Un episod din biografia lui Ion Creangă
“Mişcarea antidinastică de la Iaşi din Aprilie 1866”

Implicarea lui Ion Creangă în politică este un aspect mai puţin cunoscut din biografia acestui mare scriitor român.

În primele luni de după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, situaţia din Principate Unite nu era deloc clară. Plebiscitul pentru alegerea ca Domn a Prinţului CAROL de HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN fusese perturbat de apariţia unor mişcări sociale, mai ales în rândul ţăranilor, speriaţi de eventualitatea unei anulări a Legii rurale din 1864.

Un început de rebeliune se înregistrase şi printre militarii rămaşi fideli lui Cuza-Vodă ( grănicerii de pe Dunăre).

Pe fondul acestei situaţii tulburi, unele puteri străine (mai ales Rusia, Austria şi Turcia) îşi exprimau pe faţă ostilitatea privind ideea aducerii unui prinţ străin pe tronul vacant, încurajând chiar o mişcare separatistă între moldoveni şi munteni.

La Iaşi, în fruntea acţiunilor secesioniste se afla prinţul Costache Moruzzi, uneltind cu Rusia. El conducea un grup energic, compus din Nicolae (Nunuţă) Rossetti - Roznoveanu, Teodor Boldur-Lăţescu, N. Ceaur-Aslan, ş.a. De partea conspiratorilor se afla şi Mitropolitul Calinic Miclescu, pe care Titu Maiorescu îl numeşte “ uşorul la minte Mitropolit Calinic” [1].

Părerea mentorului Junimii era evident subiectivă, pentru că, aşa cum remarca N. Iorga, “ tânărul şi mlădiosul Calinic Miclescu era un ierarh ce aparţinea mai mult clasei sale decât cercului călugăresc în care intrase prin înrâurirea Mitropolitului Sofronie (1851 – 1860), unchiul său”.[2] Peste ani, Calinic ajunge în funtea întregii Biserici Ortodoxe, în scaunul de mitropolit primat, demnitate pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii.[3]

In dimineaţa zilei de 3 aprilie, în curtea Mitropoliei si a palatului Roznovanu, aflat peste drum, se adunase o mulţime de ieşeni, „înarmaţi cu ciomege si arme, ridicaţi din mahalale de Toderiţă Lăţescu, boier de neam vechi, dar de reputaţie îndoielnică si de o forţă fizică de temut”.
La palatul Roznovanu, Mitropolitul Calinic a binecuvântat mulţimea si a semnat declaraţia separatistă.

Apoi, în sunetele clopotelor Mitropoliei, Calinic, cu crucea în mâna, s-a pus în fruntea răsculaţilor, îndemnându-i spre Palat, unde se afla locotenentul domnesc, Lascăr Catargiu, venit cu o zi înainte în capitala moldavă pentru a zădărnici complotul separatist.
În mulţime, alături de înalta faţă bisericească, se găseau şi mulţi clerici, printre ei şi diaconul Ion Creangă.

„Unioniştii”, îngrijoraţi de planurile puse la cale de liderii reacţiunii, se întâlniseră cu Tissot, consulul Franţei, declarându-i că sunt împotriva complotiştilor, în mare parte mituiţi şi, în realitate, conduşi din străinătate.

La Universitate, fruntaşii unionişti V. Pogor, T. Maiorescu, A. Mavrocordat voiau sa pună la cale o "contramanifestaţie", pentru a proclama programul lor, în consens cu voinţa guvernului din Bucureşti şi să stabilească alegerile pentru sfârşitul lunii.

Armata este chemată să intervină, astfel că mulţimea „antiunioniştilor” a fost respinsă pe Uliţa Mare, spre Mitropolie şi palatul Roznovanu. Din palat s-au tras câteva focuri de armă, trupa care venise sa restabilească ordinea fiind atacată cu pietre.

Dintre soldaţi au căzut morţi si răniţi. După focurile de avertisment si încercarea generalului Davilla de a pacifica mulţimea care l-a întâmpinat cu pietre si gloanţe, trupa a tras în plin, împrăştiind răzvrătiţii. Au rămas în stradă 16 morţi si peste 30 de răniţi, dintre soldaţi, şi peste 100 de morţi si răniţi dintre răzvrătiţi.

Baricada din faţa reşedinţei Roznovanu a fost dărâmată, iar soldaţii l-au arestat pe Nunuţă şi ...”au tras de picioare de sub canapele” pe alţi conspiratori aflaţi în situaţie disperată.
Calinic Miclescu se alege cu o rană, fiind ajutat de diaconul Ion Creangă care, împreună cu colegul său, Ienăchescu, îl ascund în pivniţa unei case din apropiere, salvându-i astfel viaţa.

Mitropolitul, travestit cu caftan evreiesc, s-a întâlnit în taină cu Titu Maiorescu, care l-a convins să se predea. A fost dus la Mânăstirea Sf. Spiridon, iar apartamentul de la Mitropolie i-a fost sigilat. Au fost operate numeroase arestări în rândul rebelilor iar Mitropolitul Moldovei a fost pus sub acuzare.

Probabil, ar fi căzut şi el în definitivă dizgraţie, asemenea unchiului său Sofronie, cu ani în urmă, dacă Prinţul Carol, care tocmai intrase în ţară, nu semna la Găeşti un decret de amnistiere, ce a salvat viaţa Miropolitului Calinic şi a iertat pe opozanţii moldoveni, absolviţi de “crime şi delicte politice”. Acest gest de înţelepciune şi toleranţă va inaugura lunga domnie a viitorului rege Carol.
În schimb, în confuzia generală creată la Iaşi, prinţul Moruzzi, principalul instigator al răzmeriţei, apucase sa fugă peste Prut, părăsindu-şi ţara pentru a treia oară [4].

Ca o ironie a soartei, diaconul Ion Creangă va fi “răspopit” mai târziu chiar de către cel pe care l-a salvat, sub motiv că merge la teatru, că poartă o ţinută nepotrivită cinului său şi, una peste alta, foloseşte arma în locuri nepermise. Mai mult, ministrul Tell îl concediază din învăţământ, ca o consecinţă a înlăturării sale din structurile bisericeşti.

În realitate, printre cauzele îndepărtării lui I. Creangă din cinul preoţesc sunt şi cele referitoare la implicarea acestuia în luptele politice ale vremii sale, episodul din 3 aprilie 1866 fiind doar începutul.

“ De la 1866 la 1872 am făcut şi ceva politicale. În întrunirile de la Primărie cine era mai guraliv decât mine, Buta, Damaschin, şi Corduneneau ? Alegeam şi culegeam la deputaţi şi la membri comunali, tot ce era mai bunişor în FRACŢIUNE “, mărturiseşte mai târziu genialul povestitor într-un “Fragment de Biografie”.

Sunt indicii că I. Creangă era adept al ideologiei “Fracţiunii Libere şi Independente”, (care s-a unit mai apoi cu Partidul Liberal) curent politic având numeroşi adepţi la Iaşi, în toate straturile societăţii, chiar şi în rândul clerului. La început, însuşi Calinic Miclescu era atras de această mişcare, născută din ideile lui Simion Bărnuţiu, expuse în cursul ţinut de acesta la Universitatea din Iaşi, intitulat “ Dreptul public al românilor”.

“Şcoala lui Bărnuţiu” şi ideile sale, care puneau interesele ţărănimii mai presus de orice interes imediat, erau pe placul lui I. Creangă. Profesorul ardelean susţinea necesitatea împărţirii întregii proprietăţi rurale către ţărani, în părţi egale, dar numai către cei de origine pur românească, deoarece numai aceştia sunt singuruii titulari ai dreptului de a moşteni “ vechiul ager publicus” roman .

Ideile cele mai radicale ale lui Bărnuţiu erau cele referitoare la poziţia ce trebuie adoptată faţă de străini, care nu au ce căuta în România, mai ales la tronul acesteia: “ Principele străin este aşa de periculos şi de împotriva statului român, încât votul dat împotriva lui de un singur român este de ajuns a-l declara anulat de drept.”. Titu Maiorescu a criticat violent “Fracţionalismul”, caracterul xenofob şi şovin, în special în studiul “ Contra Şcolii lui Bărnuţiu”.

Aderând la preceptele bărnăuţene, I. Creangă devenea în ochii noii Puteri instaurate la 1866 drept un naţionalist periculos. Însuşi Creangă se autodefinea un “ alegător naţionalist”, după cum sublinia în scrisoarea adresată adversarului său politic, Vasile Conta.

Curajul şi fermitatea cu care diaconul Ion Creangă combătea politica adversarilor săi nu erau însă pe placul mai marilor zilei, nici pe cel al opozanţilor săi de idei, supăraţi de atitudinea lui “Popa Smântână”[5], în chestiuni politice cu care nu se prea glumea.

O parte din ideile sale politice au fost redate sub formă literară în povestirile “ Moş Ion Roată şi Unirea” precum şi “Moş Ion Roată şi Vodă Cuza”.

Aici trebuie căutată una dintre cauzele excluderii lui I. Creangă, în 1871-1872, din rândul clericilor şi destituirea sa din învăţământ. Dar, fiecare rău, cu partea sa de bine: aşa s-a mântuit de politică hâtrul humuleştean, intrând însă cu strălucire în istoria literaturii române. Deie Domnul să ieie aminte şi alţii în zilele noastre !

Dan Toma Dulciu

[1] Titu Maiorescu „Istoria contimporană a României (1866-1900), Bucureşti, Socec,1925,p.13
[2] N. Iorga, „Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor”, Vol . II, Bucureşti, 1932, p.292.
[3] MICLESCU CALINIC, (din botez Constantin), Mitropolit Primat (1822 - 1886). Călugărit la Huşi, sub numele Calinic, de către unchiul său, Sofronie, viitorul mitropolit al Moldovei; membru în Divanul Ad-hoc (1857), locţiitor de episcop la Huşi ( 1858-1861), locţiitor de Mitropolit al Moldovei (1863) apoi numit Mitropolit ( 1865). La 31 mai 1875 ales Mitropolit Primat, deţinând această demnitate până la moarte. In timpul păstoririi sale, s-au deschis cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, la stăruinţele Iui s-a înfiinţat Tipografia Cărţilor Bisericeşti (1882), s-a sfinţit pentru prima oară, Sf. Mir la noi (1882) şi a fost recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (1885).
[4] Mai făcuse acest gest ruşinos, dar sănătos, în 1848 şi 1854, în urma unor eşecuri similare.
[5] În timpul luptei electorale pentru alegerea celei dintâi Camere a domnitorului Carol, Creangă este întâlnit printre „fracţionişti”, care făceau propagandă la întruniri. Pentru firea sa „vorbăreaţă şi muşcătoare”, precum şi “pentru barba şi părul lui deschis, de un blond albicios”, Creangă a primit porecla de “Popa Smântână” (G.Călinescu ). “Gazeta de Iaşi” nota cu umor: “Când vorbea acesta (Creangă), se înflăcăra auditoriul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul când avea cuvântul părintele, luau fără autorizaţie cuvântul cu toţii”.