TĂRTĂȘEȘTI- MONOGRAFIE

Tărtăşeşti Însemnări documentare (Partea a VII-a)

Starea morală, culturală şi socială.
În general, moralitatea acestei comune este bună. Prin stăruinţele preotului paroh, cu cea a învăţătorilor, factori morali şi culturali ai acestei localităţi, cazurile de concubinaj s-au împuţinat. Se mai întâmplă, din când în când, că unii tineri se iau fără înţelegerea părinţilor: se spune despre ei că “fug”.
În comuna Tărtăşeşti sunt patru biserici.
I. Biserica parohială Bujoreanca, mutată în anul 1864 de la Chirnov, vechea aşezare a satului, în satul Bujoreanca. A fost construită în acel an, cu banii Epitropului D. Hilea, care ţinea în acel timp în arendă moşia lui Vernescu.
Această biserică are hramul “Sf. Nicolae”. Biserica este împroprietărită, din anul 1864, cu 8,50 Ha de pământ, care este folosit de personalul bisericesc. Biserica este în bună stare şi destul de încăpătoare.
Populaţia vine regulat la slujbe, în număr destul de mare, fiind credincioasă. Preotul, care este foarte corect, ţine predici aproape în fiecare Duminică şi de sărbători.
Cultul morţilor este păstrat cu sfinţenie. Cimitirul se află chiar în curtea bisericii.
II. Biserica Bujoreanca are o biserică filială: Biserica Pajura, clădită la anul 1779 de boierii Tărtăşeşti. Această biserică este declarată monument istoric. În urma reparaţiilor ce i s-a făcut de către preotul paroh al Bisericii Bujoreanca, biserica se înfăţişează într-o stare bună. Asemenea bisericii din Bujoreanca, şi această biserică a fost împroprietărită, în anul 1864, cu 8,5 Ha teren arabil.
Biserica din Pajura are hramul Sf. Nicolae. Are cimitir propriu, în curtea bisericii. Enoriaşii acestei biserici, care sunt buni credincioşi, vin la Biserica din Bujoreanca, deoarece aici se fac slujbe în mod regulat, în timp ce la biserica din Pajura slujbele se fac doar odată pe săptămână, întrucât biserica este departe de sat, lângă veche aşezare a satului.
III. Biserica Călugărul, zidită la anul 1763, de Mihail Egumenul de la “Arhimandritul”, ucenicul Mitropolitului Ştefan, şi de nepotul lui Mihail Ieromonahul, dichiul Mitropoliei, pentru a lor şi a neamului lor veşnică pomenire. A ajutat la ridicarea bisericii şi Ştefan, nepotul lor.
Până la 1864, când s-a făcut secularizarea averilor mănăstireşti, şi moşia acestei biserici a fost expropriată, exista aici schit de călugări. Ulterior, călugării au fost trecuţi la Mănăstirea Cernica. Tot în 1864, biserica aceasta a primit 8,50 Ha teren arabil. Biserica este parohială, adică are preot paroh separat de Parohia Bujoreanca. Şi ea are cimitir în curte. Fiind în afară de sat, vine mai puţină lume la slujbă. Are casă parohială proprie, construită în anul 1936 de preotul N.I.G. Lungu, parohul Bisericii Bujoreanca. La Biserica Călugărul este preot Cristache Popescu. Această biserică are hramul “Sf. Gheorghe” şi este declarată monument istoric.
IV. În satul Gulia este o biserică construită în anul 1899 de Iorgu Dumitrescu, din comuna Răcari, Judeţul Dâmboviţa. Este biserică mare şi frumoasă. A fost împroprietărită cu 5 pogoane de pământ arabil. Are ca paroh pe preotul Moise Sultan. Această biserică a devenit parohială în anul 1937. Are casă parohială şi cimitir separat de biserică.



Şcoala.
Comuna Tărtăşeşti are trei şcoli:
Şcoala Nr. 1, din satul Bujoreanca, construită în anul 1910 pe terenul donat de Prinţul Calimache şi cu banii daţi de Prefectura Judeţului Ilfov. Toate acestea s-au făcut cu străduinţele decedatului învăţător Grigore Popescu. Această şcoală are două săli de clasă şi locuinţă pentru director. Are o frumoasă şi mare curte, în suprafaţă de 9000 m. p. Este împroprietărită, din 1922, cu 4 Ha teren arabil. Directoarea acestei şcoli este doamna Ecaterina Pr. Lungu, având încă trei posturi de învăţătoare. Aici este centrul unde se fac cursuri cu elevii cursului supra - primar. Această şcoală are cooperativă, muzeu, bibliotecă şi farmacie.
Şcoala nr. 2, din satul Călugărul, construită în anul 1927, cu o singură sală de clasă şi, în acelaşi timp, corp de locuinţă pentru director. Are ca director pe domnul Constantin Gr. Popescu. Este împroprietărită şi ea cu 4 hectare de teren agricol.
Şcoala din satul Gulia este construită în anul 1913, cu o singură sală de clasă şi, tot în acelaşi corp, locuinţă pentru director. Directorul şcolii este domnul Atanase Mirescu. A primit în anul 1864 8,50 Ha teren arabil.
Frecvenţa elevilor la aceste şcoli este regulată, dar învăţătorii întâmpină greutăţi toamna şi primăvara, când oamenii au muncă la câmp şi opresc copiii de la şcoală.
Dragostea de carte nu este chiar aşa de bine pătrunsă în popor, care nu se gândeşte la binefacerile acestei instituţii. Mai ales pentru fete, li se pare că nu le-ar trebui aşa de multă carte.
Totuşi, prin munca şi stăruinţa depuse de învăţători, s-au obţinut rezultate bune.
În comuna Tărtăşeşti este Primărie cu local propriu, încăpător şi frumos. Primăria a fost construită în anul 1912.
În faţa Primăriei este Monumentul Eroilor din 1916-1918, construit în anul 1939.
Obiceiuri de nuntă.
Nunta se începe sâmbătă seara şi ţine până luni seara. Sâmbătă seara, din rudele mirilor pleacă oameni prin sat, care invită lumea la nuntă. Aceştia au în mână o ploscă de vin şi una cu ţuică, dându-le să guste din ele la oamenii la care se duc, ca astfel să ştie că sunt invitaţi la nuntă.
O parte din nuntă se face la mire, o parte la mireasă şi alta la naşi. Naşii, care au fost invitaţi sâmbătă seara, se consideră invitaţi în tot restul nunţii, adică duminică şi luni, când urmează să se pună masă mare.
La masa de duminică seara, toţi mesenii oferă mirilor un dar, o sumă de bani. Darul este adunat de lăutari, fiind dat mirilor prin naşi. În timp ce se strâng darurile, se fac urări şi diferite glume pe seama celui ce oferă darul.
Sâmbătă seara, mirele trimite la mireasă mai mulţi băieţi cu brad şi darurile cumpărate pentru ea. Aceasta, la rândul ei, le dă batiste, le pune şi cocarde de beteală în piept şi îi aşează la masă.
Duminică de dimineaţă, ginerele, aşezat pe un scaun, este bărbierit, iar în acest timp lăutarii îi cântă diferite cântece, în care arată despărţirea de flăcăi:
„Străin sunt, străin îmi zice,
Străin sunt pe un m-oi duce!
Strugurel bătut de piatră,
Rău e Doamne, fără tată;
Strugurel bătut de brumă
Rău e, Doamne, fără mumă!
Măi, porumbule, stuf frumos,
Mai apleacă-ţi vârfu’n jos,
Să m’agăţ de vârful tău,
Să mă uit la satul meu.
Nu văd mamă, nu văd tată,
Parcă sunt născut din piatră!
Nu văd fraţi, nu văd surori,
Parcă sunt născut din flori !”
Duminica dimineaţa, mireasa este îmbrăcată de o fată, care îi aranjează voalul, beteala şi floarea de lămâiţă pe cap; iar lăutarii îi cântă astfel:
„Taci, mireasă, nu mai plânge,
Că la maica te voi duce
Când o face plopul mere
Şi răchita micşunele.
Că mila de la părinţi,
Niciodată n’o mai uiţi;
Iar mila de la bărbat
Numai cu pumni după cap.
Pe unde stau acele,
Au să curgă palmele;
Pe unde stau panglicele,
Au să curgă bicele !”
Aşa cântă lăutarul, ca să provoace plânsul miresei. Cântecele acestea sunt din cele mai vechi timpuri şi se repetă la toate nunţile ţărăneşti, când mireasa este îmbrăcată, iese afară şi joacă bradul, care este împodobit cu beteală şi hârtii colorate.
După aceea, se ia o doniţă, căreia i se trece prin toartă o batistă, de care ţine mireasa şi un flăcău rudă cu ea; merge pe partea dreaptă, însoţită de flăcăi şi fete şi lăutarii cântând după ei.
La fântână scot apa cu mâna dreaptă, făcând apoi horă lângă fântână, zicând că “joacă apa”.
După aceea merg acasă şi, în drum, mai fac trei popasuri. Ajunşi aici, în această doniţă pun bradul.
Pe la orele 1 d. a., mirele pleacă cu lăutarii, cu nuntaşii, cu căruţele, la nuni. De aici, împreună cu naşii, merg la mireasă iar unul dintre băieţi spune oraţia de nuntă.
După aceea, nuntaşii intră în casa miresei unde, după ce iau dulceaţă, ies în curte, unde se aşează la masă. După aceasta se joacă nuneasca, adică “Hora Miresei”. Mirele şi naşul primesc de la mireasă câte un şervet frumos, pe care îl pun după gât. Apoi nunta merge la biserică, unde se face cununia religioasă. Cum mireasa s-a suit în căruţă, naşa frânge o pâine în patru, deasupra capului ei. Se zice ca să fie “bună ca pâinea”.
Lăutarii, ca să facă pe mireasă să plângă, cântă:
„Busuioc verde de masă,
Rămâi, maică, sănătoasă,
Că eu mă duc să-mi fac casă!
Busuioc verde, stufos,
Te las tată, sănătos;
Eu mă duc să-mi fac un rost.
Fată, fată, inimă de piatră,
Cum mi-te înduraşi
De te măritaşi!?
Lăsaşi mumă, lăsaşi tată,
Lăsaşi fraţi, lăsaşi surori,
Lăsaşi grădina cu flori
Şi te-ai dus în străiori,
Fără milă, fără dor !
Floriţi flori şi îmbobociţi,
Că mie nu-mi trebuiţi.
Mie când mi-o trebui
Nu-nfloriţi, nu-îmbobociţi,
Voi, atunci să răsăriţi.
Bătătura, bătătura
Cine te-a mai mătura!
Coţofana cu pana,
Şi cârsteiu’ cu coada.”
În biserică, în timp ce se ocoleşte şi se cântă “Isaia Dănţuieşte”, se aruncă bomboane peste noua pereche, iar tineretul le adună şi le mănâncă, zicând că se căsătoresc repede.
De la biserică, nunta merge la mire acasă. Aici, cum soseşte, socrul şi naşul se aşează pe scaune, alături, iar mireasa le toarnă să se spele pe mâini, dându-le şi un şervet, cu care să se şteargă iar ei, la rândul lor, îi dau bani. În tot timpul acesta, hora joacă, iar pe seară nunii pleacă acasă la ei, unde îşi adună invitaţii lor.
Pe la 9 seara vin cu toţii în sala unde este orânduită masa. La început, se pune pe masă; bomboanele, covrigii, lipiile şi merele, pe care le primeşte ziua mireasa, ca dar de la fetele din sat. Pe masă sunt puse, din loc în loc, sticle cu ţuică şi vin; după aceea se serveşte masa, care se compune, de obicei, din carne cu varză şi pilaf de pasăre cu orez.
În timpul mesei, mireasa împarte daruri la nuntaşi. În capul mesei ard tot timpul lumânările de cununie, iar lăutarii cântă.
La sfârşit, lăutarii adună darurile pe o farfurie cu pâine şi sare. Darul îl oferă mai întâi naşul, apoi ceilalţi meseni. După ce se adună darul de la toţi mesenii, naşul aduce mulţumiri tuturor celor care au luat parte.
Luni de dimineaţă, dacă mireasa a fost fecioară, rudele mirelui trimit lăutari la părinţii miresei, cu sticle cu rachiu roşu, jucând tot drumul.
Luni, după masă, se pune din nou masa, la care iau parte toate neamurile. Cheltuielile de nuntă se achită din darul de nuntă, adunat de la meseni. La o săptămână, tinerii se duc cu plocon la părinţii fetei, după ce, mai întâi, s-au dezlegat la biserică.
Obiceiuri la naştere şi la botez.
După ce femeia a născut, moaşa satului, care de obicei este o femeie bătrână şi văduvă, merge imediat la preot acasă cu o sticlă de vin, pe care preotul o sfinţeşte. Această apă se întrebuinţează la stropitul copilului după baie şi se spală pe mâini mama şi moaşa, după ce face baie copilului.
După 8-10 zile de la naştere, copilul este botezat. Naşa vine cu lumânare şi tot ce trebuie pentru îmbrăcat copilul. Înainte de a-l lua în braţe, naşa trebuie să se închine şi să puie bani de unde a luat copilul. După aceea, pleacă cu el la biserică.
După ce se săvârşeşte taina sfântului botez, vin acasă şi iau masa cu toţii. La această masă iau parte rudele şi vecinii, care dau dar copilului. A doua zi după botez, naşa vine şi scaldă copilul: se zice că ia mirul. În baie îi pune bani, grâu, porumb, ca semne de noroc.
Dacă este fată, la un an i se rupe turta de către naşi; dacă este băiat, i se taie moţul la 3 ani.
Atunci i se dă copilului îmbrăcăminte şi încălţăminte.
Obiceiuri la morţi.
După ce omul moare, se scaldă de către un om de seama lui, căruia i se dă îmbrăcămintea purtată de cel mort. După aceea, este îmbrăcat în haine noi.
Se merge apoi la biserică, se trag clopotele şi se anunţă preotul, care vine să-i citească stâlpii şi îi dă molifta.
După 36 de ore de la moarte, se porneşte cu mortul la biserică, pentru a fi îngropat. În drum spre biserică, se opreşte la răspântii, unde preotul îi citeşte, iar rudele îi aruncă bani pe jos. Opririle la răspântii închipuie vămile prin care trece sufletul după moarte, iar banii semnifică plata vămilor.
Dacă persoana care a decedat era fată mare sau flăcău, se face brad ca la nuntă iar cosciugul se îmbracă în alb. În jurul sicriului stau fete îmbrăcate în alb.
Morţii se duc la biserică cu căruţa. După moarte, i se face parastasul (pomenile) 3 zile, 9 zile, 3 săptămâni, 6 săptămâni, jumătate de an şi 7 ani.
Obiceiuri de Crăciun.
Locuitorii, fiind credincioşi, mai toţi ţin postul Crăciunului. În timpul acestui post, ca şi în celelalte, merg la biserică, mai ales bătrânii. Cu două trei zile înainte, se taie porcii. În ajunul Crăciunului, preotul merge la fiecare pentru a citi moliftul de binecuvântare a cărnii.
Se zice că dezleagă carnea de vorbele rele, ce omul le-a zis porcului.
În seara de Ajun, trebuie să se plece cu Colindul. Copiii se adună la cârciuma din capul satului, de unde îşi cumpără bomboane, ciocolată, pe banii primiţi de la părinţi. Ei colindă toată noaptea, pe la toate casele, zicând:
“Bună dimineaţa la Moş Ajun”.
Unii oameni, care au copii micuţi, îi iau în braţe şi pleacă cu ei la colindat.
Începând cu Ziua de Crăciun, începe a se umbla cu Steaua. Acesta o fac, de obicei, copiii de şcoală, iar banii strânşi îi împart între ei.
De Anul Nou, se umblă cu Sorcova, iar în seara de Anul Nou se umbla înainte cu “Vasilca”. Acest obicei îl aveau ţiganii, care luau capul porcului, îl împodobeau cu mărgele şi diferite panglici iar capul, astfel gătit, era pus într-un coş, cu care se umbla pe la casele oamenilor.
Tot în Ajunul Anului Nou, copiii umblă cu Pluguşorul, rostind diferite urări:
Pluguşorul:
„Mâine Anul se noieşte
Pluguşorul se porneşte
Şi începe a colinda
Pe la case a ura:
Iarna-i grea, omătul mare,
Semne bune anul are,
Semne bune, de belşug,
Are brazda de sub plug !
“La Mulţi Ani! “
“Să fie de bine la toţi câţi se află în
Această adunare !”
“La anul şi La mulţi Ani !”
De asemenea, copiii mai mici, care nu pot merge cu Pluguşorul noaptea, merg cu Sorcova, în ziua de Anul Nou, spunând:
“Sorcova, vesela
Să trăiţi, să-mbătrâniţi
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir
Tare ca piatra, iute ca săgeata;
Tare ca fierul, iute ca oţelul!
“ La Anul şi la Mulţi Ani”
În schimbul acestor urări, copiii primesc bani. În ziua de “Bobotează” se face slujbă la biserică, unde se sfinţeşte mai multă apă şi fiecare locuitor ia din această apă în sticle şi o ţine tot anul şi bea din ea la zile mari, dimineaţa, pe nemâncate.
În ziua de Sf. Vineri, flăcăii din sat merg din casă în casă, botezând şi ridicând în sus pe cei din casă. Primesc pentru aceasta bani şi carne.
Obiceiuri de Paşte.
Postul Paştelui, care ţine 40 de zile, (“Postul Mare”) este ţinut cu sfinţenie. De “Lăsatul Secului”, neamurile se adună împreună şi serbează această zi. Ei spun că “au lăsat sec”. Cu acest prilej, copiii fac aşa numitele “odăiţe”, adică pun paie într-o prăjină lungă, le leagă bine şi ies în mijlocul drumului, unde le dau foc.
În “Vinerea Mare”, toţi copiii şi lumea se mărturisesc şi se împărtăşesc, trec apoi pe sub Domnul Christos, adică pe sub Sfântul Epitaf, care este pus în mijlocul bisericii, pe o masă cu multe flori pe ea.
Seara se cântă Prohodul de către copiii de şcoală.
Tot în “Săptămâna Mare”, în “Joia Mare”, toată lumea face colivă şi parastas.
În noaptea Paştelui, toată lumea merge la biserică pentru a lua Paşte. Oamenii mai înstăriţi aduc vin şi pâine pentru a prepara Paştele. Aduc şi ouă roşii şi, după terminarea slujbei, ciocnesc, spunând: “Cristos a Înviat!”, iar ceilalţi răspund: “Adevărat a înviat!”.
În vinerea după Paşte, preotul botează toate casele.
Încheiere
Toate câte au fost spuse despre comuna Tărtăşeşti se referă mai ales la perioada până la 1918. Se creează impresia că această aşezare ar fi făcut parte dintr-o ţară mult înapoiată, ai cărei locuitori s-ar fi aflat încă în primele faze de dezvoltare ale civilizaţiei.
Şi câtă deosebire între ce era înainte de anul 1918 şi între starea de acum ! În locul odăiţelor strâmte, cu miros de mucegai şi pe jos lipite cu pământ, cu geamuri făcute dintr-o băşică de porc, ce nu se deschidea nici iarna şi nici vara, acum s-au ridicat case, cu cel puţin ½ m de la pământ şi fiecare sătean se ia la întrecere să muncească şi să agonisească bani, pentru a-şi face o casă cât mai frumoasă.
E destul să comparăm starea din urmă a satului cu aceea de azi, pentru a ne mândri cu generaţia de la 1918 încoace.
Printre conducătorii satului, care s-au străduit să-l aducă la o stare înfloritoare, a fost mai ales inimosul şi neobositul învăţător Grigore Popescu, care a înfiinţat Şcoala nr. 1 şi Nr. 2 în această comună, împreună cu alţi fruntaşi ai satului.
A luat iniţiativa să înfiinţeze “Banca Populară”, numită “Sentinela Română”, nume ales de acest învăţător.
Acest învăţător a fost un exemplu bun pentru sat. Om cu o cultură didactică-pedagogică aprofundată, cumpătat în vorbă, port şi faptă, a simţit nevoile ţăranilor şi a iubit pe copiii satului ca şi pe cei 9 copii ai săi. Dar şi sătenii l-au iubit părinteşte şi frăţeşte şi l-au respectat. Femeile care stăteau pe şanţ, lucrând şi vorbind între ele, se sculau în picioare, când trecea pe uliţele satului acest învăţător.
Femeile şi bărbaţii vin de la luncă îngropaţi în snopi de grâu, în mersul legănat al căruţelor încărcate.
Amurgul violet se topeşte pe turlele vopsite în roşu ale bisericii. A doua zi, viaţa plugarului începe de la ora 3 sau 4 dimineaţa. Răsăritul îl apucă pe câmp.
Ţăranul este veşnic izvor de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.”
Maria Sănescu
Înv. Com. Tărtăşeşti
Detaşată Şcoala No 40 C. F. R.
Bucureşti
SFÂRŞIT