S-a acreditat uneori ideea că există o incompatibilitate funciară între
activitatea gazetărească propriu zisă și aceea de scriitor.
Dacă primul funcționează sub imperiul
urgenței și al găsirii subiectului fierbinte, ineditului surprins în forma sa
crudă, iar apoi relatat în spațiul unui cotidian, îndestulând cu dărnicie pofta
de știri și noutăți a cititorului, în schimb un text scriitoricesc adastă zile,
luni sau ani în sertarul autorului, într-o gestație creatoare, până la nașterea
în perfecțiune și includerea sa în cochilia unei cărți.
Jurnalistul surprinde efemerul, dându-i contur, culoare și
autenticitate, pe când scriitorul adaugă multe ingrediente din cămara
imaginației proprii, construind o ficțiune verosimilă, cu aparență de realitate,
bazată pe intuiție constructivă, talent ademenitor și meșteșug exersat pe
îndelete, pe care o dospește și o răscoace până se rumenește bine, pentru a o
servi la cină, prânz sau picnic, concediu sau week end, ca un desert cizelat
îndelung și cu migală oriunde fi-va cititorul ce îi va deschide cartea.
În această disjuncție între actualitate și perenitate se situează dilema
condeierului, pus să aleagă între a scrie sub auspiciile efemerității sau sub
condiția eternității.
În al doilea rând, scriitorul autentic este prizonierul perfecțiunii,
năzuind să adauge forme stilistice unice, în variante succesive sâcâitoare, dar
rezonând cu armonia simfonică a întregului text, pe când ziaristul alege cu
repeziciune forma cea mai potrivită și cea mai la îndemână pentru că rotativa
tiparniței nu se poate opri și nici lucrul la ziar poticni după capriciile lipsei de inspirație ale unui jurnalist, ori
alteori urmare a spiritului atingerii desăvârșirii ce nu își are loc într-o
redacție eficientă, în care o rotiță oprită în loc poate periclita o întreaga
ediție de ziar.
În pofida acestei pendulări continui între Scyla și Caribda (celeritate
versus perfecțiune jurnalistică), există un exemplu, desigur nu singular, în
istoria presei românești, întruchipat în persoana lui Ion Luca Caragiale.
Acesta este recunoscut pentru migala sisifică cu care își peria,
pieptăna, retușa și purica fiecare text (acribia proverbială i-a adus la un
moment dat porecla de „Moș Virgulă”), ceea ce oferă substanță reală sintagmei
de „chinuri stilistice”, în varianta modernă a „chinurilor tantalice”. Încă din
tinerețe a făcut gazetărie sub toate formele (de la simplu gazetar, corector,
corespondent de presă, redactor, până la aceea de conducător de ziar sau de
gazetă).
Între anii 1873-1875, acesta și-a făcut ucenicia la „Ghimpele”,
recunoscut ziar antidinastic, unde însă Caragiale a susținut o rubrică de
critică literară, primul său client fiind Al. Macedonsky.
Devine apoi „girant responsabil” (conform legii presei) la foița
opoziției liberale „Alegătorul Liber” (1875-1876), unde deține câteva rubrici
cu aspect anecdotic, persiflând în mod virulent „lipsa demnității
profesionale”, personificată de faimosul Karkaleki.
Un aspect definitoriu, în ceea ce îl privește pe I.L.Caragiale, în
postura de jurnalist profesionist, este faptul că acesta nu a înțeles niciodată
să aprobe „elasticitatea șirii spinării, umilitatea până la nedemnitate în fața
domnitorului și mai în genere în fața mai marilor zilei” (Șerban Cioculescu).
El nu avea profilul adulatorului sau conformistului, de aceea nu a
făcut, cum spuna criticul Șerban Cioculescu, „prea mulți purici” pe unde a
trecut, fiind mai degrabă un fel de „Ahasverus al redacțiilor”. Articole
incisive vor fi scrise de Caragiale și la ziarul „Timpul” (1878-1881), dar mai
ales la „Epoca” (1897), unde întâlnim adevărate capodopere de jurnalism
angajant: „Toxin și toxice”, „Caradale și budale”, „O lichea” (portretul lui D.
A. Sturza).
Despre acest om politic, Caragiale a scris un „reportaj” amplu,
intitulat „Culisele chestiunii naționale”, în anul 1896, referitor la
mașinațiunile lui A.D. Sturza, de a pune mâna pe conducerea Partidului Național
din Ardeal, prin intermediul lui Eugeniu Brote, în urma cunoscutului proces
împotriva Memorandiștilor.
După expatriere, la Berlin, a deținut chiar și o rubrică în „Universul”.
Din aceste colaborări de rutină la ziarul înființat de Cazavillan s-au
înfiripat genialele „Momente”.
Cititorul de azi nu ar putea bănui că perfecțiunea de stil, savoarea
inefabilă a fiecărui text își are sorgintea în cerneala de ziar, unde au apărut
prima dată. Chiar și articolele din „Moftul Român” (cele din prima serie,
respectiv 1893), rodul geniului de gazetar născut, dovedit de atâtea ori de
pana sa inspirată, au devenit piese „canonice” pentru orice manual de jurnalism
din zilele noastre.
Cu toate acestea, Caragiale nu a vrut să facă paradă de talent
scriitoricesc, de calofilie epatantă, de aceea și-a asumat cu conștientă
strășnicie și serviciul de cronicar politic, un rol ingrat, pe care și l-a
asumat cu nedisimulat „cinism”, în care trebuia să slujească și interese de
partid, dar și orgoliul său de om principial și nepărtinitor, de critic sever
dar drept, netemându-se de reacțiile dure ale puternicilor zilei (P.P.Carp,
Take Ionescu, Lascăr Catargiu, Al. Lahovary, M. Ghermani și mulți alții),
acoperiți de zeflemea fină, de ironie mușcătoare.
Dar nu doar acest stil i-a fost la îndemână, fiindcă întâlnim în creația
sa jurnalistică numeroase altele: pamfletul, parodia, pastișa, stilul anecdotic
etc în care observăm vervă tumultuoasă, umor de calitate, creații și invenții
lingvistice memorabile.
Care va să zică, acest corifeu al presei românești creează o
convingătoare conciliere între așa zisele scrisuri incompatibile, cel
scriitoricesc și cel gazetăresc, demonstrând că și unul și altul pot coexista
indubitabil, în mod fericit, adică simultan,
armonios și fertil.
Mai este însă un aspect care trebuie lămurit, în ceea ce îl privește pe
acest mare jurnalist român, și anume atitudinea sa față de colegii de breaslă.
La moartea acestuia, când abia împlinise 60 de ani, toată presa
românească a ieșit în chenar de doliu, anunțând tristul sfârșit.
O singură excepție ne-a pus pe gânduri, fiindcă cele scrise de acest
detractor au devenit nu doar păreri subiective, malițioase, anecdotice ci
dovezi folosite de unii detractori ai lui Caragiale.
Este vorba de Alexandru Ciurcu,
fost președinte al Sindicatului Ziariștilor, fost director al ziarului
„Timpul” iar, în tinerețe, fost coleg de redacție cu marele dispărut al
ziarului liberal „ Unirea democratică”, unde Caragiale era un simplu corector.
Ciurcu spune că I.L. Caragiale obișnuia să violenteze pe ucenicii
tipografi, el fiind nevoit să îl tempereze pe colegul său de redacție.
O a doua minciună sfruntată este aceea conform căreia Caragiale nu avea
nici urmă de stofă de ziarist, de talent, că
materialele scrise de acesta erau fără nici o noimă, un fel de
„galimatias”.
De aceea el, Alexandru Ciurcu, i le va corecta de fiecare dată, fiindcă
însuși Caragiale ar fi recunoscut cu sinceritate: „Știu că n-am talent la scris
și pace!”
Acest Alexandru Ciurcu comite și o altă infamie, de data aceasta la
adresa lui Mihai Eminescu. Cu un an mai înainte, acesta lansează în presă (Al. Ciurcu, „Eminescu
Din amintirile mele”, în „Adevărul”, nr.
7937, din 17 octombrie 1911) o versiune cu privire la
evenimentele din 28 iunie 1883, care s-ar fi petrecut, chipurile, la Casa Capșa
și unde, potrivit relatărilor lui Grigore Ventura, Mihai Eminescu, cu mintea
răvășită, ar fi amenințat cu pistolul pe soția lui Grigore Capșa.
Aceasta este o legendă urbană,
fără nici un sâmbure de adevăr.
Este adevărat că, în 1903, un fost ucenic tipograf, Al. Ionescu,
mărturisea faptul că I.L.Caragiale era
sever cu cei care comiteau greșeli în operațiunea de culegere a textelor diverselor
articole de ziar (să nu uităm că acesta răspundea de corectură, el fiind un
maniac al scrisului fără cusur, din punct de vedere ortografic și ortoepic).
Pe de altă parte, orice ziar ctitorit de Caragiale era impecabil din
toate punctele de vedere: conținut, ortografie, parte grafică, deoarece acesta
îndeplinea în redacție misiunea omului orhestră: era secretar, redactor, autor,
tipograf, corector, paginator și...director.
Toate treceau pe sub ochii lui, de aceea ziarul era foarte îngrijit,
făcut să placă ochilor cititorilor.
Avea o îndelungată experiență în acest domeniu. Astfel, în 1877,
redactase, de unul singur, ziarul umoristic săptămânal, „Claponul”. Tot în
același an, împreună cu Frédéric Damé, scoate „Națiunea Română”, un cotidian de
mare succes, interzis însă de guvern, fiindcă publica știri „scoase din burtă”,
cum ar fi căderea Plevnei, corespondențe de război, traduse însă din ziare
vieneze, și puse pe seama unui corespondent special al ziarului, aflat pe linia
frontului.
Avea intenția de a scrie chiar un roman, intitulat „Rotativa”, în care
să prezinte atmosfera din lumea redacțiilor, a presei.
De altfel, personajul său preferat, din lumea presei, reporterul
Caracudi, este un alter ego al lui Rică Venturiano.
Însă lucrătorii îl iubeau foarte mult pe Caragiale, era apropiat de ei,
spuneau glume, mâncau împreună. La prima serie a „Moftului Român”,
unde director figura I.L.Caragiale, redactor responsabil era Toni Bacalbașa,
lider al mișcării de stânga din România, motiv pentru care acest ziar va
ilustra în articolele sale situații și evenimente din această parte a
eșichierului politic românesc al vremii. Toate acestea dovedesc atitudinea lui
Caragiale față de presă, față de colegii de breaslă. Ca om, a avut scăderi
morale, lipsuri comportamentale, dar ca scriitor, ca jurnalist, a fost
impecabil iar opera sa este cu mult deasupra biografiei, care a fost așa cum a
fost, nimic mai bună sau mai rea decât a altora.
DAN TOMA DULCIU
VIENA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu