ISTORIA CASEI CAPSA IX
dulciu 15 Iulie, 2006 12:33
Întâia “menţiune” a fratelui mai mic – Grigore
Vasile Capşa cumpără cu 192 906 lei vechi locul cu case de lângă Consulatul rus, unde cofetăria îşi avea laboratoarele. Pentru aceasta s-a împrumutat de la maică-sa, Ana Capşa, şi de la “Cotadi şi Tabacovici”. El luă parte la mezat şi plăti diferenţa costului, întrucât proprietara, Maria Filipescu, zisă Madam Chipiu, îi datora bani de la poliţie. [1]
Însemnarea din februarie 1863, în Casa Banilor: “apa de Herăstrău pentru bufete (6 sacale) pentru bal” aminteşte de vremea când bucureştenii beau apă adusă de sacagii, apă care o beau cu piatră acră, pentru limpezire; numai cei avuţi aduceau apă de la Herăstrău şi Filaret. [2]
Din bilanţul încheiat la 18 aprilie 1863 se vede că “folosul ce a produs stabilimentul de la 1 martie 1862 până la 1 aprilie 1863 “ a fost de 80781, 25 lei.
Bilanţul mai cuprindea următoarea însemnare, reflex al aceleaşi crize economice care nu se sfârşise: “ aceste datorii ce însumează suma de 30 469, 25 lei v. se scade cu 50 % fiindcă suma de lei vechi 8 813 este socotită ca pierdută şi restul de 22 156,15 de abia dacă vom scoate capitalul cu scăzământ de 50%” – iar apoi: “Datoriile vechi din anii 1852 şi până acum nu s-au desfăcut. Aceştia nu s-au trecut în nici o socoteală căci sunt de tot morţi”.
Printre articolele aduse din străinătate de Vasile Capşa în iulie 1863 figurează: ceai de Londra, 177 de funzi rapiţă rafinată, 50 de cutii de chibrituri, 18 sfeşnice. Şi mai sunt trecute printre cheltuielile taxidului: tipărirea a 2000 de conturi cu firma prăvăliei, un “ştemplu peentru scrisori” şi un.....”ochi de sticlă pentru Petrache”.
Cu anul 1864 alcătuirea firmei fraţilor Capşa suferă o nouă schimbare: Anton Capşa se retrage. Din actul de desfacere, încheiat cu respectarea întocmai a formelor legale, se vede cum s-a făcut împărţirea “nahtului” mărfurilor, mobilierul prăvăliei, datoriilor şi creanţelor. Anton Capşa se retrage cu 190 237,10 lei vechi. Partea lui Vasile Capşa, care continuă comerţul cu fratele său Constantin, este de 192 023, 30 de lei vechi. Firma poartă inscripţia: “Cofetăria la Doi Fraţi Vasile şi Constantin Capşa”.
În mai 1864 Capşa a servit bufetul la Mitropolie, în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. Ziua aceasta, când se serba hramul, se desfăşura cu un deosebit ceremonial, în prezenţa înaltelor autorităţi civile şi militare. Masa se întindea pe câmpia Filaretului, pe locul viitorului Parc Carol.
Privitor la “fericirile” bucureştenilor în acest timp, Vasile Capşa scria la 17/29 iunie 1864, lui Costache Capşa la Braşov: “.... dar de ai şti că pe aici este potopul lui Noe, adică în toată mahalaua Isvorului a venit apa de 2 stânjeni; prin Dudescu, asemenea pe la Filaret, Podul Caliţii, pe sub Mitropolie, Doamna Bălaşa, Hanul Golescului, la Poliţie şi pe la Ministerul de Răsboi în sus. Apele au început joi la 11 cor. la 3 ceasuri dimineaţa, dar pe la 2.35 minute ne-am pomenit cu un mare cutremur. Vineri a fost venirea apei foarte mare, cu urlete şi tare furioasă.”
Pe vară Vasile Capşa pleacă din nou, pentru a opta oară, după cumpărături. Nu este mulţumit însă de unele articole din Paris. Costache observă într-o scrisoare: “..... m-am mirat foarte că zici că anul acesta nu ţi-au plăcut cutiile. Extravagantă nuvelă, poate că nici apă în Sena n-o să mai fie sau poate eşti foarte ocupat de nu ai timp să umbli.”
Reflex al stării sociale din 1864, când cu lovitura de stat a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza este această scrisoare trimisă tot lui Vasile Capşa la Paris: “.... Săptămâna trecută a fost cercetare despre noi prin Piaţă, despre cum stăm. Această cercetare a venit din Paris; poate că ai avut nevoie pe acolo de ceva credite sau te-ai încurcat cu vre-o casă de acolo pentru ceva depozite de manufactură. Dar de aici înainte avem să suferim crize mari ca sâmbătă, în ziua Sfintei Mari, când s-a proclamat Legea Rurală. Cu această lege după cum s-a făcut de ia moşiile de la boieri, nu o să sufere alt nimeni decât numai bieţii comersanţi.”
În ziua de 24 ianuarie 1865 a fost mare bal la Teatrul Naţional, în prezenţa Domnitorilor plătindu-se “pentru cernitul bufetului” lei vechi 60. Bufetul a fost servit de Capşa. Proporţiile balului ni le poate da amănuntul că numai plata celor 60 de sofragii a costat 808,30 lei.
În luna iunie s-a comandat de la firma “Huntley şi Palmers” din Londra pesmeţi de ceai.
Dornic de propăşire, Constantin Capşa îi scrie în august 1865 lui Vasile Capşa la Paris: “.... caută ceva mai nou, cred că li se va fi urât muşteriilor tot cu bomboanele cu fisticuri. Mai caută şi tu pe la Boissier, mai schimbă ceva din felurile pe care le-ai adus până acum...”.
Criza pare să se mai fi domolit, vânzarea a mai săltat şi Primăria arată preocupări edilitare. În 8 septembrie 1865 Constantin scrie lui Vasile la Paris: “...Cu canalul până acum a venit până în colţul Zlătarilor unde şade Alecsianu şi pe la sfârşitul lunei poate să vie şi pe la noi; atunci să vezi vânzare înfricoşată ! Municipalitatea s-a aşezat în casele lui Hillel de la Sfântul Gheorghe Nou. Cu pornirea mărfurilor grăbeşte-te, căci ştii bine că nu mai avem nimic.”
Mărfurile nu soseau însă la timp, din care pricină Capşa trebuie să se adreseze, în octombrie, “Mesageriilor Imperiale” : Sunt acum 8 ani de când lucrăm cu casa D-voastră pentru transportarea mărfurilor, prin Marsilia, Brăila, pentru Bucureşti, dar ca anul acesta n-am păţit-o. Sunt 45 de zile de când am pornit mai multe coleturi cu marfă de cofetărie şi până astăzi nu le-am primit. Gândiţi-vă bine că ni s-au pricinuit pagube: nu avem marfă în prăvălie, în schimb ni se strică mărfuri pe drum....”
Dar anul 1865 are o mare însemnătate pentru istoricul Casei Capşa. În acest an, fratele mai mic Grigore, care de 10 ani lucra în laboratoarele de cofetărie ale fraţilor săi, dovedind nu numai deosebită râvnă dar şi pricepere, a plecat la Paris pentru specializare. Grigore Capşa, care încă din vremea când urma gimnaziul îşi petrecea timpul liber observând cum se lucrează cofetăria, a isbutit să fie primit la renumita casă franceză Boissier. Un viitor strălucit i se deschidea.
În seara de 6 februarie 1866 Capşa servea bufetul la balul care se dădea, sub patronajul Principilor, la Teatrul cel Mare, cu prilejul închiderii Carnavalului. La acest bal s-au împărţit un mare număr de manifeste injurioase la adresa Domnitorului Cuza Vodă. În ultimul timp, asemenea manifestaţii nu erau rare. Peste cinci zile s-au produs evenimentele de la 11 februarie.
În ţară, ordinea publică e în suferinţă, din pricina activităţii nucleelor separatiste. Prefectul Poliţiei dă o ordonanţă prin care cea mai mare parte a localurilor trebuiau să fie închise înainte de ora 10 seara. Restricţiile acestea se resimt în rău asupra mersului vieţii economice. Încasările cofetăriei Capşa nu puteau scăpa acestei influenţe. Vasile Capşa n-a mai plecat în taxid, ci a comandat marfă de la producător.
Veste bună de la Grigore Capşa. Numai după doi ani de practică şa Boissier este admis – singurul străin – să ia parte la Expoziţia din Paris. Ceva mai mult, obţine chiar o “Menţiune”. Prezentând Împărătesei Eugenia câteva din specialităţile sale în arta cofetăriei, Împărăteasa îi făgăduieşte titlul de furnizor al Curţii.
O nouă domnie a unui prinţ dintr-o ilustră familie de viţă străină pregătea României un nou stil de viaţă. Dar greutăţile, firesc legate de orice început de domnie, când grupuri de interese se cred ameninţate, nu erau menite să ajute comerţului bucureştean.
În iunie 1867 Vasile Capşa n-a plecat în cel de-al zecelea taxid. Catagrafiile ultimilor ani cuprind însă scăzăminte până la 80% pentru anumite articole care nu s-au putut vinde.
Situaţia financiară a Ţării este rea. De două luni, funcţionarii nu şi-au primit leafa. Pentru plăţile urgente urmează să se emită bonuri de tezaur cu 10 şi 12%.
Spre mijlocul anului 1867, Constantin Capşa se desface din tovărăşia cu fratele său Vasile, ridicând un capital de 116.388 lei v.; partea lui Vasile Capşa este de 449.076, 21 lei vechi.
Vasile continuă comerţul pe seama sa. În decembrie 186, el furnizează bufetul pentru “Masa Pompierilor”, în mai 1868 bufetul la hramul bisericii Doamna Bălaşa, la Moşi în Sâmbăta Morţilor, la hramul Mitropoliei, în ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Întocmind un inventar în 1869 vedem că “folosul ce au putut aduce operaţia comerţului mieu de la 18 mai până astăzi 18 mai 1869”, adică în timp de doi ani, a fost de 47.432 lei.
La 1869 cumpără 500 de fotografii cu Prinţul Carol pentru cutii.
Vasile Capşa continuă comerţul în casa Castrişoaiei, până la 1 mai 1871.
În decembrie 1870 el publică un “anons” în Monitorul Oficial precum că desface marfa cu preţuri mult reduse.
Timp de câteva luni şi-a plătit datoriile, a vândut mobilierul, şi – cinstit - a întors pentru ultima oară cheile prăvăliei din casa familiei Castriş Macedoneanul, predându-le lui Vasile Paapa, proprietarul.
[1] Pe o porţiune a locului se află Teatrul de vară Colos şi prelungirea Străzii Doamnei. Intervenţia proprietarei pe lângă Vodă nu a avut efect, întrucât dreptul nu era partea ei. În această privinţă i se scrie lui Vasile Capşa la Paris: ....”Vodă a chemat pe Dumitrache Eustaţiu şi fiind şi Ministrul Kreţulescu, s-a împotrivit zicându-le că nu poate face nimic contra legilor...”
[2] De abia în 1862 lucrurile se vor schimba, prin canalizarea celei mai mari părţi a oraşului.
ISTORIA CASEI CAPSA VIII
dulciu 15 Iulie, 2006 12:32
Vremuri de criză
În ciuda proclamării Unirii, prin alegerea aceluiaşi Domn, Unirea cea adevărată, adică cea sufletească, nu era încă înfăptuită. Două Capitale – Bucureşti şi Iaşi – îşi disputau întâietatea, guverne deosebite care nu se înţelegeau asupra tuturor chestiunilor, lansarea unor împrumuturi nepopulare – iată o seamă de lucruri legate de timpul când se aşezau temeliile României Moderne.
O gravă criză economică, cu urmările ei, falimentele – dintre care ale unor bancheri care lucrau cu negustori de vază, - au influenţat serios viaţa comercială.
Desigur că din această pricină Vasile Capşa a renunţat la taxidul anului 1859. Şi încasările – în special cele ale sucursalei din Craiova – se resimt.
În legătură cu aceasta, Costache Capşa a primit la Craiova următoarea îngrijată scrisoare: “Am văzut alişverişul ce ai făcut în sărbători şi mi s-a părut foarte slab. Doreşti să cunoşti pe al nostru: 24 decembrie 1650 lei v., 25 decembrie 158 lei v., 26 decembrie 580 lei v., 27 decembrie 550 lei v., 28 decembrie 925 lei v., 30 decembrie 2458 lei v., 31 decembrie 6902 lei vechi.
Costache, fiindcă alişverişul merge aşa slab, ai grije să ţii marfa cât se poate de curat, mai cu seamă cartonaşele. Înştiinţează-ne care a fost pricina că ai făcut aşa puţin alişveriş, mai ales de Anul Nou. Ceilalţi cofetari au făcut mai mult decât tine? Ce Dumnezeu, din toată Craiova nu ţi-a venit şi ţie 3 muşterii de la care să iei câte 10 galbeni ? ”
Urmează la 18 februarie 1859: “......Pe lângă aceasta vă zicem de aci încolo să începi a te pregăti de plecare, ca să nu se facă şi acolo cheltuieli zadarnice. Caută întâi de adună ce vei fi dat pe datorie încoace şi încolo, însă până îţi vei putea aduna datoriile ambalează marfa încet, şi cât vei putea mai bine, ca să nu se strice ceva pe drum, din cutiile cu poame – şi nu te zori.
Când te vei simţi că eşti gata caută vre-un car mare şi bun ca să te încapă cu toată marfa şi pleacă....”.
Amânându-şi plecarea peste hotare, în aşteptarea unor vremuri mai bune, Capşa având totuşi trebuinţă de unele produse străine, s-a adresat lui Gheorghe Bacaloglu, care avea casă de comision la Paris, rugându-l să le cumpere “în baza prieteşugului şi confienţei” ciocolată “ santé No. 0” şi alte lucruri de ciocolată de la F. Marquis, 59 Passage des Panoramas”, de la Meunier, Masson, liqueruri de la “Rousseau şi Laurens”.
În timpul Carnavalului însă comerţul a început să salte, deoarece la invitaţia lui Ghiţă Petrescu din Slatina se răspunde că nu se poate trimite un băiat cu marfă, decât dacă se garantează desfacerea pentru suma de cel puţin 1500 de galbeni: - “nu putem veni că avem aci destul lucru în Carnaval”.
Făcând la 1 martie 1860 catagrafia mărfurilor găsite în prăvălie se ajunge la suma de 66.598, 14 lei v. Patenta plătită în acest an este de 93,14 lei v.
Într-o vreme când boierimea nu prea obişnuia să târguiască în prăvălie şi pretindea să fie servită acasă, fără ca să facă plata îndată după primirea mărfii, găsim o listă de clienţi, dintre care desprindem pe unii pentru sonoritatea numelui, într-o vreme când porecla era la modă: Al. Filipescu, I. Odobescu, Gr. Tocilescu, Al. Plagino, Otto Suţu, Malla, Col. Ciocârlan, Madame Suţu, Juvara cel Mic, Dr. Trandafilidis, Gusti Marşandu, Pangratinoaia, Zefcari, Frazi de la Caarisi, Gheorghe Dumitru Surdu, Mihalache Pala, Petrache Ciolasticu.
În iulie 1860, găsim pe fraţii Capşa furnizând cele trebuitoare mesei care se dădea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, în ziua Hramului. Vechea tradiţie a alaiului de Sfântul Pantelimon pomeneşte de vizita Domnului şi a Mitropolitului la Mănăstire şi – apoi plimbarea printre poporul care lua aci masa în număr mare.
În august, Capşa serveşte pentru prima oară la Palatul Prinţului Alexandru Ioan Cuza.
Plătind un “pasportu cu vizele trebuincioase” cu 51,30 lei, Vasile Capşa pleacă la 16 iulie 1860 în al patrulea taxid. În afara articolelor cunoscute din anii trecuţi, se adaugă altele: “tăvi de argint Kinazilber” din Viena, flori pentru garnisit torte, coşuleţe cu şampanie.
De data aceasta se opreşte şi la Berlin, târguind şi pentru alţi negustori bucureşteni, ca de pildă pentru : “Fraţii Coengiopulo”. Lui N: Capşa ăi cumpără “un baston de Paris”, iar doctorului Ştefan Capşa – ajuns o somitate în ştiinţa medicală – un aparat medical.
Unul din debitorii Fraţilor Capşa, băcanul Chiriac Pană Chirovici şi-a plătit datoria printr-un bloc de cristal verde.
În 1860, vânzarea cu ridicata creşte. Consumatorii nu sunt numai din Capitală. Celor din Provincie Fraţii Capşa le dă îndemnuri de specialitate. Astfel, Ghiţă Petrescu de la Slatina este sfătuit să nu scoată din ladă sticlele de şampanie şi să le aşeze în picioare, căci se usucă dopul şi băutura îşi pierde puterea. La întrebarea aceluiaşi negustor din Slatina, Capşa îl sfătuieşte să se aboneze la “Românul”. Din Craiova cumpărătorii sunt Chiţu şi Constantinescu, iar din Focşanii Moldovei, Anton Kircorian, este amator de pleznitori pentru baluri.
În mai 1860, Capşa roagă pe Gh. P. Bacaloglu din Paris să grăbească pe lângă “Paas” trimiterea mărfii comandate, deoarece se apropie sărbătorile Târgului Moşilor. De asemenea, este grabnică trebuinţă de marfă pentru bufetul de la Biserica Doamna Bălaşa, de Ziua Înălţării, şi pentru cel de la Mitropolie, cu prilejul zilei Sfinţilor Constantin şi Elena.
În luna iunie Anton Capşa se află la băi, la Zaizon. Vasile Capşa îi scrie: “.... despre alişveriş a fost foarte bine; am avut nunta lui Vasile Şelaru, 60 de galbeni şi botezul lui Mike 40 de galbeni şi în prăvălie iar potrivit.”[1]
Cu anul 1861 criza economică – urmare nu numai a situaţiei interne, dar şi a celei de peste graniţă – nu trecuse. Caracteristic acestei epoci este lupta pe care o da C. A. Rosetti pentru a-şi salva întreprinderea, căreia i-a adăugat o secţie de comision, importând vin, şampanie franceză, ba şi “petrol rectificat”. În zadar Rosetti a micşorat preţul articolelor până la jumătate, căci lichidarea de preţuri de nimica a urmat. Apelurile lui Rosetti care, din arătoasa prăvălie de pe Calea Mogoşoaiei, a fost nevoit să se mute în două odăiţe din Pasajul Român, - către clienţii rău platnici sunt cu adevărat sfâşietoare.
Şi Capşa are de luptat cu răii platnici. O lună jumătate după primirea mărfii nici Ghiţă Cofetarul, nici Alecu Mateescu, amândoi clienţi provinciali, nu se grăbesc să răspundă măcar de primirea mărfii. Ghiţă Teodorescu din Ploieşti face mofturi spunând “că vopseaua pentru cofeturi nu este veretabilă din Paris”, - cât despre datornici, pe poliţie nici nu se prea sinchiseşte de sechestre.
Vasile Capşa pleacă totuşi în străinătate, desigur pentru că lipsa mărfii
Să nu înrăutăţească proasta situaţie generală. Nu se opreşte însă în aceleaşi centre. La Viena îl au pe comisionarul Iosif König care le face cumpărături şi căruia ăi trimit “prin împărăteasca K.K. poştie” 85 de galbeni chesarocrăieşti” – la Berlin pe cofetarul August Eilner, căruia îi scriu: “....vă facem cunoscut că având trebuinţă neapărată de a vizita Italia, nu mă iartă timpul a veni şi pe la D-ta”, la Lipsca recurg la serviciile lui E. Rizo.
În timp ce Vasile se afla la Paris, Anton îi trimite scrisori: “ Cu alişverişul merg cam slab; de azi peste o săptămână am nunta lui Savu Marchitanu, care o face în sala Slătineanu; bufetul l-a tocmit cu 40 de galbeni....Dulceaţa de merişoare am făcut-o de poate s-o mănânce şi regina Engliterei.”- iar în alte scrisori: “Cu îngheţata merg rău, căci în ziua de Sf. Maria a plouat toată ziua... duminică am avut nunta lui Stancu Lipscanu, car a luat pe fata lui Ioniţă Băcanu de la Cişmeaua Roşie şi a plecat împreună cu nevastă-sa pentru Paris....”
Un ecou al agitaţiilor politice: “... iar despre răscoala ce-ai auzit că fost pe aici este o minciună.... oamenii au scos vorba că este să se facă revoluţie.... a fost şi oştirea în picioare, dar nu s-a întâmplat nimica.”
În pofida crizei, nunţile se ţineau şir: “duminică am avut două nunţi: una a unui ofiţer moldovean şi alta a unui şef de masă de la Ministerul Cultelor, Turnavitu, şi duminica viitoare una a lui Ştefan Burchi şi alta a unui prezident de la Tribunalul Criminal. Pentru cea din urmă am rugat pe Petrache Stoianovici, fiind bun prieten cu socrul.”
Începuse concurenţa cu Fialcowsky şi Vasile Capşa era înştiinţat de către cei din ţară: “ Din Paris când vei alege cutiile caută să avem ceva şi mai frumos, ca să ne putem deosebi de Fialcowsky, căci Madarama lui a plecat anul acesta la Paris, căci a mâncat mult şi este umflată la stomac”.
Din taxidul anului 1861 desprindem: pesmeţi de Londra, vin “Chateau 1848”, “pahare de şampanie, în dungi fine, roşii şi albastre”, farfurii de îngheţată, cutii de piele din Nürnberg.
Speriaţi desigur de atâtea poliţie neplătite, Capşa trimit marfă lui “Gustav Marchanderiu din Ploieşti”, cu o condiţie: plata la primire.
După cum se vede din bilanţul încheiat la 1 martie 1862, Costache Capşa, care fusese până acum în serviciul fraţilor săi, începe să fie copărtaş la câştig.
Oglinda credincioasă a vremii, bilanţul acelui an cuprinde numai puţin de 103 datornici, care reprezintă o datorie globală de 33 2127,38 lei. Printre ei, nume ilustre, greu de reprodus. Ne mulţumim cu Millo şi Obrenovici.
Pornirea datornicilor de a nu plăti a îndemnat pe C. A. Rosetti, prin staroste de negustori, să propună Guvernului o lege pentru constrângerea corporală a răilor platnici.
Mai întâlnim în bilanţ numele fratelui mai mic, Grigore Capşa care, de când se afla în serviciul fraţilor lui, a economisit suma de 700 de lei v., la care i se plăteşte o dobândă de 140 de lei v.; simbria-i era de 1000 de lei v. pe an.
Într-o vreme când temeiul Târgului Moşilor constituia o adevărată sărbătoare naţională, onorată cu prezenţa Capului Statului, Capşa a servit bufetul la Moşi, închiriind pentru aceasta scaune şi mese de la cunoscutul Friedrich Bossel.
Avocatul Orghidan, cel care le încheie socotelile este ocupat şi cu sumedenia de poliţe protestate; comisionarul Paas din Paris încurcă mai rău lucrurile, nefiind atent la indicaţiile fraţilor Capşa, care ceruseră să cumpere marfă de la “F. Marquis, Passage de Panoramas et Rue Vivienne” şi nu de la casa, necunoscută în Bucureşti, “L. Marquis, Rue St. Honoré et Rue Richelieu”.
Între timp, situaţia se înrăutăţeşte, Marile Puteri crezând că Principatele Unite mai pot fi obiect de compensaţie între ele. Totuşi, petrecerile nu lipsesc. Ba, prefectul Poliţiei, Radu Rosetti, face apel la cetăţeni să renunţe la urâtul obicei de a trage cu revolverul de Lăsata Secului.
Înaintea plecării pentru cumpărături, Vasile Capşa îşi îngăduie un scurt popas la Karlsbad, în timp ce Anton Capşa face cură la Mehadia. Dar Constantin, care a rămas la bucureşti, nu are linişte şi trimite lui Vasile, la Karlsbad, nişte modele de ouă cu desene, pentru a fi comandate la fabricanţi.
Concurenţa, imboldul din totdeauna al negoţului, a început să fie aprigă. Dovadă această scrisoare adresată lui Vasile la Paris: “28 iulie 1862. Astăzi pleacă de aici Iulius Kaiser pentru Paris ca să cumpere marfă, dar cu câţi bani nu ştiu, că a luat comision de la mai mulţi cofetari, precum de la Alecu, Costache, Zamfir, Nae.... sunt ocupat cu o soarea la Pană Olănescu din partea miresei şi mâine, duminică, am bal la Victor Creţeanu, bal pentru cununiile ce face fata lui Olănescu, care costă amândouă 60 de galbeni. Duminica trecută am avut la Nicu Lahovari, ce a măritat pe fiică-sa după fratele lui Millo.”
Dar Iulius Kaiser, care pleca pentru mai mulţi cofetari în străinătate, este pus sub urmărire. Încredinţarea aceasta dintr-o altă scrisoare nu este lipsită de haz: “ ... Kaiser, în sfârşit, a plecat sâmbăta trecută şi, după spusa lui Eduard al lui Corbuly, că ia-u văzut chimirul, după ideea lui avea peste 3000 de galbeni.”
Cu cofetarul Giovani Flore din Piaţa Palatului – cel care a introdus în ţară îngheţata în forme – fraţii Capşa colaborau, căci în august 1862 Vasile este înştiinţat la Paris: "“...calfa care am avut-o până acum, alaltăieri am desfăcut-o şi am luat alta care a fost la Fialcowsky – şi după recomandaţia lui Giovani că lucrează bine, l-am tocmit cu 60 de galbeni pe an, dar numai o condiţie urâtă mi-a pus: adică de a dormi afară, căci este înădit cu o muere.”
Interesele negustoriei nu-i împiedică pe fraţii Capşa să aibă grije de bursa cuvenită fratelui Nicolae, viitorul profesor, să ajungă la vreme la Paris.
Criza nu slăbea însă şi această scrisoare de recomandare este simptomatică: “ 1862, 18 august – Domnilor Gh. Mumm & Co. Reims – fiind criza care ne supără comerţul de sunt acum aproape patru ani, nu putem desface aşa şampanie scumpă cum o treceţi D-voastră în factură, 3 – 5 fr. Franco Reims, pe când noi o avem de la Iroa cu preţuri mai scăzute şi franco aici în Bucureşti. Fiindcă ne văzurăm îngreunaţi cu 120 butelci în loc de 12 cât v-am comandat, vă rugăm ca îndată ce veţi primi această epistolă să ordonaţi d-lui Altânovici din Giurgiu ca să nu le mai adreseze nouă prin d-nul Grünbaum, agentul d-voastră, căci nici într-un chip nu le putem primi.”
Printre mărfurile cumpărate în cel de al şaselea taxid, în 1862, cităm , în afara articolelor propriu zise de cofetărie, 12 sticle de parfumuri, sfeşnice şi scrinuri de Viena, cutii de lemn pirogravat din Karlsbad – iar pentru Giovani cofetarul s-a cumpărat nişte tipare de ipsos.
Pentru că firma se va schimba, prin adăugirea numelui lui Constantin Capşa, condica este “prenumărată, şnuruită şi pecetluită cu pecetea Domnească.”
Firma va fi de acum înainte: ” Anton, Vasile şi Constantin Capşa”, - aceasta din urmă depunând un capital de 30.429 lei vechi.
[1] Pentru humorul lor, dar şi pentru seriozitatea şi râvna pe care le puneau Fraţii Capşa în conducerea afacerilor, credem că aceste două scrisori trimise lui Vasile Capşa la Paris merită să fie reproduse: “ 20 iulie 1860- Luni la 25 iulie la 6 ceasuri dimineaţa am intrat în prăvălie şi, pe lângă celelalte aflai că Pascu cofetarul şi Vezia de la Piaţă au adus o seamă de cofeturi de la Paris şi le vinde en gros cu 7 sfanţi ocaua; asta mi-a spus-o Kaise şi Iancu de la Sf. Ionică.... când te vei hotărî pentru un lucrător şi te vei lua la tocmeală, tocmeşte-l cu toate de la tine, adică şederea, mâncarea să fire ale tale, căci numai aşa poţi să-l capeţi mai ieftin, fiindcă altminterea ei socotind toate acestea o să-ţi ceară preţ mare; vezi dacă poţi să faci contract cu el acolo să fie legat mai bine.... cu ce fel de ciocolată o să lucrăm indienele ?... toate ca toate dar la cutii să nu te calce vre-un foc şi să iei niscaiva urâţenii. Trebuinţa noastră cere câteva lucruri noi de tot, ca să mai împrospătăm pe ale noastre. Deschide ochii bine, ia cutia în mână şi te uită la dânsa un ceas şi preţuieşte bine ca s-o putem vinde, căci altfel să ştii că oricâte ori fi secături şi le trec la partidă, ţi le leg de gât şi te trimit prin târg ca să le vinzi tu.... asemenea nu te plimba prin Londra să vezi monumentele, umblă să vezi marfa şi articolele de negoţul tău. Bufetul de la Pantelimon a mers bine, acum ne căznim să luăm banii. 28 august 1860:....cutia cea mare de 85 franci am vândut-o în ziua de Sfânta Maria lui Vasilache Hiotu, cu preţul de 150 lei peşin, iar cofeturile le-am luat de la Fialcowsky, că nu am avut nici un strop... du-te pe la Boissier şi pe la alţii mai mulţi de ia idei şi forme bune ca să ne putem deosebi mult de Fialcowsky; vezi să nu mai iei jeleuri, bomboane “prinţese”, care se strică pă drum, că apoi ţi le leg de gât. Vezi dacă găseşti, iarăşi, o cutie aşa mare, dar bagă de seamă bine să fie lucru de gust, să nu aibă niscaiva feţe neplăcute pe dânsa, căci apoi o avem de veşnică pomenire.”
ISTORIA CASEI CAPSA VII
dulciu 15 Iulie, 2006 12:31
O sucursală la Craiova
Desigur că ridicarea oraşului Craiova, care ajunsese să numere aproape 30 000 de locuitori, susţinători ai unui Teatru şi mândri de unul dintre cele mai frumoase parcuri din ţară, a îndemnat Fraţii Capşa să deschidă în 1858 o sucursală la Craiova. Prăvălia închiriată pentru 1920 lei vechi pe an era aşezată unde se află astăzi Otelul Minerva.
Dacă stăruim asupra înfiinţării sucursalei de la Craiova, deşi a avut o viaţă foarte scurtă, poate pentru că oraşului, deşi al Banilor, îi era prea mult trei cofetării fruntaşe, o facem pentru a arăta râvna depusă de Capşa de câte ori era vorba să înfiripeze ceva în cuprinsul comerţului lor.
În vara lui 1858, Vasile Capşa se afla în al treilea taxid. Anton Capşa îi scrie, în ziua de 31 iulie, la Paris: “Spre răspuns la scrisoarea ta, îţi arăt că am primit toate scrisorile până acuma, adică de la Viena, Lipsca şi Berlin. Am scris toate cele cuvenite lui Hagi Tudorache & Co. La Viena, îndemnându-i şi numele primitorului mărfurilor noastre la Craiova. Hagi Tudorache de aici ne-au arătat că a scris lui Stavri Economu din Craiova, că ne-au găsit prăvălie cu 120 de galbeni chirie pe an, la loc foarte bun, tocmai peste Casinoul cel mare, între cei doi vestiţi cofetari. I-am dat ordin ca s-o închirieze pe şase luni şi când te vei întoarce dă şi tu pe acolo şi vezi ca să ştim ce fel este.”
Conducerea sucursale din Craiova a avut-o fratele mai mic, Constantin, care de mai mulţi ani lucra în laboratoarele fraţilor săi.
Cei din Bucureşti îi scriau lui Constantin la Craiova, în ziua de 30 octombrie 1858: “Astăzi, prin căruţaşul Nicolae Lungu ţi-am încărcat 18 coleturi şi 3 putini cu dulceaţă; i-am dat numitului căruţaş 18 funii de tei, 7 rogojini şi un preş în 3 foi, pe care îngrijeşte să le primeşti întocmai. Chirigiul este tocmit cu 15 galbeni, din care i-am dat aconto 9 galbeni.
Scrie-ne şi nouă cum ai mers până acolo, dacă ai găsit sobă de lemne, dacă vre-un cofetar îţi cere marfă, cum şi ce fel ai hotărât cu el, în sfârşit însemnând toate cu amănunt.”
În ziua de 11/23 noiembrie 1858, i se scrie lui “Kir Costache Capşa”: “Am aflat din auzite că de abia Duminică ai ajuns acolo şi de-atunci până astăzi se numără zece zile şi noi nu ne-am norocit a primi nici o ştire de la D-ta. Cu această ocazie, te anunţăm că am dat D-lui Stavri Economu 200 de afişuri. Afişurile le vei împărţi prin afişierul teatrului d acolo, pe la case şi magasinuri mai de condiţie. Scrie-ne dacă te-ai descurcat lesne cu domnii vameşi de acolo, însemnându-ne în fiecare zi câtă vânzare ai făcut până acum, ce fel de articole ai vândut, fiindu-ne trebuincioase această ştiinţă. Cum s-a despărţit prăvălia ? se face cald înăuntru ? gândeşti că vei putea petrece iarna în-trânsa ?”
Dar prăvălia din Craiova nu merge : “Fiindcă vedem că vânzarea e cam proastă, nu avem curajul a-ţi trimite marfă ca să nu se mai dărăpănăm cu cheltuieli zadarnice. Iconomiseşte cheltuielile cât vei putea, ca să putem ieşi la vre-un selemet; ceaiurile de seară mai răreşte-le, precum şi cafelele de dimineaţă; ţigările le fumează de tot, nu le lepăda pe jumătate; teatrul lasă-l în pace, că am auzit că zidurile sunt foarte slabe. Cu un cuvânt, ţine-te cu dinţii numai de treabă, ca cel puţin să nu râdă lumea de noi.”
Îndată după plecarea lui Vasile Capşa în taxidul anului 1858, Anton ăşi sfătuieşte fratele, într-o scrisoare privitoare la cumpărarea unor porţelanuri: “.... şi pe la aceste fabrici pe unde te vei duce nu spune că le faci pentru Ţara Românească, zi că eşti rus şi le faci pentru Rusia....”- sfat curios, dat desigur pentru impresionarea respectivului fabricant.
Printre cele cumpărate de Capşa în acest an desprindem, trecând peste sumedenie de specialităţi de bomboane şi drageuri: cutii de sticlă, cutii brodate, obiecte de bronz, de la casele Villard, Curiel, Pass, Brizet, Linard, Pernot, vinuri de Asti, Muscato.
Pentru înzestrarea laboratorului s-au adus tipare de acadele, felurite forme pentru prăjituri, grade pentru fiertura zahărului, hârtie dantelată pentru tăvi.
Din Viena, Vasile Capşa a importat lucruri care nu sunt de ramura cofetăriei, dar pe care le va vinde comercianţilor de galanterie; toalete cu “necessaire”, călimări, ceasornice, cutii cu mozaicuri, perniţe pentru ace.
Numai vama acestui taxid s-a ridicat la suma de 40.110.11 lei.
Vasile Capşa a plecat înarmat cu următoarele valori: scrisoare către Banca Rotschild de 15.500 de franci; 2743,50 franci în natură, socotind francul 2,28 lei v., galbeni, lire englezeşti a 66 de lei v, imperiali şi sfanţi.
O parte din mărfuri au sosit înaintea lui Vasile Capşa cu “vaporul cel iute”, ananasurile neputând aştepta prea mult. Pentru sucursala de la Craiova mărfurile se transportau prin Calafat.
Bucureştenii, deşi o cumplită criză economică bătea la uşă, se arătau amatori de lucruri fine. Printre cumpărătorii serioşi de ananasuri aflăm pe Băscoveanu şi pe maiorul Costa – Foru.
Nu e de mirare existenţa acestui rafinament dacă ţinem seama că în acest timp, şi chiar cu vreo câţiva ani în urmă, elegantele bucureştene se coafau la “Madame Wagner aus Wien”, îşi făceau pălării la modiste austriece ca Amalia Eckerbach sau “Demoazela Maria, directriţă de marşanderie”. Sunt în Bucureşti parfumerii şi florării, croitori nemţi, ca Frank, Singer şi Klenk, mănuşieri ca Schakowsky, fotografi, adică furnizori de dagherotipii, librării ca ale lui C. A: Roseti – Winterhalter, Danielopol, I. V. Socec. În Piaţa Teatrului era instalat bijutierul Resch, peste drum de fraţii Capşa, alături se afla magazinul pentru haine de copii Karnbach, în Uliţa Franceză bijutierul Cronberg, tot în Piaţa Teatrului era magazinul cu articole de menaj al lui Carol Knappe – aceeaşi specialitate având-o şi Vasile Gigoratu în casa Paapa, iar în casa Darvanţ, mai târziu Otel Monopol, Paul Milker înfiinţase primul atelier de articole de călătorie; Marinescu – Bragadiru deschidea o cofetărie în Uliţa Franceză, strada Carol de mai târziu.
Fraţii Capşa au tipărit etichete pentru borcanele de dulceaţă la tipografia Rosetti şi Ohm, după cum tot prin mijlocirea lui C. A. Rosetti – “librar şi comisionar din Calea Mogoşoaiei no 18, casa Bossel” – răspândesc 1000 de afişe, tipărite la “Stabilimentul tipografic” al aceluiaşi, instalat în Calea Brezoianu no 10.
ISTORIA CASEI CAPSA VI
dulciu 15 Iulie, 2006 12:30
Calea Victoriei - acum nouă zeci de ani
Strânsa legătură a unei case de comerţ cu locul în care-şi desfăşura activitatea, ne îndeamnă să stăruim asupra înfăţişării Podului Mogoşoaiei în vremea când centrul de activitate al Cofetăriei Capşa se afla în vechea casă a Castrişoaiei, rămasă moştenire a lui Vasile Paapa.
Străduinţa edililor de a îndrepta sucitul şi strâmtul Pod al Mogoşoaiei, care avea case ai căror pereţi erau aşezaţi chiar pe marginea trotuarului, datează de pe la mijlocul secolului trecut, când s-au dat dispoziţii ameninţătoare cu aspre pedepse, pentru acoperirea maidanelor, dărâmarea şandramelelor şi obligaţia fiecărui negustor de a ţine curat locul din faţa prăvăliei.
Peste drum de Capşa din 1857 se afla, cam de pe la 1840, Consulatul Rusiei. Vechea casă a lui Şerban Cantacuzino, care avea proprietăţi mari prin partea locului, a fost cumpărată de Miloş Obrenovici de la Baronul Sachelarie şi dăruită Împărăţiei ruseşti. Lângă Consulatul rusesc, pe locul ocupat mai târziu de Otelulo Bulevard, se afla casa Băleanu. Între Legaţia rusă şi Prefectura de Poliţie de astăzi, erau casele lui Pană Filipescu, poreclit Drăjneanul. Pe o porţiune din aceste case se va ridica vestitul “Magasin Universel”. Tot pe aici îşi instalaseră fraţii Capşa laboratoarele, pe un loc care va fi cumpărat, în 1863, la mezat, de către Vasile Capşa. Proprietara, “Madame Marie de Filipesco”, poreclită “Chipiu”, înglodată în datorii, va fi nevoită, după lungi şi întortocheate procese, în care au intervenit Vodă-Cuza şi N. Kreţulescu, să se despartă de locul moştenit.
Mergând pe acelaşi trotuar, spre Damari, aflăm “Colegiul milităresc”, aşezat în Caselel Meitani, cumpărate de la Bellu. În 1889, fiind prefect de poliţie generalul Ioan Algiu, se va ridica aici Prefectura Poliţiei Capitalei.
În 1857, Fraţii Capşa au renunţat la primul lor magazin de la Damari, pentru că vroiau să-şi îndrepte toate sforţările întru ridicarea cofetăriei din casa fostă a Castrişoaiei.
Biserica Sfântul Ion cel Mare, înconjurată de un han, ocupa locul Casa de Depuneri, după care urma fosta casă Enăchiţă Văcărescu, în zilele noastre cunoscută sub numele de Casa Prager. Ceva mai la vale, Liceul Sfântul Sava, ocupa o veche casă a Mitropolitului Neofit.
Trecând strada aflăm biserica Măgureanu, care a fiinţat până la 1895. Pe locul ocupat de Palatul Poştelor, ridicat în 1900, se mai puteau vedea, pe la 1857, ruinele Hanului Constantin Vodă, ridicat de Constantin Brâncoveanu şi distrus în cea mai mare parte de focul de la 1847. După dărâmarea prăvăliilor locul rămas viran, cunoscut sub numele de Piaţa Sfântul Constantin, a fost închiriat de Primărie trupelor de Circ, dintre care cele mai însemnate au fost cele ale lui Hüttemann şi Suhr. Aici, pe o scenă improvizată, au jucat marii actori Matei Millo şi Mihail Pascaly. Alături, o baracă de scânduri, denumită pompos “Alhambra”, servea unui teatru de varietăţi. Un local de manej – “Walhala” – atrăgea lumea care, stând la mese, admira pe călăreţii care făceau ocolul manejului.
Hanul Zlătarilor, legat de atâtea mistere pe care le-ar fi adăpostit, înconjura actuala biserică cu o clădire cu două caturi, care se întindea până la Palatul Poştelor. Hanul avea o mulţime de prăvălii care dădeau spre Lipscani şi spre Podul Mogoşoaiei. Dărâmat în 1904, el a adăpostit un şir de ani Ministerul Instrucţiei Publice şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică.
Trecând vechea uliţă a Lipscanilor dăm de Hanul Filipescu, care ocupa locul Pasagiului Vilacros, apoi Hanul Câmpinencei, ce trebuie să fi ocupat locul celuilalt Pasaj, după care veneau Casele Castrişoaiei.
Peste drum, trecând strada Doamnei, se întindea Hanul Dedu, pe locul căruia s-a clădit Palatul Nifon de astăzi, după care venea fosta casă a Beizadelelor lui Şerban Cantacuzino, numită Casa Greceanu.
Bulevardele Academiei şi Elisabeta nefiind încă străpunse, în Piaţa de astăzi a Cercului Militar era Biserica Sărindarului, străvechiul locaş de închinăciune, în vremea aceasta înconjurat de case cu două etaje, care alcătuiau Hanul Sărdindarului, în vecinătatea casei Zerlenti, mai târziu Magazinul “Louvre”. Întrucât actuala stradă Constantin Mille nu era străpunsă, după cum nu era străpunsă nici Strada Nouă – viitoarea stradă Edgar Quinet – peste drum se afla casa Vornicului Slătineanu, strâns legată de istoria Casei Capşa.
Într-o vreme când ceea ce se numeşte oscilaţia preţurilor nu era prea mare, ne putem da seama cum, din an în an, încasările cofetăriei Capşa creşteau până la dublare şi triplare. Astfel, încasările lunii Ianuarie 1855 au fost de 6 010, 30 lei v., pe când în ianuarie 1857 au fost de 16.995,30 lei v. iar în decembrie 1857 de 24 265,24 lei vechi, fără să punem la socoteală vânzarea cu ridicata care începuse odată cu aducerea mărfurilor din străinătate.
Cu prilejul celui de-al doilea taxid, adică în vara lui 1857, Capşa a cumpărat din străinătate mărfuri în valoare de 17.069,42 lei v. Printre ele: “pastil de gum”, “noga”, “pastă de alune”, obiecte de porţelan, bomboniere, 200 de capsule, ciocolată de la casele Suchard, Meunier, Masson, “Kerasso în butelci de pământ”, “Kerasso în ulcioare”, 238 de cutii de biscuiţi, vin de Médoc, felurite mărci de şampanie.
Din marfa cumpărată la Viena desprindem: 6 lădiţe cu marmeladă şi dopuri; din cea de la Berlin: “100 funţi praline făcută din pastă de fructe, esenţe pentru îngheţată, 500 de ţigări fine.
Întrucât telegraful fusese introdus de curând de către fosta armată de ocupaţie austriacă, aşezându-se pe şoseaua Bucureşti – Predeal firele aducătoare de veşti – socoteala mai cuprinde şi cheltuiala a 96 de lei vechi pentru o depeşă telegrafică.
În copierul de scrisori se află o adresă, datată 13/25 septembrie 1857, către Schillinger, agentul vapoarelor din Galaţi: “ prin Companiile Franceze pornite din Franţa, avem 23 de coleturi cu deosebite mărfuri....şi atât acestea cât şi altele de vor sosi acolo, vă rugăm a ni le trimite pe apă până la Giurgiu în primirea d-lui Altânovici...”
Din 1857, un Capşa stă în permanenţă la Paris, nu însă cu scopuri comerciale: Nicolae Capşa urma, ca bursier al Eforiei Şcoalelor, cursurile Facultăţii de Ştiinţe; el este primul român licenţiat în matematici din Paris. Numele lui Nicolae Capşa se întâlneşte des în registrele comerciale ale fraţilor mai mari, care-i purtau de grijă.
În “Casa Banilor” pe anul 1856 mai întâlnim, între multe altele, numele “Jobenoaei”, fiind desigur vorba de soţia lui Jean Jobin, fiul fostului ofiţer în armata franceză sub Ludovic al XVIII-lea – cel care a înfiinţat la bucureşti, în 1840, un magazin de pălării, având specialitate pălăria de mătase înaltă – j o b e n u l, care-i poartă numele.
“Vânzarea în numerel” a adus cofetăriei Capşa în Decembrie 1857 suma destul de însemnată de 24. 265, 24 lei vechi.
Însemnarea registrului “Contribuţie la masa deputaţilor”, ne poartă gândul la frământata viaţă publică din acel timp, când organizaţia Ţării trebuia să fie aşezată pe noi temeiuri, potrivit hotărârii Congresului din Paris. Principatele Unite, cum erau denumite Principatele Române, deşi Unirea se mărginea deocamdată la o legiuire comună, trebuiau să-şi aleagă Domnitor şi deputaţi, conducerea Ţării fiind încredinţată Regenţei sau Căimăcămiei.
Este interesant că încasările realizate de Capşa în vara şi toamna lui 1858 sunt influenţate de fierberea care domnea în Bucureşti, în înţelesul că încasările sunt mai mici.
ISTORIA CASEI CAPSA V
dulciu 15 Iulie, 2006 12:29
În vremea pungilor de bomboane legate cu panglicuţe
Plecarea în străinătate după cumpărături de mărfuri era însoţită de o adevărată solemnitate. De obicei, se pleca pe la Sfântul Gheorghe, pentru ca reîntoarcerea să fie la Sfântul Dumitru. În ajunul pornirii, marii negustori – numai aceştia plecau în taxid – posteau, se spovedeau şi se duceau la biserica breslei unde, în mijlocul închinătorilor, preotul slujea rugăciunile statornicite celor care pleacă la drum lung, după care se spovedeau.
Desigur că Vasile Capşa a luat drumul străinătăţii prin Giurgiu. Diligenţa l-a dus în portul dunărean – care căpătase o mai mare însemnătate odată cu începerea navigaţiei cu aburi, - pe o şosea din cele mai aşternute. Râvna aceluiaşi Domnitor Ştirbey înzestrase oraşul cu vasta Piaţă centrală, iar aplicarea unei legi, cuprinzătoare de pedepse împotriva acelora care acaparau locuri pe preţuri de nimic, fără preocupări de construcţie, a adus oraşului numeroase clădiri, între care şi aceea a unui otel, denumit “Otelul Vaporului”.
Vasile Capşa s-a oprit la Viena, la Petersburg, folosind desigur pentru Lipsca şi Paris calea ferată.
Un registru – al taxidului – şi copierul scrisorilor ne reconstituiesc rodul călătoriei întrepridului Vasile Capşa. A fost cumpărată marfă în valoare de 48.787.15 lei vechi, socotindu-se francul 4 lei, talerul 12 lei vechi şi fiorinul austriac 8 lei vechi.
Cele mai multe cumpărături s-au făcut la Paris şi desigur pentru diversitatea mărfii; la felurite case de renume european, dintre care multe fiinţează şi astăzi. Astfel, în Franţa, Vasile Capşa a cumpărat pungi de bomboane legate cu panglicuţe, ciocolatiere, compoturi, pesmeţi de ceai şi şampanie, fructe “candite” şi “glasate”, “bomboane fondante”, “drageuri”, “castane”, băuturi. Unele denumiri ne pot interesa pentru stadiul cofetăriei în vremea aceea: “pralin à la rose”, “Pastil gom”, “mandes amères”, “dropsuri”, “pralin mexican”; printre liqueruri: “Maraschino”, “Parfait amour”, “Keraso”,”Danzig”.
“Soldaţi de Crimeia” amintesc epoca, cele câteva mii de “pleznitori” vremea balurilor, iar “o pălărie cu tocul ei”, pentru Vasile, cu care se încheie “Adunarea” cumpărăturilor, eleganţa unui dintre Fraţii Capşa.
“Marfa de Lipsca” este alcătuită din lichioruri, siropuri şi compoturi de ananas, cea “de Viena” din cacao, unt de cacao şi, în special, din fructe pentru cadouri, dintre care o mulţime de “Rokokokästen”. Din Petersburg
s-au cumpărat: ceai, migdale amare, vanilie şi celebri pesmeţi.
Costul călătoriei a fost de 13.124 lei.
Din cuprinsul întâii scrisori din copier, vedem că Vasile Capşa se înapoiase la sfârşitul lui August 1856. Scrisoarea este adresată expeditorului Anastasie Altanovici, la Giurgiu, recomandat de către Teoharie T. Teoharie, comisionar cu birouri la Viena şi la Lipsca. Capşa roagă pe Altanovici “ca scoaterea din vapor mai cu seamă a acelor coleturi cu lichioruri să îngrijiţi a nu se trânti ca să nu se spargă şi îndată după a lor primire să ni le porniţi cât mai degrab”. Sosirea mărfii întârziind, Fraţii Capşa au început să trimită scrisori cofetarilor din provincie pentru a-i înştiinţa, dacă sunt dornici de cumpărături, să poftească să vadă marfa. Printre cei înştiinţaţi sunt Andronache Mataranga din Piteşti, Ghiţă Petrescu la Slatina şi Mihalache H. Simion la Buzău. De asemenea, într-o vreme când numărul cetitorilor de ziare nu era prea mare, Fraţii Capşa au tipărit afişe de mână pe care le va fi răspândit pe stradă, la teatru, prin magazinele principale.
Pentru stilul corespondenţei comerciale a vremii, însemnăm încheierea unor scrisori cu “Aşteptăm cu dragoste venirea Dvs. şi suntem al Dvs, ca un frate şi slugă.”
Bilanţul ambelor prăvălii, încheiat la 1 martie 1856, arată în intervalul de la 24 februarie 1854 până la 1 martie 1856, un beneficiu de 7. 343, 37 de lei vechi pentru fiecare dintre cei doi tovarăşi.
Încheierea Războiului Crimeei prin înfrângerea Rusiei a avut urmări dintre cele mai bune pentru Principatele Române. Prin Tratatul de la Paris
s-a statornicit pentru amândouă Principatele o organizare cu totul naţională. Ele erau puse sub protecţia marilor Puteri semnatare iar suzeranitatea Porţii era mai mult formală.
Vodă Ştirbey părăsi tronul la 25 iunie 1856, sfătuind poporul să fie unit şi gata de jertfă pentru interesele Ţării. De multă vreme, de sute de ani, schimbarea Domniei nu era însoţită de încălcarea pământului de către oşti străine.
În ziua de 4 iulie fostul Domn Alexandru Ghica a luat conducerea Ţării în calitate de caimacam.
ISTORIA CASEI CAPSA III
dulciu 15 Iulie, 2006 12:26
A doua prăvălie- în casa Castrioaiei
Este limpede că deschizând a doua prăvălie, Fraţii Capşa n-au urmărit doar mărirea volumul afacerilor, ci şi punerea pe largi şi solide temeiuri a întreprinderii, care a început să fie ca să spunem astfel, liberată de o seamă de servituţi, firesc legate de o înjghebare modestă.
Din scriptele, care ne vorbesc desluşit după atâta amar, se vede firma Capşa, despre care am putea spune că se şi făcuse cunoscută, cu cele două cofetării, nu mai recurgea la serviciile cutărui simigiu pentru “coptul tăvilor” şi că nu se mai aproviziona, când avea mare trebuinţă de marfă, la Gheorghe Cofetarul de la Hanul Trăznei sau de la Kir Pascu.
Cele două cofetării Capşa ăşi avea laboratoarele peste drum de noua prăvălie, în casele Filipescu, alături de Consulatul rus – case care peste câţiva ani vor intra în stăpânirea lui Vasile Capşa.
Lumânările de stearină au înlocuit pe cele de seu, prin mijlocirea firmei “Apell şi Neimester” s-au adus “marfă de Paris”, prin Ion Alexe de la Braşov drojdie de bere de Budapesta, de la Zerlenti şi Hristodulis s-au cumpărat mari cantităţi de zahăr, vinuri de Rhin iar şampanie “Clico” s-a s-a luat în contul datoriei pe care o avea de plătit Kiriac Pană Kirovici.[1]
Ipistatul îşi ia plata pentru straja celor două prăvălii, după cum Rigo ia “filodorină”, desigur comision, pentru a mijloci servirea bufetului la “nunta Caribolu”.
Grijuliul registru nu se sfieşte să însemne o cheltuială revelatoare pentru edilitatea vremii: “ vistierilor pentru 4 buţi ce au scos din plimbătoarea prăvăliei Castrişoaiei”.
În afara laboratoarele, pivniţele celor două prăvălii ajungând neîncăpătoare, se mai închiriază una pe Uliţa Nemţească fosta Uliţă a Işlicarilor.
În august 1885 întâlnim numele lui Grigore Capşa şi Constantin Capşa, care au început să lucreze în laboratorul fraţilor mai mari.
Încasările celor două prăvălii merg crescând. În mai 1854, “vânzarea prăvăliei no 1 şi 2 “ a fost în sumă de 7020, 38 lei vechi iar în plin Carnaval s-a făcut într-o lună şi 10 456, 16 lei vechi.
Dintr-o “catagrafie” de unelte şi obiecte ce s-au găsit în folosinţă, în februarie 1854, precum şi dintr-o catagrafie a mărfii, se vede că zestrea prăvăliilor se mărise considerabil.
Ţările “pentru servesarisit”, chiselele, farfuriile inglizeşti, carafele, linguriţele de argint, s-au înmulţit. Din inventarul acestora, samavoarele şi clondirele pentru vutcă amintesc de oaspeţi nepoftiţi, cari vor pleca acasă mai repede decât se credea.
În ceea ce priveşte marfa, unele denumiri ne atrag luarea aminte: rachiu sacâz, anason, liquer de Cronstadt, pesmeţi de dulce şi de post, bezele, halviţă, ţigări havana.
O listă bogată de debitori, care n-au luat numai bani cu împrumut, ci şi marfă pe datorie, însumează suma de 3491, 14 lei vechi – listă care cuprinde şi o seamă de nume simandicoase.
Din bilanţ se vede că “folosul ce au produs operaţia comerţului în cursul de un an şi opt luni, de la 6 iulie 1852 până la 24 februarie 1854"” a fost de 20 776, 70 lei, împărţiţi egal între Anton şi Vasile Capşa.
N-a trecut mult deschiderea celei de-a doua prăvălii şi “muscalul ce au avut Capşa în cartir” – nici măcar pe acesta nu-l uită registrul seismograf “Casa Banilor” – s-a pregătit de plecare. Ruşii, care se aflau în războiul zis al “Crimeii”, aproape că fugeau din Bucureşti, pentru a nu da ochii cu Turcii care se pregăteau să-şi facă intrarea. Cruntul Gorceacov lăsa patul moale din somptuoasa Casă Lenş lui Feri Halim Paşa, ruşii lăsaseră datorii neplătite la furnizori în sumă de 8-9 milioane de lei, ceea ce reprezenta cam bugetul Munteniei pe un an şi jumătate. Noii “oaspeţi” turcii – vor lăsa până în ianuarie 1856 nu mai puţin decât 5 milioane de lei bonuri de provizii neplătite.
Dar registrele comerciale pot constitui o oglindă a stărilor sociale, mult grăitoare cercetătorilor trecutului. De cele mai multe ori plecarea unei armate străine era însoţită de turburări. Bucureştenii ştiau aceasta şi astfel se explică remarca unui ziar în ziua de 7 august 1854: “O linişte neobişnuită stăpâneşte de câteva zile străzile noastre, care sunt de obicei atât de zgomotoase”. Într-adevăr încasările celor două cofetării Capşa au fost în luna August cele mai mici, în comparaţie cu celelalte luni; 2725, 33 lei vechi, în timp ce în Mai au fost de 7020, 38 de lei vechi.
Austriecii, printre care se aflau câteva mii de italieni, intrau în Bucureşti în ziua de 6 Septembrie. Amintirea ascendenţei comune a făcut la bucureştenii să primească cu oarecare simpatie trupele care se aflau sub comanda unui italian, generalul Coronini. Acesta a primit defilarea în Piaţa Teatrului, în timp ce lumea se îndesa pe străzile înconjurătoare. Spre sfârşitul lunii a revenit în scaun Barbu Ştirbey.
“Vânzarea balului” este o expresie des întâlnită în contabilitatea Fraţilor Capşa. În dreptul ei sunt trecute sume care întrec cu mult încasările lunilor când Capitala nu se afla în Carnaval.
Balurile au constituit un fenomen social al Bucureştilor primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, fenomen care a atras luarea aminte a lui G. Dem. Teodorescu. Balurile erau de toată mâna şi ce se desfăşurau în săli public, la Momulo, care se afla peste drum de Sărindar, la Bossel, peste drum de Teatrul Naţional, sau la Conduri, pe Uliţa Nemţească. Balurile particulare, seratele se ţineau şi ele lanţ în casele boiereşti sau ale burghezilor înstăriţi.
În epoca aceasta a “balurilor masche”, când “antreul” la Momulo se urca până la cinci sfanţi, - Bucureştii străini şi Bucureştii nobili fierbeau de setea petrecerilor”. Pe la aceste baluri se arăta un Miloş Obrenovici, detronatul principe al Serbiei, care uimea lumea prin bogăţia costumului – şi deşi un ziar al timpului ne încredinţează că “balul de ieri a fost atât de nobil, cât poate a se asemăna cu oricare bal din oraşele cele mai luminate din Europa” [2], scandalurile nu puteau fi cu totul evitate, în ciuda “Annonce”- ului lui Momulo şi al asociatului său G. Burely, precum că “Pour maintenir le bon ordre il y a aura des personnes distinguée pour eviter chaque desordre.”
Acum, când catanele austriece cutreierau Bucureşti, nu odată – spune Iorga – mitocanii din Bucureşti au trebuit să pue mâna pe pari pentru a scăpa de acei ce se lăcomeau la averea şi nevasta altuia.
Capşa nu servea l aceste baluri doar bufetul, ci şi o seamă de obiecte aşa zis “de surprize”, ca de pildă pocnitori, confeti, păcăleli – jucării naive dar care pot sugera un amănunt din peisagiul vremii.
În februarie 1855 Vasile Capşa plăteşte la Poliţie 22, 20 de lei vechi pentru scoaterea unui paşaport şi pleacă la Ţarigrad.
Pentru că suntem în toiul Războiul Crimeii, spiritul întreprinzător al lui Vasile Capşa iese la iveală. El porneşte cu chevarne pe câmpul de luptă,
la Sevastopol, la Sevastopol, ducând şunci, roţi de caşcaval, carne de porc afumată şi pâini. Ideea n-a fost rea, dar anotimpul i-a fost potrivnic: vremea caldă, mult prea timpurie, a stricat mărfurile. Vasile Capşa nu s-a dat însă bătut. Trecând prin Bulgaria şi văzând o bogată recoltă de fructe, a cumpărat o mare cantitate. Ajutat de “Costache băiatul”, le-a făcut dulceaţă, pe care a vândut-o Bulgarilor ca pe un lucru rar. Câştigul a fost mare.
“Vestitorul” lui Carcalechi anunţă superioara calitate a dulceţei Capşa.
Registrul specifică: “ pentru anonsarea prin gazete a dulceţei 22, 30 de lei”. Mai găsim în această epocă, printre nunţile servite de Capşa, pe cele ale lui Mareş, Brăiloiu, Ghica.
Pentru a se emancipa cu totul de mijlocitorii, pe al căror gust se putea pune mai mult sau mai puţin temei, dar care sigur scumpeau mărfurile, Fraţii Capşa au luat hotărârea pe care o putem socoti ca întâiul pas însemnat spre gloria care va să vină: vor cumpăra marfa direct de la producător. În vara lui 1856, Vasile Capşa pleacă în primul taxid.
[1] Prin băcanii cei mai cunoscuţi din această epocă amintim: C. Calomfiroglu, Hagiul Băcanul, Mihale Băcanu, Alecu Elefteriu, Mihale şi Slabu, Paremplin şi Climin, Kir Diamandi Anghelovici, Kiriţă Băcanul, Zerlenti, Tudor Hristodulis, Kiriac Pană Kirovici, N. Hagi Stoica, I. D. N. Bacaloglu, Cotadi şi Simonidi, Căciulescu, Mehedinţeanu, Metaxa, Josif Romanov, Havadia, Staicovici, Mikie, I. Hristescu, N. Ioanid, Pancu, Oveza, Petrache Ion.
[2] Cantor de Avis şi Comerţ, 2 ianuarie 1839.
ISTORIA CASEI CAPSA IV
dulciu 15 Iulie, 2006 12:25
2. Cofetăria – pe vremuri.......
Amănuntul cuprins într-un tablou, de prin 1850, al pictorului Amman, în care un prea elegant dănţuitor oferă dragei sale o cutie de smochine, nu trebuie socotit decât ca simplu capriciu de artist şi nu pentru dovedirea lucrului cum că junele n-ar fi găsit prin cofetăriile bucureştene alt articol dulce pentru darul alesei sale.
Pentru că – documentele o dovedesc – cofetăria, care ne aminteşte de “confectiones”, cu care-şi tratau oaspeţii Genovezii din Caffa este o veche ramură a comerţului românesc, existentă în ambele Principate, încă de pe la 1700. [1] Sub influenţa turcească aceşti cofetari fabricau baclavale şi “prăjituri i zaharica” de felurite culori.
Pe la începutul secolului trecut, prin ziarele timpului nu sunt anunţurile de felul acesta : “Un cofetar prusian ce a venit de curând din Rusia doreşte a găsi să se aşeze sau la vre-una dintre cofetăriile oraşului sau la vreo casă particulară. Cunoaşte toate amănuntele meşteşugului său, face tot felul de cofeturi după moda franţuzească, închipueşte tot felul de desemnuri şi figuri pentru podoaba mesei...” [2].
Şi chiar dacă presupunem că priceputul cofetar prusian, venit din Prusia, nu a găsit angajament în bucureşti, apoi anunţul acesta al unui Mihalache Torto, este doveditor al unui rafinament în arta răcoritoarelor dulci: “Subt iscălitul cofetar, statornicit în Podul Caliţei, în Hanul Golescu, are cinstea d-a înştiinţa pă înalta nobleţe şi pă toţi amatori, că urmează a face îngheţate franţozeşti. Se poate găsi la dânsul îngheţate de toate felurile de roade în toate sările. Le lucrează cu cea mai mare îngrijire putincioasă.”[3]
Ba, în 1837 exista în bucureşti şi o fabrică de ciocolată: “Mollet din Paris – fabrica de ciocolată în B[4]ucureşti, înştiinţează pe consumatori că
s-a aşezat prăvălia sa la d. Weinberg, neguţător de mode ce şade în Sărindar.” 4
Descrierea, în stilul umflat al timpului, a unui bal dat în octombrie 1839, în onoarea Domnitorului Ghica, ne arată că, în Bucureşti, se consumau dulciuri în cantităţi mari: odaia pentru M. S: era toată îmbrăcată cu marţelin alb şi gherlanduri de flori, transparente cu ciucuri de aur. Sala cea mare îmbrăcată în alb, toată decorată cu ciucur de aur, 22 de coloane încinse cu cele mai frumoase gherlanturi cu aur, pe fieşcare coloană o vază de cele mai frumoase flori, sala iluminată cu şase policandre; deosebit mai ardea 400 de lumini de ceară tot în sfeşnice aurite, două odăi decorate în alb şi rozé pentru toaletă, o odaie decorată cu felurimi de zaharicale, alte trei odăi pentru răcorit, 36 feciori îmbrăcaţi în costum nemţesc, cu frac negru, nădragi scurţi până în genunchi, cu ciorapi albi şi pantofi; aceştia purtau în tăvi ceaiuri, lemonadă, îngheţată şi cele mai delicioase zaharicale, toate erau cu îndestulare." [5]
Toate acestea ne îndeamnă să credem că elegantul dansator al lui Theodor Amman a oferit din simplu snobism o cutie de smochine dulcineei sale.
E adevărat că bomboane fondante n-ar fi găsit la cofetăriile din Bucureşti – ca de pildă la Dedu de pe Cheiul Dâmboviţei, la Giovani de la Bossel, Kaiser sau Pascu din Uliţa Nemţească, la Kir Iancu Cofetaru de la Piatra Albă lângă Gura Pieţii Mari, la Gheorghe de la Hanul Trăznei, la Comorelli, la Fernand Mayer de la Episcopie, la Ghiţă Bimbaşa de la biserica Albă, la Gh. Dertmann, ce avea cofetărie “occidentală” – dar totuşi ar fi aflat multe alte lucruri de cumpărat.
Producţia cofetarilor cu nume atât de pitoreşti era primitivă, orientală, săracă, dar se vindeau totuşi câteva feluri de prăjituri, lisă de fructe, baclavale, sarailii, cataifuri, compoturi, dulceţuri, în special şerbeturi, salip, pişcoturi, migdale prăjite în zahăr înroşit, “deavolinuri”, care erau nişte foiţe de coji de lămâie prăjite în zahăr, bigi – bigi, ş.a. Astfel, dacă n-ar fi fost “chic” pentru eroul lui Amman să ofere adoratei sale de exemplu dragee din făină vopsite în toate culorile şi cu gust de scorţişoare, cocoşei de zahăr, brăţări în forme de şarpe sau rahat nu vedem de ce nu i-ar fi oferit, să zicem, halviţă pastă de gutui sau “pandişpan” ?
Dar vechimea cofetăriei în Ţările Române se poate urmări şi prin buna ei organizare, din vremea când breslele, frăţiile, isnafurile sau corporaţiile, cum li se spunea mai târziu, îndrumau meşteşugurile, la comerţul şi industria.
Împerecherea breslei cofetarilor cu acela a rachierilor nu e de mirare, întrucât uniri de acestea, între breslele înrudite, erau obişnuite, mai ales dacă avem în vedere că mai toţi cofetarii “ţineau” şi băuturi spirtoase, ca de pildă rachiu de anason şi ismă, mastică, vişinată, vutcă, rom, coniac şi chiar şampanie din care, după cum se vede din registre, cofetăria Fraţilor Capşa a vândut în 1852 200 de sticle.
Breasla, pe lângă părţile ei bune – şi în primul rând faptul că organizaţia era pentru societate un fel de chezăşie în ceea ce priveşte moralitatea membrilor ei, căci breasla judeca procesele dintre particulari şi membrii ei, pârâţi pentru fraudă, nepricepere sau nesăvârşirea la timp a obiectului încredinţat, - şi prin “şarturile” sau “ponturile” ei, adică prin statute avea un caracter vădit reacţionar, după cum oprea concurenţa, acest imbold al propăşirii.
În 1820 găsim pe cofetari făcând parte din aceeaşi breaslă cu rachierii. [6] La alaiuri şi parăzi, la care luau parte Capul Ţării, breslele, în frunte cu starostele, adică bătrânul cel mare, şi cu ceilalţi bătrâni care alcătuiau comitetul de conducere şi de jurisdicţie, îşi aveau locul de cinste, urmând alaiul cu drapele, pentru a cărui împodobire se făceau adevărate întreceri.
Dar nu numai stindardul deosebea breasla ci şi sigiliul, biserica de hram, patronul, a cărui zi era sărbătorită, precum şi cântecul. Astfel, ucenicul de cofetărie, purtând pe cap coşul cu marfă în drum spre muşteriu, fluiera Saltă române, plin de mândrie.”
Registrele cofetăriei Fraţilor Capşa poartă pecetea Stărostiei Rachierilor precum şi legalizările făcute de un delegat al acestei Stărostii.
[1] N. Iorga, “Istoria Industriilor la Români”, 1927, p.91,95
[2] Curierul Românesc, 1836, No.34
[3] ibid, 1836, No.35
[4] ibid, 1837, No.94
[5] Cantor de Avis şi Comerţ, 1839, No 17
[6] D. Z. Furnică, “Industria şi Dezvoltarea ei în Ţările Româneşti”, p. 141
ISTORIA CASEI CAPSA II
dulciu 15 Iulie, 2006 12:24
Partea I-a
Î n a i n t a ş i i
În Hanul Damari – peste drum de Zlătari
În vara lui 1852 mult încercaţii bucureşteni răsuflau.
Trecuse anul – vreme îndelungată pentru oamenii obişnuiţi să sară de la o nenorocire la alta – şi multe din belele care se abăteau obişnuit asupra Bucureştilor parcă întârziau. Focul, care mistuia în câteva ore cartiere întregi, molime care secerau oamenii, cutremure dărâmătoare a atâtor turle de sfinte ctitorii, ocupaţii ale armiilor străine – care chipurile ne călcau pentru restabilirea ordinii, dar care, pe lângă fireasca sărăcire a Ţării, mai aduceau moravuri şi năravuri nu toate civilizate – până şi inundaţiile stârnite de umflarea Dîmboviţei, - toate aceste dezastre strâns legate de istoria mult frământatei Capitale, nu se arătau în cel de al treilea an al domniei lui Dimitrie Barbu Ştirbey.
Răgazul acesta îngăduia locuitorilor o vilegiatură liniştită, care pentru foarte mulţi oameni cu stare însemna retragere la vie – în imediata apropiere a micului Bucureşti. Viile acestea, care constituiau o caracteristică oraşului, se întindeau pe terenuri care peste şapte zeci de ani vor alcătui cartiere centrale, acoperite cu mari case – bloc.
Iar dealungul “Aleii lui Kiseleff”, cum se numea atunci “Şoseaua”, înfrumuseţată de acelaşi Ştirbey, printre parcuri semănate ici-colo cu vile, se plimba în echipagii luxoase “nobilimea”, care cobora la bufet pentru ca să consume răcoritoare şi să asculte pe Wiest cu orchestra sa, - în timp ce prostimea căsca gura la atâţia boieri. Aceştia mai veneau aici să facă băi, calde sau reci, care într-o vreme au fost deosebit de căutate. Praful nu lipsea, ceea ce a făcut pe un cronicar să observe că “în unele zile se pot observa până la şase sute de echipagii alegând încolo şi încoace, în nori de praf, - aceasta pentru a lua aer curat.”
Într-una din aceste zile, s-a întâmplat pe Podul Mogoşoaiei un lucru, care nu credem să fi atras prea mult luarea aminte, deşi viaţa principalei uliţi a Bucureştilor nu se desfăşura, nici pe departe, cu repeziciunea de astăzi. O firmă de deasupra unei cofetării din Hanul Damari, peste drum de Zlătari, a fost coborâtă pentru ca alta să-i ia locul. Firma, sau şiltul, cum se spunea, dată jos, purta numele lui Panait Constantinescu; cea nouă, emblema: “La Doi Fraţi Anton şi Vasile Capşa”.
Cumpărând pentru suma de 2914, 32 lei vechi fondul de comerţ, edecuri şi marfă ale fostului cofetar, fraţii Capşa au deschis prăvălie, depunând un capital de 5000 de lei vechi. După cum se poate vedea din prima pagină a Registrului, care în contabilitatea simplă a vremii se numea “Casa Banilor”, capitalul era astfel împărţit: Vasile Capşa, 727,20 de lei vechi, iar Anton Capşa 4272,20 de lei vechi. Chiria anuală a prăvăliei, până la 23 aprilie 1853, a fost de 1500 de lei vechi.
Vasile Capşa învăţase cofetăria la Constantin Lefteru de la Biserica Albă, unde făcuse practică timp de zece ani. Fratele său, pitarul Anton, demisionează din slujba pe care o avea la Visterie, pentru a se face negustor.
Reproducem, respectând ortografia, zapisul prin care Vasile Capşa a fost dat de către tatăl său ucenic la cofetăria lui Constantin Lefteru. Zapisul este datat: “ Bucureşti – 10 Aprilie 1841”:
“Prin acestu zapisu adeverescu suptu iscălitu spre afli ştiutu precum că am datu lui Dumnealui Kir Constantin Lefteru cofetaru, pă fiul meu Vasile sin Constantin Capşa, la meşteşugu de cofetărie, ucenicu în patru ani, purtându-i ieu de grijea de îmbrăcăminte şi spălatul cămăşilor şi de încălţăminte şi spălatul la capu are Dumnealui ai purta grijea precum şi la împlinirea de patru ani are Dumnealui să-i facă un rând de haine de postavu după vârsta lui şi aşa are copilul să se poarte cu silinţă cu dreptate cu supunere la cele cuviincioase lucruri şi porunci ale stăpânului său dându-i ascultare cum şi Dumnealui Kir Constantin are datoria ca să-l înveţe să-i arate la acest meşteşug de cofetărie de spre învăţătura băiatului dându-i cuvincioasele nizamuri spre ale sale bunele urmări şi învăţături care sunt ieu chezaşu răspunzător şi spre bună încredinţare m-am iscălitu.”
Este limpede că fraţii Anton şi Vasile Capşa, al căror capital nu era chiar atât de neînsemnat, n-au pornit cu gândul înfăptuirii unei prăvălioare, modest mijloc de susţinere a vieţii, prăvălie din acelea care nu lipseau Bucureştilor. Din potrivă, o seamă de amănunte ne îndeamnă să credem că de la început, gândul lor a fost depăşirea celor în fiinţă. Locul ales, schimbările aduse localului preluat, marfa pe care o desfăceau, buna regulă, credem o raritate a vremii, în care şi-au ţinut de la început scriptele, închirierea, nu după mult timp, a încă unei prăvălii, - sunt lucruri care dovedesc râvna spre o dezvoltare din ce în ce mai mare şi nu o vremelnică înjghebare, dintre acelea pe care tăvălugul vremii ar lua-o la prima furtună.
Încă de la începutul secolului trecut, Podul Mogoşoaiei era uliţa oamenilor bogaţi. Aici se aflau Curtea Domnească, puţinele instituţii publice, casele boiereşti, magazinele mai de seamă, şi tot dealungul întortocheatei străzi, - ridicată în rang de frunte de Constantin Brâncoveanu, care-şi avea palatele la începutul şi sfârşitul ei – era şi drumul, dintotdeauna umblat, al Braşovului.
Întâmplarea, atât de rară, într-o vreme când armii străine plecau, lăsând cu nemiluita bonuri de rechiziţie, a unui excedent bugetar în 1852, a îndemnat un Domnitor dornic de înnoiri edilitare – şi căruia printre merite şi scăderi nu-i poate fi nesocotită dorinţa-i de europenizare a unor oraşe muntene şi oltene – să pornească cum am spune-o astăzi – o adevărată campanie pentru frumuseţea oraşului de domnie. Nimic mai firesc ca strada principală să fie obiectul unei deosebite atenţii. În inima acestei străzi, pavată din nou cu caldarâm de piatră de Rusciuc, o măreaţă clădire de teatru, care peste 25 de ani trebuia să devină Teatrul Naţional – aştepta să fie inaugurată. Case boiereşti, înconjurate cu grădini, adevărate latifundii, se clădesc sau se repară, urmare a aceleaşi dorinţe de occidentalizare a Domnitorului iubitor de flori şi fântâni. În vremea aceasta, s-a început şi înfrumuseţarea Cişmigiului. Se străpungeau vechi clădiri pentru deschiderea de străzi, biserici măreţe aşteptau târnosirea.
Hanul Damari, care se mai numea şi Casele Racoviţă, unde se afla în 1852 “bolta de cofetărie” cu emblema “La Doi Fraţi”, era o străveche casă bucureşteană, unul dintre acele hanuri care constituiau o trăsătură a vechiului Bucureşti.
Casa trebuia să fi fost de prin 1750 sau poate mai dinainte. În 1723 găsim proprietari pe paharnicul Zamfir Damari, după moartea căruia stăpânirea trece fratelui său. În vremea lui domniei lui Ştirbey, proprietar este un Costache Racoviţă, zis şi Damari.[1]
Casele treceau însă şi peste strada Lipscanii Noi de astăzi, ocupând şi locul “Socec”-ului, până lângă actuala Prefectură de Poliţie – Casa Meitani – unde se afla în 1852 Şcoala Militară.[2]
Din înşirarea lucrurilor cumpărate de Fraţii Anton şi Vasile Capşa de la cofetarul Panait Constantinescu, cel care ţinuse prăvălie în Hanul Damari, ne putem da seama de zestrea unei cofetării de pe Podul Mogoşoaiei, în prima jumătate a secolului trecut.
Iată câteva dintre aceste lucruri, menite să arunce o lumină asupra felului cum se desfăşura altădată o ramură a comerţului bucureştean: raftul cu tejgheaua şi piramida cu dramurile ei; un galantar cu picioare; patru mese cu lustru; două oglinzi; trei cadre; o canapea cu şase scaune; o lampă cu trei focuri; o masă de prăjituri; 29 de chisele pentru cofeturi; 11 taburele; 4 carafe de liqueur; 12 farfurioare de îngheţată; 2 cupe de cleştar pentru dulceaţă; o răcitoare de apă cu tinicheaua ei în ceaun de ciocolată cu pisălogul ei; o masă de plăcintă; o piuă de piatră cu pisălogul ei; 4 tăvi de fier pentru copt; un tel de bătut; un duman pentru cozonaci; un samovar; 17 forme de ciocolată; 3 sfeşnice de alamă; un calup cu 8 teluri; un căruţ de cărat gheaţa; un toporaş; o tingire; o cursă de şoareci.
Trei mături, care ar putea fi simbolice, au fost printre primele lucruri cumpărate de Fraţii Capşa pentru prăvălia preluată în ziua de 6 iulie şi inaugurată peste o săptămână.
Firesc ca una dintre primele griji ale tinerilor proprietari să fi fost înzestrarea prăvăliei cu marfă – şi pentru pregătirea ei, întâia cumpărătură, chiar în ziua de 7 iulie 1852, a 464 ocale zahăr, pe care l-au luat cu 1322,16 lei vechi. Au cumpărat apoi 20 de ocale de migdale, pentru 800 de lei vechi; 200 de ouă a 10 lei vechi suta; 25 de ocale de unt topit pentru 121,35 lei vechi; 36 de legături de ismă, vişini pentru îngheţată, ciocolată, zarzăre, caise şi coacăze pentru prăjituri; jumătate oca de lumânări de seu; fitil pentru lampă, într-o vreme când luminatul se făcea cu ulei de rapiţă sau cu lumânări. Apoi, făină, văpsăluri pentru cofeturi, salip, şofran, cârmâz, 5 sacale de apă, după cum au dat şi un cuţit la ascuţit.
Măturile îndeplinindu-şi treaba, un Ciocănel, vopsitor, a schimbat faţa uşilor, canapeaua a fost acoperită cu pânză nouă, s-au cumpărat 12 coţi de şiret pentru fotele oamenilor de serviciu, iar o pereche de pantofi pentru “Dumitrache băiatu” au costat 7,25 lei vechi.
În ziua deschiderii – 12 iulie – s-a făcut din “vânzarea cu peşin” 70,20 lei vechi. Vânzarea cu amănuntul a adăugat la sfârşitul lui iulie capitalului iniţial de 5000 lei vechi, încă 415,11 de lei vechi.
Grija pentru buna înfăţişare a prăvăliei n-a slăbit în cea de a doua lună de activitate a cofetăriei “La Doi Fraţi Anton şi Vasile Capşa”. Un “Andrei Tabeţiru” a reparat scaunele, s-a spălat damascul scaunelor, canapeaua a fost împodobită cu ciucuri, ferestrele cu perdele, pereţii au primit vopsea nouă, o spălătoreasă poartă grija curăţeniei personalului, după cum ipistatul îşi primeşte lunar 2,10 lei pentru “streajă”, un car de cărbuni 27,10 lei şi un stânjen de lemne 89 lei vechi.
Sacaua cu apă se plătea cu 18 bani, de bună seamă preţ redus, deoarece sacagii îşi umpleau butoaiele de vale la Mihai Vodă, deci în spatele Hanului Damari, strigându-şi marfa pe străzi sau aducând-o abonaţilor: “ Apă! Apă!” iacă una dintre caracteristicile, dacă vreţi pitoreşti, ale vechiului Bucureşti. [3]
Mai desprindem din grijuliul registru “Casa Banilor”, căruia nu-i scapă nici măcar costul bărbieritului lui Vasile Capşa, câteva cumpărături, în special de materii prime – a căror înşirare poate că nu-i lipsită de interes: “o coadă de vacă pentru scuturat prăvălia”, “350 dramuri unt de rapiţă pentru lambă”, “386 oca ghiaţă”, “un toc de condee pentu scris”, “mirosuri şi anason”, “apă de flori”, 30 ocale de chitră, 28 ocale gutui, carne şi mere pentru plăcintă, testele de hârtie albă pentru acadele, “flis papir”, 5 vedre de rachiu şi mastică, 3 funzi de ciocolată, o oca cataif, clei de peşte pentru gelatină.
În luna noiembrie 1852, Cofetăria celor Doi Fraţi Capşa începe să servească bufetul la nunţi, după cum serveşte plata unui sufragiu, Costache, care a închiriat “lingeria şi argintăria”.
Drept credincioşi, preotului – de bună seamă cel de peste drum de la Zlătari – care venea în fiecare “zintâi” să binecuvinteze, Fraţii Capşa îi făcuseră o mică “partidă” în bineţinutul registru, care nu trecea cu vederea nici tunsul şi spălatul pe cap al băieţilor din prăvălie şi nici bacşişurile de Anul Nou – an care a fost primit cu “şilt”, adică o firmă, proaspăt vopsit de un Natan Zugravul.
Cu prilejul Crăciunului 1852 şi al Revelionului întâlnim şampania: 9 butelii 8,20 l.v., apoi 20 de sticle cu 310 l.v.
Nunţile curg în Februarie 1853, dovadă însemnările: “birji pentru drumul bufeturilor la nunţi” şi “10 sofragii ce au servit la nunţi”.
Dar firma “La doi Fraţi Anton şi Vasile Capşa” a început să aducă mărfuri din străinătate, la început prin mijlocirea lui “Todor Daniilopol Lipscanul”, care a adus articole din Lipsca pentru suma de 179,30 lei , după cum, în noiembrie 1853, s-a plătit vamă la Carvasara pentru aducerea unor pesmeţi din Braşov.[4]
În ceea ce priveşte lucrătorii – laboranţii – dăm de un Iohan Calfa, Simion Calfa, căruia i se dă dese aconturi din simbrie pentru a-şi cumpăra tutun şi un “Mihalache băiatu”, care ia aconto pentru cârpitul cismelor.
Încasările din “vânzarea cu peşin” au mers în general crescând, deşi au fost neegale, cu deosebiri mari de la o zi la alta: în luna august, când căldurile mânau lume din Bucureşti, sunt zile când s-au încasat doar 54 de lei sau 20,10 lei.
Cum e şi firesc, în zilele de sărbătoare, mai ales în preajma Crăciunului şi Anului Nou, încasările sunt mult mai mari, ca şi în zilele când la “Slătineanu”, la “Momulo” sau la “Bossel” erau “baluri masche”.
În ziua de 24 decembrie 1852 s-a vândut pentru suma destul de mare de 164,10 lei, iar în ziua de 31 decembrie, când s-a inaugurat Teatrul cel Mare, vânzarea a fost de 207,30 lei; de Bobotează 1853, 162,20 lei; în ziua de 21 februarie - în plin Carnaval – s-a vândut pentru suma de 22 290 lei, iar în ziua de 26 mai pentru 547,20 lei vechi.
Pentru bufetul nunţii Arion s-au încasat 1056 lei, iar cu prilejul nunţii lui D. Damari 1195, 50 lei vechi.
Ca atâţia alţi negustori din vremea sa,Fraţii Capşa au dat şi bani cu dobândă, fără să se aleagă cu vreun câştig din această îndeletnicire, în lista împrumutaţilor nu lipseşte “Millo – actorul “.
Felurită trebuie să fie clientele cofetăriei din Hanul Damari, pentru că feluriţi la înfăţişare erau în vremea aceea şi locuitorii Bucureştilor, oraş de peste o sută de mii de locuitori.
O civilizaţie lua locul alteia, dar vechea civilizaţie nu se da încă bătută. Ultimii işlicari, plini de ifos şi care îndepărtau prostimea ce le sta în cale cu îndemnul dispreţuitor: “Budala, Budala !” – se încrucişau pe Calea Mogoşoaiei cu juni îmbrăcaţi după ultimul jurnal parizian, la croitori care dădeau de ştire prin gazeturi că lucrează după prospect “pantaloni negligé” şi “mănuşi jacman”.
Deşi pe Calea Mogoşoaiei găsim un “Magasin Anglais”, pe aceeaşi stradă, la capătul dinspre Măgureanu, în curtea bisericii cu han Sfântul Spiridon Vechi, se mai putea vedea un “didascolos” stând turceşte, înconjurat de şcolari, pe care îi croia cu o nuia lungă, atunci când disciplina era înfrântă – aceasta spre hazul haimanalelor care-şi vârau nasul în această clasă, care se refugiază sub clopotniţă, în vreme de ploaie.
Bucureştii sunt un oraş cosmopolit: au restaurante italiene şi parisiene, berării, cafenele vieneze, ca “Zum Mohren”, oteluri cu pretenţii şi cu titulaturi măreţe: “Hotel zur Stadt Wien”, “Hôtel de Londres”, “Hôtel St. Petersbourg”. [5]
În Bucureşti apăreau două ziare în limbi străine, pe lângă “Vestitorul” lui Zaharia Carcalechi, care în afara îndeletnicirii de mentor al opiniei publice, mai făcea un mic, dar poate rentabil, comerţ de vin de Tokay.
Cronicarul lui “Bukarester Deutsche Zeitung”- consora franceză era “Journal de Bucarest” – observă că, în 1853, Bucureştii aveau teatru în patru limbi.
În forfoteala uliţei, uniforma ofiţerească nu era rară, căci miliţia munteană fusese înfiripată şi, în 1853, număra la vreo 6 mii de oameni – infanterie, cavalerie, artilerie şi pompieri.
Din nefericire, uniforma aceasta va trebui să fie amestecată cu alta, străină, căci din vara lui 1853 se şoptea despre o nouă intrare a ruşilor în ţară. Bucureşteanul, bietul, ducea şoapta şi spunea că va trece şi asta şi, pentru că tot nu se puteau schimba lucrurile, se răcorea la Herăstrău [6], loc de plăcută plimbare, la grădina Warenberg sau a Castrişoaiei, unde ne întâmpină un cofetar Fialkowsky. Intra bucureşteanul la “Grădina din Lipsca”, lângă casele Bălăceanului, unde cântau lăutari, şi desigur, pentru că-i era la îndemână, în Cofetăria Fraţilor Capşa, din casele Racoviţă, care se pregăteau să se numească “ Hôtel de France”.
Rămasul mai târziu, seara, în oraş nu era un lucru neobişnuit, dacă ţinem seama că străzile principale erau luminate cu gaz, adică cu petrol, de către “ contracciii eclerării uliţelor Capitalei cu lambe” – dar aceasta numai în nopţile întunecoase – şi că 800 de sergenţi de oraş păzeau liniştea. “Birjele, în număr de 400, trec cu felinare roşii – albe şi negre, pentru ca să se vadă astfel dacă sunt de clasa întâia, a doua sau a treia, de trei sfanţi, de doi sau de unul singur”. [7]
Din nefericire, zvonurile despre o nouă ocupaţie se adeveresc, urmare a neînţelegerilor dintre Ruşi şi Turci. La sfârşitul lui Iunie, zidurile Capitalei sunt acoperite cu proclamaţii, prin care se aminteşte că soldaţii ruşi sunt cunoscuţi “ prin disciplina şi aleasa lor rânduială”. În ziua de 3/15 iulie 1853 şi-a făcut apariţia la bariera Colentinei avantgarda ţaristă, iar peste vreo săptămână a apărut la Bucureşti “asprul muscal”, prinţul Gorceacov, care trecu în revistă trupele chiar în centrul oraşului.
Domnitorul Ştirbei “voind să domnească fără a fi unealta nimănui”, crezu de cuviinţă să-şi “depună autoritatea” şi, în ziua de 17/29 octombrie, părăsi ţara.
Întrezărind desigur putinţa dezvoltării comerţului, Fraţii Anton şi Vasile Capşa, cumpărară pentru 2925,32 lei fondul de comerţ al lui Nae Vasilescu din vechea casă a Castrişoaiei, de pe Podul Mogoşoaiei, colţ cu strada Doamnei, peste drum de Consulatul rus, deschizând a doua prăvălie pentru care plătea chirie 3000 de lei vechi. [8] Un şir de ani, registrele lor vorbesc de prăvălia “cea mare” şi de “cea mică”.
[1] George D. Florescu, “Alaiul înmormântărei lui Alexaandru N. Şuţu Voevod”, p. 23
[2] Panta care duce de la aceste locuri spre Dîmboviţa, trebuia să fi fost mult mai accentuată, dacă ţinem seama de relatarea colonelului Locusteanu: “ Şcoala Militară era situată pe un loc înalt şi higienic, cu aerul cel mai curat al Capitalei ..” (“Amintirile Colonelului Locusteanu, publicate de Radu Cruţescu”, p. 233 – 234).
În trecerea timpului, Casa Damari a suferit numeroase transformări, care i-au schimbat înfăţişarea. Constantin Bacalbaşa îşi aminteşte prin 1871 de “Hotel de France”, alcătuit dintr-o clădire cu un etaj, vopsit în galben, care avea jos o cafenea în care pătrundeai scoborând câteva trepte. (C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată”, I)
[3] “Venind dinspre Podul de la Mihai Vodă, de pe locul Casei Anticarilor, în spatele fostului “Hotel de France”, trecând prin strada Ilfov, în spatele Casei de Depuneri şi ţinând actuala albie a Dâmboviţei, vechiul curs al gârlei urma prin strada Azilul de noapte până la strada Apolodor.... “ (George D. Florescu, “Istoricul unei vechi case bucureştene: Casa Floreştilor din Mahalaua Scorţarului”, p. 3)
[4] Carvasaraua se afla atunci în Casa Ciocan, pe Strada Colţei – pe lângă fosta Stradă a Vămii, unde până mai deunăzi a fost Şcoala Superioară de Război.
[5] N. Iorga, “Viaţa şi Domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, Domn al Ţării Româneşti, 1910, p. 127 şi urm.
[6] “Acolo se desfăta deodată cu sosirea primăverii junele Bucureştilor, cu două codiţe lăsate pe spate, iar căciuliţele pe sprinceană, cu basmaua şi tistimelul, cu conţaşul şi maloteaua: mai târziu cu işlic şi fes (cefté – caic), cu anteriu de sevaiu, ciacşir roşu de lahuri (şal de angora), meşii cu papuci galbeni şi roşii cusuţi de ciacşir şi în urmă cu fracul, capela şi pardesiul. Acolo se întreceau bucureştenii cu caii lor, cu cociile, burcile şi mai târziu cu droştile şi cabrioletele; îşi încurau ţăranul bidiviul şi coconaşul armăsarul de Viena, iar mai târziu domnişorul iapa englezească. În fine, pe acea dumbravă se făceau poeziile cele mai amoroase: “frunză verde şi-o lalea”, “cuculeţ peniţă sură”, fartera velii”, “psihi ahlia”, “luna e lumina lumii”, “nu mă pedepsi, stăpână”, “tu-mi ziceai odată”, “bâr oiţă, bâr”, şi, mai târziu, “de-aşi fi, iubito, gingaşa floare”, valsurile de Lanner şi Straus, polca şi, în fine, cancanul.”
[7] N. Iorga, op.cit. p. 131, 149.
[8] Prăvălia acestuia se afla pe locul ocupat mai recent de magazinele Apostoleanu şi Neumann.
ISTORIA CASEI CAPSA I
dulciu 15 Iulie, 2006 12:23
ŞTEFAN CAPŞA
C A P Ş A
1852 – 1942
INTRODUCERE
Probabil împrejurării că tatăl meu a publicat “Între Capşa şi Palat” iar eu “Capşa pe front”, îi datoresc onoarea de a fi fost rugat să fac o mică prefaţă pentru cartea ce vi se înfăţişează.
Onoarea unei introduceri la o reclamă ?
Da, nu numai fiindcă sărbătorirea unei activităţi de aproape o sută de ani a unei întreprinderi româneşti e un eveniment, ci şi fiindcă e neputinţă să se scrie istoria Bucureştilor de la 1852 până azi, fără să se vorbească de Cassa Capşa. Până şi Alexandru Odobescu o pomeneşte în al său “Pseudo – Kynegeticos”. Mai de curând Ionel Teodoreanu.
Şi apoi autorul istoricului ce urmează n-a făcut, ca de obicei, o anostă înşiruire de date banale, ci a alcătuit o adevărată operă literară, documentare şi un pitoresc care ies din comun.
Îndrăznesc să afirm că e o carte demnă să fie pusă în vânzare pe piaţă, care ar putea atrage atenţia şi a Criticii.
Începând cu ziua îndepărtată a anului 1852, când Anton şi Vasile Capşa deschid “pe Podul Mogoşoaiei, la Hanul Damari, peste drum de Biserica Zlătari “Cofetăria cu şiltul L a d o i f r a ţ i, devenită în urmă firma “Capşa” din vechea casă a Castrişoaiei, cumpărată cu 2.925 lei vechi” şi-n sfârşit Capşa care fiinţează şi azi, cu Otel şi Restaurant “ în fosta casă Slătineanu”, din faţa Sărindarului, autorul ne povesteşte multe lucruri interesante:
Ambiţia bătrânului Capşa de a deschide o părăvălie de dulciuri, care să le întreacă pe toate, scop pentru care dă pe fiul său Vasile ucenic la Costache Lefteru, jupânul luându-şi însărcinarea să aibă grijă şi de “lăiatul copilului” ; ducerea de mai târziu a unuia din fraţii Capşa la Paris, unde se desăvârşeşte în meşteşugul cofetăriei, la celebrul Boissier, reuşind să-l întreacă, fapt pentru care Împărăteasa Eugenia îi promite să-l numească furnizor al Curţii; plecarea din când în când a unuia dintre fraţi “în taxid” cu diligenţa şi cu vaporul, pentru a aduce marfă din Viena, Berlin şi Paris.
Cută ceva nou, să-l dăm gata pe Fialcowsky, îi scrie cel de acasă, că li s-or fi urât muşteriilor cu Diavolinuri, Bigi – Bigi şi bomboane cu fisticuri.”
O mulţime de amănunte de un farmec deosebit: cum s-a început negoţul cu micul capital de 5.000 lei vechi, ca să ajungă azi la un “aliş – veriş” de 60.000.000; preţurile de odinioară:
3 lei vechi ocaua de zahăr;
4 lei vechi ocaua de unt;
10 lei vechi suta de ouă;
3 parale ocaua cu mere
etc. etc.
luminatul localului, la început cu lumânări de seu, apoi cu petrol, după care a urmat gazul aerian şi-n sfârşit electricitatea; banchetele din vremuri apuse, cu menu-urile lor (vezi în special pe cel dat în cinstea lui Vasile Alecsandri), lumea bună ce frecventa odinioară localul, cu obiceiurile ei, atâtea şi atâtea scoase la lumină din groapa uitării.
Şi printre toate descrieri de ordin general, ca incendiile, molimele, cutremurele şi ocupaţiile suferite de bieţii Bucureşti – catastrofe ce-au lovit bine-înţeles şi în interesele Cassei Capşa, care a luptat, însă, vitejeşte cu vitejia sorţii şi a biruit.
Ba format chiar o falangă întreagă de specialişti ca Jean Nestor, Nae Drăghiceanu şi alţii.
E un merit mai mult al acestui laborator de bunătăţi ce apropie veacul. Bătrânul Grigore Capşa, cel care a dus la apogeu negustoria începută de înaintaşi, după o viaţă de muncă, încărcat de medalii şi decoraţii, a murit lăsând cu limbă de moarte urmaşilor săi sfatul să continue comerţul în acelaşi spirit de cinste şi bun gust.
Dorinţă ce i-a fost împlinită cu prisosinţă.
Urând Cassei Capşa să-şi serbeze la timp, cu alaiul cuvenit, şi
C e n t e n a r u l, dau cuvântul povestitorului.
Radu D. Rosetti
Un cuvânt înainte
Noi, românii bucureşteni, trăim într-un oraş a cărui vechime nu este aşa depărtată, dar care are câteva sute de ani, bine ştiuţi, de existenţă zbuciumată. E probabil că viaţa acestei vetre de ciobani, coborâtori cu oile pe Dâmboviţa, este şi mai veche decât pot să ne-o spună pisaniile şi hrisoavele. Legendarul Bucur, ciobanul care păştea cu oile pe colina Radu Vodă, pe Dealul Mitropoliei şi pe Dealul Filaretului, a avut şi moşi şi nepoţi pe care vremea călătoare şi uitucă nu mai ştie să-i să ni-i numească. Trăim, deci, într-un oraş destul de vechi. Şi, cu toate acestea, ce oraş fără memorie pare capitala României ! Afară de biserici, afară de câteva ziduri vechi, peste care ignoranţa şi nepăsarea au grămădit straturi de zidărie nouă, de a nu se mai cunoaşte nimic din ceea ce era, toate celelalte case şi palate din Bucureşti sunt ridicate în vremea lui Carol Vodă şi prin urmare n-au nici un trecut istoric.
Când stai şi te gândeşti deasupra unei pagini ce-ţi vorbeşte de bucureştii din veacul al XVIII-lea, cum veneau străzile lui, care erau şi pe unde se găseau casele mari de atunci, o mirare adâncă te cuprinde. Nimic n-a mai rămas din Bucureştii lui Caragea, decât bisericile şi la acestea numai zidurile, fiindcă podoaba pereţilor s-a prefăcut şi ea.
Cutremurele şi focurile din secolul trecut au dărâmat şi au distrus totul.
Aşa se face că Bucureştii noştri seamănă cu un om care s-a trezit singur dintr-un somn nefiresc sau dintr-o boală lungă şi nu-şi mai aduce aminte decât foarte vag, cine este el şi ce i s-a întâmplat. Bucureştii sunt dar un oraş fără memorie.
E o raritate, prin urmare, când găseşti în cetatea lui Bucur o casă şi încă o casă comercială care să-şi dovedească existenţa ei, timp de aproape o sută de ani neîntrerupţi. Cassa Capşa are acest noroc rar să fie în Bucureşti un aşezământ negustoresc, cu rost întemeiat, acum aproape un veac.
În alte părţi de lume, în capitalele Occidentului, în ţări cu o soartă mai tihnită, şi chiar mai aproape de noi, dincolo de Carpaţi, găsim alături de bătrâne catedrale – pe care nimeni nu s-a găsit să le spoiască à neuf – case gospodăreşti şi negustoreşti, în vârstă de câteva sute de ani. Acolo, oamenii, treburile şi feluritele legături omeneşti n-au fost vânturate şi vânturate ca la noi, la fiecare doi-trei ani. Siguranţa vieţii şi statornicia au cuprins şi pe moş şi pe fecior şi pe nepot. În cugete şi în deprinderi au intrat seriozitatea şi dragostea de muncă.
Îndeletnicirea unui meseriaş a trecut, vârstă cu vârstă, până la depărtaţi strănepoţi. Negustorii au fost şi au rămas din tată în fiu. Viaţa socială s-a consolidat astfel, generaţie cu generaţie, şi civilizaţia care este taina şi rodul statorniciei, a văzut lumina zilei prin acele ţinuturi fericite.
Oare şi la noi începe statornicia, siguranţa vieţii ? Un semn bun este şi existenţa acestui aşezământ comercial, pe care energii lăudabile şi o neînvinsă stăruinţă l-au purtat şi-l poartă de aproape un secol, în mijlocul atâtor valuri de prefacere din România veacului din urmă.
Este de mirare să găseşti, în mijlocul obşteştii noastre statornicii, o familie atât de devotată tradiţiei – şi aceeaşi voinţă şi tendinţă la trei generaţii româneşti, una după alta. Familia Capşa a putut să-şi rămână credincioasă ţi să urmeze cu perseverenţă cărarea începută la 1852.
Cel ce s-a decis să alcătuiască “Istoricul Casei şi Familiei Capşa” cu prilejul împlinirii a 90 de ani de activitate a Casei aduce muncii şi tradiţiei un cuvenit omagiu, în lucrul neobosit al meseriaşului, în râvna neînfrântă a negustorului, în sârguinţa prelungită a muncitorilor de toate categoriile. În ele stau mângâierea de astăzi şi nădejdea de mâine.
Gala Galaction
Partea I-a
Î n a i n t a ş i i
În Hanul Damari – peste drum de Zlătari
În vara lui 1852 mult încercaţii bucureşteni răsuflau.
Trecuse anul – vreme îndelungată pentru oamenii obişnuiţi să sară de la o nenorocire la alta – şi multe din belele care se abăteau obişnuit asupra Bucureştilor parcă întârziau. Focul, care mistuia în câteva ore cartiere întregi, molime care secerau oamenii, cutremure dărâmătoare a atâtor turle de sfinte ctitorii, ocupaţii ale armiilor străine – care chipurile ne călcau pentru restabilirea ordinii, dar care, pe lângă fireasca sărăcire a Ţării, mai aduceau moravuri şi năravuri nu toate civilizate – până şi inundaţiile stârnite de umflarea Dîmboviţei, - toate aceste dezastre strâns legate de istoria mult frământatei Capitale, nu se arătau în cel de al treilea an al domniei lui Dimitrie Barbu Ştirbey.
Răgazul acesta îngăduia locuitorilor o vilegiatură liniştită, care pentru foarte mulţi oameni cu stare însemna retragere la vie – în imediata apropiere a micului Bucureşti. Viile acestea, care constituiau o caracteristică oraşului, se întindeau pe terenuri care peste şapte zeci de ani vor alcătui cartiere centrale, acoperite cu mari case – bloc.
Iar dealungul “Aleii lui Kiseleff”, cum se numea atunci “Şoseaua”, înfrumuseţată de acelaşi Ştirbey, printre parcuri semănate ici-colo cu vile, se plimba în echipagii luxoase “nobilimea”, care cobora la bufet pentru ca să consume răcoritoare şi să asculte pe Wiest cu orchestra sa, - în timp ce prostimea căsca gura la atâţia boieri. Aceştia mai veneau aici să facă băi, calde sau reci, care într-o vreme au fost deosebit de căutate. Praful nu lipsea, ceea ce a făcut pe un cronicar să observe că “în unele zile se pot observa până la şase sute de echipagii alegând încolo şi încoace, în nori de praf, - aceasta pentru a lua aer curat.”
Într-una din aceste zile, s-a întâmplat pe Podul Mogoşoaiei un lucru, care nu credem să fi atras prea mult luarea aminte, deşi viaţa principalei uliţi a Bucureştilor nu se desfăşura, nici pe departe, cu repeziciunea de astăzi. O firmă de deasupra unei cofetării din Hanul Damari, peste drum de Zlătari, a fost coborâtă pentru ca alta să-i ia locul. Firma, sau şiltul, cum se spunea, dată jos, purta numele lui Panait Constantinescu; cea nouă, emblema: “La Doi Fraţi Anton şi Vasile Capşa”.
Cumpărând pentru suma de 2914, 32 lei vechi fondul de comerţ, edecuri şi marfă ale fostului cofetar, fraţii Capşa au deschis prăvălie, depunând un capital de 5000 de lei vechi. După cum se poate vedea din prima pagină a Registrului, care în contabilitatea simplă a vremii se numea “Casa Banilor”, capitalul era astfel împărţit: Vasile Capşa, 727,20 de lei vechi, iar Anton Capşa 4272,20 de lei vechi. Chiria anuală a prăvăliei, până la 23 aprilie 1853, a fost de 1500 de lei vechi.
Vasile Capşa învăţase cofetăria la Constantin Lefteru de la Biserica Albă, unde făcuse practică timp de zece ani. Fratele său, pitarul Anton, demisionează din slujba pe care o avea la Visterie, pentru a se face negustor.
Reproducem, respectând ortografia, zapisul prin care Vasile Capşa a fost dat de către tatăl său ucenic la cofetăria lui Constantin Lefteru. Zapisul este datat: “ Bucureşti – 10 Aprilie 1841”:
“Prin acestu zapisu adeverescu suptu iscălitu spre afli ştiutu precum că am datu lui Dumnealui Kir Constantin Lefteru cofetaru, pă fiul meu Vasile sin Constantin Capşa, la meşteşugu de cofetărie, ucenicu în patru ani, purtându-i ieu de grijea de îmbrăcăminte şi spălatul cămăşilor şi de încălţăminte şi spălatul la capu are Dumnealui ai purta grijea precum şi la împlinirea de patru ani are Dumnealui să-i facă un rând de haine de postavu după vârsta lui şi aşa are copilul să se poarte cu silinţă cu dreptate cu supunere la cele cuviincioase lucruri şi porunci ale stăpânului său dându-i ascultare cum şi Dumnealui Kir Constantin are datoria ca să-l înveţe să-i arate la acest meşteşug de cofetărie de spre învăţătura băiatului dându-i cuvincioasele nizamuri spre ale sale bunele urmări şi învăţături care sunt ieu chezaşu răspunzător şi spre bună încredinţare m-am iscălitu.”
Este limpede că fraţii Anton şi Vasile Capşa, al căror capital nu era chiar atât de neînsemnat, n-au pornit cu gândul înfăptuirii unei prăvălioare, modest mijloc de susţinere a vieţii, prăvălie din acelea care nu lipseau Bucureştilor. Din potrivă, o seamă de amănunte ne îndeamnă să credem că de la început, gândul lor a fost depăşirea celor în fiinţă. Locul ales, schimbările aduse localului preluat, marfa pe care o desfăceau, buna regulă, credem o raritate a vremii, în care şi-au ţinut de la început scriptele, închirierea, nu după mult timp, a încă unei prăvălii, - sunt lucruri care dovedesc râvna spre o dezvoltare din ce în ce mai mare şi nu o vremelnică înjghebare, dintre acelea pe care tăvălugul vremii ar lua-o la prima furtună.
Încă de la începutul secolului trecut, Podul Mogoşoaiei era uliţa oamenilor bogaţi. Aici se aflau Curtea Domnească, puţinele instituţii publice, casele boiereşti, magazinele mai de seamă, şi tot dealungul întortocheatei străzi, - ridicată în rang de frunte de Constantin Brâncoveanu, care-şi avea palatele la începutul şi sfârşitul ei – era şi drumul, dintotdeauna umblat, al Braşovului.
Întâmplarea, atât de rară, într-o vreme când armii străine plecau, lăsând cu nemiluita bonuri de rechiziţie, a unui excedent bugetar în 1852, a îndemnat un Domnitor dornic de înnoiri edilitare – şi căruia printre merite şi scăderi nu-i poate fi nesocotită dorinţa-i de europenizare a unor oraşe muntene şi oltene – să pornească cum am spune-o astăzi – o adevărată campanie pentru frumuseţea oraşului de domnie. Nimic mai firesc ca strada principală să fie obiectul unei deosebite atenţii. În inima acestei străzi, pavată din nou cu caldarâm de piatră de Rusciuc, o măreaţă clădire de teatru, care peste 25 de ani trebuia să devină Teatrul Naţional – aştepta să fie inaugurată. Case boiereşti, înconjurate cu grădini, adevărate latifundii, se clădesc sau se repară, urmare a aceleaşi dorinţe de occidentalizare a Domnitorului iubitor de flori şi fântâni. În vremea aceasta, s-a început şi înfrumuseţarea Cişmigiului. Se străpungeau vechi clădiri pentru deschiderea de străzi, biserici măreţe aşteptau târnosirea.
Hanul Damari, care se mai numea şi Casele Racoviţă, unde se afla în 1852 “bolta de cofetărie” cu emblema “La Doi Fraţi”, era o străveche casă bucureşteană, unul dintre acele hanuri care constituiau o trăsătură a vechiului Bucureşti.
Casa trebuia să fi fost de prin 1750 sau poate mai dinainte. În 1723 găsim proprietari pe paharnicul Zamfir Damari, după moartea căruia stăpânirea trece fratelui său. În vremea lui domniei lui Ştirbey, proprietar este un Costache Racoviţă, zis şi Damari.[1]
Casele treceau însă şi peste strada Lipscanii Noi de astăzi, ocupând şi locul “Socec”-ului, până lângă actuala Prefectură de Poliţie – Casa Meitani – unde se afla în 1852 Şcoala Militară.[2]
Din înşirarea lucrurilor cumpărate de Fraţii Anton şi Vasile Capşa de la cofetarul Panait Constantinescu, cel care ţinuse prăvălie în Hanul Damari, ne putem da seama de zestrea unei cofetării de pe Podul Mogoşoaiei, în prima jumătate a secolului trecut.
Iată câteva dintre aceste lucruri, menite să arunce o lumină asupra felului cum se desfăşura altădată o ramură a comerţului bucureştean: raftul cu tejgheaua şi piramida cu dramurile ei; un galantar cu picioare; patru mese cu lustru; două oglinzi; trei cadre; o canapea cu şase scaune; o lampă cu trei focuri; o masă de prăjituri; 29 de chisele pentru cofeturi; 11 taburele; 4 carafe de liqueur; 12 farfurioare de îngheţată; 2 cupe de cleştar pentru dulceaţă; o răcitoare de apă cu tinicheaua ei în ceaun de ciocolată cu pisălogul ei; o masă de plăcintă; o piuă de piatră cu pisălogul ei; 4 tăvi de fier pentru copt; un tel de bătut; un duman pentru cozonaci; un samovar; 17 forme de ciocolată; 3 sfeşnice de alamă; un calup cu 8 teluri; un căruţ de cărat gheaţa; un toporaş; o tingire; o cursă de şoareci.
Trei mături, care ar putea fi simbolice, au fost printre primele lucruri cumpărate de Fraţii Capşa pentru prăvălia preluată în ziua de 6 iulie şi inaugurată peste o săptămână.
Firesc ca una dintre primele griji ale tinerilor proprietari să fi fost înzestrarea prăvăliei cu marfă – şi pentru pregătirea ei, întâia cumpărătură, chiar în ziua de 7 iulie 1852, a 464 ocale zahăr, pe care l-au luat cu 1322,16 lei vechi. Au cumpărat apoi 20 de ocale de migdale, pentru 800 de lei vechi; 200 de ouă a 10 lei vechi suta; 25 de ocale de unt topit pentru 121,35 lei vechi; 36 de legături de ismă, vişini pentru îngheţată, ciocolată, zarzăre, caise şi coacăze pentru prăjituri; jumătate oca de lumânări de seu; fitil pentru lampă, într-o vreme când luminatul se făcea cu ulei de rapiţă sau cu lumânări. Apoi, făină, văpsăluri pentru cofeturi, salip, şofran, cârmâz, 5 sacale de apă, după cum au dat şi un cuţit la ascuţit.
Măturile îndeplinindu-şi treaba, un Ciocănel, vopsitor, a schimbat faţa uşilor, canapeaua a fost acoperită cu pânză nouă, s-au cumpărat 12 coţi de şiret pentru fotele oamenilor de serviciu, iar o pereche de pantofi pentru “Dumitrache băiatu” au costat 7,25 lei vechi.
În ziua deschiderii – 12 iulie – s-a făcut din “vânzarea cu peşin” 70,20 lei vechi. Vânzarea cu amănuntul a adăugat la sfârşitul lui iulie capitalului iniţial de 5000 lei vechi, încă 415,11 de lei vechi.
Grija pentru buna înfăţişare a prăvăliei n-a slăbit în cea de a doua lună de activitate a cofetăriei “La Doi Fraţi Anton şi Vasile Capşa”. Un “Andrei Tabeţiru” a reparat scaunele, s-a spălat damascul scaunelor, canapeaua a fost împodobită cu ciucuri, ferestrele cu perdele, pereţii au primit vopsea nouă, o spălătoreasă poartă grija curăţeniei personalului, după cum ipistatul îşi primeşte lunar 2,10 lei pentru “streajă”, un car de cărbuni 27,10 lei şi un stânjen de lemne 89 lei vechi.
Sacaua cu apă se plătea cu 18 bani, de bună seamă preţ redus, deoarece sacagii îşi umpleau butoaiele de vale la Mihai Vodă, deci în spatele Hanului Damari, strigându-şi marfa pe străzi sau aducând-o abonaţilor: “ Apă! Apă!” iacă una dintre caracteristicile, dacă vreţi pitoreşti, ale vechiului Bucureşti. [3]
Mai desprindem din grijuliul registru “Casa Banilor”, căruia nu-i scapă nici măcar costul bărbieritului lui Vasile Capşa, câteva cumpărături, în special de materii prime – a căror înşirare poate că nu-i lipsită de interes: “o coadă de vacă pentru scuturat prăvălia”, “350 dramuri unt de rapiţă pentru lambă”, “386 oca ghiaţă”, “un toc de condee pentu scris”, “mirosuri şi anason”, “apă de flori”, 30 ocale de chitră, 28 ocale gutui, carne şi mere pentru plăcintă, testele de hârtie albă pentru acadele, “flis papir”, 5 vedre de rachiu şi mastică, 3 funzi de ciocolată, o oca cataif, clei de peşte pentru gelatină.
În luna noiembrie 1852, Cofetăria celor Doi Fraţi Capşa începe să servească bufetul la nunţi, după cum serveşte plata unui sufragiu, Costache, care a închiriat “lingeria şi argintăria”.
Drept credincioşi, preotului – de bună seamă cel de peste drum de la Zlătari – care venea în fiecare “zintâi” să binecuvinteze, Fraţii Capşa îi făcuseră o mică “partidă” în bineţinutul registru, care nu trecea cu vederea nici tunsul şi spălatul pe cap al băieţilor din prăvălie şi nici bacşişurile de Anul Nou – an care a fost primit cu “şilt”, adică o firmă, proaspăt vopsit de un Natan Zugravul.
Cu prilejul Crăciunului 1852 şi al Revelionului întâlnim şampania: 9 butelii 8,20 l.v., apoi 20 de sticle cu 310 l.v.
Nunţile curg în Februarie 1853, dovadă însemnările: “birji pentru drumul bufeturilor la nunţi” şi “10 sofragii ce au servit la nunţi”.
Dar firma “La doi Fraţi Anton şi Vasile Capşa” a început să aducă mărfuri din străinătate, la început prin mijlocirea lui “Todor Daniilopol Lipscanul”, care a adus articole din Lipsca pentru suma de 179,30 lei , după cum, în noiembrie 1853, s-a plătit vamă la Carvasara pentru aducerea unor pesmeţi din Braşov.[4]
În ceea ce priveşte lucrătorii – laboranţii – dăm de un Iohan Calfa, Simion Calfa, căruia i se dă dese aconturi din simbrie pentru a-şi cumpăra tutun şi un “Mihalache băiatu”, care ia aconto pentru cârpitul cismelor.
Încasările din “vânzarea cu peşin” au mers în general crescând, deşi au fost neegale, cu deosebiri mari de la o zi la alta: în luna august, când căldurile mânau lume din Bucureşti, sunt zile când s-au încasat doar 54 de lei sau 20,10 lei.
Cum e şi firesc, în zilele de sărbătoare, mai ales în preajma Crăciunului şi Anului Nou, încasările sunt mult mai mari, ca şi în zilele când la “Slătineanu”, la “Momulo” sau la “Bossel” erau “baluri masche”.
În ziua de 24 decembrie 1852 s-a vândut pentru suma destul de mare de 164,10 lei, iar în ziua de 31 decembrie, când s-a inaugurat Teatrul cel Mare, vânzarea a fost de 207,30 lei; de Bobotează 1853, 162,20 lei; în ziua de 21 februarie - în plin Carnaval – s-a vândut pentru suma de 22 290 lei, iar în ziua de 26 mai pentru 547,20 lei vechi.
Pentru bufetul nunţii Arion s-au încasat 1056 lei, iar cu prilejul nunţii lui D. Damari 1195, 50 lei vechi.
Ca atâţia alţi negustori din vremea sa,Fraţii Capşa au dat şi bani cu dobândă, fără să se aleagă cu vreun câştig din această îndeletnicire, în lista împrumutaţilor nu lipseşte “Millo – actorul “.
Felurită trebuie să fie clientele cofetăriei din Hanul Damari, pentru că feluriţi la înfăţişare erau în vremea aceea şi locuitorii Bucureştilor, oraş de peste o sută de mii de locuitori.
O civilizaţie lua locul alteia, dar vechea civilizaţie nu se da încă bătută. Ultimii işlicari, plini de ifos şi care îndepărtau prostimea ce le sta în cale cu îndemnul dispreţuitor: “Budala, Budala !” – se încrucişau pe Calea Mogoşoaiei cu juni îmbrăcaţi după ultimul jurnal parizian, la croitori care dădeau de ştire prin gazeturi că lucrează după prospect “pantaloni negligé” şi “mănuşi jacman”.
Deşi pe Calea Mogoşoaiei găsim un “Magasin Anglais”, pe aceeaşi stradă, la capătul dinspre Măgureanu, în curtea bisericii cu han Sfântul Spiridon Vechi, se mai putea vedea un “didascolos” stând turceşte, înconjurat de şcolari, pe care îi croia cu o nuia lungă, atunci când disciplina era înfrântă – aceasta spre hazul haimanalelor care-şi vârau nasul în această clasă, care se refugiază sub clopotniţă, în vreme de ploaie.
Bucureştii sunt un oraş cosmopolit: au restaurante italiene şi parisiene, berării, cafenele vieneze, ca “Zum Mohren”, oteluri cu pretenţii şi cu titulaturi măreţe: “Hotel zur Stadt Wien”, “Hôtel de Londres”, “Hôtel St. Petersbourg”. [5]
În Bucureşti apăreau două ziare în limbi străine, pe lângă “Vestitorul” lui Zaharia Carcalechi, care în afara îndeletnicirii de mentor al opiniei publice, mai făcea un mic, dar poate rentabil, comerţ de vin de Tokay.
Cronicarul lui “Bukarester Deutsche Zeitung”- consora franceză era “Journal de Bucarest” – observă că, în 1853, Bucureştii aveau teatru în patru limbi.
În forfoteala uliţei, uniforma ofiţerească nu era rară, căci miliţia munteană fusese înfiripată şi, în 1853, număra la vreo 6 mii de oameni – infanterie, cavalerie, artilerie şi pompieri.
Din nefericire, uniforma aceasta va trebui să fie amestecată cu alta, străină, căci din vara lui 1853 se şoptea despre o nouă intrare a ruşilor în ţară. Bucureşteanul, bietul, ducea şoapta şi spunea că va trece şi asta şi, pentru că tot nu se puteau schimba lucrurile, se răcorea la Herăstrău [6], loc de plăcută plimbare, la grădina Warenberg sau a Castrişoaiei, unde ne întâmpină un cofetar Fialkowsky. Intra bucureşteanul la “Grădina din Lipsca”, lângă casele Bălăceanului, unde cântau lăutari, şi desigur, pentru că-i era la îndemână, în Cofetăria Fraţilor Capşa, din casele Racoviţă, care se pregăteau să se numească “ Hôtel de France”.
Rămasul mai târziu, seara, în oraş nu era un lucru neobişnuit, dacă ţinem seama că străzile principale erau luminate cu gaz, adică cu petrol, de către “ contracciii eclerării uliţelor Capitalei cu lambe” – dar aceasta numai în nopţile întunecoase – şi că 800 de sergenţi de oraş păzeau liniştea. “Birjele, în număr de 400, trec cu felinare roşii – albe şi negre, pentru ca să se vadă astfel dacă sunt de clasa întâia, a doua sau a treia, de trei sfanţi, de doi sau de unul singur”. [7]
Din nefericire, zvonurile despre o nouă ocupaţie se adeveresc, urmare a neînţelegerilor dintre Ruşi şi Turci. La sfârşitul lui Iunie, zidurile Capitalei sunt acoperite cu proclamaţii, prin care se aminteşte că soldaţii ruşi sunt cunoscuţi “ prin disciplina şi aleasa lor rânduială”. În ziua de 3/15 iulie 1853 şi-a făcut apariţia la bariera Colentinei avantgarda ţaristă, iar peste vreo săptămână a apărut la Bucureşti “asprul muscal”, prinţul Gorceacov, care trecu în revistă trupele chiar în centrul oraşului.
Domnitorul Ştirbei “voind să domnească fără a fi unealta nimănui”, crezu de cuviinţă să-şi “depună autoritatea” şi, în ziua de 17/29 octombrie, părăsi ţara.
Întrezărind desigur putinţa dezvoltării comerţului, Fraţii Anton şi Vasile Capşa, cumpărară pentru 2925,32 lei fondul de comerţ al lui Nae Vasilescu din vechea casă a Castrişoaiei, de pe Podul Mogoşoaiei, colţ cu strada Doamnei, peste drum de Consulatul rus, deschizând a doua prăvălie pentru care plătea chirie 3000 de lei vechi. [8] Un şir de ani, registrele lor vorbesc de prăvălia “cea mare” şi de “cea mică”.
2. Cofetăria – pe vremuri.......
Amănuntul cuprins într-un tablou, de prin 1850, al pictorului Amman, în care un prea elegant dănţuitor oferă dragei sale o cutie de smochine, nu trebuie socotit decât ca simplu capriciu de artist şi nu pentru dovedirea lucrului cum că junele n-ar fi găsit prin cofetăriile bucureştene alt articol dulce pentru darul alesei sale.
Pentru că – documentele o dovedesc – cofetăria, care ne aminteşte de “confectiones”, cu care-şi tratau oaspeţii Genovezii din Caffa este o veche ramură a comerţului românesc, existentă în ambele Principate, încă de pe la 1700. [9] Sub influenţa turcească aceşti cofetari fabricau baclavale şi “prăjituri i zaharica” de felurite culori.
Pe la începutul secolului trecut, prin ziarele timpului nu sunt anunţurile de felul acesta : “Un cofetar prusian ce a venit de curând din Rusia doreşte a găsi să se aşeze sau la vre-una dintre cofetăriile oraşului sau la vreo casă particulară. Cunoaşte toate amănuntele meşteşugului său, face tot felul de cofeturi după moda franţuzească, închipueşte tot felul de desemnuri şi figuri pentru podoaba mesei...” [10].
Şi chiar dacă presupunem că priceputul cofetar prusian, venit din Prusia, nu a găsit angajament în bucureşti, apoi anunţul acesta al unui Mihalache Torto, este doveditor al unui rafinament în arta răcoritoarelor dulci: “Subt iscălitul cofetar, statornicit în Podul Caliţei, în Hanul Golescu, are cinstea d-a înştiinţa pă înalta nobleţe şi pă toţi amatori, că urmează a face îngheţate franţozeşti. Se poate găsi la dânsul îngheţate de toate felurile de roade în toate sările. Le lucrează cu cea mai mare îngrijire putincioasă.”[11]
Ba, în 1837 exista în bucureşti şi o fabrică de ciocolată: “Mollet din Paris – fabrica de ciocolată în B[12]ucureşti, înştiinţează pe consumatori că
s-a aşezat prăvălia sa la d. Weinberg, neguţător de mode ce şade în Sărindar.” 4
Descrierea, în stilul umflat al timpului, a unui bal dat în octombrie 1839, în onoarea Domnitorului Ghica, ne arată că, în Bucureşti, se consumau dulciuri în cantităţi mari: odaia pentru M. S: era toată îmbrăcată cu marţelin alb şi gherlanduri de flori, transparente cu ciucuri de aur. Sala cea mare îmbrăcată în alb, toată decorată cu ciucur de aur, 22 de coloane încinse cu cele mai frumoase gherlanturi cu aur, pe fieşcare coloană o vază de cele mai frumoase flori, sala iluminată cu şase policandre; deosebit mai ardea 400 de lumini de ceară tot în sfeşnice aurite, două odăi decorate în alb şi rozé pentru toaletă, o odaie decorată cu felurimi de zaharicale, alte trei odăi pentru răcorit, 36 feciori îmbrăcaţi în costum nemţesc, cu frac negru, nădragi scurţi până în genunchi, cu ciorapi albi şi pantofi; aceştia purtau în tăvi ceaiuri, lemonadă, îngheţată şi cele mai delicioase zaharicale, toate erau cu îndestulare." [13]
Toate acestea ne îndeamnă să credem că elegantul dansator al lui Theodor Amman a oferit din simplu snobism o cutie de smochine dulcineei sale.
E adevărat că bomboane fondante n-ar fi găsit la cofetăriile din Bucureşti – ca de pildă la Dedu de pe Cheiul Dâmboviţei, la Giovani de la Bossel, Kaiser sau Pascu din Uliţa Nemţească, la Kir Iancu Cofetaru de la Piatra Albă lângă Gura Pieţii Mari, la Gheorghe de la Hanul Trăznei, la Comorel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu