O ”amazoană” îndrăgostită

Vederea analizată mai jos face parte din colecția Ion C. Rogojanu. Ea reprezintă un document cifrat de la începutul veacului al XX-lea.
Un scris şovăitor, rudimentar, uşor deformat, dezvăluie în persoana autorului acestui mesaj un personaj mai puţin obişnuit cu mânuirea condeiului, însă – în mod paradoxal – un cunoscător al artei criptografice.
Cele 86 de reprezentări (cifre, cifre subliniate şi litere) dau impresia, la prima vedere, că avem în faţă un nevinovat joc infantil, ca atâtea glume cu cifre şi litere din vremea copilăriei.
Uitându-ne însă mai atent la ţara de provenienţă (Ungaria), la data poştei (12 Iunie 1911) şi la adresant: Domnul Theodor Ştefănescu, din Bucureşti, Piaţa Amzei nr. 17 bis, curiozitatea de a decripta conţinutul acestui ciudat mesaj, scris la începutul secolului trecut, ne-a determinat să cercetăm cu atenție acest interesant document

Iată textul criptogramei:
0 5 5 0 7 0 4 0 8 0 0 m 3 o 3 2
4 9 2 n 6 3 2 m 2 6 5 0 o 2 4 6
7 o 2 7 6 4 2 n 6 4 6 3 0 2 5 4
7 5 l 8 6 3 2 8 5 7 2 0 4 7 6 m
2 7 6 o 2 2 o 7 0 0 3 4 6 1 4 2
0 3 1 5 n 3

Textul este însoţit de următoarele cuvinte, scrise în clar: „BOLCÁCS La domnul FRIDRICH SICFR BOLCÁCS UNGARIA”
În această porţiune sunt câteva cuvinte ce au fost şterse cu meticulozitate.
După decriptarea criptogramei a rezultat textul de mai jos:

„ Afuă dagă că am sosit bine şi mie forte dor de tine te sărut dulce şi cu drag de mi de or Roza aştept răspuns.”

„Cheia cifrului”:

Cifrant 1 2 3 4 5 6 7 8 9 0 l m n o
Clar J I H G F E D C B A L M N O

Cifrant 1 2 3 4 5 6 7 0
Clar P R S T U V Z Ă


Aşadar, o „amazoană” focoasă, ROZA, probabil de etnie maghiară, „sosită bine” în localitatea BOLCÁCS, vorbind o limbă românească aproximativă, îi comunică domnului Teodor Ştefănescu în „Piaţa Amzei No 17 bis” că-l „sărută dulce şi cu drag de mi de or”, că îi este „forte dor” de el şi aşteaptă răspuns la „Domnul Fridrich Sicr”, din Bolcács, Ungaria.
O guvernantă versată în scrierea cifrată poate părea un fapt banal, dacă ar fi vorba de un roman de aventuri, scris de Agatha Cristie ! În cazul de mai sus, ceva nu este însă în regulă, de vreme ce ROZA, cea neştiutoare de carte, practica scrierea cifrată, trimițând la București un mesaj cifrat!
La prima vedere, conținutul clar al mesajului dovedește că între destinatar și expeditoare exista o relație specială, de ordin sentimental. Este posibil ca acest text banal să ascundă în realitate un alt mesaj, de tip convențional, stabilit dinainte, cu semnificații numai de cei doi știute.
De mirare este însă maniera în care cei doi corespondau. Se vede bine că Roza avea surprinzătoare cunoștințe criptografice, ce erau la îndemâna doar a unor agenți angrenați în culegerea și transmiterea de informații secrete.
Cartea poștală conținând această criptogramă dovedește că adresantul a încălcat, totuși, o lege nescrisă a spionilor: nu poți trimite un mesaj codificat în văzul tuturor (carte poștală), printr-un canal public, cum este Poșta. Atragi în mod evident atenția cenzurii, iar Poliția Secretă te identifică drept potențial suspect.
Știm însă că un trădător de calibru, Verzea, ajuns director al Poștei Române, în preajma Primului Război Mondial, oferise spionilor posibilitatea de a coresponda cifrat, fără griji prea mari: din ordinul său, trimiterile poștale erau exceptate de la controlul vigilent al cenzurii !
Un alt aspect interesant este legat de maniera de a culege informații. Se știe că metoda de a plasa spioni în familiile unor politiceni de marcă, sau ofițeri superiori, a fost cultivată până la perfecțiune de către Wilhelm Stieber, părintele poliției secrete germane, din secolul al XIX-lea.
Agenții recrutați de Stieber urmau o școală specială de spionaj, fiind apoi răspândiți în toate capitalele europene: hoteluri, restaurante, cafenele sau….bordeluri.
În perioada 1866-1869, ”regele spionilor” a împânzit Franța cu 14-15 mii de agenți, dintre care 8 000 erau femei, majoritatea angajate în hoteluri, cafenele și restaurante; 200 de guvernante dirijate să se angajeze în familiile ofițerilor superiori sau ale oamenilor politici francezi etc.
În Țara Românească, persoane de sex feminin, venite din Germania, Austro - Ungaria sau din Ardeal căutau să fie acceptate pe post de ”Frau” (adică guvernantă, doică, bonă, dame de companie, servitoare etc) în familii influente din viața politică sau din armată.
Misiunea acestor informatoare era, printre altele, cunoașterea din interior a relațiilor de familie, a acelor amănunte intime pe care nu le poate afla cu ușurință un spion obișnuit.
Într-o variantă deosebit de agresivă, agentele, purtând denumirea generică de ”amazoane”, erau instruite să corupă sau să compromită cadre superioare ale armatei, speculând viciile sau imoralitatea unora ori, în caz de război, să diminueze capacitatea acestor comandanți de a conduce trupele, prin infectarea lor intenționată cu boli cu transmitere sexuală.
Nu știm din ce categorie făcea parte Roza, nici ce calitate avea onorabilul domn Ștefănescu, cu domiciliul în Piața Amzei, dar cartea poștală, scrisă cu un cifru de substituție, ridică unele semne de întrebare și, mai ales, ne conduce spre o concluzie neașteptată:
Cu câțiva ani înainte de ocuparea Bucureștiului de către inamic (1916), capitala era deja ocupată de o armată invizibilă de spioni, bine implantați în societatea românească, unul dintre ei având altfel de arme decât cele clasice: fusta și un sistem de cifru !