I.L.Caragiale în documente de familie

La 25 martie (12 stil vechi) 1885 se năştea la Bucureşti Mateiu I. Caragiale, primul fiu, nelegitim, al lui I.L.Caragiale şi al Mariei Constantinescu. Se ştie că, în timp ce era funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, Caragiale a avut o relaţie cu Maria (21 de ani), lucrătoare la o fabrică de tutun, din care a rezultat un copil, Mateiu.

Gurile rele spun că dramaturgul, a cărui moralitate nu era întru-totul ireproşabilă, a refuzat căsătoria cu mama primului său copil, considerând aceasta drept o mezalianţă. În plus, începând cu anul 1885, Caragiale – „ om fără noroc”, cum obişnuia să se autodefinească, îşi îmbunătăţeşte starea materială, prin moştenirea consistentă rămasă după decesul unei rude bogate din partea mamei: „Momoloaia”.

Văduva lui Girolamo Cardini, zis Momulo, aceasta avea o avere impresionantă. CASA CAPSA de azi se întinde pe terenul ce a aparţinut lui Cardini, italian pripăşit în prima jumătate a secolului al XIX-lea în capitala Ţării Româneşti. El a construit prima sală de teatru din Bucureşti, Teatrul Momulo, acolo unde, în faţa unei săli arhipline, a concertat şi Franz Liszt, în Decembrie 1846. Momulo avea cofetărie, restaurant, unde se serveau specialităţi de curcan, celebrul „curcan ţintirom” dar şi o sală de club, unde să ţineau baluri ale protipendadei .

Deşi se comporta ca un rentier onorabil, intrat în lumea celor cu dare de mână, (prin Ecaterina, mama sa, el moştenea 1/6 din averea evaluată la 3000 000 lei aur, rămasă de pe urma Momulaiei), ajuns chiar director al Teatrului Naţional din Bucureşt, Caragiale spera însă la mai mult. Astfel, la 7 ianuarie 1889, el se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly, cu care mai are înc[ doi copii: Luca-Luky (n.3.07.1893) şi Ecaterina –Tuschi (n. 30.05.1894).

Relaţia lui Caragiale cu fiul său Mateiu nu a fost una fericită, spun biografii autorului Crailor de Curte Veche. Aceasta ar explica ciudăţeniile manifestate de către primul fiu al marelui scriitor.

Din prima zi de viaţă, tatăl îşi arată în mod constant afecţiunea pentru Mateiu, care va creşte alături de cei doi fraţi, în noua sa familie. Caracter dificil, ciudat, Mateiu îşi construieşte o biografie fabuloasă, cu accente nobiliare, dar păstrează o bună relaţie cu mama sa naturală, o femeie simplă, la care va locui în cursul anului 1905, când revine de la Berlin, în urma unor neînţelegeri cu I.L.Caragiale.

Redăm mai jos un document de familie, o scrisoare datată 26 11.1887, aparţinând unui cunoscut al lui Caragiale (naşul de botez al lui Matei).

Dincolo de savoarea limbajului acestei scrisori, de interesantele amănunte de ordin istoric (starea de sănătate a populaţiei, sistematizarea Capitalei, sistemul de burse etc) documentul reprezintă o dovadă a felului în care era tratat Mateiu ( la vârsta de 2 ani, micuţul avea o „ bonă”, o nemţoaică bătrână, pe care Caragiale o invitata să participe la onomastica fiului său). Dar mai important ni se pare faptul că marele dramaturg nu era, cum se spunea, nici pe departe atât de avar: El împrumuta bani, deşi avea un salariu de biet profesor de liceu, iar colaborările publicistice nu îi aduceau cine ştie ce venituri. Un Caragiale generos si….distrat în acelaşi timp !

„ Bucuresci, 26 Noiembrie 1887
Dragul meu Alessandre,
„Plângerea ce faci prin ultima ta scrisoare – pe care ieri o am primit – că nu ţi-am scris de mult – este în adevăr dreaptă; dar tu să fii bun că întotdeuna a ne scuza, căci tu ştii că eu cea mai mare parte din timp nu mă găsesc acasă. Şefii mei de la un timp încoace au hotărât să mă străpătuiască aşa încât să ajungă a mă dispera şi a-i lăsa în plata domnului.

De când ai plecat tu, numai în Dobrogea n-am fost-încalte toată ţara o am învârtito de la un cap la altul şi vice-versa. – Recunosc că trebuia să–ţi scriu mai de mult în privinţa sănătăţii Sorichi ca să te linişteşti şi tu că şi noi cei d-aici rău am făcut dar că nu ţi-am scris şi d-aceea mă grăbesc să îţi scriu acum rugându-te încă o dată să mă ierţi de întârziere.

Sorica după o boală de vreo 20 zile, mulţumită lui dumnezeu şi doctorului Trandafirescu, s-a însănătoşit pe deplin. Dumnezeu a făcut minuni cu mine, căci de unde Doctorul mă descuraja şi credeam cu siguranţă că Sorica va fi pierdută, ca prin minune ea fosta redată nouă printr-o complectă sănătate.

Aseară de S-ta Ecaterina – pe când eram la masă numai eu cu Sorica – alţi amici nemaiîmbulzindu-ne de câtva timp – primirăm scrisoarea ta cea din urmă, conţinând şi felicitări pentru ziua onomastică a Sorichii, singura felicitare primită în tot cursul acelei zile.
.Am plâns amândoi de bucurie că tu eşti singurul care nu ne-ai uitat, şi de întristare că tu lipseai din mijlocul nostru ca altă dată de la asemenea ocaziuni. Pe Ştefănică nu l-am luat de la Şcoală fiind zi de lucru.
Am să-ţi spun că în ziua de S-t Matheiu am avut la masă pe finul nostru Matheiu Caragiale cu tatăl său şi madama lui Matheiu (o germană bătrână). Cu vreo câteva zile mai înainte, Caragiale pentru ziua copilului său, ne invitase la masă la Dânsul, ceea ce i-am şi promis.
Astfel aranjaţi, noi în acea zi pe la 11 ore a.m. ne pregăteam să mergem la ei, când iacă-tă-i ei la noi, desluşindu-ne că el aşa a înţeles când a vorbit cu mine.

N-ar fi fost nici o jenă pentru noi această neînţelegere dacă noi am fi fost preparaţi pentru aşa ceva, dar greul era cum să stăm la masă fără nimic preparat. Cum, necum Sorica îndată a făcut ceva aşa încât de la 12 ziua masa a ţinut până la 8 seara. Mi-a părut bine această întâmplare, căci nu i-am rămas dator nimic.

A, ba i-am rămas dator 1000 lei cu care m-am împrumutat de la dânsul ca să pot plăti locul ce mi s-a dat de Primărie înspre strada Traian; căci, în sfârşit, astă-seară sfârşesc cu noua împrejmuire. Mi s-au dat 160 m.p. şi mi s-a luat dinspre Bulevard 67 m.p. Pentru diferenţă am plătit 500 lei. Bulevardul cu mare iuţeală a început să-l paveze şi deja a ajuns cu el în strada Olari. Partea dinspre Piaţă peste câteva zile va începe săpăturile bazinului care se face în centrul acestui rondou. Cu banii daţi Primăriei, cu cumpărături de material şi lucrul, s-au dus 1000 de lei ţi ulucele tot nevopsite au rămas.

Iancu era să se ducă în Belgia, trimis de către Ministerul Domeniilor; dar a rămas din cauză că bursa pe an nu e decât de 300 de lei, ceea ce face nici un franc pe zi. Eu am fost de păreere ca mai bine să stea unde se găseşte ca să-şi formeze o vechime. Dastă dată el m-a ascultat şi a rămas aici.Scarlat şi cu Paraschiviţa sunt mulţumiţi la Ostrov cu noua lor poziţie. Eu sper că încuscrirea noastră întru inginerie se va face, căci Duca nu se lasă în ruptul capului. Ş-apoi dacă aceasta nu se va face, mărturisesc că mult mi-ar părea rău că n-aţi rămas aici unde camarazii voştri – desigur – vor înainta până să vă întoarceţi voi în ţară.

Desigur că cu încurcăturile ce au urmat în Francia zilele acestea, poziţia voastră încă nu s-a putut regula încă – puţină răbdare şi veţi fi regulaţi o dată. Eu repet şi acum părerea mea că adică mai bine a fost că nu v-aţi legat, cum aţi ajuns acolo, de vreo lucrare, căci atunci n-aţi fi avut şi voi timpul să faceţi cunoştinţă cu Francia, aşa cum cred că aţi făcut acum din cauza lipsei de lucru regulat.Păcat că nu sunt acolo alte societăţi particulare la care să puteţi fi ataşaţi la lucru, căci din toate punctele de vedere ar fi fost mai bine.

Tare mult doresc tuturor oamenilor să n-aibă cu Statul nici în clin nici în mânecă cum zice românul.Nu ştiu dacă ţi-am scris că Andrei a reuşit a intra în anul preparator de la Şcoala de Poduri şi Şosele. El până acum n-are notă mai mică de 19 şi 20 şi în toată clasa numai unul mai este cu aşa note mari. Să sperăm că va fi tot bun până la sfârşit, deşi mi-e teamă că, la intrare ca bursieri, doctorul să nu-l respingă ca prea slab de constituţie. Chiar ţie era să-ţi facă bucluc când ai intrat, dar lui care n-are nici un pic de carne pe el.
Vom vedea însă. Aici în ţară s-a invit - din nenorocirea noastră – o boală molipsitoare de ochi, întâi în armată şi acum şi prin şcoli; deja liceul din Iaşi s-a închis. Nu mă ţine Pământul de frică ca această boală să nu se ivească şi în liceul unde se găseşte Ştefănică şi copiii din Piteşti ai amicilor noştri şi care sunt nişte buni şcolari.

Boala ochilor, angina şi vărsatul seceră lumea de la un cap şi filoxera viile; deja filoxera a ajuns şi pe la Leurdeni înspre Piteşti.Noi, anul acesta, nu ştiu cum s-a făcut, am băgat mai multe butoaie în pivniţă. Regretăm – de câte ori ne punem la masă - că nu mai eşti şi tu să guşti din acest nectar.

Când e Ştefănică acasă, el este însărcinat în locul tău, şi când lipseşte şi el, atunci este Sorica. De câte ori seara, când şedem de vorbă singuri, nu plângeam ca nişte copii, când ne gândeam cât eşti tu de departe de noi şi pentru cât timp.Dacă ar voi dumnezeu să mă ocup de vreo afacere care să-mi producă mai mult, desigur că voi face face să mai vii prin ţară până la termen. Să sperăm.
Nu ştiu dacă ai primit de curând nişte gazete ce rugasem pe doamna Giurescu să-ţi trimită când ei au plecat afară. Şi iarăşi să-ţi trimită câteva , numai ca să ştii şi tu în ce hal ne găsim şi noi p-aici. Tu, să nu uiţi a ne scrie pe dată ce-ţi vei schimba domiciliul.
Apropo, tu te păzeşte de timpul rău p-acolo; iar noi suntem mulţumiţi că toamna noastră nu ne-a părăsit nici până acum. Închipueşte-ţi că azi am ieşit din casă cu pardesiul căci era un soare ca de Mai. Zăpada n-a căzut decât la munte. Până acum se plantează pomi şi plugurile ară pe capete. La revedere, „
ss. indescifrabil.
Dan Toma Dulciu
08.11.2006

O fotografie senzaţională:


Eminescu, Veronica Micle, I.L.Caragiale şi Al. Vlahuţă în mijlocul unui grup de actori .


- Note pe marginea unei legende -


Chipul lui Eminescu(1) atât de cunoscut românilor, mai ales din fotografia făcută în vremea studenţiei, la Praga, în toamna anului 1869, de maestrul fotograf Jan Tomas, din Piaţa Sf. Venceslas, este modelul ideal al fiinţei geniale, imaginea clasică a poetului nepereche.
După clişeul original s-au realizat 6 fotografii, dintre care o poză era necesară îndeplinirii formalităţilor de înscriere la Universitatea din Viena, iar altele au fost dăruite lui Slavici, Miron Pompiliu şi „unei femei dragi”.

Alte portrete ale lui Eminescu abia de pot fi recunoscute. Din punct de vedere afectiv, asemenea fotografii sunt percepute cu reticenţă, în mentalul colectiv prevalând chipul angelic al Poetului la 19 ani.

Unele dintre documentele fotografice păstrează fizionomia caracteristică vârstei, redând fie un chip juvenil (cum este, de exemplu, portretul numit de G. Călinescu “Eminescu la 16 ani”) (2), altele sunt pline de vitalitate şi forţă, specifice perioadei de maturitate. De remarcat cea de-a doua fotografie, făcută la Bucureşti de F. Duschek, în anul 1880 (3), precum şi ce-a de a treia, lucrată în atelierul lui Nestor Heck, la Iaşi, în anii 1884-1885. Ultima fotografie, realizată în atelierul fotografic al lui Jean Bieling(4) din Botoşani, în perioada 1887 - 1888, redă chipul de nerecunoscut al unui om îmbătrânit prematur(5).

Să fie, oare, acestea singurele fotografii ale lui Eminescu ? Categoric, nu ! Mărturii credibile, aparţinând unor contemporani ai poetului, atestă existenţa şi a altor fotografii, ulterior pierdute.
Iată ce spune Augustin Z.N. Pop (6): “În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul curant”; “ Slavici informează că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant la Odesa”.

Acelaşi Augustin Z. N. Pop continuă (7) : “Într-un album al Veronicăi – cum atestă Slavici – s-a aflat şi o fotografie, din aprilie 1888, făcută la Botoşani, înfăţişându-o pe poetesă alături de Eminescu. Autorul “Pădurenilor” susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, fotografie extrem de interesantă, ulterior pierdută în avatarurile vieţii acestuia, cu atâtea alte vestigii literare.”

Studii mai recente abordează, de asemenea, istoricul „fotografiilor lui Mihai Eminescu” (8), precum şi chestiunea unui fals celebru, atribuit lui Octav Minar (9).
Cunoscând aceste relatări, am sperat că, într-o bună zi, se vor descoperi noi fotografii ale lui Eminescu, necunoscute până în prezent.

Şansa a făcut să intrăm, recent, în posesia unei fotografii surprinzătoare, datând din anul 1888, înfăţişându-l pe Mihai Eminescu, alături de Veronica Micle şi Al. Vlahuţă, împreună cu actori ai Teatrului Naţional, avându-l în prim plan pe I.L.Caragiale.

Înainte de a prezenta identitatea personajelor din acest tablou cu adevărat excepţional, subliniem o serie de elemente de decor, care pot contribui la localizarea şi datarea fotografiei: în fundal se observă o clădire cu parter şi etaj, iar în partea dreaptă turla unei biserici. În extremitatea dreaptă a fotografiei se poate distinge un personaj, care ţine în mână un pachet, învelit într-un ziar, şi un steag având pe el o emblemă.

Interesant este grupul de personaje, bărbaţi, femei, tineri, copii şi maturi, majoritatea având la piept o cocardă. În prim plan, se desfăşoară un duel simbolic, arbitrat de un personaj aflat în poziţie aşezat. Totul se desfăşoară în spatele unui parapet metalic.

Analizând detaliile fotografice, se observă pe peretele clădirii din fundal o firmă având următorul text: “(I)...Dumitru Ionescu”. Pe steag se poate descifra: “ ......Artă Muncă”, probabil un stindard al sindicatului artiştilor din Teatrul Naţional. Titlul ziarului - “Universul” (10) - este un indiciu important, care poate conduce la dezlegarea unor necunoscute.

În sfârşit, judecând după detaliile vestimentare - îmbrăcămintea şi pălăriile celor fotografiaţi - se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii. Coroborând detaliile de mai sus, se poate localiza şi data scena acestei fotografii: Bucureşti, în zona Pieţii Unirii, pe malul Dâmboviţei, post 1884.

Clădirea din fundal poate fi recunoscută cu uşurinţă: „Hanul lui Manuc” (11). După cum aminteşte C. Bacalbaşa, “Piaţa de flori şi hala... din faţă nu existau”, în vremea lui Eminescu (12).
Cei ce ştiu cum arăta Dâmboviţa prin anii 70 ai secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaşte cu uşurinţă parapetul metalic ce străjuia malurile râului.
În dreapta se află Biserica Sf. Ion.

Urmează să răspundem la următoarea întrebare: ce semnificaţie are numele – …….Dumitru Ionescu – redat pe peretele frontal al clădirii din imagine?

Se ştie că vechiul “Hotel Dacia” ( “Hanul lui Manuc”, de azi), găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canţonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu. În spaţiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentaţii. La 1 mai 1879, la “Hotel Dacia” s-a deschis noul „Teatru de Vară” , directorul său fiind chiar I. D. Ionescu. Grădina avea două rânduri de loji, cu intrări separate, locuri la stal numerotate, precum şi scaune împrejurul meselor. Pentru iluminaţie erau folosite peste 2000 de becuri cu gaz. Astfel se explică prezenţa firmei cu numele (I).Dumitru Ionescu pe faţada clădirii.

Dar cine sunt, oare, personajele din fotografie ?

O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generaţii, ne oferă un posibil răspuns. Se ştie că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu (13), un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional.

Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor, Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe, nepotului acestuia, ajungând astfel până în zilele noastre.

Teodorescu N. Pantelimon a fost cadru didactic la Liceul Gh. Şincai din Bucureşti. O interesantă fotografie, făcută în anul 1928, în vechiul sediu al Liceului Şincai, ni-l prezintă pe profesorul Teodorescu N. Pantelimon aşezat în rândul al II-lea, pe poziţia a doua, de la stânga la dreapta. În primul rând pot fi văzuţi, printre alţii, directorul liceului, Gh. Nedioglu, şi George Călinescu ( penultimul din rând), în vârstă de 29 de ani, pe vremea când preda limba italiană la acest liceu.
Conform explicaţiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăţi proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu. Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale este numit director general al teatrelor (până la 5 mai 1889), succedând lui C.I. Stăncescu.

În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu.

Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş, din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei “Lupta”, a lui Panu.

În dreapta sa, spune legenda, se află Veronica Micle, purtând o pălărie vieneză, cu panglică, diferită de a celorlalte personaje feminine, iar în stânga poetului, se găseşte Al. Vlahuţă.
Veronica Micle se mutase încă din 1887 la Bucureşti şi frecventa cu plăcere Teatrul Naţional. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii şi chiar cronici teatrale laudative. Astfel se explică prezenţa ei, alături de Eminescu, Cargiale şi Vlahuţă, în mijlocul actorilor, în faţa clădirii teatrului găzduit de “Hotelul Dacia”.

Existenţa cocardelor şi a steagului dovedesc faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfăşurau multe în acea perioadă, în sala de la “Hotelul Dacia”.

În prim plan, în rândul întâi, se află I. L. Caragiale, având capul descoperit (14), duelându-se cu bastonul cu Ştefan Iulian, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti. Acest Ştefan Iulian, care ţine în mână o sabie, jucase pe scena Teatrului Naţional rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale.: “O Noapte Furtunoasă.”

Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul. Acesta a fost un interpret memorabil al cetăţeanului turmentat din “O Scrisoare Pierdută” şi al lui Ion, din “Năpasta”, de I.L. Caragiale.

Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, “băiat de procopseală” în casa lui Titircă Inimă Rea.
În sfârşit, în rândul doi apar şi câţiva copii, probabil eroi ai schiţelor lui Caragiale: Dl.Goe, Vizita etc.

Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni. În aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiază cu Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel:

“Mă pierd uitându-mă la tine; Cuprinsă ca de-un farmec sfânt....” (“La un portret”)
În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani.

În acest fel, poetul încerca să suplinească lipsa pozelor atât de mult clamată de sora rămasă singură la Botoşani.

Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei.
Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile şi suferinţele acestora.

În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal.












1. Ion Scurtu, “Portretele lui Eminescu”, Buc., Minerva 1903 (extras din Calendarul Minervei); G. Călinescu, “Un portret inedit al lui Eminescu” şi “Adevăratul portret al lui Eminescu”, în Adevărul literar şi artistic, nr. 904 din 3 aprilie 1938 şi nr. 913 din 5 iunie 1938; “Masca lui Eminescu” în “Viaţa literară, Buc.III, nr.90 din 20 oct.1928.
2. G. Călinescu, “Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 351
3. Portretul acesta a fost executat pentru Albumul Junimii, fiind reprodus în ediţia Princeps din 1883, precum şi pe prima pagină, îndoliată, a revistei Familia (1889).
4. Jean Bieling avea atelierul pe Strada Teatrului din Botoşani. Un frate a lui Jean, pe nume Otto, era de asemene fotograf la Galaţi, ambii fraţi urmând pasiunea tatălui lor, fotograf în Bucureşti.
5. Fotografia este reprodusă prima dată în volumul Henriette şi M.Eminescu. “Scrisori către Cornelia Emilian”, Iaşi, Şaraga, 1893
6. Augustin Z. N. Pop, “ Pe urmele Veronicăi Micle”, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1981, p. 155
7. idem, op. cit. p. 174.
8. Ancheta revistei “Manuscriptum”, din 1975, privind cea de-a 5 fotografie înfăţişându-l pe Eminescu; vezi şi analiza antropologică a celor cinci fotografii ale lui Eminescu, publicată de un specialist al Institutului Victor Babeş, în “Manuscriptum” în anul 1976;, Casandra Cristea,”Eminescu în inconografie”, Observator de Constanţa, nr.14-15, 11 ianuarie 2000; idem “ Fotografiile lui Eminescu”, Observator de Constanţa, nr.34-35, 20 iunie, 2000; Adrian Săvoiu, “Fotografiile lui Eminescu şi naşterea unui mit” , Universul Şcolii, nr.4-5/2000; interesant este şi fotografia reprodusă în “România Literară”, nr.12/2000; Ion Cârnu, “Chipul Poetului”, în “Drumuri eminesciene”, Editura Nona, Piatra Neamţ, 2003,De menţionat şi eseurile lui P.P. Gogan, dedicate unor pretinse fotografii aparţinând lui Eminescu.
9. Ştefan Pleşca, “Cu dragoste de Eminescu….Falsul lui Octav Minar”, Filatelia, nr.1/2002. Autorul redă povestea fotografiilor lui Eminescu, insistând asupra unui fals publicat de Octav Minar în anul 1909, sub titlul “ Ultima fotografie a lui Eminescu făcută la Mânăstirea Neamţului”, fotografie păstrată la Arhivele Statutului din Iaşi.
10. “Universul”, înfiinţat de Luigi Cazzavillan la 1884, este considerat primul ziar românesc, alcătuit după principiile gazetăriei moderne. În cazul în care titlul ar fi descifrabil, datarea fotografiei ar fi facilă: este vorba de “Universul Literar”, despre care se ştie cu certitudine că a apărut în Bucureşti, la 19 septembrie 1888, iar fotografia ar putea fi datată post septembrie 1888.
11. Un bogătaş armean, pe nume Emanuel Mîrzaian (Manuc Bey), construia în anul 1808 un han, pe lângă Curtea Domnească, cunoscut în prezent sub numele de “Hanul lui Manuc”. Prin 1870, noul proprietar al hanului, Lambru Vasilescu, l-a modernizat, botezându-l “Hotel Dacia”. După 1880, în incinta hotelului s-a amenajat o sală de spectacole care, ulterior, a găzduit numeroase întruniri ale unor partide politice, mişcări sindicale, etc.
12. C. Bacalbaşa, “Bucureştii de altădată”, vol.1, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 63.
13. Tipograful Nicolae Teodorescu a lucrat timp de peste 40 de ani la tipografia Monitorului Oficial.
14. În “Restitutio”, Poezii, de Luchi Caragiale, fratele lui Matei Caragiale, sunt 5 fotografii ale lui I.L.Caragiale, în atitudine teatrală , în care acesta apare tuns.