“ CAPŞA” – Mascota Teatrului Naţional.

ARTE ŞI MESERII

Emblemele Teatrului Naţional şi ale Capşei poartă acelaşi milesim -1852. Destinul a hotărât ca existenţa lor să stea sub zodia succesului: spectacole eclatante – festinuri somptuoase. Teatrul Naţional şi Capşa – o ilustrare vie a conceptului “Arte şi Meserii”.

Îndrăznim să credem că alăturarea numelui Teatrul Naţional de cel al restauratului Restaurant mai suportă încă o aliteraţie, care ne poartă din nou cu gândul spre “Arte şi Meserii”: Tapiserie – Patiserie şi Rol – Profiterol......

Într-o vreme în care cumpărarea unui bilet de spectacol ori rezervarea unei mese la restaurant nu te lăsa afif, se spunea despre bătrâna Capşă că era un latifundiu al actorilor sau chiar un al doilea foaier al Teatrului cel Mare.

Aici, slujitorii Templului Thaliei îşi îndulceau necazurile, şi tot aici îşi sărbătoreau biruinţele. Capşa era confidenta umilinţei, era însă şi părtaşa triumfului.

Înnobilându-şi existenţa, la începutul secolului XX, în saloanele sale se înfiripase un frumos obicei, din păcate, azi, uitat: un Mecena al vremii oferea un “supeu” în onoarea unor actori celebri, români sau străini. Prezenţa unei vedete sau debutul pe scenă al unui artist era imediat marcat de lansarea unei noi prăjituri sau reţete de bomboane ( “Ventura”, de exemplu).
În anul 1901, de această onoare s-a bucurat Gabrielle Réjane, interpretă consacrată a repertoriului teatral modern, strălucitoare mai ales în “Madame San – Gêne” de Victorien Sardou şi Emile Moreau. În bună tradiţie, cofetarii Capşei au botezat pe loc minunăţiile lor de şocolată cu nume sonore, evocând roluri antologice jucate de diva pariziană: “San – Gêne”,” Sapho”, “La Douloureuse” ori chiar îngheţata “Réjane”.

În primăvara anului 1902, Jane Hading uimea publicul din capitala ţării, interpretând pe scenă roluri antologice în “Sapho” de A. Daudet, “Les Demi-vierges” de Marcel Prevost, spectacolele fiind încheiate cu copioase “supeuri” la Capşa.

Tot cam pe atunci, un renumit actor francez al vremii, considerat un arbitru incontestabil al modei pariziene, Charles Le Bargy, atrăgea în sala de spectacol a Teatrului Naţional tot ce avea mai elegant şi mai graţios înalta societate românească. Jachetele, vestele şi cravatele junelui actor din ţara lui Molière, simbol al eleganţei scenice, primeau ca replică strălucirea toaletelor, fracurilor şi bijuteriilor celor prezenţi la Capşa. Zilnic, aici puteai admira bărbaţi manieraţi, cu o ţinută impecabilă, din a căror vestimentaţie nu lipseau: pălăria înaltă, jacheta “ foncée”, cămaşa cu guler drept, cravata “noeud marin”, manşete scrobite, mănuşi suedeze, pantalonii “ fantaisie”, ghete, baston....

Privind lista de stele străine ale teatrului, venite la Bucureşti, pe la începutul veacului trecut (Suzanne Despré, considerată cea mai bună intrepretă a dramei moderne, De Fernade, Cora Lapercerie, Silvain, Blanche Toutain sau Cléo de Merode, celebră dansatoare a Operei Mari din Paris), constatăm, de bună - seamă în ce direcţie se îndrepta simpatia şi interesul artistic al publicului românesc.

Franţuzirea repertoriului teatral, urmând capriciile publicului, actorilor sau conducătorilor Teatrului Naţional, era trecătoare. În schimb, la Capşa, franceza era o prezenţă statornică, fiindcă de la intrare şi până la casieră se vorbea în limba lui ţării surori, de gintă latină.
Nomenclatorul produselor sale de cofetărie (Charlotte, Joffre, Caramel, Savarine, Brioche, Merengues, Petit Fours, Chanticler, Langue de Chat, Foursec, Coupe Jacques, Biscuits, Triangle, Pailles Parmesan, Parfait praliné, Gaufrettes, Truffes de Chocolat) meniurile, termenii profesionali sau de gastronomie (a şambra, etc.) sunt manuale practice de învăţare a limbii franceze, amintind de Micul Paris.

Capşa poartă şi astăzi recunoştinţă unei celebrităţi a lumii teatrale pariziene, îndrăgostită de români: Sarah Bernhardt. Tragediană fără egal, “ un patrimoniu de glorie al artei dramatice franceze”, aceasta făcea săli pline, de fiecare dată când juca în România. Constantin Bacalbaşa îşi amintea că au fost femei din înalta societate bucureşteană care şi-au ipotecat casele pentru a-şi putea cumpăra diamante, toalete şi a-şi plăti loja în care să fie prezente la reprezentaţiile celei pe care întreaga lume o numea “Divina”. La încheierea spectacolelor, marea actriţă, care locuia de fiecare dată la Hotelul Capşa, îşi primea admiratorii în cofetăria firmei.

Gândurile sale la adresa poporului român, păstrate de către Cartea de Onoare a Casei Capşa, sunt extrem de grăitoare: “Sunt profund admiratoare în faţa acestui oraş. Iubesc poporul român atât de artist, patriot, înţelept şi puternic. Sarah Bernhardt, 1908.”

La Capşa au poposit însă şi alte nume celebre: Josephine Baker, dansatoare şi cântăreaţă americană, Eugène Ysaye, violonist belgian, unul dintre cei mai mari interpreţi ai epocii interbelice, Pietro Mascagni, Hary Bauer, actor de film, Joseph Schmidt, cântăreţ de operă şi operetă şi mulţi alţii. Iar mai recent, în anul 2003, Capşa i-a avut ca oaspeţi pe Ioan Hollender, Zubin Mehta, Şerban Lupu, pentru a-i aminti doar pe câţiva iluştri artişti ce ne-au vizitat ţara.
Dacă ministrul culturii al Franţei, aflat pentru câteva ore în România, este prezent în sala mare a Teatrului Naţional, în cinstea sa oferindu-se un dineu la Capşa, atunci negreşit acesta este un semn al superbei legături ce există între cele două simboluri ale Capitalei, intrate în cea de a patra jumătate de veac de la fondarea lor. “Arte şi Meserii” sau Teatrul Naţional şi Capşa.

Dan Toma Dulciu