Cunoașterea tot mai profundă a
trecutului Văratecului trebuie negreșit a se complini cu parcurgerea presei
românești a ultimei sute de ani.
Fără îndoială, inserțiile jurnalistice, deși născute din viziuni personale
subiective, uneori fragmentare, contribuie în mare parte la compunerea unui tablou pluridimensional al trecutului
acestei cunoscute localități moldave.
Examinând publicațiile conservate în depozitele bibliotecilor publice,
respectiv ale Bibliotecii Academiei Române, cercetătorul va fi uluit de abundența
unor detalii neștiute, pline de pitoresc, unele părând la prima vedere
insignifiante, altele relevante, însă toate având o netăgăduită valoare documentară.
Alăturate cap la cap, ca un autentic puzzle, ele primesc în
prezent noi tâlcuri, contribuind la descurcarea unor controversate sau
tenebroase ițe ce urzesc canavaua unor episoade de istorie literară, descriu
figuri de legendă sau întregesc imaginea hieratică a Mănăstirii Văratec.
Evitând a mă conforma unui calapod mașinal de expunere a acestei teme, mărturisesc
cu sinceritate că, inițial, am fost ispitit să dezvolt acest articol, urmând o
rânduială cronologică, mai degrabă săvârșind
o liberă alipire de subiecte disparate, dar calibrate conform unei taxologii
savante.
În cele din urmă, am ales o cale de mijloc, de împăcare a celor două
tentații evocate mai sus, înfățișând cititorului un amestec de decupaje de
presă, nesupuse vreunui tipic estetic preconceput ori eludând disciplina impusă
unei axe paradigmatice, devoalând, totuși, un substrat sentimental irepresibil.
Acest demers dă glas unei pasiuni ce mă
mistuie, o chemare mereu reînnoită spre acel
topos ce definește triada sfântă: Mihai Eminescu-Văratec-Veronica Micle.
Prin urmare, voi începe cu reverberațiile
peisajului nemțean, cu scăpărări de miraj, armonios integrat mesajului poetic
eminescian, creionat de talentul de unicitate desăvârșită a unui mare savant
român: I. Simionescu.
Având
titlul „Spre Varatec”, această bijuterie revărsată pe filele unui ziar
al vremii (Viitorul) ne oferă surpriza și bucuria de a redescoperi o
splendidă operă literară, izvorâtă din pana unui îndrăgostit de gura de rai
luminind această așezare mănăstirească.
Fatalmente, spațiul nu ne permite
să reproducem în extenso acest articol, deși ar merita, astfel încât vom
prezenta cititorului doar câteva pasaje semnificative.
„Nu
ţi s’a întâmplat niciodată iubite cetitor, ca să pleci la drum atât de
posomorât de pe urma cine ştie căror necazuri, încât nici nu mai bagi în seamă
pe unde mergi ? Şi deodată, fără vrere, perdeaua de pe ochi se dă la o parte,
ca suflată de vânt. Te trezeşti, ca din senin, surâzând în faţa unei privelişti
ce-ţi răsare la o cotitură”.
Transfigurat, deodată privitorul devine atras
de ceea ce i se întâmplă:
„E linişte peste tot şi totuşi un val de sunet plăcute se râ’dică din
jur. Eşti altul. Te-ai închina, ai cânta, ai vrea să sbori. O tainică putere te
învăluie fără ştiinţă, te pătrunde pe nesimţite, te purifică, te înviorează. Izvórul
ei e în natura mută şi totuşi plină de glasuri, impasibilă şi totuşi atât de
seducătoare...........”
Aproape fascinat de peisajul ce-i apare în
fața ochilor, autorul continuă:
„E într’ânsa atâta exuberanţă de viaţă, încât topeşte carapacea cea
mai groasă de ghiaţă din jurul sufletelor. Rămâi locului şi admiri. Uiţi de
toate şi o priveşti numai pe ea. N’o înţelegi, dar îi surâzi ca unui prieten ce
te întâmpină primitor şi voios.”
Drumul spre Văratec este un drum al inițierii, care se
descoperă pe măsură ce pașii se apropie de ținta spre care te îndrepți, dar
atunci când o descoperi, totul se transformă:
„Un asemenea colţ de tainică influență a naturii îţi apare unde se
desparte drumul spre Mânăstirea Văratec, din şoseaua ce duce la Piatra, venind
din Tg.-Neamț. Pe mulţi care n’au altcum nici un sentiment pentru frumuseţile
naturii, pentru care cicoarea clipind din ochii ei albaştri e tot una cu piatra
ce arată numărul chilometrilor, i-am auzit dintr’o dată exclamând aice: „Ce
minunată privelişte ! Câtă frumuseţă, Doamne !“
Pe bună dreptate, autorul contemplă entuziasmat măreția dar și duioșia
catifelată a peisajului:
„Să umbli Carpaţii în lungul lor, de la Ceremuş până'n Gura Văii,
nicăeri nu vei întâlni atâta lumină blândă ce scaldă o lume de valuri largj şi
joase, oprite ’n loc de pieptul munţilor, fără trufia piscurilor semeţe, dar cu
seriozitatea îmbrăcămintei pădurilor. Intr’aceasta stă farmecul. O lume de
dâmburi netezite, fără un pripor, fără o coastă mai repezită, acoperite de
aurul grâului necosit sau de verdele
şters al păşunei în plină putere, împestriţate cu coroana plină a câtor-va
copaci resleți, crescuţi în voie şi învăluite toate în răsuflarea pământului,
translucida abureală din lunile călduroase, ce estompează forme şi culori,
îndulcind orbitoarea lumină a verii. Şi dacă te nimereşti în vremea cositului,
când atmosfera este plină de aroma ierburilor tăiate, sufletul florilor
împlineşte farmecul văzului. Nu e măreţia ce te ameţeşte, subjugându-te în
totul. E orizontul larg îmbinat cu straja munţilor; e un tablou ce nu te lasă,
nu te poate lăsa, indiferent”.
În acest decor idilic, autorul descoperă uimit o stupină de albine hieratice,
raliate sub forma unei așezări monahale de tihnă, reculegere și sfințenie,
înfrățite cu darul lui Dumnezeu, natura însăși:
„Bisericele şi chiliile din
Mânăstirea Văratecului sclipesc din înecul pomilor, ce se înfrăţesc cu ultimii
copaci din poala pădurii dese. Apar ca nişte fluturaşi strălucitori în haina
lor albă, lăsaţi grămadă pe covorul unei pajişte. Satul e ascuns într’o
îndoitură de teren, acoperit de crengile pomilor încărcaţi de rod. E linişte şi
soare. Aerul de munte mai aspru, cu miros de brad se domoleşte prin răsuflarea
aromitoare a pajiştilor înflorite”.
Bun
cunoscător al acestor meleaguri, I. Simionescu descrie cititorului cele
două locuri sfinte aflate în frățească vecinătate:
”Agapia
e ascunsă în fund de vale. Din ceardacul arhondaricului nu zăreşti decât
silueta dealului de la Groşi, prin partea ce o lasă tăetura în munţi a
pârâului. Bradul e până jos în albia râului; glasul cetinelor se amestecă cu al
valurilor, când vin năvalnic. E asprimea muntelui. Cauţi soarele. Ca să te
bucuri de tabloul florilor, scobori în poiana dinspre sat”.
În schimb, Văratec are o aureolă solară: „Dincolo,
la Văratec, soarele bate din plin: fugi la umbră de arşiţa lui. Orizontul e
întins, jocul luminilor variate.”
Însă ceea ce le definește, și prin aceasta le face unice, este
pragmatismul dar și gustul desăvârșit al perfecțiunii:
” Şi aice ca şi la celelalte mănăstiri, te
minunezi de simţul practic dar şi estetic, al celor dintâi sihastri ori
întemeietori, alegând pentru lăcaşul de rugă colţuri adăpostite, dar şi pline
de farmec totodată”.
Aflate sub ocrotirea sfântă a lui
Dumnezeu, aceste lăcașe de cult stau însă și sub pavăza nebiruitei Cetăți a
Neamțului, simbol de dăinuire și de demnitate:
„ Toate mănăstirile,
sihăstriile şi schiturile îngrămădite în această parte a judeţului Neamţ, plin
de peisagii neîntrecute mai mult decât oricare altul, nu sunt întâmplător
aşezate. Ele stau la marginea unei largi depresiuni în munţi. Pe toate le
străjuia Cetatea Neamţului, aninată pe colț de muche riporoasă de pe culmea
Pleşului. Ruina ei şi azi impunătoare, în cadrul pădurilor dese, înroşită de
bătaia soarelui” este descrisă magistral de marele povestitor humuleștean,
Ion Creangă: „îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de
vitele fugărite de strechie şi străjuită de ceucele şi vindereii, cari au
găsit’o bună de făcut cuiburi într’însa". (I. Simionescu, Spre
Văratec, Viitorul, 5 sept. 1927, p. 1).
Același limbaj gazetăresc,
cu certe valențe poetice, înbogățind moștenirea unei părți a presei românești
interbelice, îl regăsim în articolele dedicate unor nume de monahii, nevoite la
Mânăstirea Văratec.
Iată portretul
stareței Cleopatra Lazu:
„....nu mai puțin de 400 de suflete de
femei consacrate Domnului populează domeniul mănăstirei Varatec, a cărei
stareță, venerabial maică Cleopatra Lazu, cu toată vârsta înaintată are darul
ubicuității”.
Aceste este „subțirică precum un fir de-al
pânzei Maicii Domnului, care leagă diminețile crengile de trandafiri, cu fața
ca o petală de crin, uitată în file de Biblie, maica stareță e când la biroul
său din stăreție, când la atelierele de țesut, când la „restaurantul” măicuțelor, condus de maica Statchiu, mereu
în inspecție, ca totul să fie curat, bine și în ordine”. (text semnat de Fulmen,
Clipe de reculegere, Scrisori din Văratec, Viața la Mănăstire, Dimineața,
15.07. 1929, p. 10).
Mărturii timpurii
privitoare la prezența lui Eminescu sau Veronica Micle la Văratec ne-au
parvenit doar din surse orale, care probabil s-ar fi pierdut dacă nu ar fi fost
consemnate mai ales de jurnaliștii care au vizitat în decursul vremii Văratecul.
Iată un asemenea text jurnalistic, de la mijlocul secolului XX:
”Când venea la Văratec, domnul Eminescu locuia cam două-trei zile la
o maică sub pădure, mai sus de ţintirim, cea mai retrasă chilie din mănăstire.
Acu — nu mai este, cum nu mai este nici casa duduiei Veronica. Casa ei era pe
stânga, cum intri în mănăstire, avea cerdac larg sus. A ars înainte de războiul
celălalt”. (Al. Arbore, Iasul Literar 1964).
Cum arăta, oare, această casă ce a adăpostit-o pe Veronica Micle, și în
care aceasta și-a trăit ultimele zile, la Maica Fevronia Sârbu? Tot presa
vremii ne oferă răspunsul:
„Toată lumea de aci ştie că, în drumurile sale la Văratec, unde vara
locuia Veronica, poetul venind şi plecînd pe jos, scurta calea spre Tg. Neamţ,
trecând direct prin păduricea de mesteceni pe care o vedeţi. La aceste locuri
atât de frumoase se referă el atunci când scrie în „Călin", „de treci
codri de aramă" — adică pădurea de stejar de pe dealul Filiorului —- „de
departe vezi albind şi-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint" — adică
pădurea de mesteceni de la intrarea în Văratec. De altfel, bătrînii satului
Filioara şi azi îi zic acestei cărări, desfiinţată de noi spre a cruţa pădurea,
„potecuţa poetului".
Tot presa ne oferă amănunte privind o ipotetică locuință a Poetului, diferită
decât aceea de care toată lumea vorbește.
Iată ce spunea un interlocutor, în urmă cu
aproximativ o jumătate de secol, pasionat de trecutul acestor locuri, privind o
legendă amintind de o necunoscută locuință a Poetului:
”Interesant că, trecând pe poteca de sub cetini de la Văratec la
Agapia, am găsit şi aci pomenindu-se de o locuinţă a lui Eminescu, anume în
partea de sus, lângă fosta casă a lui N. Grigorescu şi locuinţa familiei
Vlahuţă” (Iașul Literar, 1964).
Deși episodul următor este des citat, îl vom reaminti și
aici, fiind înregistrat de condeiul unui jurnalist atent la astfel de detalii,
altminteri s-ar fi pierdut iremediabil:
„ La infirmeria mănăstirei am avut prilejul să stau de vorbă pe
îndelete, la începutul lui aprilie 1964, cu Epraxia Diaconu, în etate de 106
ani, o bătrână nu prea topită de povara anilor, destul de lucidă încă şi cu
aducere de minte.
— Mi
s-a spus că aţi împlinit 104 ani. Mulţi înainte !
—
Greşit, drăguţă, ai greşit. Am numărat taman 106 în toamna ce-a trecut. (Se
vede că după centenar, femeile au o altfel de cochetărie !)
Când aducem vorba despre Veronica şi Eminescu, bătrâna se îmbujorează la
obraz, devine chiar vioaie şi îmi povesteşte cu multe amănunte ce frumoasă era
„duduia noastră" încât stârnea invidia surorilor tinere aflate la
ascultare pe la maici, printre care şi povestitoarei de faţă, care pe atunci să
tot fi avut 15—16 ani” (Iașul Literar,1964).
Același jurnalist atent consemna:
„El o aştepta de obicei în Poiana Ţigăncii, ea urca pe cărăruia care
duce la punte şi se plimbau amândoi prin pădure. Cînd l-am văzut prima dată pe
domnul Eminescu era într-o dimineaţă. El cobora spre sat şi în curte la maica
Străinescu câţiva studenţi aflaţi în gazdă se întreceau la ridicat nişte
greutăţi de fier bombate la capete. Cînd l-au zărit, au alergat la portiţă
strigând : „Bună dimineaţa, domnule Eminescu, poftiţi la noi". L-au
înconjurat cu multă dragoste şi l-au tras în ogradă. Atunci am aflat cum îl
cheamă. Cînd m-am înapoiat de unde mă trimisese maica mea cu treburi, că eram
în ascultare la maica Dragnea, l-am văzut cum ridica greutăţi, îşi scosese
surtucul. Studenţii băteau din palme şi el râdea cu dînşii. În altă dimineaţă
l-am văzut stând cu duduia Veronica sub un nuc, la maica Macri. El stătea
rezemat de gard şi citea dintr-o hârtie, ea îl asculta jucându-se cu părul, că
avea un păr nespus de frumos duduia noastră. Eu numai îi furam cu privirea, că
nu-i îngăduit în canoane să se uite maicile la mireni...”
Cu intenție sau fără, presa vremii a
înregistrat, în urmă cu o jumătate de secol, o parte necunoscută a istoriei Casei
memoriale Veronica Micle de la Neamț.
Iată
un elocvent exemplu. Răsfoind revistele anilor 60, mai precis România
Literară (ediția din 13.03.1969), găsim la rubrica Voci din public
scrisoarea numitei Doina Munteanu, corespondentă din Timişoara, inserată sub
titlul „Amintirea Veronicăi Micle”.
Fără să știe, această corespondentă a revistei
a contribuit la salvarea acestei locuințe, am putea spune, fiindcă apelul ei îngrijorat,
înfățișând situația deplorabilă a locuinței poetei, aflate în pericol de a fi
demolată, a găsit ecou:
„La Tîrgu-Neamţ, pe strada V. I. Lenin nr. 16, în vecinătatea casei
memoriale „Ion Creangă“, despărţită de aceasta doar de către „Ozana cea frumos
curgătoare şi limpede ca cristalul“, se găseşte casa celei ce-a fost „o dulce
umbră trecătoare prin viaţa unui mare poet“, Veronica Micle. Placa de marmură,
aşezată în anul 1918 de către Nicolae Iorga, atestă acest lucru : „În această
casă a locuit vremelnic VERONICA MICLE, 1850-1889“. Casa este acum proprietatea
tov. Grădinariu Ioan. Vizitator de eşti,
acest bătrîn modest, cu tâmplele albite, te va întâmpina în pragul casei, cu
acea renumită ospitalitate moldovenească, te va pofti binevoitor să intri în
camera-muzeu (din nefericire, una singură), unde se păstrează: un pat de fier,
o oglindă mare, un birou de fag, un ceas deşteptător, un binoclu etc. Găsite la
mănăstirea Văratec, aceste obiecte şi încă multe altele, au fost lăsate, prin
hotărîrea lui N. Iorga, în custodia tov. Grădinariu Ioan, în anul 1919, de
către arh. Evghenie Ungureanu de la Mănăstirea Văratec, cu specificarea că au
fost luate de la maica Frevonia Sârbu (Sârboaica) la care a locuit poeta
Veronica Micle în anul 1889. Mulţimea obiectelor care au aparţinut poetei,
materialul iconografic, cât şi manuscrisele, ar putea transforma fosta casă a
părinţilor poetei în casă memorială, spre a păstra şi cinsti amintirea aceleia
care a fost Veronica Micle, inspiratoarea Luceafărului poeziei româneşti, Mihai
Eminescu. Casa este acoperită cu draniţă, ruinîndu-se pe zi ce trece. Pe lângă
faptul că plouă în mai multe locuri, ameninţă să cadă şi un perete, deoarece e
din lemn şi a putrezit. Mai mult, potrivit unor informaţii, casa, intrând în
planul de sistematizare a oraşului Târgu-Neamţ, este propusă pentru demolare,
în scopul lărgirii străzii. În acest caz, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă
al Judeţului Neamţ n-ar avea nimic de obiectat? In 1924, a existat un dr. C.
Papadopol, proprietar al petecului de pământ pe care se afla „bătrâneasca
clădire cu cerdac moldovenesc“, „căsuţa tăcută mitutică“ a lui Eminescu. Pentru
a scăpa de vizitele atâtor pelerini ce veneau să vadă acest lăcaş venerat (şi
pe care îi întâmpina cu câinii), ori de insistenţele intelectualilor botoşăneni
care, în schimbul unei sume, cereau să li se cedeze această proprietate pentru
înfiinţarea unui Muzeu Eminescu, Papadopol a săvârşit cel mai odios act, demolând
într-o noapte, în anul 1924, casa marelui poet. (Vezi Augustin Z.N. Pop —
„Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu“). Locuitorii oraşului
Tîrgu-Neamţ (şi nu numai ei) n-ar dori să se reediteze sinistra noapte de la
Ipoteşti şi în cazul fostei case a poetei-muze Veronica Micle. Cei în drept sunt
datori să dea un răspuns şi o asigurare. Poate că şi numele străzii ar fi mai
potrivit să fie cel al Veronicăi, dându-se numele lui Lenin altei străzi”.
Tot aceeași presă românească, de data aceasta de la Budapesta, ne
dezvăluie un detaliu interesant, referitor la monumentul poetei, de lângă
Biserica Sf. Ioan.
Se știe că mulți vizitatori au fost frapați de faptul că, inițial,
crucea de lemn, marcând locul de veci al Veronicăi Micle, era de o simplitate neobișnuită.
Care să fi fost explicația ? Tot
presa ne dezleagă misterul. În Foaia Noastră, anul V, nr. 2, din 15
ianuarie 1961, publicație a românilor din Ungaria, tipărită la Budapesta,
într-un articol dedicat Veronicăi Micle, se spune că aceasta și-a exprimat
ultima dorință ca pe crucea mormântului ei să nu se scrie nimic.
Neștiindu-se
acest ultim cuvânt al Poetei, sau din exces de zel, probabil a unuia care a
trecut cu de la sine putere peste ultima dorință a Veronicăi, s-a decis să se
scrie textul ce este neconform cu credința și dorința poetei: „Şi pulbere,
ţărână din tine s-a alege,/Căci asta e a lumii nestrămutată lege ;/Nimicul te
aduce, nimicul te reia,/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”. Un text
menit probabil să justifice așa zisul suicid. Însă, tot presa ne informează că,
la data de 17 august 1927, la mormântul Veronicăi Micle s-a ținut un serviciu
religios. Dacă persoana comemorată ar fi fost o sinucigașă, preoții s-ar
fi abținut să participe la o asemenea ceremonie plină de fast, fiindcă ar fi
potrivnică unor anumite canoane religioase.
Sticluțe
cu arsenic sau cu bromură de potasiu !
Funestul sfârșit al
Veronicăi Micle, după aproape 20 de ore
de suferință, agonie (comă), a stârnit, la o oarecare distanță de tragicul
eveniment, interpretări ce au deformat adevărul. Da, este neîndoielnic, nu a
fost vorba de o moarte naturală, dar în nici un caz un suicid.
Sunt multe argumente
care vin în sprijinul acestei afirmații, dar vom apela doar la câteva: martorii
oculari, medicii chemați în ajutor, Cantemir și Ursulescu, maicuțele care au
vegheat-o în ultimele ore de viață, Fevronia Sârbu și Evghenia Negri, fiica sa, Virginia, care o însoțea la Văratec,
martorii care au semnat Certificatul de Deces, și anume învățătorul Gheorghe
Alecsandru Popovici, Alexandru Bârsanu, funcționar la Primăria din Filioara, presa,
revistele care au publicat ferparul anunțând decesul, nu pomenesc în nici un
fel că ar fi vorba de sinucidere.
Mai ales presa, însetată de a publica fapte
senzaționale, nu ar fi ocolit acest eveniment. În fond, sinucideri au fost
multe, iar presa vremii este plină de asemenea știri tragice. Cum Veronica
Micle era deja un nume cunoscut, de ce ar fi ocultat mass media o asemenea
știre, dacă ar fi fost reală ?
Am căutat cu migală
în presa anului 1889 măcar o informație, una singură, care să evoce sinuciderea
acestei nefericite iubite a lui Eminescu.
Cum se explică atunci
această modificare de interpretare intervenită ulterior. Legenda apocrifă a
sinuciderii, lansată post factum, vindea bine operele Luceafărului
sau cărțile despre Eminescu, culegerile de poezie ale Veronicăi, biografiile
romanțate ale unui Baboianu sau Octav Minar, destinate „mademoazelelor”
visătoare, gospodinelor plângăcioase și sensibile.
Răspândită cu
repeziciune, narațiunea despre așa zisa sinucidere a devenit un fapt de
necontestat, menit a spăla imaginea oarecum întunecată a celei ce a fost muza
Poetului.
Oare așa a fost ?
Certificatul constatator de deces, întocmit de medicul Taussig, venit de la Iași,
este proba de necontestat: cauza morții a fost o congestie cerebrală, posibil un
accident vascular cerebral. Legea l-ar fi obligat să consemneze cauza
decesului, în situația în care ar fi constatat o suspiciune de suicid sau
otrăvire, intoxicație medicamentoasă, fie și neintenționată, ca să nu mai spun
de suspiciunea unei crime.
Unica publicație care amintește acest aspect, aducând unele precizări
inedite, pe care trebuie să le luăm de asemenea în atenție, este „Curierul
Român”, de la Botoșani, care, în nr. 28, din 10 august 1889, scrie negru pe
alb, evocând o posibilă intoxicație
medicamentoasă (adică o doctorie ingerată cu nerespectarea prescripțiilor
medicale): „anunțăm vestea tristă a încetării din viață a Doamnei Veronica
Micle, în ziua de 3 august 1889, din cauza unei intoxicațiuni cu bromură de
potasiu, pe care și-o administra pentru calmarea nervilor”.
Așadar, aici avem două amănunte capitale. Este amintit numele medicamentului
incriminat și, foarte important: nici vorbă de sinucidere !
Să vedem însă ce este cu această bromură de potasiu, care este o sare a acidului
bromhidric cu potasiul, cu formula chimică KBr.
Folosită sub formă de medicament, această combinație a fost larg
administrată ca sedativ și anticonvulsiv la sârșitul secolului
al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea.
Acțiunea sa chimică se
datorează ionului de bromură din compoziția sa. Bromura
de potasiu afectează însă serios mucoasa
gastrică, cauzând greață și stări de vomă.
Descoperit în jurul anului 1857, de către
medicul Sir Charles Locock, membru al Royal Medical and Chirurgical Society
of London, acest preparat a fost folosit mai întâi pentru tratamentul
convulsiilor epileptice la femei, apoi ca sedativ puternic. Din păcate (pentru
eficacitate sporită) se recomanda administrarea
de doze masive, capabile să producă somnolență,
dar care devin foarte toxice în unele cazuri.
În prezent, utilizarea acestei sări ca sedativ
este riscantă și se folosește pentru uz uman doar în cazuri extreme, deoarece în
doze mari are o toxicitate
ridicată, capabilă să producă chiar consecințe letale.
(Cine nu își aduce aminte de ceaiul suspectat că are bromură, de la cantinele
studențești din tinerețe, evitat cu obstinație de către băieți și fete ?)
Comparând patologia înregistrată de medici
sosiți la capătâiul muribundei, în ultimele ore de viață ale Veronicăi Micle,
cu efectele acestei substanțe amintite în articolul din „Curierul Român”
din Botoșani (al cărui redactor-șef era Scipione Bădescu, amicul lui Eminescu),
se observă că, pe lângă greața și vărsăturile inerente, această bromură de
potasiu produce pierderea concentrării și a memoriei, confuzie, cefalee și „bromism”
(reacții cerebrale, variind de la somnolență la comă, pierderea reflexelor sau
a reflexelor patologice, tremor, pierderea sensibilității neuronale, edem,
vorbire anormală, edem cerebral, delir, agresivitate, psihoză).
Din păcate, neluând în calcul acest
medicament pe bază de bromură de potasiu, biografii consideră cauza
morții Veronicăi Micle ca fiind o congestie cerebrală în urma otrăvirii
cu arsenic.
Desigur, pe policioara cu medicamente
din camera poetei s-au găsit câteva sticluțe de doctorii, dar nu cu arsenic
pur, instrumentul preferat al ucigașilor sau sinucigașilor, fiindcă acesta
este o otravă puternică, interzisă de legea de atunci a se lăsa la îndemâna
oricui, mai ales știindu-se că se poate folosi ca substanță letală.
Totuși, este adevărat că, în compoziția
anumitor leacuri, se foloseau cantități bine dozate de bromură de potasiu
sau de arsenic, inclusiv fiica Veronicăi primind asemenea medicamente de
la medicul din Băltățești, ca remediu pentru anemie.
Pe atunci, doctorii erau și spițeri,
adică farmaciști, având drept să prepare medicamente, pomezi sau siropuri, după
rețete proprii.
Medicul personal al Veronicăi
(fratele Maicăi Smara) fiind plecat din Bălțătești, altcineva a pregătit aceste
medicamente. Considerăm că medicul ce a trimis aceste leacuri, ori a greșit
formula, ori a încurcat sau amestecat substanțele din care erau făcute acele
medicamente.
Dar, lăsând la o parte posibile
speculații, să remarcăm faptul că ziarul din Botoșani ne-a arătat o informație
prețioasă, care schimbă radical narațiunea privitoare la așa zisa sinucidere a
Poetei.
Așadar, lăsăm la latitudinea
specialiștilor să stabilească dacă moartea Poetei ce își află somnul de veci la
Văratec este urmare a unei sinucideri sau a unui accident nefericit, constând
în administrarea fără nici o precauție a unor medicamente, noi doar punând în
evidență aceste amănunte care sunt extrase din relatările de presă !
Inaugurarea Monumentului Domniței Bălașa
Aflăm din nou din presă detalii
privind ceremonia de inaugurare a monumentului Domniței Safta Brâncoveanu, din
incinta mănăstirii Văratec, din data de 5 septembrie 1937, la care au luat
parte sobor de preoți, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, însoțit de
mitropolitul Nicodem, numeroase alte personalități culturale, oameni politici,
reprezentanți ai Eforiei Așezămintelor Brâncovenești.
Dimineaţă, s-a oficiat slujba religioasă, după care a urmat un parastas
pentru pomenirea domniţei Safta Brâncoveanu şi a familiei acesteia, chiar de
înşişi P. F. Patriarh şi de Î.P.S. Mitropolit Nicodem, asistaţi de un sobor de
15 preoţi. Răspunsurile au fost date de corul maicilor, condus de maica Antonia
Borş.
De față, pe lângă arhierei, credincioși și numeroși invitați, era
prezent și autorul sculpturii, maestrul I. Jalea.
Patriarhul Miron Cristea a desvelit monumentul, care a fost apoi sfințit,
ocazie cu care înaltul ierarh a ținut o cuvântare, subliniind printre altele
următoarele: „Chipul turnat în bronz al Saftei Brâncoveanu ne evocă în
memorie faptele atâtor aleşi voevozi şi boeri, figuri vrednice ale neamului şi
ale Bisericii- noastre Ortodoxe Române, care au destinat o însemnată parte
din avutul lor, sau tot ce au posedat,
pentru sfânta lor biserică şi credinţă, pentru cultura naţională şi pentru
atâtea aşezăminte de folos obştesc umanitare, mai ales spitaliceşti. Sufletul
lor adânc creștin, din care a ţâşnit ca din un izvor curat, cristalin, iubirea
către aproapele, şi nobilul lor sentiment de a-şi ajuta neamul, i-a îndemnat şi
hotărit la asemenea măreţe înfăptuiri.
Safta Brâncoveanu şi soţul ei, banul Grigore Brâncoveanu, aparţineau
acelei familii româneşti, din care au ieşit cei mai mari mucenici ai credinţei
moştenite -de la strămoşii noștri.”
In testamentul ei, Safta a unificat, sub cârmuirea unei singure
epitropii, atât Spitalul cât şi Biserica Balaşa, care a fost restaurată şi
înfrumuseţată de banul Grigore, cât şi azilul
de bătrâne sărace, pe care l-a clădit numitul Ban, toate sub numirea
unitară de „Aşezămintele Brâncoveneşti“. Acestora le-a dat un caracter nu numai creştinesc,
ci şiOrtodox, prin dispoziţia ei testamentară”.
În încheiere, Patriarhul a rostite aceste cuvinte: „In faţa mormântului
Tău şi a osemintelor Tale „Maică Safto“, făgăduim că ne vom osteni, — şi în
cele mai grele împrejurări şi mai simţite lipsuri — a salva moştenirea ce ne-ai
încredinţat şi a o susţine şi pe viitor, spre binele celor bolnavi şi nevoiaşi.
Iar sufletul Tău, care pluteşte azi aici— deasupra noastră—îl implorăm, ca
împreună cu noi să se roage milostivului şi a-toate-iertătorului Părinte din
Ceruri.” ( Cf. Universul, 8 Sept. 1937, p. 11)
Despre atelierele universității populare și
atelierul de industrie casnică de la Văratec
Se știe că Atelierul de industrie casnică de la Mănăstirea
Varatec, purtând numele ilustrei regine, a fost inaugurat de însăși suverana
României, la data de 1 iunie 1934. Acesta s-a clădit la inițiativa
Mitropolitului Pimen, având 18 camere.
Începuturile acestei minunate îndeletniciri ne sunt dezvăluite de presa
vremii, cu peste două decenii mai devreme.. Iată ce scria ziarul Opinia
(nr. 1169, din 25. 11.1910)
„Se știe că la mănăstirile Agapia și Văratec s-au înființat câte un
atelier de țesături, subvenționate de Ministerul Cultelor. Până acum, la
Mănăstirea Varatec, 18 călugărițe s-au deprins la meseria țesăturilor de mătase
și de pânză, pe care le execută sub direcțiunea unei maice trimise de minister.
Ele urmează și broderii. Pentru încurajare, s-a acordat un ajutor de 50 de lei
pe lună, la trei călugărițe din Văratec și au fost aduși acolo 500 de puieți de duzi, în vederea dezvoltării
culturii viermilor de mătase.”
În anul 1911, la Văratec este inaugurat
un curs de formare, după cum ne demonstrează ziarul „Mișcarea” nr.189,
an 3, din 31.08.1911: „La mănăstirile Varatec și Agapia vor funcționa, cu
începere de la 1 septembrie, câte o școală de adulte. Mitropolia a obligat pe
toate călugărițele și surorile să urmeze cursurile școlii de adulte până la
vârsta de 40 de ani.”
Dar Văratecul a fost și un focar de lumină a minții. Astfel, Universitatea
Populară „Solidaritatea”, funcționând la Mănăstirea Neamț, organiza cursuri
de cultură spirituală atât în incinta Mănăstirii Neamț, cât și la Mănăstirile
Văratec, Agapia sau în localitatea Humulești, fiind ținute de către profesori
universitari, arhierei, oameni de cultură. Produsul acestor conferințe era
destinat construirii unui cămin al acestei universități populare, la Mânăstirea
Neamț (cf.„Dimineața”, 5 iulie 1929, p. 8).
Teatru Popular în Poiana
Țigăncii
În urmă cu 50 de ani, oamenii de cultură ai Județului Neamț au avansat
propunerea de a se organiza, în aer liber, anual, în lunile de vară, un Festival
al teatrului popular.
De altfel, spuneau aceștia, o asemenea iniţiativă n-ar face decât să
continue o frumoasă tradiţie.
În anii 1907, 1908, 1909 şi 1910, câţiva localnici din Văratec au jucat,
în Poiana Ţigăncii, în lunile de vară, spectacolul popular numit Jianu.
L-au interpretat pentru sezoniştii veniţi la aer, la Văratec, la Agapia şi
Bălţăteşti.
Ideea s-ar cuveni reluată, spuneau ei: „Pentru sezoniştii de azi,
pentru turiştii străini, ce vin an de an tot mai mulţi să admire meleagurile şi
frumuseţile ţării noastre. S-ar ajunge, foarte curând, la un festival de
răsunet, care s-ar înscrie alături de
altele ce au loc pe alte meridiane”.
Actorii străini defilează la Văratec
„În minunata singurătate şi verdele decor al Văratecului, unde
căsuţele măicuţelor, cu umbrele diafane ale celor ce locuiesc într’ânsele, e
unicul spectacol”, cum atât de frumos scria aceeași Fulmen, o
delegație de artiști din străinătate, însoțită de ministrul culturii, sosește
să viziteze Văratecul (1929), venind de la București.
Trei impozante automobile nu întârziară să apară în zare şi, defilând
domol, intrară mândre pe portalul casei sfinte.
Iată
cum descrie autoarea această vizită:
„Aci, în pragul arhondaricului, venerabila stareţă Cleopatra Lazu,
înconjurată de statul său major, maicile Stalachia, directoarea atelierelor,
Pamfilia Ciolac, maestra covoarelor, Emilia, maestra broderiilor și Antonia
Borş, maestra corului, aşteptau musafirii de soi”.
Din somptuoasele mașini au coborât un faimos
regizor de la Berlin și o mare vedetă de cinema: „Aceștia erau marele
regizor german al vremii, Berger, şi starul de cinema, Werner Fuetterer
(1907-1991), partenerul Marcellei Albani, rămasă la Piatra. Încântaţi, oaspeţii
vizitară sfântul locaş, apoi atelierele, unde maicile numeroase lucrau harnice
la splendidele și renumitele covoare ale Mânăstirei.
O piesă rară pusă în lucru, de 40 metri pe 30, destinată Salonului Regal
al Gării de Nord, e clou-ul atelierului. La ea lucrează o echipă întreagă de
maici, căci trebuie să fie gata într’un an. Dar partea culminantă a vizitei fu
aceea a expoziţiei. Scoarţe cu mărgăritărele, frunze de liliac, flori de
muşcate stilizate, covoare ce păreau păstrate în foi de izmă şi flori de
busuioc din zestrea unei domniţe de altă dată, umplu pereţii sălii de recepţie
mănăstireşti.
Regizorul Berger cumpără o serie de broderii de pânză, unde măicuţele au
transpus în puncte albe de mătase, în fire străvezii dar trainice, atâtea
rugăciuni către Domnul, atâtea heruvicuri închise în inimile lor naive.
Efuziuni, felicitări, admiraţie şi marii artişti ai filmului Germaniei veniţi
în ţară spre a ne cunoaşte originalele frumuseţi, dispar pe poartă, urmaţi de
binecuvântările maicei stariţe şi ale întregului său stat major.”
Simplu, poetic, lapidar – iată jurnalul presei despre viața de zi cu zi
a Văratecului, de acum un secol.
Mercurial de..... Varatec
După Primul Război Mondial, autoritățile
au dorit să facă ordine în ceea ce privește tendința de creștere necontrolată a
prețurilor practicate în stațiunile de odihnă din România, pentru a încuraja
astfel turismul autohton.
În anul 1923, un ucaz venit de la
București stabilea care sunt stațiunile climaterice din țara noastră, printre
ele fiind trecută pentru prima dată și localitatea Văratec, ceea ce schimba
statutul său tradițional de așezare monahală.
Or, această clasificare aducea și o listă de
prețuri obligatorii, de taxe și de alte corvoade, dăunând tradițiilor și
cutumelor încetățenite aici, unde cei ce se cazau în căsuțele măicuțelor nu
erau turiști, ci „oaspeți” ai mânăstirii, nu plăteau nici un fel de taxă
de stațiune, și nici nu erau obligați să suporte alte angarale.
Prin aceste norme, statul impunea
prețuri fixe pentru cazare, mâncare și transport.
Ca urmare, în loc să încurajeze
turismul, această reglementare alunga vizitatorii tradiționali ai Văratecului,
care nu erau turiști dornici de petreceri sau distracție, ca în alte stațiuni
de odihnă, frecventând cazinouri, săli
de dans, sau ascultând concertele unor fanfare, ci erau oaspeții care, dimineaţa,
se plimbau la pădure, iar pe seară la poştă, pe luncă şi la dumbrava de
mesteacăn, denumită aşa de frumos, pădurea de argint...
Presa semnala această anomalie, iar
nouă nu ne rămâne decât să culegem aceste curiozități jurnalistice, cum ar fi,
de pildă, Mercurialul impus la Văratec pentru cumpărarea unor produse
alimentare aduse în piațeta din fața Mânăstirii, cunoscute de localnici drept „Poartă”.
Pentru
aducere aminte, să precizăm câteva dintre prețurile de acum un secol, la
transport, cazare și produse alimentare.
Să începem cu mijloacele de transport,
cărăușia fiind o ocupație larg răspândită în această parte a Moldovei, încă din
secolul XIX (amintim povestirile lui Ion Creangă, pline de umor, descriind
întâmplări anecdotice).
Existau numeroase landouri și trăsuri,
puse la dispoziția călătorilor, a excursioniștilor, prețurile nemaiputând fi
negociate, ci fixe, variind în funcție de distanță, număr de pasageri,
greutatea bagajelor. De exemplu, în urmă cu o sută de ani, pentru un landou,
transportând 6 persoane adulte, bagaj până la 200 kg, pe ruta Neamț-Mânăstirea
Văratec, tariful era de 325 lei, la sau
dinspre Piatra Neamț 425 lei, etc.
Pentru o trăsură, transportând trei persoane adulte, bagaj până la 100
kgr, pe ruta Paşcani - Mânăstirea Văratec, de exemplu, prețul era de 400 lei
ș.a.m.d.
Mai
ieftină era deplasarea de la Văratec la băile de la Bălțătești, astfel că tariful
pentru închirierea unei trăsuri, dus şi întors, era de numai 80 lei.
Din păcate, prin 1937, o asociaţie de automobile de curse a obţinut în
Piatra-Neamţ, de la direcţiunea poştelor, monopolul de a face curse spre și de
la localitățile balneoclimaterice de aici. Nimeni nu mai avea voie să
transporte călători şi localnicii, de asemenea, nu puteau să se urce în alte
mijloace de transport, decât în mașini cu patalama oficială.
Aceleași reglementări stricte fixau tariful pentru locuinţele monahale
de la Văratec, după cum urmează: O cameră cu două paturi şi lenjeria necesară, cu
acces la bucătărie, costa 30 lei/zi.
Toate
restaurantele şi ospătăriile din această localitate sunt considerate de o
singură categorie. (cf. Argus, 10 august 1923, p. 3).
În schimb, în anul 1925,
prețurile au fost modificate în ceea ce privește cazarea. Totuși, se opera o
reducere de 30 % la toate prețurile practicate la Văratec, pentru pensionari și
funcționari publici.
A fost odată ca niciodată.......când
la Văratec se juca tenis de câmp !
Vă vine să credeți sau nu, dar după
Primul Război Mondial în curtea Primăriei din localitate tineretul juca tenis
de câmp, pe un teren particular.
Văratecul datorează această unică distracţie
d-rei Margot Greceanu, care a avut curajul să aducă o notă de modernism în
această atmosferă îmbibată de tradiționalism.
În anul 1925, când jurnalistul
vizitator se documenta pentru a scrie despre Văratec, această curajoasă tânără
se afla la Paris, în călătorie de nuntă, dar a intrat în istoria localității
pentru ideea de a amenaja un primitiv teren de tenis la poalele munților (Ziarul
„Dimineața”, 22 iulie 1925, p. 11).
DAN TOMA DULCIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu