Ella Ungureanu - Mihai
E sâmbătă, sfârşit de săptămână!
Angela şi Yanis, după o săptămână grea, şi-au permis să doarmă mai mult în dimineaţa asta. După ce s-au trezit, au mers la bucătărie să facă împreună cafeaua. O pregătesc după un anumit ritual pe care, fiecare, îl respectă cu sfinţenie.
Cafeaua e gata.
Au mers în sufragerie. Angela a pus platoul cu cele două ceşti de cafea fierbinte pe măsuţa rotundă, ce desparte cele două fotolii adânci şi moi. Apoi, fiecare s-a aşezat pe fotoliul lui.
Dinspre fereastră, prin perdeaua fină de dantelă, pătrunde lumina caldă, de primăvară, ce se împrăştie în toată camera.
În faţă, e biblioteca cu sute de cărţi şi zeci de casete audio şi video. Cărţile au coperte din piele şi titluri cu litere aurii. Tot în bibliotecă se află televizorul şi combina muzicală.
De pe comodă, o lumânare aprinsă răspândeşte miros de vanilie. Lângă lumânare, Angela a aşezat o vază mare, albă, din porţelan, în care a pus bujorii de culoare roşu intens, oferiţi de Yanis cu o zi în urmă. Mirosul de vanilie se contopeşte cu cel al bujorilor parfumaţi.
Yanis merge la combina muzicală şi pune casete cu muzica romantică a tinereţii lor.
E o atmosferă caldă, intimă, o atmosferă care, de altfel, si-o creează săptămânal. E prilejul de a se bucura unul de altul şi de a discuta problemele de familie.
- Cafeaua e delicioasă! spune Yanis. Ai dormit bine, draga mea?
- Da! Eram foarte obosită, zice Angela. Dar tu?
- Şi eu am dormit bine! Ce frumoasă e muzica, ne aduce aminte de anii tinereţii noastre.
- Eeei... dar şi acum suntem încă tineri, dragă Yanis. Să-l lăsăm pe Thomas să doarmă mai mult! E obosit şi el!
- Da, sigur! Are un program şcolar încărcat! zise Yanis.
- Yanis, ai observat că, în ultima vreme, Thomas, fiul nostru, e de nerecunoscut? E adevărat că e adolescent, însă, observ că vrea să se îndepărteze de noi, ca părinţi, că ne ascunde nişte lucruri şi că trece cu uşurinţă de la o stare de spirit la alta. E ceva în neregulă cu el! E la o vârstă critică, cu transformări psihice şi trupeşti, dar noi trebuie să fim alături de el, mai mult ca oricând. Te rog, ca, într-o zi, când vei fi mai liber să stai de vorbă cu el, aşa ca de la bărbat la bărbat. Tu ştii că eu sunt foarte discretă şi-mi este foarte greu să intru în intimitatea lui.
*
Thomas aduce foarte bine la chip cu mama lui, Angela. Este elev în clasa a X-a la un liceu de informatică din Bucureşti.
- Ce bine că ai venit, tată, să mă iei cu maşina de la şcoală şi să mă duci acasă! Ce zi frumoasă e! Nu-ţi vine să intri în casă!
Au mers o porţiune de drum pe şoselele aglomerate ale capitalei, apoi au coborât din maşină, când au ajuns în dreptul parcului aflat în apropierea blocului în care locuiesc.
- Thomas, te invit la o plimbare!
De fapt, Yanis voia să stea de vorbă cu el.
*
A trecut de mult echinocţiul de primăvară. Zăpezile şi zilele reci au devenit o amintire. Zambilele, lalelele, anemonele şi bergeniile cu petalele lor în culori vii, zâmbesc la soare.
Soarele, de pe un cer albastru cu nori albi şi pufoşi îşi trimite razele blânde către ele.
Magnoliile şi arbuştii de azelee înfloriţi conpletează tabloul primăvăratic.
Toţi pomii sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Pe covorul verde, crud, de gazon, păpădia e o pată de culoare.
Fluturii multicolori şi jucăuşi ocolesc trecătorii, cu tandreţe. Păsările ce-şi au cuiburile în copacii înalţi îşi fac auzit trilul lor de fericire.
Privind acest tablou, eşti copleşit de imaginea vie a parcului.
A renăscut natura şi o dată cu natura, omul!
Yanis şi Thomas şi-au găsit o bancă discretă în parc, la umbra unui liliac înflorit, unde pot avea intimitatea lor.
În jur, oameni de diferite vârste se bucură din plin de ceea ce văd. E primăvară!
- Thomas, vreau să ne bucurăm de ziua de azi, care e atât de frumoasă, încât trebuie să o privim ca pe un cadou primit de la natură.
- Da, tată, primăvara e anotimpul meu preferat. Simt că renasc o dată cu ea. Dar, primăvara asta îmi place cel mai mult, zise Thomas.
- Mă bucur că-ţi place, dar mai ai până la vacanţă, când te poţi plimba în voie.
- Da, la Paşte vom lua vacanţă.
- Cum mergi cu şcoala, dragul tatii?
- Cu şcoala, o duc bine, zise Thomas, cu o jumătate de gură.
- Fii sincer, îţi creează probleme vreun profesor? Ai nevoie de meditaţii la vreo disciplină?
- Ooo, nu, nu! Nu te gândi la asta, tată!
- Atunci, ce-i cu tine? De ce te-ai schimbat? A observat şi mama ta. Poţi să-mi spui orice! Întotdeauna părinţii au descurcat problemele copiilor.
- În ce sens m-am schimbat?
- În primul rând că întârzii când vii de la şcoală. Eşti cu gândurile departe. Nu eşti atent când vorbesc cu tine! Te-am observat când priveai fix într-un loc, fără să mă observi!
- Am făcut eu asta? Nu cred! zise Thomas.
- Da! Uneori, eşti foarte trist, fără motiv, alteori, radiezi de fericire! Alteori, treci foarte repede de la o stare la alta, fără vreo explicaţie. E nevoie să mergem la psiholog?
- Nu, tată! Îţi spun adevărul! M-am îndrăgostit de Miruna. Este o colegă de an, la acelaşi liceu, numai că este la clasa de engleză. Este chipeşă, are un comportament politicos şi este premiantă.
- Dacă are aşa multe calităţi, de ce eşti aşa trist, uneori?
- Sunt trist pentru că părinţii ei, nu îşi doresc să aibă un prieten. Consideră că o încurcă la învăţătură. Sunt foarte exigenţi cu ea. Sunt foarte trist că nu-i dau voie să se întâlnească cu mine, aşa cum îmi doresc! Mie îmi este tot timpul dor de ea! Când suntem împreună sunt în al nouălea cer, iar când nu e cu mine, îmi vine să plâng! Eu nu am mai fost îndrăgostit, tată!
- Dragul tatei, mă bucur că simţi primii fiori ai dragostei şi că te-ai îndrăgostit de o fată cum se cuvine. Cu privire la atitudinea părinţilor ei, faţă de prietenia voastră, ei au puţină dreptate. Miruna trebuie să le promită că va învăţa şi cât timp va fi prietena ta, iar tu trebuie să le dovedeşti că eşti un băiat chibzuit. Trebuie să le dovedeşti că eşti un lucru bun în viaţa fiicei lor. Sigur, asta necesită ceva timp. Dar, poate faci în aşa fel, încât să o cunoaştem şi noi pe Miruna. Adică eu şi mama ta.
- Am înţeles, tată!
După această discuţie, au pornit spre casă! Erau aşteptaţi!
Au intrat în bloc şi au urcat scările. Yanis a sunat la uşă. Angela a deschis uşa şi, disperată, i-a spus:
- Yanis, bine că ai venit! Sora ta, Lena, a sunat ca să te anunţe că, tatăl tău, Hans a răposat. A făcut infarct şi a pierit subit.
Yanis a rămas năucit, după trista veste primită. Nu-i venea a crede. Acum trei zile a vorbit cu el, la telefon şi era bine.
Yanis a început să plângă, în hohote. Şi-a adus aminte de ultimele lui cuvinte: „Ai grijă de tine, tată!”
Da, el, Yanis, nu mai are părinţi. Doamne... cât de greu îi este!
Chiar dacă era departe, ştia că există şi că avea şi el un tată!
El era eroul lui!
Angela, nu ştia ce să facă pentru a-l linişti.
Abia acum, a înţeles Yanis, cât de mult l-a iubit pe Hans, cel pe care l-a cunoscut în urmă cu doar câţiva ani. Dar... era vorba şi de glasul sângelui!
După ce s-a liniştit, s-a interesat când are avion către Nürnberg. Au cumpărat două bilete pentru el şi Angela, în aceeaşi zi. Din Nürnberg au închiriat o maşină către Warburg.
Au ajuns târziu, în noapte. Hans era deja depus la o biserică catolică, situată nu departe de casa lui.
I-a impresionat, în primul rând, clădirea bisericii: foarte înaltă, construită din piatră, în care se îmbina stilul romanic cu cel gotic. Intrarea s-a făcut printr-un turn cu ceas, cu acoperiş ascuţit, apoi a urmat biserica propriu-zisă, tip hală cu trei nave, cu un interior spaţios. Vitraliile cu scene biblice sunt adevărate opere de artă.
Au fost întâmpinaţi de surorile lui, Lena şi Sarah, şi de Hana, soţia lui Hans, care erau de nerecunoscut, cu chipurile lor împietrite de durere şi purtând haine cernite.
Yanis ar fi vrut să-l mai vadă o dată pe Hans, dar sicriul era închis. A suferit foarte mult!
Ar fi vrut să-l privească, chiar dacă era fără suflare. Să-i mulţumească, să-i ceară iertare, să-şi ia „la revedere”!
Încet, încet, biserica s-a umplut de rude şi de cunoscuţi ai lui Hans, îmbrăcaţi în haine sobre şi purtând în mâini buchete mari de flori.
A urmat o slujbă specială, ţinută în limba germană de preotul bisericii. Yanis şi Angela nu înţelegeau ce spune, dar au respectat solemnitatea momentului. Ştiau că preotul se roagă pentru iertarea păcatelor defunctului lor tată.
După slujbă, cei prezenţi la priveghi au scris în cartea de condoleanţe. A scris şi Yanis:
„DRAGĂ TATĂ,
Te-am cunoscut atunci când speram cel mai puţin. Din ziua în care te-am întâlnit am devenit un om întreg! Pentru că eu, mereu mi-am dorit un tată!
M-ai primit cu căldură, mi-ai dat sfaturi, mi-ai fost exemplu!
Au trecut câţiva ani de atunci... dar mie mi se pare că te cunosc dintotdeauna.
Aş fi vrut ca mama să fi trăit atunci când te-am cunoscut. Pentru că tu... ai fost UNICA EI MARE IUBIRE! Dar... nu aş fi vrut să fi fost acum, când pleci!
Îţi mulţumesc că ai făcut parte din viaţa mea!
Drum bun către CALEA LACTEE, acolo unde te vei reîntâlni cu mama!”
Apoi, primarul oraşului a ţinut un discurs funerar, în memoria lui Hans.
A doua zi a avut loc slujba de despărţire finală, de la cimitir.
Cimitirul era plin de cunoştinţe şi rude, care l-au însoţit pe Hans pe drumul fără întoarcere. Hans a fost mai întâi primar, apoi consilier local al oraşului Warburg şi, nu în ultimul rând, un iscusit om de afaceri.
Încolonaţi, toţi cei prezenţi au transmis condoleanţe membrilor familiei lui Hans.
- Ce urmează după înmrmântare, Sarah? întreabă Yanis.
- Ştii, spune Sarah, noi, catolicii, credem în Purgatoriul, adică locul în care sufletul aşteaptă să intre în rai. Considerăm că judecata de apoi are loc imediat după moarte. Nu credem în vămile văzduhului ca voi, ortodocşii. La noi nu se fac parastase, nu se fac colive, gândind că îi putem ajuta pe cei plecaţi doar prin rugăciune, indulgenţă, post.
Însă, tata ne-a lăsat cu „limbă de moarte” să împărţim pachete cu mâncare gătită, aşa cum a văzut el că făceau femeile din România pentru bărbaţii şi fiii lor pieriţi pe front. A fost impresionat profund de evlavia, smerenia şi mărinimia lor. Aşa că, vom împărţi pachete celor prezenţi la înmormântare şi unei case de bătrâni.
Pe Yanis l-au mişcat cuvintele surorii sale. Aşadar, Hans a vrut să respecte ritualul pe care l-a văzut la noi, la ortodocşi, în România. Prin acest gest, Yanis l-a simţit mai aproape pe tatăl său.
*
După înmormântare, Lena şi Sarah i-au invitat acasă la ele pe Yanis şi Angela.
Au servit masa afară şi au stat de vorbă. Lângă cele două surori se aflau şi soţii lor: medicul Alexander Becker, soţul lui Sarah şi profesorul Paul Reitman, soţul Lenei. Hana s-a îngrijit ca servirea mesei să se facă în cele mai bune condiţii.
Era o zi frumoasă de primăvară. Verdele crud al viţei de vie le induce un sentiment de linişte şi armonie. Temperatura era plăcută. Adia un vânt călduţ.
Au vorbit despre Hans.
- Yanis, să ştii că tata, de când te-a cunoscut a devenit un alt om, spune Lena. Îl suprindeam abătut, căzut pe gânduri! De multe ori şi lăcrima. Se comporta de parcă se simţea vinovat de ceva. Îi reveneau des în minte secvenţe din războiul crud, care i-a zguduit sufletul şi l-a lăsat cu infirmitate la picior.
- Şi eu m-am schimbat de când l-am cunoscut pe tata, zice Yanis.M-am simţit un om împlinit, cunoscându-mi tatăl.
A venit momentul despărţirii. S-au despărţit greu, profund îndureraţi. Surorile lui şi-au pierdut stâlpul vieţii, iar el, Yanis, şi-a pierdut eroul vieţii lui.
Hans îi unea, ca tată!
Îi vin în minte zeci de întrebări: cum va trăi de acum înainte, când a rămas fără tată?
Chiar dacă era departe... îl ştia acolo! Exista! Vorbeau săptămânal, la telefon. Hans îi povestea despre război, iar el îi povestea tot timpul despre mama lui, Ruxandra.
Oare ce se petrecea atunci în sufletul lui? Oricum, îi făcea plăcere când vorbea despre Ruxandra. E măgulitor să ştii, că o femeie cum a fost ea, te-a iubit doar pe tine, O VIAŢĂ... şi, mai ales, în lipsa ta.
Înţelegea că povestea lor face parte din dramele războiului, al celui mai crunt război şi reprezintă TRECUTUL.
Dar, cel mai mult, îl obseda întrebarea: ce relaţii va avea cu surorile lui? Se vor mai întâlni vreodată?
*
Au ajuns în ţară.
Timpul a trecut cu o viteză ameţitoare.
A trecut primăvara, vara şi a venit toamna.
- Angela, ce ar fi ca, diseară, să servim cina în oraş?
- Mergem în centrul istoric al oraşului, ne plimbăm, apoi găsim un restaurant unde să servim masa. De mult nu am mai ieşit la restaurant.
La terminarea programului, s-au urcat în maşină şi au plecat spre centrul istoric.
Au ajuns. Era un Bucureşti, într-un amurg de toamnă, roşiatic, ca jăraticul. Norii negri şi grei acopereau cerul. Frunzele au căzut de mult. Natura e dezgolită. E o zi caldă. Lume multă, ieşită la plimbare; în majoritate sunt tineri gălăgioşi.
Oraşul, încet, încet, se cufundă în întuneric.
Încep să se aprindă luminile.
Se opresc la un restaurant care e pe placul lor.
Ospătarul le iese în întâmpinare şi-i întreabă unde vor să se aşeze. Ei spun că vor să stea la o masă discretă. Nu era greu de găsit pentru că, încă, nu e aglomerat în restaurant.
Şi-a ales fiecare meniul preferat.
- Ai avut o zi grea azi, la serviciu? întreabă Yanis.
- Obişnuită! Numai că e un volum mare de muncă! Noroc că îmi place ceea ce fac! Am înţeles că managerul îmi mai aduce un coleg care să-mi preia din atribuţiuni, zise Angela.
- Am vrut să profităm de faptul că Thomas e plecat la munte cu colegii lui şi să ne facem timp pentru noi.
- Sunt bucuros că Thomas are o prietenie frumoasă cu Miruna, că se ţin de carte, că l-au acceptat şi părinţii ei. Apropo, sunt împreună la munte, da?
- Da, zise Angela. Nu ar fi mers Thomas fără ea. Şi eu sunt mulţumită de prietenia lor. E o prietenie frumoasă, în care se sprjină unul pe altul şi se stimulează reciproc la învăţătură. Apropo, azi noapte am avut un vis: se făcea că sunt nevoită să-mi caut un alt loc de muncă. Mă întrebam în vis: de ce trebuie să-mi caut loc de muncă în altă parte? Mă frământa în vis această întrebare, căreia, bineînţeles, nu i-am găsit răspuns.
- E doar un vis, draga mea! Problema e că, au trecut atâţia ani de la revoluţie şi ne confruntăm cu o tranziţie greoaie, dificilă, de la economia centralizată la cea de piaţă. Privatizarea este foarte lentă, inflaţia este ridicată, şomajul creşte de la o zi la alta. Au apărut o serie de revolte sociale. P.I.B.-ul a scăzut sub cel din 1989. Declinul economic e sever. Ţara noastră nu este în stare să ţină pasul cu alte ţări foste comuniste. Corupţia e în floare. E un haos economico – social. Avem o legislaţie ambiguă. Companiile privatizate au ajuns rapid la faliment. Mulţi români pleacă în străinătate să lucreze, pentru că în ţară nu mai sunt locuri de muncă. Şi chiar dacă ar fi, sunt foarte prost plătite.
- Aşa este, Yanis, dar, din păcate, noi, ca familie, nu putem face mare lucru. Suntem la mâna guvernanţilor.
- Astăzi, am fost la Oficiul juridic, zise Yanis, şi am aflat că firma are foarte multe litigii, pe rol. Există foarte multe sume de bani nerecuperate de la beneficiari. De ordinul milioanelor de lei. Directorul general a dat marfă pe încredere unor societăţi sau persoane fizice autorizate cu care avea sau nu contracte încheiate. Unora, le-a spus chiar să plătească atunci când pot. Alte sume nu pot fi recuperate pentru că nu se cunoaşte adresa celor care au cumpărat marfa. În aceste condiţii, firma nu poate merge decât spre faliment. Trebuie să ne reorientăm. Să ne deschidem o firmă proprie. Aşa, vom avea şansa de a învăţa lucruri noi. Vreau să folosesc cunoştinţele mele de automatică, deschizând o firmă ce va avea ca obiect de activitate prelucrarea informaţiei prin folosirea computerelor (calculatoare electronice). Vreau să angajăm tineri ingineri, absolvenţi ai facultăţii de informatică, ce vor creşte sub oblăduirea mea. Eu mă voi ocupa de toate formalităţile înfiinţării firmei, care nu sunt puţine. În România e foarte multă birocraţie, nu ca în alte ţări. În Danemarca, de exemplu, înfiinţarea unei firme se face în baza unei cereri şi a unei declaraţii la fisc. Aş vrea să îmi fii aproape în această iniţiativă.
- Yanis, nu te supăra! Eu vreau să rămân în continuare la acelaşi loc de muncă. Nu mă văd lucrând pe cont propriu.
- Angela, dar acesta este viitorul! Toate companiile se vor privatiza.
- Poate!
- Pe de altă parte, până se pune pe picioare firma, trebuie să avem un venit sigur în casă. Eşti convinsă că vei avea un venit sigur pe termen lung?
- Eu cred că da!
- Angela, eu vreau să înfiinţez firma şi pentru fiul nostru. Mâine-poimâine va termina studiile şi-i trebuie un loc de muncă. Nu vreau ca unicul meu copil să plece la muncă, în străinătate!
- Bine, sunt de acord să înfiinţezi firma! Dar, eu vreau să rămân la actualul loc de muncă. Nu vreau să plec pentru a nu risca! Te vei descurca tu şi fără mine!
- Angela, dar am nevoie de un om de încredere la firmă, cât timp voi fi plecat! Nu e vorba de risc. Avem bani să ne descurcăm până vom pune firma pe picioare. Vom închiria un spaţiu, vom face împrumuturi de la bancă, ne vom descurca, aşa cum se descurcă toată lumea.
- Deocamdată, pe mine nu mă clinteşti! Vom vedea mai târziu!
Au fost ultimele cuvinte ale Angelei, care, desigur, l-au mâhnit tare mult pe Yanis.
*
Cu multe eforturi şi cu multe nopţi nedormite, Yanis a reuşit să deschidă firma de IT.
- Alo, sunt Yanis! Gigi Pătraşcu?
- Da, Yanis! Eu sunt! Ce faci dragul meu coleg?
- Sunt bine, sănătos, dar văzând evoluţia economico – socială a ţării, m-am hotărât să-mi deschid o firmă de IT. Tu, ca decan al facultăţii de informatică, îmi poţi recomanda un număr de cinci studenţi, dintre cei mai buni, din anul terminal, care să lucreze la mine, în domeniul IT?
- Da, sigur, cu multă plăcere! Vino la facultate şi ia legătura cu ei.
Au fost aleşi un număr de cinci tineri, din care trei fete şi doi băieţi, care şi-au dorit să lucreze la firmă. Li s-a promis un salariu mulţumitor.
Alin şi Ciprian sunt din Bucureşti şi provin din familii de profesori.
Ramona este din Suceava şi provine dintr-o familie de oameni de afaceri.
Dana este din Constanţa, fiică a unui ofiţer de marină.
Numai Alexia provine dintr-o familie de oameni modeşti, din Giurgiu. Părinţii ei sunt muncitori şi au întreţinut-o cu greu la facultate. Pentru ea, serviciul ăsta e foarte important. Cu salariul primit îi despovărează pe părinţi de sarcina întreţinerii ei. Şi ea, le-a răsplătit efortul, ajungând şefă de promoţie. De înălţime medie, cu păr şaten, ochii negri ca mura, piele deschisă la culoare, nasul cârn, buze senzuale, Alexia are un chip tare plăcut, pus în evidenţă de tunsoarea gen „Mireille Mathieu”. E o persoană luminoasă, cu un zâmbet cald şi voce catifelată. Având o sensibilitate aparte, la orice discuţie se înroşeşte şi lasă privirea în jos. Ea este altfel decât ceilalţi colegi. Nu cere nimic şi nu vrea să deranjeze pe nimeni. Îl respectă cel mai mult pe patronul firmei. Pentru ea, cuvântul lui e literă de lege. Datorită firii ei, colegii ei, cumva, au izolat-o.
Într-un sfârşit de săptămână, Yanis avea nevoie de un angajat care să dea nişte informaţii IT unui client serios al firmei. I-a contactat pe toţi salariaţii, însă, numai Alexia a răspuns chemării patronului.
Era la părinţii ei, la Giurgiu. A urcat în primul taxi şi a ajuns la firmă în timp util. A răspuns cu rigurozitate tuturor solicitărilor clientului. În baza răspunsurilor date, clientul şi-a reînnoit, cu firma, contractul de prestări servicii.
Din acea zi, Yanis a început să o privească altfel pe Alexia, adică diferit faţă de ceilalţi colegi ai ei Pentru că ea... era altfel!
Luni, toţi angajaţii s-au prezentat la firmă. Yanis nu le-a reproşat nimic celor care nu au răspuns la chemarea lui. S-a comportat de parcă nu s-a întâmplat nimic.
Aşa... au trecut câteva luni.
Yanis a fost răpus de o răceală cruntă.
A doua zi, trebuia să se prezinte la unele firme din ţară, pentru negocierea unor contracte importante. I-a întrebat pe toţi cei cinci angajaţi dacă vor să-i reprezinte firma la negocieri. Alexia, văzând că niciunul dintre colegi nu s-a oferit, a zis cu jumătate de glas:
- Domnule director, voi merge eu la negocieri în locul dumneavoastră. Dar să mă instruiţi ce trebuie să fac.
Yanis i-a explicat cu lux de amănunte ce trebuie să facă, iar Alexia l-a înlocuit cu succes.
Alături de ea a fost şi avocatul firmei.
Dincolo de timiditatea ei, Alexia are o inteligenţă vie, ascuţită. De data asta, s-a dovedit a fi şi o bună negociatoare.
Într-o zi de vineri, când toţi colegii ei au plecat mai devreme de la serviciu, Alexia lucra de parcă rostul ei era munca. Era şi foarte tristă în ultimul timp.
Yanis i-a observat de mult timp tristeţea din privire. S-a apropiat de ea şi a întrebat-o:
- Ce se întâmplă cu tine, Alexia? De ce eşti tristă tot timpul?
- Domnule director, sunt foarte supărată! Tatăl meu are cancer în grad terminal. Pur şi simplu nu am nicio bucurie de la viaţă. El este sprijinul meu moral.
- Îmi pare rău, Alexia! Ce vârstă are tata?
- 56 de ani. Este pensionat pe caz de boală. Ambii părinţi caută să mă protejeze, dar eu văd că tristeţea a pus stăpânire pe sufletul lor. De multe ori, caut să stau mai mult la serviciu, pentru ca să nu le mai văd tristeţea. Ei... s-au avut unul pe altul. Pentru mama, despărţirea de tata înseamnă năruirea vieţii ei.
Ochii i se scăldau în lacrimi, iar lacrimile îi innecau cuvintele.
Yanis a rămas uluit de cele aflate. I-a luat mâna tremurândă în a lui şi i-a spus:
- Eu sunt aici, nu te voi lăsa singură!
Alexia şi-a tras sfios mâna din a lui, înroşindu-se toată. „Nu se cuvine aşa ceva”, zice în gândul ei.
În jurul orei 20:00, după ce a terminat tot ce avea de făcut, Alexia şi-a luat rămas bun de la Yanis şi a plecat acasă.
Pe drum, a reluat în gând, de nenumărate ori, scena cu mâna. Era plină de emoţie şi de ruşine în acelaşi timp.
Yanis, la rândul lui, în drum spre casă, a revăzut de nenumărate ori, ochii înlăcrimaţi şi mâna tremurândă a Alexiei. Se petrecea ceva în mintea amândurora.
A doua zi, la firmă, Alexia a evitat, pe cât posibil, privirea lui Yanis; ochii lui albaştri ca seninul cerului.
Yanis avea acea frumuseţe masculină matură, a celor peste 40 de ani. Foarte corect, punctual, autoritar, dar şi sensibil în acelaşi timp. Şi-a adus aminte de crunta lui suferinţă, când a aflat de boala nemiloasă a mamei lui, Ruxandra. Apoi... moartea ei, moartea tatălui lui. Au fost cele mai triste evenimente din viaţa lui. Însă, era un bărbat matur, la casa lui, când s-a întâmplat. Alexia... Alexia e un copil, un copil atât de fragil! Cum va putea depăşi suferinţele provocate de moartea tatălui ei?
Erau gânduri care nu-i mai dădeau pace.
O puternică nelinişte interioară a pus stăpânire pe el.
*
- Ce se întâmplă de eşti aşa îngândurat? Ai probleme la firmă?
- Nu, Angela, nu am probleme. Sunt impresionat de Alexia, cea mai bună angajată a mea. Are tatăl bolnav de cancer, în fază terminală.
- Oh... nu! Nu se poate! Bănuiesc că e tânăr!
- Da! Doar 56 de ani. Alexia este unica fiică. Şi ea, şi mama ei sunt devastate de durere.
*
După o lună de zile, tatăl Alexiei şi-a dat obştescul sfârşit.
Yanis i-a fost alături, atât în ceea ce priveşte organizarea înmormântării, cât şi ca suport financiar.
- Vă mulţumesc, domnule Dorobanţu, zise Ioana, mama Alexiei. Dumneavoastră aţi fost salvarea noastră! Nu ştiu ce ne făceam fără dumneavoastră!
- Doamnă, nu trebuie să-mi mulţumiţi! E un gest creştinesc. Apoi... Alexia merită mult mai mult.
Zilele treceau foarte greu pentru Alexia. Părea că tristeţea s-a aşezat definitiv în sufletul ei. Zilnic, Yanis îi spunea câte un cuvânt de încurajare. Acest gest a devenit cu timpul o obişnuinţă. Şi Alexia avea nevoie de cuvinte de îmbărbătare. De altfel, Yanis a fost singurul care a fost cel mai aproape de ea, în această grea încercare.
Treptat, între ei a avut loc o anumită apropiere. Comunicau zilnic pânâ când, într-o zi, după ce Alexia i-a arătat care este stadiul lucrărilor ei. Yanis i-a luat mâna în a lui şi i-a spus:
- Te admir pentru inocenţa ta, pentru felul tău de a fi, pentru comportamentul tău, nu numai ca angajat ci şi ca femeie. Şi... ştii? Admiraţia naşte iubire. Te iubesc de ceva vreme încoace. Vei spune că sunt căsătorit, că nu e moral ce fac, dar eu, îţi spun cu sinceritate! Iubirea mea pentru tine mă face fericit. M-am căsătorit din dragoste cu soţia mea, dar iubirea pentru tine este altceva! Nu-mi spune nimic! Lasă timpul să decidă!
Alexia a plecat foarte tulburată. O dată pentru că ştia că nu se cuvine ce se ntâmplă, apoi... şi ea s-a îndrăgostit de el.
Cum va proceda?
Aceste sentimente contrarii o înnebuneau.
Ce poate să facă?
Nu are decât să-şi caute un alt loc de muncă. Aici, are un venit decent cu care o întreţine şi pe mama ei. Apoi... îşi face meseria ei de informatician.
Dar, dacă nu găseşte repede un alt loc de muncă, care să-i convină?
Trebuie să încerce! Nu poate pur şi simplu să rămână fără venituri! Exclus!
Nu a dormit nopţi la rând.
A participat la interviuri, dar nu a găsit niciun loc de muncă potrivit.
Trebuia să vină în continuare la acelaşi loc de muncă.
*
20 ianuarie. Ziua de naştere a Alexiei.
S-au adunat toţi colegii la prânz şi au felicitat-o pe Alexia. Au mâncat tort, au băut şampanie, au făcut schimburi de cuvinte frumoase.
Yanis nu a participat la festivitate. Era plecat cu nişte investitori străini la Cluj. A venit la sfârşitul programului, cu un imens buchet de trandafiri, în care era un bilet, în care a scris:
„La mulţi ani, iubita mea!
Eşti tot ce mi se întâmplă mai frumos în viaţă!
Îţi mulţumesc pentru asta!
Te iubesc nemărginit!”
A chemat-o în birou la el, i-a dat buchetul de flori, apoi a sărutat-o. Pluteau amândoi de fericire. Totul era... doar emoţie pură.
Ştia că, din acel moment, viaţa ei se va schimba.
Nu ştia ce o va aştepta, dar înţelegea că, de acum, nimic nu va mai fi ca înainte.
Când a ieşit din birou, a văzut-o Dana, singura colegă de serviciu care mai rămăsese în firmă în acea zi.
- Ce-i, Alexia? De ce eşti aşa de schimbată?
- Nu-i nimic, Dana! M-am emoţionat! Azi a fost o zi specială pentru mine!
*
Iubirea lor a continuat. Se iubeau cu patimă, pe ascuns. Fericirea lor li se citea pe chip.
- Alexia, aş vrea să fii tot timpul în inima şi sufletul meu! Să faci parte din mine! Iubirea ta mi-a dat curaj şi m-a făcut mai bun. Cu ajutorul tău, am descoperit în mine un izvor neştiut de emoţii. Tu m-ai transformat într-un alt om!
- Tu eşti primul bărbat din viaţa mea, Yanis! Te iubesc cu toată fiinţa mea! Dar, faptul că nu eşti doar al meu, nu-mi dă linişte, nu mă simt confortabil. Tu ai familia ta, copilul tău! Nu vreau să vă tulbur liniştea. Ar fi mare păcat! Nu-mi doresc asta!
- Nu te gândi la asta, noi trebuie să ne bucurăm de iubirea noastră. Iubirea noastră e tot ce e mai bun şi-n ea trebuie să arătăm tot ce-i mai frumos în noi. Pentru că iubirea ne înfrumuseţează! De când am început să ne iubim, parcă am oprit timpul în loc. Apoi... frumuseţea relaţiei noastre este dincolo de orice morală! Pănă la urmă, ce poate fi mai frumos decât două inimi, două suflete, două minţi ce sunt conectate în permanenţă? Când nu sunt cu tine, simt dorul ca pe o durere fizică... Iubindu-te simt că trăiesc cu adevărat! Tu ai fost trimisă de destin pentru a-mi întregi sufletul. Şi-mi doresc să nu mai suferi, pentru că, în ceea ce ne priveşte, destinul are ultimul cuvânt.
*
Colegii au observat că Yanis şi Alexia rămân peste program. Nu-i recunoaşteau meritele Alexiei şi erau invidioşi că ea a devenit omul de bază al patronului.
*
- Alo! Bună ziua, doamna Dorobanţu! Vreau să vă spun că Alexia şi domnul Yanis pleacă împreună de la serviciu!
- Alo! Cine sunteţi? Cum vă numiţi?
Apelul cu număr necunoscut s-a întrerupt brusc.
*
Zi de duminică.
Toată casa miroase a cafea proaspătă. Yanis s-a trezit devreme şi, vrând să o răsfeţe pe soţia lui, a făcut cafea pentru ei doi.
Afară e o ceaţă lăptoasă, care învăluie totul. De la geamul sufrageriei apartamentului nu se vede nimic, de parcă ceaţa a înghiţit totul: pomi, păsări şi clădiri. E o atmosferă apăsătoare, de mister.
S-a trezit şi Angela. A venit în sufragerie. Privea în jos, ocolind privirea lui Yanis. Avea spâncenele încruntate, buzele strânse şi umerii încovoiaţi. Nu părea că ar bucura-o ceva, nici măcar cafeaua pe care i-a făcut-o Yanis.
- Bine că ai făcut cafea, ca să stăm de vorbă.
- Da, Angela, să stăm de vorbă. Ce-i cu tine? Parcă nu eşti bine! Ai probleme cu serviciul?
- O!, Nu! Nu am probleme cu serviciul. Mă îngrijorezi tu!
- Eu? De ce te îngrijorez?
- De câteva luni încoace te văd foarte schimbat. Cazi pe gânduri foarte des. Vii seara târziu acasă şi nu eşti la fel de preocupat de familie. Ştii că Thomas este adolescent şi trebuie să fim alături de el!
- Nu, nu sunt schimbat, zice Yanis. Am avut mai mult de lucru şi trebuie să stau mai mult la firmă. Mă gândesc tot timpul la afaceri. E altceva când ai afacerea ta!. Totul trece prin tine. În ceea ce-l priveşte pe Thomas, am stat de vorbă cu el, ca între bărbaţi. Merge bine cu şcoala. Văzând că se ţine de treabă, părinţii Mirunei îl privesc cu alţi ochi. Învaţă împreună, fac excursii împreună. Mi-a plăcut foarte mult Miruna, când a adus-o la noi, în vizită. E foarte bine crescută. Chiar dacă adolescenţa e o vârstă tulbure, nu trebuie să le îngrădim libertatea. Acum li se formează personalitatea.
- Dar... nu înţeleg! De ce îţi faci atâtea griji pentru firmă, dacă o ai pe Alexia colaboratoare directă?
Yanis a simţit că cineva i-a dat cu ceva în cap. A pălit. Dacă nu stătea pe scaun şi-ar fi pierdut echilibrul.
- Alexia e, într-adevăr, o foarte bună colaboratoare. Are o minte lucidă, rapidă, pătrunzătoare şi creativă. A fost şefă de promoţie şi e foarte bine educată.
- Da?! Şi doar colaboratoare îţi este?
- De ce mă întrebi, atâta vreme cât ţi-am spus să vii cu mine la firmă şi nu ai vrut? ţipă Yanis. În locul ei trebuia să fii tu! Nu ea!
- Acum mă scoţi tot pe mine vinovată de „escapada voastră”?
- Ce vrei să insinuezi? Asta voiai să-mi spui?! Asta-i grija ta?!
- Da, e grija mea, pentru că sunt soţia ta.
- Atunci să-ţi faci datoria de soţie, iar pentru asta ar trebui să dormi cu mine, nu separat, cum obişnuieşti de multă vreme!
A trântit uşa sufrageriei, a ieşit din apartament şi nu s-a mai întors până la ora 22:00.
Au urmat zile întregi în care nu şi-au vorbit.
*
- Thomas, eu voi lipsi câteva zile. Voi pleca în ţară pentru negocieri, zise Yanis. Ai grijă, te rog, de mama ta!
- Bine, tată! Dar de ce nu vorbeşti cu mama?
- Copile! Asta e treaba noastră! Vei vedea şi tu, când vei fi matur, că astfel de lucruri se întâmplă.
- Da, tată, dar eu sufăr! Nu vreau să vă văd supăraţi. Mama se închide în cameră şi plânge.
- La revedere dragul tatei! Sunt nişte probleme care se vor rezolva în timp!
*
De două zile, cerul plânge!
Întunericul se instalează mai devreme ca de obicei.
Picăturile de ploaie lovesc fără milă case, arbori, oameni, tot ce întâlnesc în cale.
Angela, nervoasă, urcă în maşină şi merge spre firmă, ştiind că Yanis e plecat din Bucureşti.
Zgomotul ploii puternice îi adânceşte starea de tristeţe, pe care o are în suflet. Face eforturi să se concentreze la şofat. Trebuie să o ajute Dumnezeu să ajungă cu bine.
- Bună ziua, Alexia, sunt Angela Dorobanţu, soţia lui Yanis! Pe chipul ei se citea furia şi orgoliul rănit.
- Bună ziua doamnă! Vă rog să luaţi loc! Bine aţi venit! Imediat vă fac o cafea.
- Mulţumesc, chiar nu-mi doresc nicio cafea!
Cele două femei s-au mai întâlnit, dar niciodată nu au stat de vorbă atât de aproape.
Angela e uimită de tinereţea şi frumuseţea Alexiei. Nu se mai miră că Yanis o place.
- De cât timp lucrezi aici? întreabă Angela.
- De la înfiinţarea firmei, răspunse Alexia.
- Părinţii tăi sunt din Bucureşti?
- Nu, din Giurgiu! Dar, doar mama mai trăieşte!
- Şi mama ta e de acord cu ce faci tu?
Alexia păli.
- Ce anume fac?
- Te culci cu soţul meu, asta faci! Cum te-a educat mama ta?
- Doamnă, ce vorbiţi?! De ce o introduceţi pe mama în ecuaţia asta, atâta vreme cât sunt majoră şi pe picioarele mele?!
- Pe picioarele tale? Sau eşti susţinută financiar de soţul meu?
- Nu, doamnă! Eu muncesc pentru banii pe care-i primesc! Nu uitaţi că eu, împreună cu colegii mei, am pus bazele acestei firme.
- Vrei să spui că nu te interesează banii lui?
- Nu, doamnă! Vreau să spun că îl iubesc! Şi el mă iubeşte pe mine!
Nimic nu a fost mai dureros pentru Angela, decât să audă asta!
„Da! Îl iubeşte! E tânără, frumoasă, deşteaptă! Se iubesc! Se iubesc! Se iubesc!”... E gândul care o obsedează.
S-a ridicat de pe scaun şi a plecat în grabă, cu umerii încovoiaţi ca de-o povară grea. Nu-şi amintea drumul spre casă, cum a condus...
S-a trântit pe pat şi a început să plângă în hohote!
Unde a greşit? Cum de l-a pierdut pe Yanis? Cum va depăşi situaţia asta? Îl iubeşte! O iubeşte! De asta îi era frică. Işi dorea să fie o simplă aventură.
„Oare îl mai iubesc? Atunci de ce sufăr aşa de mult?”, se întreba în mintea ei.
Când s-au întâlnit cele două femei, a avut loc o ciocnire; o ciocnire între orgoliul rănit al Angelei şi sensibilitatea Alexiei; între amorul instituţionalizat şi amorul liber. Această ciocnire nu putea rămâne fără efect.
*
În aceeaşi zi, Alexia şi-a strâns bagajul şi a plecat de la firmă. Din acea zi şi-a schimbat numărul de telefon şi Yanis nu a mai existat pentru ea.
*
- Cum ai putut să mă înjoseşti, mergând la firmă să stai de vorbă cu ea? Te-ai înjosit şi tu! Cum ai putut să faci asta? Tu?! Care ziceai că eşti foarte discretă! Cum voi fi privit la firmă? Trebuia să vorbeşti cu mine! Problema era numai a noastră, nu a ei!
- Am încercat să-mi salvez căsnicia!
- Aşa ti-ai salvat-o? Sau ţi-ai distrus-o?! Nu credeam că eşti în stare de aşa ceva! „Angela cea blândă şi docilă!” De ce nu m-ai întrebat ce ne lipseşte? De ce nu ai vrut să vii cu mine la firmă? Ai vrut să fii independentă. Ei, bine, află că m-ai privat de cea mai bună angajată a mea! Crezi că oamenii se formează aşa, peste noapte?
- Să ştii că asta-mi pasă mie! Trebuia să dispară de la firmă!
Pe Yanis l-a şocat atitudinea Angelei. În ce s-a transformat din fata modestă şi discretă care era?!
S-a gândit la natura umană: câtă ură i-a inspirat Angelei, o femeie care l-a iubit. Oare aceeaşi ură îi inspira şi o femeie care-l ura? Categoric, nu! Orgoliul este mai puternic decât raţiunea.
„Ei... dar ce gândesc eu?! Oare nu aceeaşi ură aş simţi şi eu dacă Angela, dar mai ales Alexia, ar fi iubite de altcineva?Aş fi simţit, poate, dar sigur nu m-aş fi comportat aşa!”
Întrebări chinuitoare şi fără răspuns. Sau... la ce ar mai folosi răspunsul?
Cel mai tare suferă că a pierdut-o pe Alexia.
Eforturile lui de a o contacta au fost zadarnice. Era de negăsit! E mai mult ca sigur că a plecat din Bucureşti.
A plecat de acasă şi şi-a luat o cameră la hotel. A plâns în hohote! Îl frământau mai multe probleme: cum va trăi fără Ea? Ce va face de acum înainte? Cum o va înlocui la firmă? Nu merita Ea aşa ceva! Era atât de delicată!...
„Eu sunt vinovat de tot... de tot!”, gândea Yanis.
Îi lipseşte iubirea ei, mintea ei, spiritul ei. TOTUL!
Îşi făcea mustrări de conştiinţă că nu are cum să se descurce fără salariu, în condiţiile în care o întreţinea şi pe mama ei. Au urmat nopţi de insomnie şi de suferinţă.
*
De câteva luni, Yanis şi Angela trăiesc sub acelaşi acoperiş ca doi străini.
Nu îşi vorbesc! Mănâncă separat şi locuiesc în camere separate. Thomas ţine legătura între ei.
Între ei s-a instalat o tăcere dureroasă, ce pare de neînlăturat.
*
Zi de noiembrie. Cerul întunecat pare că stă să cadă peste oraş. Natura dezgolită e pregătită de trecerea la sezonul hibernal. Vânt tăios! Frig ce-ţi pătrunde până în oase. A căzut bruma. Oraşul e umed şi trist.
Vremea asta îl face pe Yanis mai posomorât decât este. Niciodată nu i-a plăcut luna noiembrie.
E la firmă. Sună telefonul:
- Bună ziua, domnule Dorobanţu! Sunt diriginta fiului dumneavoastră, Thomas!
- Da, sarut-mâna! Ce s-a întâmplat?
- Băiatului dumneavoastră i s-a făcut rău la şcoală şi a fost dus la Spitalul Floreasca!
- Cum?! Nu se poate! Nu se poate!
A simţit că-şi pierde minţile.
S-a adunat, apoi a sunat-o pe Angela şi i-a spus cele întâmplate.
- Cum?! Cum e posibil?zise Angela. A plecat sănătos la şcoală. De ce?! De ce?!
Lui Thomas i s-a făcut rău la ora de geografie. A vomitat sânge, apoi a căzut pe podea, pierzându-şi conştienţa. Profesorul a chemat ambulanţa.
- Acum este la urgenţe, la Spitalul Floreasca. Vin să te iau şi mergem la spital. E bine să ne vadă pe amândoi, împreună!
Nu au ştiut cum au ajuns la spital. S-au dus la urgenţe şi s-au interesat de Thomas.
Li s-a adus la cunoştinţă că Thomas a fost preluat de doctorul Munteanu, pentru a i se face investigaţii. Thomas acuza dureri în piept, vărsa sânge, avea dificultăţi la înghiţire, arsuri în stomac şi tuşea persistent.
La iniţiativa doctorului Munteanu, i s-au făcut analize de sânge, rediografii cu bariu, endoscopie digestivă, biopsie, RMN.
În urma rezultatelor tuturor investigaţiilor efectuate lui Thomas, i s-a stabilit diagnosticul de cancer esofagian. Un diagnostic foarte dur pentru un tânăr de 17 ani.
Comisia oncologică multidisciplinară a stabilit că eliminarea bolii se poate face printr-o intervenţie chirurgicală.
Yanis şi Angela, uniţi prin durerea provocată de gândul că l-ar putea pierde pe Thomas, nu-şi pot reveni din starea de şoc.
Yanis crede în sinea lui că Dumnezeu l-a pedepsit pentru dragostea lui pentru Alexia. I se pare că viaţa e nedreaptă. De ce să plătească Thomas, un suflet pur, nevinovat, pentru faptele sale? Dintr-o dată, gândul îi zboară la inutilitatea vieţii lui. De ce munceşte? De ce trăieşte?
Nu putea dormi. Ieşea pe balcon, fuma, îi tremurau mâinile şi picioarele!
Cum i se putea întâmpla aşa ceva, unui copil căruia nu i-a lipsit nimic, niciodată?!
Nu... nu putea trăi fără el!
Nu mai putea avea alt copil!
Ce rost are să trăiască fără copii?
Nu-l mai bucura nimic: soarele, luna, florile, muzica. Îşi dorea să meargă pe câmp, ca să nu-l audă nimeni şi să urle de durere!
Trăia în virtutea inerţiei.
Aceeaşi durere simte şi Angela pentru fiul ei!
*
La o discuţie cu doctorul Munteanu, acesta i-a sugerat lui Yanis ca, în cazul în care are posibilităţi materiale, să-l opereze pe Thomas în străinătate.
*
- Alo, Sarah? Bună ziua! Ce faceţi? Sunteţi bine?
- Da, suntem bine, dar ne este tare dor de tata. Ne e foarte greu să trăim fără el! Voi sunteţi bine?
- Nu, Sarah, nu suntem bine! Fiul nostru, Thomas, are cancer esofagian şi vrem să-l tratăm în afara ţării. Chiar medicul lui ne-a sugerat asta!
- Uite ce e, Yanis. Noi putem interveni la domnul doctor Muller Gello, oncolog renumit la Clinica Nürnberg – Nord, prietenul nostru de familie. Şi clinica unde funcţionează e renumită în întreaga lume, pentru că asigură servicii medicale la standarde foarte înalte.
Sarah şi soţul ei au luat legătura cu dr. Muller, iar acesta a fost de acord să-i acorde servicii medicale lui Thomas. A fost transportat cu avionul până la Nürnberg, apoi de urgenţă a fost preluat pentru investigaţii de dr. Muller.
Cât timp au durat investigaţiile, Yanis şi Angela au locuit la hotel. Ziua stăteau la clinică unul lângă altul, fără să vorbească şi ţinându-se strâns de mână. De mână erau mai puternici. Trebuia să răzbească! Era vorba de viaţa lor, a tuturor.
În urma investigaţiilor s-a stabilit că boala, aflată în stadiu incipient, poate fi tratată şi vindecată fără intervenţie chirurgicală.
A început tratamentul.
S-au folosit terapii endoscopice, care au distrus celulele bolnave.
În timpul tratamentului, la Nürnberg, a venit Miruna împreună cu părinţii ei să-l viziteze pe Thomas. Acest fapt a contat foarte mult pentru sufletul lui. Iubita lui este alături de el şi în momente grele.
- Thomas, când am aflat am crezut că mor. Nu-mi imaginam viaţa fără tine! zise Miruna. Ce bine că nu faci operaţie! Toţi colegii noştri îţi transmit urări de sănătate şi abia aşteaptă să te întoci acasă.
- Mulţumesc mult, Miruna! Vă îmbrăţişez pe toţi!
*
Au trecut zilele... Yanis şi Angela au pierdut noţiunea timpului...
După externarea lui Thomas, amândoi au simţit că au renăscut şi că viaţa lor abia începe!
*
- Draga mea, Sarah! Când am plecat de la înmormântarea lui tata... m-am gândit dacă ne vom revedea vreodată! Iată că, Thomas ne-a făcut să ne reîntâlnim! Ce mă făceam dacă nu vă aveam pe voi? Vă mulţumesc! Vă mulţumesc!
- Cu mult drag, frate drag!
Şi-au luat rămas bun. S-au îmbrăţişat îndelung, apoi Yanis a zis în gândul lui: „MULŢUMESC, TATĂ!”
*
Au ajuns cu toţii acasă, fericiţi că au trecut peste o cumpănă grea şi, mai mult ca niciodată, au realizat că o familie este puternică, atunci când este unită!
*
Au trecut 5 ani de atunci. Thomas şi Miruna au terminat facultatea şi acum urmează un master. Merg peste tot mână în mână şi umăr lângă umăr, spre satisfacţia părinţilor lor. Yanis îi aşteaptă pe amândoi să lucreze la firmă.
Angela lucrează acum la firma lui Yanis. Discuţiile cu Yanis au rămas undeva... foarte departe. În timp, faptele capătă o altă nuanţă.
*
Zi însorită de iunie, pe Bulevardul Unirii. Soarele, cocoţat pe cerul de un albastru intens, revarsă o căldură plăcută peste oraş. Din loc în loc, florăresele expun spre vânzare superbele flori de iunie, în culori vibrante: trandafiri, crini, hortensii, bujori. Te îndeamnă să cumperi. Unii dintre trecători se opresc şi negociază cu ele preţul florilor pe care le vor cumpăra. Alţii trec aproape fără să le vadă.
Printre trecători se numără şi Yanis. E îngândurat şi tăcut. Îi atrage atenţia o florăreasă care îl îmbie să cumpere un imens buchet de trandafiri. Yanis îl cumpără, fără să stea pe gânduri. Se va întâlni cu o clientă şi i-l va dărui.
Deodată, îi apare în cale, din faţă, o doamnă cu un copil de vreo 4 ani.
Yanis simte că-i stă inima în loc.
Era ea, Alexia, ce-şi poartă cu demnitate şi eleganţă naturală frumuseţea celor 30 de ani. Ştia că o va întâlni, într-o zi!
- Bună ziua, Alexia!
- Bună ziua, Yanis!
- Cât timp a trecut?
- O eternitate, răspunde Yanis.
- Ţi-l prezint pe fiul meu, Alexandru.
- Mă bucur! Eşti bine?
- Da!
- Unde?
- La Braşov. Acolo mi-am găsit loc de muncă.
- Mama ta, ce face?
- Mama locuieşte cu mine. E bine!
- Să ştii, Alexia, că te-am căutat peste tot! Dar... nu ai vrut să fii găsită!
- Tu cum eşti, Yanis?
- Acum suntem bine! Am depăşit toate problemele. Alexia, să ştii că eu încă te păstrez într-un colţ al sufletului meu, ca pe o comoară şi îmi este foarte dor de tine!
- Nu, Yanis, nu trebuie! Drumurile noastre s-au despărţit demult! De fapt, drumurile noastre nu trebuiau să se întâlnească niciodată.
- Nu, nu zice aşa, Alexia! Spune-mi, te rog: Alexandru e copilul nostru?
- Nu, nu! Alexandru e copilul meu! DOAR al meu!
- Alexia, ai plecat şi ai luat o parte din mine, acea parte luminoasă, optimistă, zâmbitoare. Tu vei rămâne întotdeauna cicatricea sufletului meu!
- Nu, Yanis! Nu a fost corect ce s-a întâmplat între noi! A fost o eroare a tinereţii mele.
Yanis i-a înmânat buchetul de trandafiri şi i-a săturat mâna. Apoi i-a mulţumit pentru tot!
Alexia a luat buchetul, i-a întins mâna şi i-a spus:
- Nimic nu mai e din ceea ce a fost! La revedere, Yanis!
- La revedere, Alexia!
Alexia a plecat fără să privească înapoi.
Yanis a privit-o lung cum se îndepărtează de el, ţinându-l de mână pe Alexandru. Apoi, a gândit:
„ŞI TOTUŞI RĂMÂNE POVESTEA NOASTRĂ!”
Martie 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu