.

La Limanul Kuialnik în vara anului 1885 poetul român a fost adus de o boală misterioasă, al cărei caracter a fost descris de biografii lui în nenumărate cărţi şi articole. „Războiul diagnosticelor” durează de mai mult de o sută de ani. Continuă controversa despre cum ar trebui să fie numită boala lui Eminescu, despre metodele de tratament ale acestei boli, despre cauzele morţii sale premature la 39 de ani. În România contemporană aceste chestiuni stau la baza unei ascuţite polemici ideologice. Dreapta politică readuce în prezent viziunea conservatoare a lui Eminescu, naţionalismul său[10]. În această zonă ideologică a fost răspândită „teoria conspiraţiei” care afirmă că, printr-un tratament greşit, poetul a fost omorât în mod intenţionat de „oameni răi”: masonii români, medicii evrei sau agenţii austrieci. Scenarii conspirative sunt imaginate şi difuzate de unele reviste  şi în blogosferă[11]. Fără îndoială, Eminescu a avut mulţi duşmani atât politici cât şi personali, de regulă mânaţi de invidie. Redactor de ziar integru, aprig polemist, multora el le stătea în cale, stârnind frică şi dorinţă de răzbunare. Un mare istoric literar, editorul manuscriselor poetului, academicianul Dumitru Vatamaniuc, într-un interviu recent, susţinea pe bună dreptate faptul că „Eminescu a fost înţeles de foarte puţini dintre cei care i-au fost aproape”[12]. Duşmanii răspândeau despre el zvonuri şi bârfe defăimătoare care ajungeau la urechile doctorilor, iar aceştia, crezându-le, puneau diagnostice eronate. Aşa au stat lucrurile în timpul vieţii sale, iar astăzi pe segmentul politic de dreapta domneşte tendinţa de idealizare şi aspiraţia de a-i atribui poetului calitatea de „luptător ideologic” în contextul contemporan. În lagărul opus, profanatorii adoptă perspectiva deconstrucţiei postmoderniste şi a relativismului moral şi încearcă să dea jos de pe soclu statuia lui Eminescu, pusă acolo de istorie, perpetuând insinuări murdare care se referă, printre altele, la boala sa.

Discuţia a stimulat apariţia unor studii solide despre boala şi moartea lui Eminescu. Astfel, merită să fie scoase în evidenţă cărţile cercetătorilor literari Nicolae Georgescu[13] şi Theodor Codreanu[14] şi ale medicilor Ion Nica[15] şi Ovidiu Vuia[16]. Un eminescolog (există în România o asemenea disciplină ştiinţifică) studiind  cauza morţii poetului, a caracterizat-o extrem de succint: o greşeală medicală, lipsă de profesionalism şi crimă. Autorul ajunge la concluzia că Eminescu a murit din cauza ignoranţei medicilor care i-au administrat tratamentul cu mercur şi că hidroterapia începută la Limanul Kuialnik a fost cea mai reuşită şi scutită de orice pericol metodă de îngrijire medicală[17].

Cea mai convingătoare şi profesionistă analiză a anamnezei lui Eminescu a fost făcută de doctorul Nica. Acesta a studiat minuţios toate documentele medicale (multe dintre ele s-au pierdut) şi a ajuns la concluzia că toate diagnosticele anterioare au fost parţial sau în întregime eronate: poetul nu a suferit de epilepsie şi nici de schizofrenie, nu a avut boala lues, alcoolism sau paralizie generală. Materialele documentare existente ne prezintă tabloul unei pseudo-paralizii şi al unei psihoze maniaco-depresive pe fondul meningitei, generată de o infecţie streptococică[18]. Un alt cercetător, Mircea Handoca, afirmă că Eminescu a suferit mulţi ani de endocardită, la care mai târziu s-a adăugat o dermatită streptococică[19]. Mai degrabă lucrurile au stat invers: rănile deschise la picioare au apărut cu mult mai devreme decât durerile de inimă. Anume pentru tratamentul picioarelor s-a deplasat el la Limanul Kuialnik.

La sfârşitul vieţii (anul 1889), Eminescu avea semne evidente de encefalită virală, adică de inflamare a encefalului cu o gravă leziune a sistemului nervos central[20]. Despre encefalită şi meningită a scris încă Titu Maiorescu, care în Germania, pe lângă filosofie, a studiat şi neuropatologia[21].

Primele simptome ale unei grave afecţiuni  au apărut la Eminescu în vara anului 1883 atunci când a împlinit 33 de ani. Într-o zi extrem de călduroasă, pe 28 iunie, a avut loc prima criză de nervi. El a fost trimis la clinica de psihiatrie unde, conform unor date, i s-a aplicat un tratament traumatizant cu unguent cu mercur. Ulterior, după ce şi-a revenit, la 1 noiembrie, prin eforturile prietenilor, a fost trimis la sanatoriul Ober Döbling de lângă Viena, unde timp de patru luni a parcurs o cură de reabilitare. Medicii de acolo nu au putut stabili un diagnostic medical precis, trecând în fişa pacientului ceva greu de înţeles: „progressive Paralyse des Irren” („paralizie progresivă a celor care suferă de alienaţie mintală”)[22]. Şi parcă pentru a contracara aceste presupuneri absurde, Eminescu, în luna februarie a anului viitor, şi-a recuperat în totalitate sănătatea fizică şi psihică, memoria şi intelectul. Împreună cu un prieten a efectuat o călătorie în Italia, unde a vizitat Veneţia şi Florenţa.

După tratament, doar plăgile (abcesele) nevindecate de pe picioare l-au făcut să se plângă prietenilor. Medicii i-au recomandat odihnă, linişte, un mod de viaţă ordonat şi … băi de mare. Utilitatea scăldatului în mare el o ştia din proprie experienţă, deoarece încă în vara anului 1882 petrecuse zece zile la Constanţa. Această călătorie l-a impresionat pozitiv pe Eminescu, însă apa fiind atunci rece, un tratament real nu a fost posibil. Acum, după tratamentul din Austria şi călătoria în Italia, s-a luat hotărârea ca terapia la malul mării să fie repetată la un nivel calitativ diferit. Medicii cunoscători i-au recomandat băi de mare şi de nămol pe litoralul din Odesa.

La Iaşi, unde locuia atunci Eminescu, medicii erau familiarizaţi cu broşura doctorului odesit Bernard Abrahamsohn despre calităţile terapeutice ale slatinei [”apă minerală sărată”] şi nămolului din acest liman, broşură care a apărut la Odesa în limba franceză, iar la Moscova în limba rusă încă în anul 1850. Mai întâi autorul prezintă istoricul punerii în valoare a limanurilor odesite. Doctorul Andreevski a fost cel care a atras atenţia asupra lor, deschizând, chiar el, prima clinică de hidroterapie. Mai departe autorul subliniază faptul că numărul pacienţilor de aici continuă să crească datorită recomandărilor medicilor. Şi aceasta nu în mod întâmplător, deoarece proprietăţile curative ale apei, slatinei şi ale nămolului sunt demonstrate ştiinţific: compoziţia chimică a apei a fost stabilită de către Rudolf Roth, iar alţi cercetători au făcut analiza nămolului limanului. [Liman „lac format prin bararea cu aluviuni a gurii unui râu”; în jurul Odesei sunt mai multe astfel de lacuri în apropierea mării]. La sfârşitul broşurii autorul prezintă în detaliu bolile şi metodele de tratament ale acestora la limanuri[23].

Este greu de spus dacă această cărţulie a fost citită de către medicul ieşean Emil Max, însă în anul 1884 el va publica în limba română o broşură cu titlu şi conţinut asemănătoare: Băile de mare şi de liman de la Odesa, la care se adaugă un subtitlu explicativ lung: Câteva noţiuni adunate din propria mea observaţiune şi din publicaţiunile ştiinţifice a domnilor: Dr. Motschutkovsky, Verigo şi Pinsker[24]. Toate persoanele menţionate au adus o contribuţie semnificativă în domeniul medicinii şi, în special, în balneologie, de aceea ne vom referi la activitatea lor.

Mai întâi câteva informaţii despre doctorul Max. Emil Max (1834-1894) a absolvit Facultatea de Medicină din Viena. Din anul 1884 a frecventat Societatea literară „Junimea” din Iaşi, fondată de Titu Maiorescu, al cărui membru era şi Eminescu[25]. Dintre cei douăzeci de medici români, care l-au tratat pe Eminescu, Max s-a dovedit a fi cel mai cumsecade şi plin de tact. Fiind de specialitate ginecolog, el nu se apuca de un dosar necunoscut, nu punea diagnostice îndoielnice şi nu prescria preparate periculoase. Max i-a recomandat poetului regimul blând cu băi de sare şi de nămol, l-a însoţit pe pacient până la Odesa şi a stat cu el în primele zile. Fără îndoială, Max îl cunoştea pe proprietarul instituţiei medicale, doctorul Iahimovici, stabilind împreună cu el metodele de tratament. Ca persoană implicată în procesul literar şi, cu atât mai mult, ca membru al Junimii, el îl preţuia pe Eminescu ca pe un eminent poet, mândrie naţională.

Doctorul Motschutkowsky, de origine poloneză, a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii „Sf. Vladimir” din Kiev, iar în anul 1877 şi-a susţinut doctoratul în medicină. A publicat în limba germană o lucrare fundamentală în două părţi Materiale despre studierea din punct de vedere medical a limanurilor din Odesa: Aspectele terapeutice (1881) şi Aspectele fiziologice (1883). În anul 1882 a fondat „Iujno-russkaia mediţinskaia gazeta” [Gazeta medicală din Rusia de Sud], iar cu cinci ani mai devreme Societatea de balneologie din Odesa[26]. A fost consilier municipal în duma odesită. Nu mai puţin importantă a fost contribuţia la balneologie a lui A.A. Verigo. Fiind profesor la universitatea locală pe parcursul a treizeci de ani şi un chimist de frunte, acesta se ocupa, printre altele, de cercetarea compoziţiei microbiologice a slatinei şi a nămolului limanurilor odesite, cât şi a proprietăţilor lor curative. A treia personalitate din Odesa dintre cele menţionate de Max în broşura sa, Lev Pinsker, a absolvit Liceul Richelieu, iar după aceea, în anul 1848, Facultatea de Medicină a Universităţii din Moscova. În timpul Războiului din Crimeea s-a înrolat în armată ca medic, obţinând o medalie. În Odesa desfăşura o intensă activitate socială, era membru al mai multor societăţi: cea a medicilor, a balneologilor şi a celei de asistenţă a nou-născuţilor orfani şi lăuzelor. Totodată, era ideolog şi lider al mişcării sioniste[27]. În felul acesta, pentru scrierea broşurii sale, doctorul ieşean Max a folosit studiile celor mai competenţi specialişti din Odesa.

În această broşură, în preambul sunt expuse date generale despre oraşul-port: „Odesa cu 200 de mii de locuitori şi cu peste 20 de mii de oaspeţi anuali se ridică asupra mării la 60 de metri, are o întindere  de circa 10 km târgul propriu-zis, afară de suburbii şi vii. Străzile ei sunt foarte regulat împărţite, foarte largi, bine pavate şi canalizate, împodobite de ambele lături cu frumoase alei de copaci umbroşi, înzestrate cu apeducte şi luminate cu gaz”. După această introducere lirică, Max enumeră instituţiile culturale şi medicale ale Odesei: „Universitatea cu biblioteca ei şi o altă bibliotecă publică; o societate juridică şi una pentru istorie şi arheologie cu muzeu; o societate medicală, una a ştiinţelor naturale şi o societate balneologică; patru gimnazii şi o mulţime de şcoli primare cât şi pensionate; peste 1500 de magazine elegante; […] trei teatre, grădini publice şi nenumărate localuri de diferite petreceri. Cât pentru sănătate, Odesa posedă: un spital al oraşului cu 1300 de paturi cu 24 de medici, un spital evreiesc cu 120 de paturi cu trei medici, un spital militar cu opt pavilioane bine aranjate, două dispensare pentru bolnavii săraci, două ambulatorii în spitalul comunei şi în cel evreiesc, două policlinici particulare şi un azil pentru lăuze şi orfani cu trei medici”[28]. Aşadar, medicul ieşean nu oferă o reclamă seacă, ci un adevărat poem în proză despre oraşul care fusese denumit „oraşul viselor”. După introducere urmează o expunere detaliată a componenţei chimice şi a calităţilor curative ale apei de liman, slatinei şi nămolului[29]; sunt descrise procedurile medicale şi, în sfârşit, sunt enumerate bolile care sunt tratate aici. Iată lista lor: scrofuloza şi rahitismul, bolile sistemului nervos, în special sciatica, reumatismul, bolile venerice, „traumele şi boalele femeilor”, diverse afecţiuni ale pielii[30]. Citind cu atenţie cărticica doctorului Max, Eminescu nu a putut să refuze o călătorie la Odesa, cu atât mai mult cu cât prietenii i-au promis că-l vor ajuta financiar şi că îl vor însoţi la sanatoriul doctorului Iahimovici la Kuialnik.

Să facem cunoştinţă cu acest aşezământ balnear şi cu proprietarul lui. Aşa cum a fost menţionat mai sus, valorificarea resurselor naturale ale limanului a fost iniţiată de doctorul Andreevski. După plecarea acestuia din Odesa, doctorul Bertenson a pus bazele unei noi etape de dezvoltare a domeniului prin luarea în arendă pentru 12 ani a băii municipale. Unul dintre întemeietorii balneologiei odesite, Alexei Vasilievici Bertenson (1825-1909), absolvent al Facultăţii de Medicină a Universităţii din Harkov, la Odesa a deţinut funcţia de şef al spitalului municipal şi era preşedintele Societăţii medicilor odesiţi. A construit la Kuialnik o vilă mare, unde, în treacăt fie spus, şi-a petrecut cea din urmă vară marele medic rus N. I. Pirogov, fost curator al şcolilor publice din regiunea Odesa şi fondator al Universităţii Imperiale Novorossiisk[31].

La expirarea termenului contractului de arendă al lui Bertenson, consiliul municipal a demarat un plan grandios de extindere a staţiunii balneare de la Kuialnik. Se presupunea construirea unui hotel cu 200 de camere şi a unui pavilion pentru scăldat cu o capacitate de 30 de cabine în suma totală de 800 de mii de ruble. În curând, însă, după calcularea resurselor financiare proprii, edilii oraşului au pregătit un proiect mai modest, care implica ridicarea unui hotel cu 100 de camere şi a unui compartiment pentru scăldat de 50 de locuri[32]. O comisie specială a lansat o ofertă tentantă pentru investitori, în care se afirma că: „Sub raportul proprietăţilor curative, limanurile din Odesa nu numai că nu rămân în urma mijloacelor de tratament similare din străinătate, ci, în mai multe privinţe, chiar le depăşesc pe acestea. O astfel de concluzie este susţinută atât de date ştiinţifice şi medicale, cât şi de creşterea anuală semnificativă a numărului de vizitatori şi a procentului de persoane vindecate”. În luna august a anului 1884, în ziare ruseşti şi din străinătate, a fost anunţat un concurs internaţional pentru o concesiune cu durata de 30 de ani[33]. Totuşi, concursul nu s-a bucurat de efectul scontat, iar o nouă staţiune de balneologie a fost construită la Kuialnik mult mai târziu,  cu resurse municipale. Acţiunea de căutare a mijloacelor financiare şi de construire s-a prelungit pe durata unui deceniu.

În acelaşi timp, la două verste de sanatoriul orăşenesc, pe acelaşi mal al Kuialnikului, încă din anul 1882 se deschisese o instituţie balneară (aceasta era denumirea oficială) cu mult mai modestă, care aparţinea doctorului Iahimovici. Istoricul amenajării sanatoriului, calităţile curative ale mediului natural cu indicarea compoziţiei biochimice a apei, salinei şi a nămolului au fost descrise de Iahimovici însuşi în broşura publicată cu prilejul împlinirii a zece ani de la întemeierea bazei de tratament. Autorul descrie calităţile ei: aer curat şi proaspăt de mare, solitudine şi linişte, alimente proaspete şi bune. Sanatoriul s-a deschis în sezonul balnear din anul 1882. La început a fost construit un singur hotel cu 11 camere, trei cabine de baie de mare şi una de nămol. Salina şi nămolul se încălzeau în cazane. În anul următor a fost pus în funcţiune un nou compartiment pentru scăldat înzestrat cu un generator de abur care asigura alimentarea cu apă din liman şi încălzirea apei şi nămolului. În continuare Iahimovici scrie: „De atunci, în fiecare an se iau noi măsuri de îmbunătăţire şi perfecţionare privind atât tratamentul, cât şi igiena personală şi confortul zilnic”[34].

Numărul de pacienţi la sanatoriul lui Iahimovici era în continuă creştere. Astfel, dacă în primul an de funcţionare aici s-au tratat doar 16 persoane,  în anul următor, 1883, numărul lor s-a ridicat la 28, în anul 1884 la 58, iar în 1885, când stabilimentul a fost frecventat de cinci români, inclusiv de Eminescu,  numărul pacienţilor ajunsese la 60. În total, timp de un deceniu, aici şi-au îngrijit sănătatea nu mai puţin de 700 de bolnavi. Totodată, printre cei care apelau la serviciile lui Iahimovici erau nu  numai compatrioţi ai săi: în anul 1884 la instituţia medicală a acestuia şi-a tratat un reumatism sever un englez de 56 de ani, director al unei filaturi[35]. Afirmaţiile doctorului pot fi verificate prin confruntarea cu o notiţă din ziarul „Novorossiiskii telegraf” din vara anului 1885 intitulată Un iacht englez în port: „Pe acest iacht la Odesa a sosit un oarecare englez cu familia sa; el se tratează la unul din limanurile noastre”[36]. Cel mai degrabă, pacientul a primit îngrijiri medicale la stabilimentul balnear al lui Iahimovici care era bine cunoscut în străinătate. Aici, în primul rând, era tratat reumatismul, tot felul de artrite (până la 12 tipuri), precum şi caşexia generată de terapia cu mercur, sifilisul terţiar, leziunile trofice pe picioare şi unele tipuri de boli de piele[37].

Cine este acest doctor-minune, care cu ajutorul apei de mare şi al nămolului de liman îi vindeca pe cei grav bolnavi? Biografia lui Feliţian Ivanovici Iahimovici (1831-1916) este puţin cunoscută. Ştim că era de origine poloneză şi că diploma de medic a primit-o de la Universitatea din Kiev în anul 1852. Unde s-a născut şi când a venit în oraşul nostru, nu am reuşit să stabilim. În arhive au fost găsite documente în care este înfăţişat ca o persoană care promovează valori umaniste, acordându-i-se distincţii pentru merite în domeniul carităţii, precum şi ca un om care dovedeşte chibzuială în conducerea stabilimentului său. În anul 1880 Iahimovici a fost distins cu Ordinul Sf. Stanislav de gradul 3 „pentru o activitate excelentă”. După cinci ani, primarul oraşului G. Marazli îl propune pe doctor pentru o nouă distincţie: „Fiind curatorul azilului care asigură îngrijirea nou-născuţilor orfani şi a lăuzelor, m-am convins personal că medicul care conduce acest aşezământ filantropic, consilierul titular F. Iahimovici, din 1878 până în 1881 în calitate de director adjunct, iar din 1881 până în prezent în calitate de director al azilului, şi-a îndeplinit sarcinile cu mare zel şi îndemânare, fără niciun fel de recompensă […]. Iahimovici şi-a dedicat cunoştinţele, timpul şi munca în folosul copiilor lipsiţi chiar şi de mângâierea mamei”. La sfârşitul anului 1885 el a primit Ordinul Sf. Ana de gradul 3. Vom adăuga că în toamna anului 1877 Iahimovici este încadrat ca medic al Şcolii de comerţ din Odesa[38]. Azilul de copii orfani Sf. Pavel condus de Iahimovici a fost inaugurat în anul 1864 şi funcţiona datorită contribuţiilor odesiţilor mărinimoşi. Printre ei se numărau persoane notorii cu nume moldoveneşti: prinţesa Anna Ignatievna Gagarina-Sturdza, A.N. Krupenskaia, doi membri ai familiei Grosul-Tolstâh, prinţii Cantacuzino şi Moruzi, precum şi doi Bazili, Constantin Mihailovici şi Alexei Constantinovici[39].

Stabilimentul balnear al lui Iahimovici, a cărei reputaţie creştea de la an la an, avea, însă, un mare neajuns, acesta constând în distanţa prea mare dintre zona rezidenţială a Kuialnikului şi gara feroviară, ceea ce cauza nemulţumirea pacienţilor. Prin urmare, acumulând mijloacele financiare necesare, Iahimovici a ridicat în faţa autorităţilor municipale chestiunea construcţiei pe cont propriu a unei linii ferate pentru tramvaiul tras de cai care să facă legătura între gară şi sanatoriul său. În cerere se arată că în ultimii ani a avut loc o creştere considerabilă a populaţiei în zonă: de la 500 la trei mii de camere pentru pacienţi, chiria pentru o cameră mobilată, inclusiv omul de serviciu, fiind stabilită la 50-60 de ruble pentru întreg sezonul de băi. În staţiune locuiesc permanent până la o mie de persoane, iar numărul de locuinţe se ridică la şase mii. Dar lipsesc serviciile de transport, atât în detrimentul vizitatorilor, cât şi al localnicilor,  încerca Iahimovici să convingă consiliul municipal[40].

În luna februarie a anului 1886 conducerea municipală i-a permis doctorului Iahimovici să monteze o linie de cale ferată pentru tramvaiul tras de cai până la vila sa de la Kuialnik cu o lungime totală de 800 de stânjeni liniari (1,7 km). Au fost puse următoarele condiţii: proprietarul va plăti oraşului o arendă de 25 de ruble, costul unui bilet de călătorie în aşa-numita konka[41] nu va depăşi 10 copeici, iar calea ferată nu va împiedica transportul orăşenesc. Calculele lui Iahimovici pentru această întreprindere au ajuns la suma de 12-15 mii de ruble. În cele din urmă, contractul cu municipalitatea a fost semnat în vara anului 1887 cu condiţia ca toate lucrările de construcţie să fie încheiate până la 15 mai 1888[42].

Iahimovici s-a dovedit a fi un specialist longeviv al balneologiei odesite: stabilimentul său de băi de nămol a înflorit încă 30 de ani, până la începutul Primului război mondial. Aşezământul medical era menţionat în ghidul „Vsia Odessa” [Toată Odesa] pentru anii 1912 şi 1914. Metodelor de tratament mai vechi li s-au adăugat unele noi: electroterapia, masajul şi gimnastica medicală. Cu mândrie este amintit următorul detaliu: „Legătura cu staţia de trenuri Noul Kuialnik se face pe calea ferată proprie”. Rămâne de adăugat că Iahimovici a fost un demn reprezentant al diasporei poloneze din Odesa, care în anul 1885 era constituită din fix 10 mii de persoane[43]. Mai târziu el a fost unul dintre fondatorii societăţii poloneze „Ognisko” [Vatra], care desfăşura o intensă activitate de promovare culturală[44]. Iahimovici nu figurează în raportul societăţii pentru anul 1911, dar este menţionat un alt medic polonez, P.A. Ambrożewicz, care avea de asemenea un sanatoriu de băi de nămol la limanul Kuialnik[45].

După ce ne-am familiarizat cu doctorul Iahimovici, anturajul său şi instituţia medicală pe care o administra, vom reveni acum la doctorul ieşean Max, care era foarte bine informat despre destinaţia către care, în vara anului 1885, îl însoţea pe Eminescu pentru reabilitare după o boală grea. În afară de odihnă şi linişte, acesta avea nevoie de tratamentul rănilor deschise de pe picioare, care supurau. Stabilimentul lui Iahimovici corespundea cât se poate de bine acestor scopuri, cu atât mai mult cu cât exista un tren direct de la Ungheni la Odesa, iar întreţinerea la Kuialnik era cu mult mai ieftină decât în Austria. În plus, profesionalismul medicilor din Odesa era la un nivel satisfăcător. Doctorul Max vizitase mai înainte limanurile de aici şi a putut să se convingă de acest lucru personal.

Pentru călătoria curativă la Kuialnik, în Iaşi s-a constituit un grup de cinci persoane, poetul fiind însoţit de doctorul Max şi încă de trei cunoştinţe ale acestuia, care erau profesori la şcoală. La Kuialnik aceştia au stat o perioadă de timp şi s-au întors acasă, lăsându-l pe Eminescu singur, pentru a-şi încheia tratamentul. Stabilirea datelor precise de sosire la Odesa şi de plecare reprezintă una dintre problemele nerezolvate ale istoriografiei literare româneşti. În lipsa unor surse directe privind această chestiune, fiecare autor stabileşte limita de timp după criterii proprii. Astfel, academicianul moldovean Constantin Popovici scrie, fără a aduce vreun argument, că Eminescu a plecat spre Odesa la 4 august[46]. De asemenea, Victor Crăciun afirmă, fără o bază documentară, că grupul ieşean a stat în stabilimentul lui Iahimovici de la 15 iulie până la 15 august, iar Eminescu a revenit la Iaşi mai târziu, pe 16-17 septembrie[47]. Nicolae Dabija consideră că, înconjurat de prieteni, Eminescu a sosit la Odesa sâmbătă, pe 1 august, iar în data de 2 septembrie s-a mutat de la liman în oraş şi încă două săptămâni a locuit la hotel în aşteptarea banilor pentru călătoria de întoarcere[48]. Au fost prezentate şi alte date, acestea fiind şi mai puţin întemeiate.

Această problemă ar fi fost uşor de rezolvat dacă în arhivele din Odesa ar fi fost găsite documentele corespunzătoare. Conform legislaţiei acelor vremuri, pentru aflarea pe teritoriul Imperiului Rus, cetăţenii străini erau obligaţi să solicite o viză la administraţia guvernatorului provizoriu al Odesei. Însă în arhivele locale sunt păstrate doar documentele de până la 1863. După lungi căutări, am găsit dosarul „Despre paşapoarte şi permise de şedere pentru cetăţenii străini” pentru anul 1885. Anume aici ar trebui să fie înregistraţi Eminescu şi prietenii săi ieşeni cu specificarea datelor de şedere la Odesa. Din păcate, a fost o bucurie prematură: dosarul de arhivă conţine situaţiile lunare de înregistrare a rezidenţilor străini pe anul corespunzător, dar nu cele care se referă la oraşul Odesa. Rapoartele cuprind date riguroase privind oraşul Taganrog, care intra sub jurisdicţia guvernatorului Odesei[49]. Iar preţioasele documente pentru Odesa au dispărut, ceea ce, de fapt, nu-i de mirare: arhivele au fost în repetate rânduri devastate şi de băştinaşi, şi de străini.

Astfel, timpul precis poate fi stabilit numai indirect, în baza scrisorilor lui Eminescu din Odesa şi a unor documente păstrate în România.

În Opere complete ale poetului (volumul al XVI-lea) sunt publicate cele patru scrisori ale sale din Odesa din 12, 15, 18 august şi 2 septembrie. Chiar în prima dintre ele există indicii cu privire la data sosirii. Pe 12 august Eminescu scrie: „Au trecut peste două săptămâni (sublinierea mea – D.U.) de când sunt aici”[50]. Situaţia este prezentată clar şi nu permite o altă interpretare: grupul din Iaşi a sosit la Odesa cu câteva zile înainte de începutul lunii august (de vreme ce două săptămâni au 14 zile, scrisoarea fiind redactată în data de 12), mai degrabă pe 29 sau 30 iulie. În aceeaşi scrisoare, pătrunsă de o stare de spirit deprimantă, Eminescu se plânge de singurătate şi urât, iar în următoarea, cea din 15 august, scrie că prietenii Zaharia, Buţureanu, Drăghici şi doctorul Max s-au întors deja în ţară. Se poate conchide de aici că ieşenii plecaseră încă înainte de redactarea primei scrisori, adică pe 7 sau 8 august, întrucât poetul ajunsese să se simtă însingurat. Astfel, prietenii ieşeni au stat la Liman timp de 7-10 zile, iar după aceea au plecat, lăsându-l pe Eminescu singur.

De asemenea, în legătură cu data plecării sale de la Odesa există două mărturii, pe lângă care biografii au trecut fără a le băga în seamă. Prima dintre ele este o însemnare din jurnalul lui Titu Maiorescu, prietenul mai mare şi protectorul poetului, rectorul Universităţii din Iaşi, ulterior ministru al învăţământului. În data de 5 septembrie, el notează că Eminescu e încă la Odesa şi că a lăsat pentru el onorariul pentru ediţia a doua a colecţiei de poezii. În acest sens, I. Creţu prezintă şi o altă dată exactă: pe 14 septembrie Eminescu, la Iaşi, a emis o dovadă de primire a acestor bani[51]. Aşadar, la 5 septembrie el e încă la Odesa, iar în data de 14 se află de acum la Iaşi. Şi pentru că în scrisori se plângea în permanenţă de lipsa banilor, este clar că primul lucru pe care l-a făcut imediat după sosire a fost să se ducă să-şi ia onorariul. Aceasta înseamnă că Eminescu a plecat din Odesa pe 10 sau 11 septembrie. Se poate deduce că şederea poetului român la Odesa şi Kuialnik a durat între 42 şi 45 de zile. La Liman, în sanatoriul doctorului Iahimovici, el s-a aflat până la încheierea sezonului balnear, 1 septembrie. După aceea s-a mutat în oraş şi s-a cazat în hotelul „Strasbourg” de pe strada Sf. Ecaterina, nr. 46. Aici el va aştepta primirea banilor pentru biletul de drum şi pentru a restitui datoriile, precum şi pentru plata cheltuielilor de viză.

Fiind într-o situaţie dificilă şi necunoscând limba rusă, Eminescu putea să se adreseze consulului român, aşa cum se întâmplă oriunde. Însă consulul general român la Odesa (numele nu a putut fi stabilit) era o persoană pasivă. Documentele de arhivă arată că, timp de trei ani (1883-1886), el numai o singură dată s-a adresat autorităţilor locale cu o notă verbală în limba franceză, protestând împotriva intenţiei de extrădare a unui oarecare Vasiliev care deţinea un paşaport românesc fals. În nota respectivă se menţiona că, potrivit normelor internaţionale, asemenea dosare se soluţionează pe cale diplomatică prin Ministerele de Externe ale ambelor părţi, şi nu printr-un simplu ordin al poliţiei[52].

În sanatoriul doctorului Iahimovici, Eminescu, o lună întreagă, a fost preocupat de chestiunea cea mai importantă, adică de tratamentul picioarelor bolnave. El efectua băi fierbinţi de nămol, făcea plimbări lungi pe malul Limanului. În prima scrisoare, către Vasile Burlă, după ce spune că de peste două săptămâni se află la Kuialnik, poetul român descrie tratamentul pe care îl primeşte: „Mă coc zilnic în băi de glod cald de 30 grade Réaumur (37 grade Celsius). Nu pot zice că vremea aceasta a trecut fără să-mi facă bine. Durerile necontenite pe cari le aveam în Iaşi nu le mai simt aici, însă încă nu toate ranele s-a închis şi mă tem că, dacă s-ar închide chiar, vindecarea să nu fie timporară şi să nu apară din nou când mă voi întoarce în ţară”[53].

În primele două săptămâni Eminescu a fost de două ori în oraş pentru a-şi cumpăra medicamente şi tutun. Bineînţeles, mai târziu el a mai fost nu o singură dată aici, iar după încheierea sezonului balnear a locuit mai mult de zece zile chiar în centrul oraşului. Dacă lui Mark Twain i-a trebuit numai o zi pentru a vedea două obiective turistice ale Odesei, atunci Eminescu a avut posibilitatea să le vadă pe toate. Să privim cu ochii poetului român la „micul Paris” al acelor timpuri, plimbându-ne împreună cu el prin „oraşul viselor” de la Marea Neagră, aşa cum l-a numit, cu patos, istoricul american Charles King.

Spre mijlocul anilor ’80 Odesa a devenit un mare oraş european, populaţia acestuia numărând, conform datelor departamentului municipal de statistică, 270 de mii de persoane[54]. Pentru comparaţie, în Iaşi, de unde venea Eminescu, locuiau mai puţin de 80 de mii de persoane, dintre care 51 la sută o constituia populaţia de origine evreiască[55]. Gazeta locală, publicată în limba franceză, cu puţin timp înainte de închiderea sa, menţiona cu mândrie succesul lucrărilor urbanistice ale Odesei. Potrivit acesteia, urbea are trei calităţi necesare unui oraş european: străzi pavate, sistem de iluminat cu lămpi de gaz şi apă potabilă din reţeaua de alimentare în cantităţi suficiente. Lipsea însă, se afirmă cu dezolare, a patra componentă, şi anume curăţenia. Numai un sfert din străzi este măturat în mod regulat, iar toate celelalte artere se află într-o stare jalnică de murdărie[56].

Câţiva ani mai târziu, ziarul „Odesskie novosti”, de ziua întemeierii oraşului, repeta, aproape cuvânt cu cuvânt, cele afirmate anterior despre realizările urbanistice: „Oraşul are apeduct, pavaj de granit, un port bogat, sistem de iluminat cu lămpi de gaz, clădiri luxoase şi multe alte minunăţii, care îi uimesc nu numai pe provincialii noştri, ci şi pe străinii civilizaţi”[57]. Nu există îndoială că unul dintre aceşti străini era Eminescu, care petrecuse trei ani la Viena şi doi la Berlin ca student al universităţilor de acolo. De altfel, vom oferi câteva date despre portul care era, de fapt, sursa bunăstării oraşului. Deci, un alt ziar demonstra, cu cifre, că Odesa ocupa atunci primul loc între toate porturile Rusiei privind transportul de marfă: Odesa – 100 de milioane de puduri, Riga – 90 de milioane, Petersburg – 85 de milioane.

Deşi doctorul Iahimovici, în reclama făcută stabilimentului său, considera „solitudinea şi liniştea” ca unele dintre principalele lui avantaje, o persoană atât de comunicativă ca Eminescu suferea la Liman de singurătate. În scrisoarea către Vasile Burlă el scrie: „Persoanele câte sunt aici nu vorbesc decât ruseşte sau leşeşte, abia vro două din ele rup câte un cuvânt nemţesc ori franţuzesc. Astfel, deşi nu tocmai vorbăreţ de felul meu, sunt condamnat la un mutism absolut”[58]. O singură distracţie putea să-şi permită poetul, şi anume citirea unui volumaş al lui Heine, „rătăcit printre bucoavnele doctorului secundar”. Cu Heine Eminescu se familiarizase încă în anii de studii la „Ober-Gymnasium”-ul din Cernăuţi; a continuat să-l citească la Viena şi Berlin. Dar s-a dovedit că marele poet german este inepuizabil, fiind interesant să-l citeşti şi în sanatoriu, şi pe ţărmul Limanului.

Se poate încerca identificarea volumului lui Heine pe care îl citea Eminescu, având în vedere că în Imperiul Rus poetul german iubitor de libertate era interzis. Ne vom folosi de documentele Comitetului de cenzură a publicaţiilor străine din Odesa. În primul rând vom menţiona că în „Odesa nu exista o persoană însărcinată cu cenzura care să cunoască limba română”[59]. Această constatare este cu adevărat surprinzătoare, având în vedere existenţa aici a unei mari diaspore moldoveneşti. Mai degrabă, o asemenea absurditate poate fi explicată prin încercarea funcţionarilor de a nu-şi asuma vreo responsabilitate în această direcţie: cărţile în limba română erau trimise pentru cenzură la Sankt-Petersburg, iar la Odesa se îndeplineau doar „indicaţiile preţioase” primite de sus.

În legătură cu scrierile lui Heine în limba germană, cenzorul din capitală transmitea autorităţilor din Odesa următoarea notificare: „Operele lui Heine sunt permise numai în seria de opere complete, şi anume, dacă abonatul se obligă să cumpere toate volumele din seria de opere complete”[60]. Fireşte, asta puteau s-o facă doar oamenii foarte bogaţi. O astfel de persoană era prinţesa Maria Cantacuzino: în luna ianuarie a anului 1885, Direcţia generală a tipăriturilor i-a permis achiziţionarea, printre alte ediţii interzise, a volumului al şaselea din colecţia de Opere complete a lui Heine. Tot atunci, primarul oraşului G. Marazli a primit cartea lui Lev Tolstoi, Ma religion (Paris, 1885), pe care o comandase din Franţa[61].

De altfel, Eminescu nu putea să citească exemplarul de carte al prinţesei Cantacuzino, pentru că nu o cunoştea pe aceasta. Probabil că este vorba nu de un tom al operelor complete ale poetului german, ci de scrieri alese într-un singur volum. Pentru a afla un răspuns la chestiunea ce ne interesează, ar trebui studiată cu atenţie Bibliografia fundamentală a lui Heine elaborată de istoricul literar german Gottfried Wilhelm[62]. Înainte de plecarea lui Eminescu la tratament, în Germania au ieşit de sub tipar ediţii noi ale lui Heine pe care el, evident, încă nu le citise. La Leipzig a apărut celebra scriere Cartea cântărilor, iar la Hamburg se încheiase publicarea celor 12 volume din Opere alese. La München era editat încă un volum cu o denumire lungă Amintiri şi poezii recent apărute, proză şi scrisori. În sfârşit, ziarul vienez „Neue Freie Presse”, pe care Eminescu îl citea încă din anii de studenţie (la Odesa, de asemenea), în aprilie 1885, a tipărit Scrisorile necunoscute şi nepublicate ale lui Heine. Şi chiar dacă nu poate fi identificat volumul lui Heine pe care poetul român îl citea la Kuialnik,  se vădeşte că interesul acestuia pentru Heine nu era întâmplător. Pe cei doi creatori îi unea atitudinea romantică faţă de realitatea prezentă şi faţă de trecut, caracterul tragic al existenţei. Eminescu proiecta propria boală asupra suferinţei clasicului german, care şi-a petrecut ultimii 25 de ani din viaţă în stabilimente de sănătate sau lipit de patul de spital.

Privitor la sistemul de cenzură din Imperiul Rus, care nu permitea accesul poporului la opera lui Heine, se poate observa că rigorile lui nu erau o noutate pentru Eminescu. Poate că el nu era la curent cu interdicţia impusă operei lui Heine, însă sigur cunoştea ce ripostă primise gazeta „Curierul de Iaşi” pe care, un timp, o redactase (1877 – 1878)[63]. Editorul s-a adresat la un moment dat guvernatorului Novorossiei cu rugămintea de a permite abonarea la acest ziar în gubernia Basarabia, unde s-ar fi găsit destui cititori. Răspunsul a fost următorul: „aprobarea pot s-o dea doar comitetele de cenzură din Varşovia sau Sankt-Petersburg”. De fapt, acesta era un refuz[64]. Mai târziu, la începutul anului 1880, guvernatorul provizoriu a publicat o dispoziţie intitulată „Despre supravegherea persoanelor care primesc paşapoarte pe numele cetăţenilor români”, în care a cerut „[…] ca poliţia, în mod discret, dar cu deosebită fermitate, să urmărească toate persoanele sosite la Odesa cu acte de călătorie perfectate la Iaşi”[65]. Oraşul românesc era, astfel, considerat un centru favorabil oricărui fel de activitate subversivă. Printr-un alt ordin, se interzicea difuzarea ziarului „cu conţinut socialist”, care era publicat tot la Iaşi cu denumirea „Basarabia”[66]. De fapt, după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, în rapoartele poliţiei din Odesa oraşul românesc din apropierea graniţei era în permanenţă considerat unul dintre focarele de răspândire a contagiunii revoluţionare. Mai mult decât atât, autorităţile se temeau de propagarea ideilor naţionaliste în Basarabia, care, până la anexarea sa de către Rusia, în anul 1812, făcuse parte din  Principatul Moldovei istorice.

La administraţia guvernatorului provizoriu al Odesei mereu erau făcute denunţuri despre persoane nesigure din punct de vedere politic din gubernia Basarabia, inclusiv de origine moldovenească. Erau denunţaţi, în special, „exilatul Buzdugan şi cetăţeanul Kolenda”[67]. În acelaşi timp, le-a fost interzisă intrarea în Rusia supuşilor Regatului României, suspectaţi de legături şi acţiuni care subminează ordinea de stat, printre aceştia fiind menţionaţi Ivan Antoine Iliesco, 27 de ani, Iorgu Albu, G. Radulesco, H. Simoni[68]. Chiar şi în Odesa poliţia a identificat români bănuiţi de atitudine politică ostilă. Astfel, la sfârşitul anului 1884 a existat o tentativă de organizare a „partidului social-revoluţionar” cu membri din rândul studenţilor şi gimnaziştilor. Printre arestaţi s-au dovedit a fi I.S. Blumenfeld, în vârstă de 19 ani, cetăţean român, student la Gimnaziul Richelieu, şi C. E. Steri, în vârstă de 20 de ani, nobil din gubernia Basarabia[69]. Astfel că sosirea, în vara anului 1885, a cinci români din Iaşi la Kuialnik pentru tratament nu putea să treacă neobservată de poliţia din Odesa.  Însă ei nu erau consideraţi suspecţi de agenţii ruşi din România, aşa că numele lor nu apar în documentele Departamentului siguranţei.

La Kuialnik, în afară de operele lui Heine, Eminescu citea cu regularitate „Neue Freie Presse”, gazeta preferată a studenţilor vienezi din timpul studiilor sale la Universitate. Fiind un organ al liberalilor moderaţi, ea susţinea statutul de autonomie al Transilvaniei şi drepturile majorităţii româneşti care era supusă discriminării din partea autorităţilor ungare. În calitate de redactor la ziarul „Timpul”, Eminescu, exact cu câteva zile înainte de apariţia primelor semne ale bolii, a preluat articolul de fond din „Neue Freie Presse”[70]. Acum, la Odesa, el continua să se informeze prin intermediul foii vieneze. În scrisoarea din 18 august Eminescu îl întreabă pe prietenul ieşean, Petru Novleanu, ce se spune acasă despre întrevederea celor doi împăraţi – rus şi austriac – în localitatea Kremsier din Moravia, şi continuă: „Din «Neue Freie Presse», pe care-o cumpăr din când în când, deşi totdeauna cam veche, pare-a fi ceva cu totul estraordinar. Oamenii de aici nu vorbesc nimic, mai ales nu politică. […] În urâtul care mă lucrează orice ştire e interesantă – gazetele puţine cari-mi viu în mână le citesc din slovă-n slovă, până chiar şi anunţurile”[71]. Contrar aşteptărilor, la întâlnirea între cei doi împăraţi nu s-a întâmplat nimic deosebit: monarhii imperiilor, supranumite când unul, când altul „închisoare a popoarelor”, încă o dată au convenit asupra înăbuşirii cot la cot a mişcării de eliberare naţională a polonezilor. Gazeta austriacă era populară şi printre cititorii odesiţi care nu vorbeau limba germană, deoarece materialele ei erau deseori republicate de către presa locală. Astfel, „Odesskii listok” în august a inserat pe prima pagină un reportaj extins despre întrevederea împăraţilor[72]. Anume acest material, doar că în original, a fost citit de Eminescu. El putea să aibă cunoştinţă şi despre conţinutul unui alt articol din „Neue Freie Presse”, retipărit de „Odesskie novosti”[73]. De la Nizza se relata faptul că prinţul M.A. Gagarin, de 67 ani, pierzând la Monte-Carlo o avere de fix 3 milioane, s-a împuşcat în tâmpla dreaptă.

Presa locală furniza ştiri şi din sfera infracţională. Unele dintre întâmplările oglindite în ziare puteau să aibă legătură cu Eminescu şi prietenii săi din Iaşi care îl însoţeau. O notiţă din „Odesskii vestnik” intitulată „Doamna” hoaţă de buzunare este atât de expresivă, încât merită să fie reprodusă în întregime. Ziarul relatează: „Luni, pe 22 iulie (stil nou 3 august – D.U.), în grădina publică, în timpul serbării populare, o «doamnă» bine îmbrăcată s-a apropiat de un ofiţer din România, întrebându-l cât e ora. Scoţându-şi ceasul, cetăţeanul i-a răspuns şi a plecat mai departe. Peste câteva minute el din nou a dorit să ştie cât e ora, însă ceasul dispăruse din buzunarul vestei! «Doamna» care îi dăduse târcoale, i-a şterpelit din buzunar ceasul şi s-a făcut nevăzută, lăsându-i ofiţerului politicos doar lănţişorul de aur. Despre furt a fost anunţată poliţia”[74]. Notiţa este demnă de pana unui umorist ca Mark Twain, care, de altfel, deja colaborase la acest ziar. Citind-o, este greu să scapi de bănuiala că, de fapt, avem în faţă o invenţie redacţională menită să-i distreze pe cititori. De aceea, este puţin probabil ca cel buzunărit să fi fost unul dintre românii sosiţi la Liman împreună cu Eminescu (aşa consideră Nicolae Dabija). Mai degrabă sceneta amuzantă a fost scrisă de vreun jurnalist odesit mai şugubăţ. Într-adevăr, de unde a ştiut autorul că insul petrecăreţ, care s-a despărţit atât de uşor de ceasul său de aur, era un ofiţer român? Şi a doua întrebare: în ce limbă o fi vorbit cu el escroaca? În Odesa nu a putut fi găsit un cenzor care să cunoască limba română sau poate că românul vorbea perfect ruseşte? Greu de crezut.

A doua zi, un alt ziar a publicat o informaţie mult mai serioasă privind reţinerea unor hoţi chiar la stabilimentul lui Iahimovici[75]. Se relatează că, în urmă cu ceva timp, la vila lui Iahimovici a fost deposedată de o sumă mare de bani doamna Skarżyńska, care locuia acolo. După căutări îndelungate, eficienta poliţie odesită a putut să-l prindă pe hoţ (şi el purtător al unui nume polonez). Devine destul de clar de ce Eminescu le comunica amicilor săi că aude în jurul săi numai vorbă rusească şi poloneză. În ultima scrisoare din 2 septembrie, el scria că la Liman vremea s-a răcit la 10-12 grade Réaumur (12-15 grade Celsius), au început ploile. Toată lumea „a emigrat”, rămânând doar el şi „madame Dange, o poloneză blondă de toată frumuseţea”[76]. Ceea ce înseamnă că, în afară de ruşi, englezi şi români, sanatoriul lui Iahimovici era frecventat de mulţi dintre compatrioţii săi polonezi.

Vizitând apartamentul doctorului Iahimovici din strada Preobrajenskaia, 7, Eminescu era la doi paşi de Universitatea Imperială Novorossiisk, o instituţie de învăţământ care nu putea să-l lase indiferent. Înainte de boală el a lucrat, în calitate de director al bibliotecii, tot la o Universitate, cea din Iaşi, întemeiată cu cinci ani mai devreme. Aici a simţit un interes deosebit pentru cultura Indiei antice şi a început să traducă din limba germană lucrarea clasică a fondatorului lingvisticii comparate Franz Bopp, Gramatica comparată a limbii sanscrite (Berlin, 1845). Iar aici, la Odesa, pe strada Dvorianskaia, atunci lucrau astfel de somităţi ale sanscritologiei ca profesorul ordinar V.I. Şeril (care tocmai atunci se transferase de la Universitatea din Harkov)[77] şi tânărul docent D.N. Ovseaniko-Kulikovskii[78], viitorul academician. Cel dintâi preda fundamentele morfologiei principalelor limbi indo-europene (sanscrita, latina, greaca, slavona), iar cel de-al doilea gramatica sanscritei, totodată organizând pentru studenţi cursuri de lectură a textelor în sanscrită[79]. Ambii savanţi ruşi au fost puternic influenţaţi de creaţia ştiinţifică a lui Franz Bopp.

Interesul pentru India, limba, religia şi mitologia ei a apărut la Eminescu în timpul studiilor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Berlin, unde Bopp a predat mulţi ani şi chiar dacă acesta nu mai era în viaţă (a murit în anul 1867), elevii i-au continuat linia de cercetare ştiinţifică. După cum se pare, cu ei a interacţionat poetul român, învăţând să citească în original poemele clasice Ramayana şi Mahabharata, textele Upanişadelor, scrierile lui Kalidasa[80]. Unul dintre destinatarii scrisorilor sale din Kuialnik, Vasile Burlă, a studiat la Universitatea din Viena după manualele lui Bopp şi, în România, era considerat un mare cunoscător al sanscritei. La întoarcerea de la Odesa Eminescu a terminat traducerea câtorva capitole din cartea lui Bopp, ceea ce stă mărturie a recuperării totale a capacităţilor mintale[81]. Însă în anul 1886 starea sa de sănătate s-a deteriorat dramatic, medicii încercând s-o amelioreze prin administrarea dozelor maxime de preparate de mercur. De atunci, se poate spune, a început moartea treptată a marelui poet.

Plimbându-se pe lângă Universitate şi pe bulevarde, Eminescu cu siguranţă întâlnea oameni tineri în uniforme noi. Chiar şi odesiţii îi admirau pe aceşti dandy. Studenţii erau obligaţi să poarte uniforme de noul statut universitar care intrase în vigoare în imperiu. Unul dintre ziarele locale publică o notă cu titlul Uniforma studenţească: „Deşi purtarea uniformei este obligatorie de la începutul anului universitar, adică din a doua jumătate a lunii august, numeroşi studenţi ai Universităţii Imperiale Novorossiisk îşi etalează deja tunicile la petrecerile populare, stârnind o curiozitate generală”[82]. Curiozitatea era firească, deoarece studenţii în ultimii 20 de ani purtaseră haine civile, însă noul regulament i-a obligat din nou să îmbrace uniforma asemănătoare celei a armatei. O altă inovaţie o constituiau biletele de intrare studenţeşti. „Prin intermediul biletului de intrare, al cărui număr va corespunde celui de garderobă, inspecţia Universităţii va urmări prezenţa la ore a studenţilor”[83]. „Odesskii listok” publică un anunţ despre primirea cererilor de înscriere la Universitate: nu sunt prevăzute examene de admitere; cererea va fi însoţită de atestatul de maturitate, certificatul de naştere, două fotografii, documentul de evidenţă militară, precum şi adeverinţa de bună purtare eliberată de poliţie. Pentru studiile la universitate se plătea o taxă, însă aceasta era pur şi simplu ridicolă, de doar 5 ruble pentru jumătate de an în folosul universităţii, plus o taxă specială de 1 rublă pentru jumătate de an în folosul profesorilor pentru ora de dirigenţie[84]. Pe lângă acestea, presa din Odesa discuta activ proiectul deschiderii la Universitate a Facultăţii de Medicină;  vor trece, însă, 15 ani până când ea va începe să funcţioneze.

Dacă Eminescu ar fi deschis ziarele din Odesa, în vara anului 1885, ar fi avut acces la o largă gamă de ştiri urbi et orbi. Aceleaşi informaţii el le găsea, de fapt, în paginile „Neue Freie Presse”. Iată un mozaic scurt al ştirilor internaţionale. În Spania, Italia şi în sudul Franţei făcea ravagii holera, însă, spre satisfacţia ziarelor locale, „musafira de pe Valea Gangelui”[85] încă nu se gândise să dea o fugă în oraşul de la malul Mării Negre. Şi continuă: „Vasele care se îndreaptă spre noi stau în carantină la Istanbul 10 zile, şi apoi la Odesa încă două săptămâni”. Brazilia a abolit sclavia negrilor, iar Elveţia pedeapsa cu moartea. Primul ministru al României Ion Brătianu, după tratamentul la băile de la Marienbad, a plecat la Paris pentru a soluţiona conflictul privind noile tarife vamale. „Odesskii vestnik” retipăreşte o ştire de la Paris cu următorul conţinut: „Critica pariziană este încântată de «Ana Carenina» şi îl situează pe contele Lev Tolstoi pe aceeaşi treaptă cu cei mai mari scriitori şi pictori. Despre aceasta se spune într-o extinsă recenzie la roman publicată în principala revistă literară a Franţei”. Iată încă o informaţie despre o altă carte celebră: „La Stuttgart a ieşit de sub tipar cartea demult aşteptată «Das Kapital», volumul al doilea, scriere postumă a cunoscutului economist Karl Marx. Volumul este redactat de către prietenul lui Marx, domnul Engels, autorul cunoscutei cărţi «Situaţia clasei muncitoare din Anglia»”.

Presa este, de asemenea, preocupată de chestiunea evreiască, sensibilă atât pentru Rusia, cât şi pentru Romania. „Odesskie novosti” relatează că la Harkov s-a deschis Institutul Tehnologic, unde vor fi admişi între 150 şi 200 de tineri. Iar cu o zi mai devreme, „Novorossiiskii telegraf” s-a grăbit „să-i bucure” pe locuitorii Odesei, informându-i despre porunca împăratului care viza limitarea la zece la sută a numărului de studenţi evrei în acest institut[86]. Parcă pentru a pune în contrast, relevând astfel acţiunea arbitrară a autorităţilor politice, un al treilea ziar publică nota intitulată Protestul evreilor români. În ea se spune: „Evreii români dezmint afirmaţia falsă a unui diplomat englez referitor la o presupusă prigoană a evreilor în această ţară. După alipirea Dobrogei (la Congresul de la Berlin din 1878 – D.U.), guvernul român le-a acordat drepturi politice tuturor evreilor; aceste drepturi ei le exercită, implicându-se în activităţi sociale sau lucrând ca funcţionari regali”[87]. Vom încheia acest subiect cu cifre despre populaţia evreiască a Odesei şi Iaşiului: în cel dintâi locuiau 62 de mii, iar în Iaşi 40 de mii sau 51 la sută dintre toţi locuitorii.

În ceea ce priveşte evenimentele locale ale verii anului 1885, îl vom menţiona, fără îndoială, pe cel mai important, şi anume alegerea consilierilor în duma municipală. Spiritele se încinseseră bine de tot. Candidat la alegeri era şi proprietarul stabilimentului de la limanul Kuialnik, doctorul Iahimovici. În data de 5 august „Odesskii vestnik” a comunicat rezultatele alegerilor: Iahimovici a primit 41 de voturi „da” şi 137 de voturi „împotrivă”. Cu o majoritate absolută în dumă a fost ales prinţul Iurii Gagarin, care era un mare armator. Cu o lună mai devreme avusese loc un alt eveniment important: deschiderea în Odesa a primului magazin cu iluminare electrică la intersecţia străzilor Deribasovskaia şi Richelieu. Un spaţiu extins în cronica urbană îl ocupa viaţa teatrală. Începuse turneul teatrului Mariinski din Sankt Petersburg, pentru 30 august fiind anunţată nemuritoarea comedie a lui Gogol Revizorul. Aceeaşi piesă era montată şi de amatori la Kuialnik, ca spectacol caritabil. Eminescu a văzut Revizorul în limba română şi a lăsat despre el o recenzie minunată. „Novorossiiskii telegraf” relatează că de la 1 septembrie va începe noul sezon al Teatrului Rus. Impresarul Cavalaro a adus o trupă italiană (în continuare sunt indicate numele actorilor). Repertoriul trupei cuprindea cele mai cunoscute opere: Aida, Norma, Bărbierul din Sevilia, Traviata, Faust, Rigoletto, Bal mascat, Ernani, Hughenoţii.

Sezonul balnear la limanul din Odesa, între timp, se apropia de sfârşit. În scrisoarea din 18 august Eminescu deja se plângea că „pe-aici au început o serie de ploi şi temperatura nu-i mai mare decât de 12° Réaumur (16 grade Celsius). Sezonul propriu de băi a cam trecut şi lumea se răreşte din ce în ce; trenul circulă mult mai rar între Odesa şi Liman”[88]. Gazeta „Odesskie novosti” a inserat o notă Încheierea sezonului de scăldat, în care se spune: „Temperatura apei mării a scăzut la 11-12 grade Réaumur, astfel că cei veniţi la tratament au început de pe acum să părăsească oraşul nostru. La ambele limanuri temperatura apei de asemenea a scăzut simţitor, de aceea cu fiecare zi numărul celor care fac baie scade”. (Eminescu în scrisoare exclamă cu emoţie: „Băi nu mai e cu putinţă de făcut”.) Mai departe publicaţia face bilanţul anului: „În sezonul care se sfârşeşte, la limanurile noastre au fost cu mult mai puţini pacienţi decât în anii precedenţi, fapt care se explică prin criza economică ce a cuprins tot sudul în ultimul timp”[89]. Un alt ziar, în numele localnicilor obişnuiţi să aibă o legătură de transport bună cu limanurile, protestează împotriva „anulării inoportune a trenurilor între oraş şi Kuialnik, ceea ce creează mari dezavantaje bolnavilor, care umplu vagoanele până la refuz, mulţi dintre ei rămânând deseori în staţie din lipsa locurilor”[90].

Cu toate acestea, de dragul obiectivităţii, trebuie să recunoaştem că trenurile din Odesa nu au fost niciodată mai punctuale ca în acele timpuri. Pentru adeverirea celor spuse vom prezenta următoarele date: trenul A pleca din staţia Karantin la ora 7 şi 2 minute dimineaţa şi sosea în staţia Kuialnik la ora 7 şi 32 de minute; trenul B pleca la ora 8 şi 4 minute şi ajungea la destinaţie la ora 8 şi 32 de minute. Durata călătoriei era de exact 35 de minute. S-a ajuns la o asemenea punctualitate datorită măsurilor luate de directorul general al Căilor Ferate de Sud-Vest, Serghei Iulievici Vitte, viitor ministru al Finanţelor, făuritorul „minunii economice ruseşti” de la sfârşitul secolului. Se spune că fiecare mecanic de locomotivă şi fiecare dispecer a primit de la el câte un ceas achiziţionat de la cea mai bună firmă de ceasuri din lume Breguet. După aceasta, trenurile au început să ajungă la destinaţie punctual, în timp ce în cartierul Bolşoi Fontan trăsura putea să întârzie şi 10 minute. Vitte, cu spiritul său întreprinzător şi cu energie, a devenit cunoscut nu numai în Odesa. La sfârşitul lui iulie 1885 el a fost invitat la Congresul internaţional al reprezentanţilor căilor ferate de la Bruxelles[91]. Oare nu de atunci a început cariera sa vertiginoasă care l-a adus în fotoliul de prim-ministru al Rusiei?

După ce, la începutul lui septembrie, a părăsit Limanul şi s-a mutat la hotelul „Strasbourg” de pe strada Sf. Ecaterina, Eminescu a avut timp şi posibilitatea de a cerceta mai îndeaproape atracţiile turistice ale Odesei. Ca şi atunci când oraşul a fost vizitat de Mark Twain, cu douăzeci de ani mai înainte, cele mai importante obiective rămâneau monumentul lui Richelieu şi scara uriaşă, care mai târziu a primit denumirea de Potemkin. În direcţia aceea, chiar la începutul străzii Richelieu, învecinată cu Sf. Ecaterina, se lucra intens la o altă construcţie monumentală, cea a Teatrului de Operă şi Balet. Edificiul trebuia să devină o copie fidelă a teatrului pe care Eminescu îl admirase în anii de studenţie la Viena. Asemănarea între cele două construcţii se explică uşor: ele au fost proiectate de aceiaşi arhitecţi. Priveliştea care s-a înfăţişat înaintea ochilor poetului român, a fost descrisă de un reporter odesit în felul următor: „Lucrările de construcţie la noul teatru avansează simţitor, deşi, în ultimele zile, mersul lor stagnează puţin din cauza ploilor. Până acum pereţii au fost zidiţi până la nivelul balconului, în unele locuri chiar mai sus. […] De la Viena au fost primite deja mai mult de două sute de desene, detaliile, însă, sunt prelucrate la Odesa de însuşi domnul Piculeano, care de asemenea a proiectat un fumoar destul de elegant în foaierul în stil mauritan”[92]. Construcţia teatrului de operă a devenit o chestiune cu adevărat europeană, multe alte locuri, în afară de Viena, fiind implicate în această afacere: „Materialele de construcţie sunt aduse din toată Europa, scria o gazetă locală. A fost folosit deja 1 milion 200 de mii de bucăţi de cărămidă italienească şi 1 milion de bucăţi de cărămidă locală; vor mai fi necesare două milioane şi jumătate. Pentru scara principală sunt pregătite trepte din marmură de Karst (lângă Trieste). Pentru placarea faţadei şi a coloanelor este achiziţionată piatră de Marsilia. Coloanele de fier au fost aduse de la Varşovia, lucrările de tâmplărie sunt conduse de un maistru din Viena. Antreprenorul responsabil de lucrările de construcţie, Zifferer, este tot de acolo”[93]. După un deceniu şi în patria lui Eminescu, la Iaşi, aceiaşi arhitecţi vienezi vor ridica Teatrul de Operă, copie exactă a celui din Odesa, însă poetului nu-i va fi sortit să-l vadă …

În scrisorile de la Liman, Eminescu se plângea în permanenţă despre lipsa de mijloace şi îi ruga pe prieteni să se grăbească să-i trimită nervus rerum, adică „nervul ce mişcă toate lucrurile”. Viaţa nestatornică, nomadă şi indiferenţa faţă de bunăstarea materială, viaţa studenţească dezordonată de la Viena şi Berlin îl făceau să rămână fără bani[94]. Eminescu a fost caracterizat de scriitorul Iacob Negruzzi, care îl ştia foarte bine, în felul următor: „O împreunare de aşa mare talent şi de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiţii, el nu avea nicio aspiraţie pentru îmbunătăţirea situaţiei sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorinţa naturală şi legitimă a autorilor ca scrierile să le trăiască după moarte şi meritele să le fie apreciate şi recunoscute de generaţiile viitoare nu răsărea niciodată în sufletul său candid”[95]. O altă persoană apropiată, celebrul dramaturg I.L. Caragiale, se alătură acestei păreri: Eminescu era „în revoltă faţă cu practica vieţii comune”, manifestând dispreţ pentru disciplina socială, dar „era foarte blând, de treabă, nu avea niciun viţiu”[96]. Mulţi dintre cei ce l-au cunoscut pe poet îl caracterizează ca pe o persoană lipsită de simţ practic, care ducea o viaţă austeră[97].

Privaţiunile, teroarea mediului şi accesele bolii au tulburat în mod serios echilibrul psihic al lui Eminescu. Poezia, după cum se ştie, devine întotdeauna o pradă a elementelor radioactive, creatorul ei aflându-se în permanenţă la marginea morţii din cauza radiaţiei. Acesta este destinul tuturor marilor poeţi, pentru că genialitatea se leagă de nebunie. Persoane absolut sănătoase din punct de vedere medical, de regulă, scriu versuri mediocre, care pe nimeni nu neliniştesc, nu întristează şi nu pun pe jar. Ani la rând Eminescu s-a aflat în vâltoarea radioactivă a creaţiei, ceea ce i-a cauzat o boală grea şi căderi nervoase. În privinţa asta, el îşi ocupă locul de drept printre marii suferinzi ai acelor timpuri, Vsevolod Garşin, Maupaussant, Nietzsche, iar mai târziu, marele poet rus Varlam Şalamov. Aceştia toţi şi-au încheiat viaţa în ospicii. Milioanele de cititori, însă, nu sunt preocupaţi de cauza morţii scriitorului preferat. Ceea ce contează cu adevărat este contribuţia sa la patrimoniul cultural universal şi naţional, idealurile luminoase pe care le-a slujit, forţa cuvântului poetic.

Evaluând bătăliile contemporane în jurul moştenirii literare a lui Eminescu şi al destinului său tragic, în încheiere vom cita cuvintele profunde ale celebrului savant român Mircea Eliade: „Eminescu este destul de mare pentru a trăi fără mituri şi prejudecăţi, care au apărut în jurul numelui său […]. Creaţia lui este mai scumpă decât legenda, iar geniul său – mai presus decât mitologia”[98].   (Traducere din limba rusă de dr. Manuela Anton)

[1] Dintre lucrările cu un conţinut mai bogat despre şederea lui Mickiewicz la Odesa pot fi menţionate următoarele: Aër, Mickiewicz w Odessie i twórczość jego z tego czasu, Varşovia, 1898; H. Mościcki, Z pobytu Mickiewicza w Odessie, în idem, Pod znakiem Orła i Pogoni. Szkice historyczne, Varşovia, 1915; S. Fiszman, Z problematyki pobytu Adama Mickiewicza w Rosji, în „Kwartalnik Instytutu Polsko-Radzieckiego”, 1956, nr. 1, p. 3-52.

[2] „Одесский вестник” [Mesagerul de Odesa], 29 august 1885.

[3] Cf. www.svoboda.org/content/article/24331225/html

[4] G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 2004, p. 318.

[5] Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu. Eseuri, ediţia a doua, Chişinău, 1990, p. 301-325. Autorul şi-a exprimat speranţa că în viitor, în arhive, va fi găsit jurnalul doctorului Iahimovici şi alte materiale despre dezvoltarea balneologiei din Odesa. Cu regret trebuie să recunoaştem că această zi încă nu a sosit. Chiar şi documentaţia spitalului municipal nu s-a păstrat în întregime. Raportul pe anul 1883, pe care l-am găsit, conţine puţine informaţii. El cuprinde date statistice, însă nu şi o listă a pacienţilor şi medicilor. (Vezi: Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 125, Dosar 323.) Fireşte, în sanatoriile particulare de la Kuialnik se ţineau registre în care erau înscrise datele privind sosirea şi plecarea bolnavilor, reclamaţiile acestora şi procedurile stabilite, însă documentele respective nu erau arhivate. Nu se ştie nimic despre jurnalul lui Iahimovici.

[6] Victor Crăciun, Eminescu la Odesa şi Kuialnik, [Bucureşti], 2010.

[7] Gellu Dorian, Emil Iordache, Paşii poetului, Iaşi, 2000, p. 7.

[8] Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1962.

[9] I. Creţu, Mihai Eminescu. Biografie documentară, Bucureşti, 1968, p. 403 – 404.

[10] Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, I-II, ediţia a doua, coordonatori Gh. Buzatu ş.a., Iaşi, 2010.

[11] Mircea Cărtărescu, Dileme de altădată: Fapte, în „Dilema”, nr. 265, 27 februarie 1998; Adevărul despre Eminescu, postat 15 ianuarie 2007. Cf. www.mihai-eminescu.net

[12] „Ziarul Lumina”, 15 ianuarie 2009.

[13] Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Bucureşti, 1994.

[14] Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Chişinău, 1999.

[15] Ion Nica, Mihai Eminescu: Structura somato-psihică, Bucureşti, 1972.

[16] Ovidiu Vuia, Despre boala şi moartea lui Eminescu: Studiu patografic, Bucureşti, 1997.

[17] Dan Toma Dulciu, Cazul Eminescu: „mal praxis”, ignoranţă sau crimă”? O ipoteză de lucru, în „Studii eminescologice”, 2005, nr. 7, p. 250-265.

[18] Vezi Ion Nica, op. cit., p. 38.

[19] Cf. Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, [Iaşi], 1987, p. 56.

[20] Cf. www.medical-enc.ru/26/encephalitis.shtml

[21] Vezi Dulciu, op. cit., p. 254.

[22] Vezi Codreanu, op. cit., p. 47.

[23] B. Abrahamsohn, Des bains des limans d’Odessa considérés sous le rapport de leurs effets théraupétiques, Odesa, 1850. Vezi şi varianta în limba rusă a acestei cărţi: Одесские лиманы, их лечебные свойства и употребление в различных болезнях, Moscova, 1850. B.A. Abragamson (1798-1874) a studiat medicina la Cracovia şi Berlin. În anul 1824 şi-a susţinut doctoratul în medicină la Academia de Medicină şi Chirurgie din Sankt-Petersburg. A fost medic militar. După pensionare, s-a stabilit la Odesa, unde a oferit servicii medicale într-un cabinet individual. Cf. A. Krâlov-Tolstikovici, Русские врачи XVIII – начала XX ст.: Краткий биографический словарь [Medicii ruşi în secolul al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea. Scurt dicţionar biografic]. – www.yivoencyclopedia.org/article/aspx/iasi

[24] E. Max, Băile de mare şi de liman de la Odesa. Câteva noţiuni adunate din propria mea observaţiune şi din publicaţiunile ştiinţifice a domnilor: Dr. Motschutkovsky, Veringo şi Pinsker, Iaşi, 1884.

[25] Vezi www.romanianjewish.org/en/mosteniri-ale-culturii-iudaice.03.11.10/html. Fiul doctorului Max, Eduard de Max a terminat Conservatorul din Paris şi a devenit celebru ca actor de teatru parisian şi al  cinematografiei franceze (N.T. Iancu, Dicţionarul actorilor de film, Bucureşti, 1977, p. 111-112).

[26] O. Duplenko, Деятельность Йосифа-Бронислава Мочутковского в Одессе, 1869-1893 [Activitatea lui Iosif-Bronislav Mociutkovskii la Odesa, 1869-1893], în Поляки на Пiвднi Украïни та в Криму [Polonezii din sudul Ucrainei şi Crimeea], Odesa, Opole, Wrocław, 2007, p. 217-218.

[27] Bella Vernikova, Лев Пинскер [Lev Pinsker], în „Морiя” (Almanahul Societăţii evreieşti din Odesa), 2006, nr. 6, p. 90-91.

[28] Cf. Max, op. cit., p. 3.

[29] Ibidem, p. 13-23.

[30] Ibidem, p. 23-31.

[31] Vezi www.familyface.net/peopleview

[32] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 125, Dosar 121, f. 2-4, 14-15.

[33] Ibidem, f. 154, 223.

[34] F.I. Iahimovici, На лимане, 1881-1892 годы. Наблюдения, произведенные в лиманно-лечебном заведении Ф.И. Яхимовича [La liman, anii 1881-1892. Cercetare efectuată în instituţia balneară a lui F.I. Iahimovici], Odesa, 1892, p.1-4. Tatăl doctorului Iahimovici, Jan (Ivan), era de origine din Galiţia austriacă şi studiase medicina la Universitatea din Viena. În căutarea unui loc de muncă, s-a mutat în Rusia, unde era resimţită lipsa cadrelor medicale. Aici, în gubernia Podolie, în anul 1831, s-a născut fiul Feliţian, care a luat-o pe urmele tatălui, absolvind, în 1852, Facultatea de Medicină a Universităţii „Sf. Vladimir” din Kiev. Nu este clar, când anume F.I. Iahimovici s-a mutat la Odesa. Numele lui nu este însă menţionat în cea mai nouă lucrare despre comunitatea poloneză din Odesa. Cf. D. Sula, Polacy w Odessie w latach 1795-1923, în „Sprawy Wschodnie”, 2009, nr. 1-2, p. 101-116.

[35] Iahimovici, op. cit., p. 33, 38.

[36] Cf. „Новороссийский телеграф” [Telegraful de Novorossiisk], 1885, 19/31 iulie.

[37] Iahimovici, op. cit., p. 37.

[38] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 97, Dosar 40, f. 1-4.

[39] Отчет Одесского общества для призрения младенцев и родильниц за 1885-1886 гг. [Raportul Societăţii de asistenţă a nou-născuţilor orfani şi lăuzelor din Odesa pe anii 1885-1886], Odesa, 1886.

[40] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 121, Dosar 60, f. 16v.

[41] Konka de la „конно-железная городская дорога” – cale ferată pentru vagoanele de tramvai trase de cai sub conducerea unui vizitiu.

[42] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 121, Dosar 50, f. 1-16.

[43] „Odesskii listok” [Foaia de Odesa], 1/13 august 1885.

[44] Sprawozdanie z działalności stowarzyszenia „Ognisko” za rok 1906, Odesa, 1907.

[45] E. Krasnova, A. Drozdovskii, Лечебница на Куяльницком лимане [Stabilimentul balnear de la limanul Kuialnik]. Vezi www.odessitclub.org/readingroom/krasnova/kuyalnik/php

[46] Constantin Popovici, Mihai Eminescu: Viaţa şi opera în documente, mărturii, ilustraţii, Chişinău, 1990, p. 171.

[47] Crăciun, op. cit., p. 33-34, 56.

[48] Dabija, op. cit., p. 308-309.

[49] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 5, Inventar 1, Dosar 1358, f. 1-32.

[50] M. Eminescu, Opere, volumul XVI, Corespondenţă. Documentar, Bucureşti, 1989, p. 216. La calcularea timpului petrecut de Eminescu la Odesa, întotdeauna se va ţine cont de orarul trenului 23/24, care circula de la Ungheni la Odesa prin gările Chişinău şi Razdelinaia. La Odesa trenul sosea la ora 7 şi 22 de minute dimineaţa şi pleca înapoi, spre Ungheni, la ora 12 şi 20 de minute noaptea.

[51] Creţu, op. cit., p. 404.

[52] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 314, Inventar 1, Dosar 58, f. 21.

[53] Eminescu, op. cit., p. 216.

[54] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 274, Inventar 1, Dosar 5, f. 99v.

[55] Cf. www.yivoencyclopedia.org/article/aspx/iasi

[56] „Journal d’Odessa”, 3 martie 1881.

[57] „Одесские новости” [Noutăţile Odesei], 22 august 1885.

[58] Eminescu, op. cit., p. 216.

[59] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 11, Inventar 1, Dosar 95, f. 13.

[60] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Dosar 67, f. 4.

[61] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Dosar 63, p. 2, 28.

[62] Gottfried Wilhelm, Heine-Bibliographie, partea 1, Primärliteratur: 1817-1953, Weimar, 1960.

[63] Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 253.

[64] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 11, Inventar 1, Dosar 9, f. 1-6.

[65] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 2, Inventar 2, Dosar 1761, f. 1v.

[66] Ibidem, Dosar 1742, f. 1. În Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, în care sunt descrise 477 de publicaţii periodice, nu apar date despre un ziar intitulat „Bessarabia”. Mai degrabă, un asemenea periodic era publicat la Iaşi clandestin de către emigranţii ruşi, membri ai organizaţiei „Narodnaia volia” [Voinţa poporului]. În orice caz, în limba română denumirea ziarului ar fi fost „Basarabia”. În dosarul de arhivă nu există niciun exemplar al ziarului.

[67] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 5, Inventar 2, Dosar 1761, f. 2v.

[68] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Dosar 1351, f. 32, 63v.

[69] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Dosar 1441, f. 24.

[70] M. Eminescu, Opere, volumul XIII, Publicistică, Bucureşti, 1984, p. 320-323.

[71] M. Eminescu, Corespondenţă, ed. cit., p. 217. Pe parcursul a 75 de ani (1864-1939), „Neue Freie Presse” a fost ziarul de frunte al Austriei. El reflecta poziţiile acelui segment al societăţii care pleda pentru un model liberal moderat, susţinea aspiraţiile naţionale ale românilor din Transilvania şi ale ucrainenilor din Galiţia. Era un periodic bine informat, având aproximativ 500 de corespondenţi în toată lumea. Un timp, în calitate de corespondent la Londra, la acest ziar a colaborat Karl Marx; contribuţii au avut şi alte persoane proeminente. Cf. Edith Walter, Österreichische Tageszeitungen der Jahrhundertwende: ideologischer Anspruch und ökonomische Erfordernisse, Viena ş.a., 1994, p. 48-51.

[72] „Одесский листок” [Foaia de Odesa], 26 august 1885.

[73] „Одесские новости”, 31 iulie 1885.

[74] „Одесский вестник”, 5 august 1885.

[75] „Одесский листок”, 6 august 1885.

[76] M. Eminescu, Corespondenţă, ed. cit., p. 218.

[77] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 157, Inventar 1, Dosar 42.

[78] Ibidem, Dosar 41; vezi, de asemenea: Fond 45, Inventar 12, Dosar 208.

[79] Обозрение преподования в И.Н.У. во втором полугодии 1885-1886 учебного года [Programul de învăţământ la Universitatea Imperială Novorossiisk pentru al doilea semestru din anul academic 1885-1886], Odesa, 1885, p. 6-9.

[80] Amita Bhose, Eminescu şi India, Iaşi, 1978; idem, Eminescu şi limba sanscrită, Bucureşti, 2010.

[81] M. Eminescu, Opere, volumul XIV, Traduceri filosofice, istorice şi ştiinţifice, studiu introductiv de Al. Oprea, Bucureşti, 1983, p. 509-896.

[82] „Новороссийский телеграф”, 31 iulie 1885.

[83] „Одесские новости”, 1 septembrie 1885.

[84] „Одесский листок”, 6/18 iulie 1885.

[85] Primele epidemii de holeră („musafira de pe Valea Gangelui” sau „индийская гостья”) au fost semnalate pe Valea Gangelui (India) prin anul 600 î.Hr.

[86] „Новоросийский телеграф”, 30 iulie 1885.

[87] „Одесский вестник”, 4 septembrie 1885.

[88] M. Eminescu, Corespondenţă, ed. cit., p. 217.

[89] „Одесские новости”, 22 august/3 septembrie 1885.

[90] „Одесский вестник”, 18/30 august 1885.

[91] „Новороссийский телеграф”, 17/29 iulie 1885.

[92] „Одесский вестник”, 18 iulie 1885.

[93] „Одесский листок”, 15 iulie 1885.

[94] Ştefan Agopian, A fost Eminescu sărac?, în „Ziua literară”, 16 iunie 2003, nr. 57, p. 1-2.

[95] Iacob Negruzzi, [Amintiri din Junimea: Eminescu], în Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Bucureşti, 2013, p. 249.

[96] I.L. Caragiale, În Nirvana, în Mărturii despre Eminescu, p. 462.

[97] Vezi Ei l-au văzut pe Eminescu: Antologie, note şi bibliografie de Cristina şi Victor Crăciun, Cluj, 1989; Amintiri despre Eminescu, ediţie de Ileana Ene, [Bucureşti, 2000].

[98] Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu, ed. cit., p. 7.