Teatrul Național: Caragiale
față cu reacțiunea !
La 2 iulie 1888, I. L. Caragiale este numit
director al Teatrului Național din
capitala României, în timpul guvernării junimiste, în locul lui C. I. Stăncescu.
Continua o tradiție de familie, fiindcă unchiul său, actorul Costache
Caragiale, fusese primul director al scenei bucureștene.
Deși nu avea încredere în calitățile de
administrator ale lui Nenea Iancu,
Titu Maiorescu, ministru în revenitul la putere guvern junimist, chemat în
ajutor, intervine totuși pe lângă Regină, astfel încât dramaturgul obține mult
râvnitul post de director al primei scene a țării.
Numit în această funcție mult invidiată,
Caragiale dovedește sârguință, conștiinciozitate, venind primul la serviciu,
dis de dimineață, plecând ultimul din teatru, fără însă ca rezultatele muncii
sale să se vadă în casieria teatrului. Manager controversat încă din prima zi,
Caragiale recunoaște cu emfază: ”Duc bine
la tăvăleală; dovadă că pot fi, în același timp, și sufleor și copist la
teatru”. Afirmație care va fi taxată scump, cum vom vedea mai jos.
Intrând
în conflict cu artiști de frunte ai Teatrului
Național, proaspătul director găsește însă soluții costisitoare, semnând
contracte pentru spectacole în serie, pe scena teatrului bucureștean, cu actori
străini celebri, cum ar fi Sarah Bernhardt (decembrie 1888) sau Ernesto
Rossi (martie 1889).
În
expoziția de documente din braseria Casei
Capșa, avem fotografia cu autograf a faimoasei artiste, datată 1888, precum
și povestea fabulosului succes repurtat de aceasta la București. Dar Caragiale
invită la teatrul pe care îl conducea nu
numai pe celebra divă a teatrului francez, ci și pe d-ra Teodorini (în
septembrie), pe Alice Barbi, ”cântăreața
de salon” de la Filarmonica din
Viena, pe violonistul Toma Micheru, prietenul lui Eminescu (cf. Șerban
Cioculescu, „Viața lui I.L. Caragiale”).
Istoria consemnează că la una dintre reprezentațiile
Sarhei Bernhardt, din cursul lunii decembrie 1888, scriitorul dramaturg ar fi
cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Alexandrina Burelly, fiica unui cunoscut
arhitect de succes al vremii, Gaetano Burelly, căruia îi cere mâna fiicei. Cu o
viteză amețitoare, cei doi se căsătoresc, la 7 ianuarie 1889, plecând în
Italia, în voiaj de nuntă.
”Ziarele învrăjbite” constată cu
malițiozitate că actorii teatrului condus de Caragiale nu au fost invitați la
ceremonie.
Cu toate aceste eforturi, stagiunea 1888/1889
se dovedește un eșec total, un fiasco pe plan financiar dar și artistic,
Caragiale devenind ținta criticilor vehemente ale presei dar și ale inamicilor
săi.
Nu
îi rămâne decât să demisioneze din funcția de director al Teatrului Național, la data de 5 mai 1889, dar pregătește o mică
răzbunare, deschizându-și ulterior, peste drum de teatru, berăria Gambrinus.
Printre criticii înverșunați ai directoratului
Caragiale se numără și Grigore Ventura, a cărui soție, actrița F. Vermont,
făcea parte din trupa teatrului. De la ea, Grigore Ventura află detalii de
culise: părtinire și favoritisme în angajarea unor tineri studenți de Conservator, promovarea acestora în
dauna celor mai în vârstă, existența prea multor actori de comedie (10 la
număr), angajări fără aprobarea Comitetului
Teatral, primirea unor persoane aiurea în calitatea de societari ai Teatrului Național, lipsa de pe afiș a
unor piese de valoare din repertoriul național și multe alte mișmașuri pe care
le-ar pune la cale directorul cu pile.
Dar nu
despre criticile acestui faimos Rică Venturiano avem să vorbim în aceste
rânduri.
Avem în
față un articol din Revista Literară, nr. 18, din 23 oct. 1888, scris de Th. M. Stoenescu (1860-
1919 ) scriitor, traducător, autor de piese de teatru, aflat la începuturile
carierei în cercul de adepți ai lui Macedonski, apoi fondator al ”Revistei Literare” (1885), în care
creionează în tușe grele un bilanț al marelui dramaturg, după doar 4 luni de la
preluarea mandatului de director.
Numele acestuia apare și în celebrul proces al
plagiatului lui Caragiale (acuzație nefondată, adusă de Const. Al. Ionescu – Caion
-, în articolul ”Domnul Caragiale”, tipărit în numărul 16 din 30 noiembrie 1901 al
„Revistei Literare”, conduse de Th.
M. Stoenescu), unde infamul prim redactor – CAION - aduce acuza unui închipuit
plagiat. În timpul procesului, Th. M. Stoenescu declară în fața instanței că
dezavuează acest gest al lui Constantin A. Ionescu (Caion). Din aceste
împrejurări ne putem face desigur o opinie, conform căreia criticile lui Th. M.
Stoenescu nu pot fi decât subiective, dată fiind rivalitatea dintre cele două
curente, grupate în jurul Literatorului,
respectiv al Convorbirilor Literare.
Totuși, pentru savoarea limbajului și mulțimea de detalii de culise prezente în
articol am reprodus copios pasaje întregi din textul lui Th. M. Stoenescu.
Autorul
este convins că un teatru al statului, precum este Teatrul Național din București, are nevoie de o „administrație capabilă și onestă, un repertoriu ales, moral și
instructiv, o trupă de artiști talentați și muncitori”. Nimeni nu ar avea
a-i reproșa lui Caragiale nimic dacă acțiunile sale ar corespunde cu demnitatea
rolului ce are a-l îndeplini în fruntea acestei instituții.
Însă, spune autorul, „administrația domnului Caragiale se achită
într-un mod greșit de atribuțiunile ei”.
Un
manager ideal – „bun administrator” -
trebuie să se înconjoare de un personal complet, activ, capabil și onest; să-și
echilibreze bugetul astfel ca să nu treacă peste suma considerată ca venit, și
în același nimic să nu-i lipsească; Directorul Teatrului Național este departe de această calitate.
Potrivit relatărilor unui vechi artist
pensionar al Teatrului Național,
venit să se confeseze în redacția ziarului, acesta a asistat consternat la un
gest ieșit din comun: Caragiale l-a însoțit personal până în biroul casierului,
a scos din buzunarul propriu cheile de la casa cu bani, a luat 100 de lei și
i-a numărat el însuși pensia cuvenită. Ce înseamnă acest fapt: directorul nu
are încredere în casier ?
Nicidecum, spune redactorul șef. Aceasta
înseamnă că numitul casier împărțea cu directorul său responsabilitățile,
trecându-și cheile dintr-un buzunar în altul….. Adică, „administrația domnului Caragiale este asemenea tejghelei băcanului,
unde toți băieții din prăvălie pot să schimbe și să dea rest.”
Dar
revenind la situația din Teatrul Național,
ziaristul constată lipsa unui director de scenă, cu atât mai mult cu cât
actorii vechi au plecat din teatru, lăsând de izbeliște pe tinerii artiști, odinioară
luați sub aripa protectoare a unui maestru al scenei și pregătiți cu răbdare de
colegii lor mai în vârstă.
Obișnuit să se amestece în treburile
casieriei, Caragiale și-a asumat și rolul unui director de scenă, cu rezultatul
firesc: căderea ultimei piese montate și
jucate săptămâna trecută.
La
aceasta se mai adaugă și lipsa unui regizor veritabil, întrucât cel actual , deși manifestă multă
bună voință, este tânăr și neexperimentat, fost șef de decoruri, „ mereu aceleași”.
După dispariția lui Gatineau[1],
Caragiale s-a mărginit la a apela la sufleori, transformându-i în regizori. Numai că aceștia nu au avut
norocul lui Caragiale, care din sufleor[2]
a devenit Director de teatru !
Privitor
la buget, din păcate domnul Caragiale nu este echilibrist…. Se spune că,
raportat la bugetele fostelor direcții, actualul buget realizează o economie de
16-18 mii de lei. Dar de unde aceste economii, spune autorul ? Ei bine,
Caragiale, în calitate de director
finanțist a tăiat fondul destinat montării de piese noi, dar a tăiat și
lefurile a trei vechi actori de valoare: Nottara și soții Manolescu.
În felul acesta, ministrul ar putea să
spună: „Bravo Director ! Econom Director !”
Fără actori de valoare și repertoriu nou,
economia realizată este ca și nulă. Oare de ce făptuiește astfel domnul
Caragiale ? Probabil pentru ca directorul teatrului „ să-și prezinte hârțoagele dumnealui de piese, cu câțiva artiști
hodorogiți sau mediocri”.
Oare,
pentru „Noaptea Furtunoasă”, „Scrisoarea
pierdută”, „Manevrele” și ”Fiica lui
Fabricius” plătește statul peste o sută de mii de lei, plus locație,
lumină, căldură etc ?
„Oare pentru aceasta se vinde cu toba plapoma
bietului contribuabil ?” „Cred că nu”
- conchide autorul acestui articol. Deci, bugetul
domnului Caragiale este ca și personalul !
Trecând la repertoriu, spune Stoenescu,
acesta este jalnic de tot…., fiindcă „Domnul
Caragiale vrea să ne nemțească, și luați bine seamă, acest nemțofil e de temut,
fiindcă are în spate o școală literară, de influența căreia numai bietul teatru
scăpase.”
Ca
argument, criticul improvizat spune că repertoriul s-a deschis cu o piesă
localizată în nemțește („Manevrele de
toamnă”) și a continuat cu o alta tradusă din nemțește („Fiica lui Fabricius”, text semnat de
Adolph Wilbrandt, tradus de P. Gusty), aceasta din urmă însă a căzut,
zdruncinând cariera de director a domnului Caragiale.
Dacă
aceste piese fără nici un fel de valoare literară ar fi fost urmate de piese
semnate de autori români, se putea ierta domnului Caragiale acest păcat. Și
chiar dacă repertoriul ar fi alcătuit din piese precum Regele Lear, tot nu ar fi de ajuns, fiindcă în teatru nu au mai
rămas artiști care să poată juca aceste piese. Cum ar fi, de exemplu, I.
Petrescu - actor bun, care culege
succese dar în roluri de mâna a doua, în nici un caz nu este apt să joace rolul
Regelui Lear.
De
aceea, I. Petrescu este sfătuit să nu
își pericliteze cariera, jucând într-o tragedie shakespeariană. Doar dacă este
bolnav și vrea să își bată joc de sine însuși…..Cât despre Caragiale, lucru se
explică: ”cei mai mulți susțin că este
reaua voință, care-l pune la cale să feștelească astfel pe artiști.”
Unii susțin teoria conspirației, conform
căreia Caragiale avea misiunea de a compromite teatrul cu desăvârșire, astfel
încât statul să îi suprime total subvenția, să rămână fără stăpân adică, iar în
final să fie luat în monopol de
însuși actualul său director, pentru a se juca doar piesele sale !
În concluzie, în repertoriul pe anul
1888, Teatrul Național nu are nici
dramă, nici tragedie, nici comedie înaltă; „nu
avem, fiindcă nu are cine să le joace: când lipsesc capetele, coadele nu sunt
bune la nimic.”
Trupa
dramatică a teatrului, alcătuită din artiști bătrâni, este asemenea unor cai de
regiment ieșiți la pensie: când aud
marșul, ciulesc urechile dar nu mai au putere să iasă din grajd !
Cât despre artiștii tineri, de primă
linie, aceștia există, deși trei dintre ei lipsesc din teatru, iar fără
Nottara, Manolescu și soția sa nu se poate juca nici o piesă de succes.
Așa este, marii actori C. Nottara, Grigore
Manolescu și soția sa, Aristița Romanescu, nu mai figurau printre stelele
teatrului, dar din cu totul alte motive: cuplul Grigore Manolescu – Aristița
Romanescu semnaseră un contract mai avantajos cu o trupă din provincie, pe când
C. Nottara refuza să dea ochii cu acela care îi sedusese nevasta și căruia îi
reproșase: ”Coane Iancule, înțeleg să îmi
iei soția, dar și halatul, și papucii ?”, știută fiind escapada amoroasă
având ca protagonist pe I. L. Caragiale și pe soția marelui actor, Amelia
Welner, scandal care a făcut deliciul presei mondene a timpului.
Așadar, spune Th. M. Stoenescu, în locul
celor de mai sus, Caragiale ține în teatru 12 comici, și crede a se mândri cu
ei, precum s-ar lăuda un circ, ce are pe schema sa 12 clovni, dar lipsesc total
artiștii gimnaști, cei ce execută în fața spectatorilor exerciții de forță.
Pentru toate aceste lipsuri, scrie autorul,
ar trebui să mulțumim domnului Ministru al Cultelor, care a știut să-l
răsplătească pe Caragiale după merite: n-a trecut multă vreme „după
purtarea cuviincioasă și morală cu care domnul Caragiale a onorat
căminul familiei artistului Nottara, și domnul ministru se grăbi a-l numi
director de teatru: aceasta, fără îndoială, pentru ca societatea artistică să
ia exemplu și să se moralizeze la rândul
său, imitându-l pe director. Ce e drept, unui astfel de caracter, i se cuvenea
o asemenea răsplată.”
Aici se încheie filipica lui Th.
Stoenescu împotriva directoratului lui Caragiale în fruntea Teatrului Național.
În ciuda criticilor răuvoitori dar și a
lăudătorilor de serviciu (Claymoor,
de exemplu), avem motive să credem că acest cârtitor condei al lui Th. M.
Stoenescu se afla în mare eroare criticându-l pe Caragiale.
În anul 2010 făceam cunoscută o
fotografie unicat, din anul 1888, înfățișându-i pe Mihai Eminescu și Veronica
Micle, stând alături, aflați într-un grup de actori ai Teatrului Național, avându-i în prim plan pe I. L. Caragiale.
Fotografia înfățișează un peisaj de vară/toamnă, probabil lunile iulie, august, septembrie,
octombrie, și un grup de personaje (35-40), aflate la fosta Piață a Națiunii, actualmente Piața Unirii.
Pare ciudat, dar în prim plan apare
reprezentarea simbolică a unui duel, o bastonadă, ceea ce numai pe scenă se
putea petrece. Legenda spune că cei doi belicoși bărbați sunt I. L. Caragiale
și actorul Ștefan Iulian, între ei, în rol de arbitru, aflându-se Iancu
Brezeanu, cel în legătură cu care istoricii teatrali recunosc faptul că a fost
descoperit de marele dramaturg.
De asemenea, printre personaje s-ar afla și
Aristizza Romanescu, ceea ce ar infirma spusele răutăcioase ale lui Th. C.
Stoenescu, conform cărora Caragiale i-ar fi îndepărtat pe marii actori ai Teatrului Național din motive personale.
De altfel, acest critic al directoratului lui
Nenea Iancu (Stoenescu a cochetat printre altele și cu arta scenei, înființând
un curs de declamație actoricească) spune că, pentru a nu fi schimbat,
Caragiale însuși ar fi căzut în genunchi, în fața Reginei Carmen Sylva.
Deși a introdus o disciplină riguroasă
în teatru, supraveghind orice activitate desfășurată aici (era controlor de
bilete, ajutor de mașinist), aducând chiar câteva inovații în cadrul unui
spectacol, care s-au păstrat și după ce a plecat din fruntea direcției:
aprinderea luminii în foaier, în antract, închiderea luminii în sala, înainte
de ridicarea cortinei, succesul de public l-a ocolit.
Cu toate acestea, cu săli pline sau
uneori goale, Caragiale participa la toate spectacolele, printre spectatori dar,
mai ales, impunea membrilor comitetului teatral să etaleze o ținută
impecabilă: frac și pantaloni cenușii,
de gală.
Supus unui tir concentrat de acuze,
atacuri și calomnii, pierzând pe mâna ”onoratei
instanțe” un proces - CAION - în care judecătorii exonerează pe calomniator
de orice vină, marele scriitor se expatriază la Berlin, în anul 1904,
mărturisind: „ Nu mai pot trăi aici ! E
prea grea duhoarea ! ”
Implorat de A. Vlahuță să revină în
patrie, Caragiale scrie prietenului său cu obidă:
”
Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă
reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am
suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică,
otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu.
M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei
şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca
şi talentul, viţii demne de compătimit”.
Cât adevăr, câtă tristețe……
Dan Toma Dulciu
Viena
26.01.2018
[1] Alexandre Gatineau (1812-1883) a fost un
actor francez, stabilit la București în 1847.
El este cel care a introdus în teatrul românesc funcția de director de
scenă (regizor), ca o funcție artistică autonomă.
[2]
Din inițiativa lui M. Pascaly, I.L. Caragiale este angajat sufleor la Teatrul
Național (1871-1872). Rememorând întâmplări hazlii din lumea teatrului românesc
al acelor vremuri, scriitorul le consemnează în „Din carnetul unui vechi
sufleor”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu