Boierul MIRCEA

                                      de Mihai Petrovici

Am fost lovit de o veste năpraznică: a murit Mircea Micu ! Acest boier al literelor române, care m-a înnobilat cu titlul de prieten al său, s-a retras prea grăbit spre a se odihni.

Nu-mi vine să cred. Era cu trei ani mai mare ca mine, a plecat prea devreme, văduvindu-ne de şuetele sale, de minunatele sale foi cu poezii şi

„File Rispite”, atât de dragi mie.

Sufletul mi-a plâns cu lacrimi de sânge când au murit doi mari condeieri: Gaby Michailescu şi, acum, Mircea Micu. Auzisem de la buna doamnă Pituţ, cu care mă întâlnisem, că era bolnav maestrul, însă speram că se va însănătoşi. Aşa că, îl aşteptam să apară la Cenaclul „ Literatorul”, ba adusesem şi o doamnă iubitoare de frumos, spre a-l cunoaşte. Speram că este plecat în convalescenţă, la munte, spre a se întrema. Dar n-a fost după cum doream.

Nu credeam că atunci când ne-am întâlnit, întâmplător, în faţa statuii lui Eliade Rădulescu, când dânsul mi-a spus să viu la Biblioteca Metropolitană, să-i aduc material pentru „Literatorul”, pe care-l conducea cu pricepere, şi nu m-a lăsat până nu mi-a spus că va scoate „ File Risipite” într-o carte, să fie ultima noastră întâlnire. Ce dureri sufleteşti împrăştie cei care pleacă neaşteptat !

Prietenul bun al lui Nichita, alături de care, discutând la un pahar de

„vin de pământ” (cum numea Nichita vinurile naturale) îi prindeau zorile uneori.

A fost omul din preajma lui Zaharia Stancu, Traian Iancu (soţul minunatei Virginica Romanovsky), Laurenţiu Fulga („E noapte şi e frig, seniori”), Marin Preda, Fănuş Neagu şi nu, în ultimul rând, al aedului Adrian Păunescu.

Ar trebui, în memoria sa, să se scoată o carte cu amintirile sale, risipite prin gazete, despre: Zaharia Stancu ( care a murit la Elias şi a scris pe ultima filă a Jurnalului său: „ninge…ninge…”), Nichita Stănescu, Marin Preda şi Adrian Păunescu, cât şi cartea pe care dorea să o tipărească: „FILE RISIPITE”, cu secvenţe risipite în „VITRALIUL” din „ Cronica Română”, pe care o conducea ca un mare om de presă.

Nu a fost numai un desăvârşit scriitor, domnul Micu, şi un mare Poet, ce şi-a iubit nespus mama, dar şi un excepţional om de presă. Cei care mi-au atras atenţia asupra boieriei sale au fost: Victor Eftimiu, Nicolae Carandino, Ernest Verzea, doamna Georgeta Zăvoi, Gaby Michailescu, Valy Comarnescu, pictoriţa de mare talent, Rodica Ciocârdel, şi mulţi alţii.

Cu toate că era un cultivator de cuvinte frumoase şi fraze minunate, un om extrem de ocupat, cu toate acestea, şi-a făcut timp şi de mine,

chemându-mă la „ Cronica Română”, cu eleganţa pe care am întâlnit-o la Victor Eftimiu.

Cunoscându-mi de la Mogoşoaia pasiunea pentru teatru, simţind că sensul vieţii mele este teatrul, mi-a dat imediat două rubrici: „Actori de ieri, Actori de azi, Actori de mâine” şi „ Invitaţie la Zâmbet”, încredinţându-mă unui gazetar de elită (cum azi nu mai sunt) EUGEN COMARNESCU, care-mi spunea: „Scrie despre ce vrei şi scrie cât vrei, căci şeful îţi ştie pasiunea”, („identică cu a mea”, a adăugat el).

În acea perioadă în care Mircea Micu conducea „Cronica Română”, aceasta era gazeta cu cea mai bună pagină culturală din Capitală (fără exagerare).

Acest mare profesionist în presă şi în tot ceea ce făcea, nu mă trata ca pe un subaltern ci ca pe un prieten.

Faptul că am obţinut de la dânsul acest mare rang de prieten, însemna pentru mine ceva deosebit, de parcă aş fi primit marele premiu al Thaliei române. Din acea clipă îl port în sufletul meu. A fost unul dintre puţinii boieri ai culturii române, care a condus cu pricepere „Fundaţia Mihai Eminescu”, dar şi „ Literatorul”.

Într-o perioadă dificilă, când scriam mai mult din pasiune decât pentru bani (căci banii şi atunci erau pe sponci), plăcându-i foarte mult maestrului o bucată de-a mea, mi-a oferit din propriul buzunar, ca premiu de încurajare, o sumă destul de bună (cu toate că dânsul îi spunea „simbolică”).

Cine mai face aşa ceva?

Pentru mine, acest gest şi această „simbolică” a constituit unicul

„Mare Premiu” primit la Cronica Română. Tot Mircea Micu a reuşi să ne facă pe toţi care eram în redacţie să ne simţim ca într-o familie. Acum, gândindu-mă la dânsul, scriu cu un creion cu gel, fiindcă, de câte ori îl vedeam scriind, îmi spunea că îi plac aceste creioane, că scriu mai bine, şi a avut dreptate.

Altă dată, venisem la dânsul, la „Literatorul”, în Casa Presei Libere, împreună cu venerabilul Gaby Michailescu, decanul de vârstă al scriitorilor cât şi al oamenilor de teatru, pe atunci la matusalemica vârstă de 95 de ani !

Mergea destul de greu, dar a venit din dor de Mircea, pe care-l numea „ latifundiar de doruri multe”.

În această vizită, printre altele, am vorbit despre trinitatea culturii române: „Eminescu – Enescu – Maria Tănase” dar şi despre trilurile Mariei Tănase.

Înainte de a se despărţi, întrebându-l pe „ latifundiarul dorurilor” de la „ Literatorul” ce vârstă are i-a urat: „Mulţi Ani înapoi, că vreau să nu îmbătrâneşti, cultura având nevoie de tine !”

Cum pot uita această vizită de care-mi este dor ? După încheierea discuţiei (la care am asistat), domnul Mircea ne conduce şi ne dă bani, tot din buzunarul său, cu generozitatea cunoscută, să plătesc un taxi, spre a-l aduce acasă pe venerabilul oaspete.

Acum, să ne gândim la boierul Mircea, aruncându-ne ochii pe câteva „File Risipite”, ce le-am prins eu în suflet:

* * *

„Mesteacănul subţire şi singuratic, în lumea pustie tremurând înfrigurat ca o mireasă abandonată.

* * *

„Silutea subţire şi ireală a unei femei pe peronul unei gări în care acceleratul nu opreşte niciodată”.

* * *

„ Graficianul Florin Pucă trecea într-o zi pe Calea Victoriei agale şi gânditor, cu barba lui nerasă de la botez, vestimentaţia bizară, urmat de câinele Paco (proprietatea obştii scriitoriceşti), extrem de vioi şi devotat. Depăşea două cucoane mai în vârstă, mirosind a levănţică şi dantelă veche, acestea se opresc şi una dintre ele se miră:

„ Ia uite Cheri, la lăţosul acesta. Numai javră îi mai lipsea…!”

* * *

„ Presimţind melancolicul Septembrie, luna de aburi şi miere, un stol de pescăruşi s-a înşirat pe acoperişul vilei, privind soarele ce se mistuia în zare, nemişcaţi ca nişte călugări în sutane albe. Când ultima zvâcnire de lumină a scăpărat în lumina albastră a mării, s-au ridicat deodată în zbor, planând către întinderea nesfârşită. Începeau vânătoarea de seară. Ruga lor păgână.”

* * *

„ O fată în casa aceea de la marginea oraşului cântând, cu geamuri deschise, la pianul bătrân şi bine acordat. O melodie suavă, un vals trist de Chopin cred, învăluitor şi melancolizant.

De îndată ce începea să cânte, din grădini, din pomii daţi în floare, de prin iarba abia săltată un roi de fluturi albi năvăleau în odaia de unde se auzea muzica. Zburau în rotocoale mici, apoi se aşezau pe lemnul negru al pianului, aripă lângă aripă, acoperindu-l ca o zăpadă tremurătoare, adormiţi de muzică.”

Mircea Micu, cel care le spunea într-o zi lui Fănuş Neagu şi actorului scriitor Alexandru D. Lungu (care nu mă cunoştea), recomandându-mă în glumă: „Ştiţi cine-i dânsul ? Omul nostru din Jamaica, venit la „Literatorul” azi să mai schimbăm o vorbă din dor de mine” era un om minunat, un romantic, un om de spirit, mult prea sensibil pentru timpurile de azi. A fost un boier al literelor române.

După ce am plecat de la „Cronica Română” iar dânsul s-a dus la o gazetă fondată de Macedonsky, de câte ori ne întâlneam întâmplător, pentru mine era o sărbătoare.

Plecarea boierului Mircea m-a îndurerat nespus. A plecat pe drumul nins de stele, oprindu-se probabil într-o stea. Maestre drag, pe unde –oi fi, îmi este dor de Dumneata !

Mihai Petrovici.