Despre prudență sau indolență în mânuirea telegramelor cifrate

 

 

În perioada de început a epocii moderne, în timpul  domniilor lui Alexandru Ioan  Cuza și a princepelui Carol,  trimișii diplomatici ai țării noastre făceau primii pași în domeniul comunicațiilor cifrate, nefiind încă obișnuiți cu rigorile cifrului de stat.

În continuare, sunt prezentate  două situații, diametral opuse, ilustrând modul în care ambasadorii români înțelegeau să utilizeze cifrul avut la dispoziție.

Prima întâmplare aduce în prim plan pe emisarul diplomatic al României în capitala Franței, I. Alecsandri (fratele Poetului Vasile Alecsandri).

Acesta sacrifică regulile stricte ale comunicațiilor cifrate, în detrimentul satisfacerii unor interese personale, de moment. Dar iată despre ce este vorba....

Imediat după Unirea de la 1859, mari întreprinderi financiare franceze și engleze, Creditul Mobiliar Francez sau London and County Bank¹ își dispută întâietatea pe piața românească, în vederea obținerii unor concesiuni.

 O parte dintre agenții instituțiilor menționate mai sus sunt nume de rezonanță în țările lor, provin din familii nobiliare de tradiție    (Contele d' Alton Shee, Marchizul  d' Aubespienne, Contele Simencourt, Principele Sapieha) sau sunt, pur și simplu, aventurieri sadea.

 Printre aceștia din urmă îl amintim pe Lefèvre, fiul unui cunoscut bancher francez, implicat în tot felul de afaceri necurate.

 Nu se știe prin ce mijloace, Lefèvre ajunge să reprezinte interesele Băncii London and County Bank fiind atras de noul stat apărut la gurile Dunării.

Bun prieten cu Bonnet, specialistul francez în căi ferate, trimis al guvernului de la Paris pe lângă Alexandru Ioan Cuza, acesta îi face cunoștință cu secretarul particular al domnitorului român, Baligot de Beyne, și cu ambasadorul român de la Paris, I. Alecsandri.

 Lefèvre  profită de naivitatea poetului V.Alecsandri², căruia îi promite ferm și în scris un onorariu de un milion de franci de aur, cu scopul de a obține acordul lui Alexandru Ioan Cuza, pentru concesionarea de căi ferate, acțiune la care Baligot de Beyne îi este complice

 Acceptată inițial de Alexandru Ioan Cuza, concesiunea nu primește girul Camerei Deputaților, care, în final, la insistențele lui Ion Ghica, o atribuie companiei rivale, reprezentată de Ward.

Nedisperând, Lefèvre pune la cale o altă afacere, o combinație în care este implicat și generalul Türr, aghiotant personal al regelui Victor Emanuel al Italiei. Acesta sosește în Principatele Unite, cu scrisori de recomandare din partea regelui, inclusiv din partea principelui Napolen, pentru obținerea concesionării unor căi ferate.

Lefèvre îi ofera intermediarului suma de 3000 fr. aur pentru fiecare kilometru de cale ferată, numai că generalul Türr nu acceptă.

Apelând în continuare la sprijin diplomatic extern, Lefèvre reușeste, în cele din urmă, să obțină dreptul de concesiune pentru linia de cale ferată București – Giurgiu. Nu cunoaștem care a fost comisionul solicitat, dar ne putem închipui, desigur, că acesta a fost nelipsit, firește, din tranzacție.

Nu acesta este însă subiectul principal al expunerii noastre, ci faptul că ambasadorul

I. Alecsandri, deja amintit mai sus, i-a pus la dispoziție lui Lefèvre cifrul ambasadei române, pentru comunicări cu caracter personal, confidențial.

Din corespondența purtată de cei doi, aflată la Biblioteca Academiei Române³, se observă că Lefèvre adopase câteva măsuri de precauție, folosind, pe lângă scrierea cifrată, un limbaj convențional, în care, de exemplu, Alexandru Ioan Cuza este evocat sub numele Isidor melancolicul.

 Știa oare ceva Lefèvre despre interceptarea comunicațiilor diplomatice ?

        Tot despre o întâmplare asemănătoare  va fi vorba și în paginile următoare⁴,  având în prim plan pe  șeful misiunii diplomatice a țării noastre în capitala Franței.

         Ne aflăm în primăvara anului 1876, în  preajma Războiului de Independență, iar România avea nevoie de sprijin financiar pentru înzestrarea armatei.

         Erau contactați cu predilecție acei politicieni străini, pe care românii să poată conta în obținerea sprijinului de care aveau nevoie.

 Vechiul guvern își făcea bagajele, iar noua garnitură ministerială liberală, condusă de Ion C. Brătianu, era într-o postură ingrată, fiind în căutarea de resurse  bănești și sprijin. Împrumutul financiar extern, pe care  miza România, trebuia negociat cu extremă prudență și discreție, pentru a nu trezi suspiciunile marilor puteri, îndeosebi a Turciei.

Franța, aliata tradițională a românilor, trecuse printr-o situație de criză - Comuna din Paris-, supraviețuise unui război cu vecinul său prusac,   dar acum se redresase  din punct de vedere financiar. Cine să facă legătura cu noile autorități de la București ?

         Eugeniu Carada era unul dintre aceștia, dar ajutorul său nu era suficient.

         Un personaj extrem de controversat, Grigore Gănescu, ziarist și om politic român, stabilit de multă vreme în Franța, își oferă serviciile.

Să vedem însă cine este personalitatea, considerată providențială de către autoritățile de la București ?

Marx, într-o lucrare dedicată Războiului Civil francez, nu are cuvinte măgulitoare la adresa lui Gănescu:  Cel de-al doilea Imperiu fusese un festin al escrocheriei cosmopolite; aventurierii din toate ţările se năpustiseră, la chemarea lui, pentru a lua parte la orgiile sale şi la jefuirea poporului francez. Chiar şi în momentul de faţă, mîna dreaptă a lui Thiers este Gănescu, o lichea valahă,(s.n.) iar mîna lui stîngă Markovski, un spion rus.⁵

Alte biografii arată că Grigore Gănescu a urmat clasele elementare și secundare la Craiova.  A fost profesor la Liceul Sf. Sava din București.

Refugiat la Frankfurt, îl asociază  pe  J. Al. Florescu în redacția ziarului L 'Europe, continuând campania împotriva lui Napoleon al III-lea.

Colaborează, totodată, cu Barey d 'Aurevily și  Ph. Charles, tipărind  ziarul satiric Le Nain Jaune (Piticul Galben).

Împreună cu fratele său, Barbu B. Gănescu și cu V. Petroniu, publică primul volum al lucrării Istoria lumii de la cei dintâi timpi până în zilele noastre.

Grigore Gănescu a fost adeptul teoriei conform căreia  P. Ronsard (Banul Mărăcine) are o origine românească.
Pentru a afla adevărul, apelăm la arhiva Ministerului de Externe de la București. Din telegramele secrete transmise de amasadorul român din capitalaFranței, Calimachi- Catargi, putem să deslușim profilul acestui personaj⁶.

         Astfel, agentul diplomatic român  de la Paris comunica, la data de 12 februarie 1876, că unele ziare din această țară  răspândesc știrea unei declarații a Guvernului român față de Poarta Otomană.

 Același diplomat informa, două zile mai târziu, la 14 februarie 1876, că ziaristul Gănescu este cel care furnizează ambasadorului Turciei informații tendențioase despre România :

Ambasadorul Turciei m-a întrebat ce se petrece în România. Gănescu, care i-a oferit de mai multe ori serviciile sale, i-a spus că a primit noi știri foarte grave. Am liniștit pe ambasador și l-am rugat să ia întotdeauna informații de la mine mai degrabă decât de la Gănescu. Aceste grave știri au fost publicate astăzi în Tablettes d' un Spectateur (ziarul lui Gănescu, n.a.), care anunță intrarea în guvern a lui Strat și a lui Carp, prezentați drept unelte rusești, și izbucnirea unei apropiate revoluții, provocată de persistența cu care Principele, deși tezaurul nostru este secătuit, urmărește răscumpărarea căilor ferate și o înarmare extraordinară, conform ordinelor sosite de la Berlin. Svonuri asemănătoare au circulat chiar și la Ministerul Afacerilor Străine. Mă voi duce să mă întâlnesc cu Ducele de Decazes și să încerc a restabili adevărul. Mi se spune, pe de altă parte, că domnul Rosetti, bizuindu-se pe efectul alegerilor din Franța, a plecat îndată pentru a accelera mișcarea la noi; nu garantez faptul, dar îl semnalez ca simptom al preocupărilor de aici. Binevoiți a-mi spune ce însemnătate are moțiunea votată la Cameră cu privire la exploatarea Căilor Ferate ⁷.

În aceeași zi, Bălăceanu, ministrul de externe, răspunde punctual agentului diplomatic de la Paris: Știrile comunicate de către Gănescu ambasadorului Turciei sunt stereotipe cu acelea pe care opoziția le trimite regulat ziarelor străine, care consimt a-i primi proza......⁸

 Cu alte cuvinte, ambasadorul român află că Grigore Gănescu dezinforma presa din capitala Franței, fiind  la unison cu punctele de vedere ale forțelor de opoziție. Nimic nou sub soare!  Remarcăm că, și în zilele  noastre, năravul persistă!

Dar, cum guvernul precedent căzuse de la putere, ministrul de externe este înlocuit și ..... Gănescu revine en fanfare pe scena politică pariziană.

Diplomatul Calimachi-Catargi este pus în situația de a constata câteva fapte de neadmis.

Iată ce scrie el la București, la data de 2 iunie 1876: La sosirea mea, am văzut că Domnul Gănescu a fost însărcinat să facă o declarație oficială în numele Guvernului României, că cifrul agenției a fost pus la dispoziția sa din ordinul dvs.(s.n.) Și că i-ați făgăduit că îi veți trimite un cifru personal(s.n.); îngăduiți-mi a vă spune că nu înțeleg noua situație care s-a creat Agenției(diplomatice) și că resimt dureros procedeul incalificabil pe care Ministerul mi-l aplică. Domnul Gănescu, după câte am aflat, este stipendiatul unui speculant veros; aceasta este reputația pe care o are în lumea politică a Parisului; dacă poate fi uneori utilizat, în orice caz asemenea legături nu se arată la lumina zilei. Guvernul nostru îi încredințează o misiune; au aprobat această măsură, tratative financiare cu care Domnul Gănescu se laudă peste tot, căci niciodată nu i-a mai picat o asemenea pleașcă; acest din urmă punct nu mă atinge, deși socotesc că nu este un mijloc fericit pentru a ne reface creditul; ceea ce nu poate admite însă demnitatea mea este să mă resemnez la rolul umilitor care pare a-mi fi hărăzit. Dacă Guvernul pune mai mult preț pe serviciile Domnului Gănescu decât pe ale mele, vă rog să îmi comunicați, țin demisia mea la dispoziția sa; fac apel la prietenia și stima cu care m-ați onorat până în ultima vreme pentru a nu mai amâna o explicație sinceră și pentru a pune capăt unei situații cu desăvârșire inacceptabilă. Aștept răspunsul dvs. înainte de a începe vizitele mele oficiale.⁹

În ziua de 3 iunie 1876, noul ministru de externe, Mihail Kogălniceanu,  răspunde ambasadorului român de la Paris în termenii următori: Telegrama dvs cifrată din.... m-a surprins și m-a îndurerat. Trebuie să fi fost scrisă într-o criză de enervare. Îmi cereți o explicație; iat-o: Gănescu s-a oferit colegului meu Brătianu pentru a-i procura totalul împrumutului votat de Cameră, ministrul finanțelor a primit propunerea fiind absolut liber de a se pune în această chestiune în legătură cu oricine. Nu văd, prin urmare, de ce misiunea financiară a lui Gănescu ar putea știrbi demnitatea Agenției și amorul propriu al dvs. Sunteți agent diplomatic și Ministeruul Afacerilor Străine trebuie să se adreseze dvs. când este vorba de chestiuni politice dar nu vă puteți supăra pe colegii mei când se adresează oricui altcineva, fie acesta Domnul Gănescu ori Domnul X sau Z. Dicționarul cifrat a fost pus la dispoziția Domnului Gănescu în interesul tratativelor financiare cu care este însărcinat și care trebuie să rămână secrete pentru bancherii de aici. Aceasta s-a făcut în urma cererii lui Brătianu și în chip provizoriu. Gănescu va avea un alt cifru așa încât nu veți fi silit să aveți legături cu el într-o afacere care nu este de competența dvs. Și care, după părerea mea, un agent diplomatic trebuie chiar să rămână cât se poate de departe. Amintiți-vă în ce falsă situație s-a aflat Strat, tocmai fiindcă a vrut să se amestece în chestiuni altele decât cele diplomatice; după aceste explicații sincere și leale, nădăjduiesc că veți recunoaște singur că ați fost nedrept cu Ministerul Afacerilor Străine și cu Dvs. înșivă.¹⁰

Comparând modul în care s-a comportat fostul ambasador I. Alecsandri (1863), implicându-se personal în afaceri financiare, chiar punând la dispoziție cifrul oficial al misiunii diplomatice unei persoane neîndreptățite să aibă acces la asemenea mijloace de secretizare, cu felul în care a reacționat Calimachi-Catargi într-o situație similară,  nu ne rămâne decât să admirăm corectitudinea profesională și rectitudinea morală a acestuia din urmă.

Iată răspunsul emisarului diplomatic, redactat cu promptitudine în aceeași zi:

 Paris, 4 iunie 1876, nr. 204. V-ați înșelat asupra sensului telegramei mele; îmi atribuiți dorinți cu desăvârșire străine de caracterul meu; nu am cerut misiunea financiară pe care în nici un caz nu aș fi acceptat-o, neavând nici o calificare pentru asemenea afaceri; am spus numai în treacăt că alegerea care s-a făcut nu este fericită și că un guvern nu trebuie să se adreseze unui om de jos,  de altfel acest punct îmi este indiferent, dar, ceea ce deplâng și ceea ce mă atinge, este că domnul Gănescu publică în ”Tablettes d'un spectateur”, o telegramă prin care dvs. îl autorizați a vorbi în numele Guvernului român sau că vine, cum a făcut și ieri, să-mi anunțe că are o comunicare de mare importanță politică să vă transmită, pe care nu mi-o poate încredința și că trebuie să i se dea cifrul Agenției, până când va sosi acela pe care i l-ați făgăduit. L-am expediat politicos dar așa încât să nu se mai întoarcă. Nu considerați aceasta ca o ridicolă jicnire de amor propriu, dar nerușinarea acestui trist personaj aruncă un adevărat discredit asupra Agenției și asupra Guvernului; în ceea ce mă privește, nu aș putea admite o asemenea colaborare. Binevoiți a mă scăpa de eea, dacă mă bucur de toată încrederea Dvs. Semnează: Calimaki Catargi ¹¹.

Așadar, șeful misiunii refuză să pună unei terțe persoane cifrul Agenției Diplomatice, chiar știind că persoana ce a solicitat aceasta este un emisar special al Guvernului și, în plus, mai are de transmis și o informație urgentă.

         Finalul acestui schimb de mesaje este edificator: punctul de vedere al ambasadorului, deși nu fost pe placul lui Ion C. Brătianu, a fost acceptat.

 Iată ce comunică la Paris  ministrul de externe, care, exasperat nu se mai adresează ambasadorului, ci secretarului ambasadei: București, 4 iunie 1876 Nr. 204 Domnule Secretar, După cererea ce ne-a făcut Domnul I. Brătianu, colegul nostru de la finanțe, am onoarea a vă trimite, pe lângă aceasta, un dicționar cifrat, rugându-vă a-l înmâna domnului Gregoriu Gănescu. Primiți, domnule Secretar, asigurarea distinsei mele considerațiuni.... Ministrul, ......¹² .

         A doua zi, ambasadorul primește și el o telegramă din partea Secretarului General al Ministerului: București, 5 iunie 1876 Ministrul are o desăvârșită încredere în Dvs. Gănescu nu are nimic de a face cu Agenția, nici aceasta cu el. Gănescu nu va fi niciodată în situația de a vă face concurență. Cerând-mi să îmi facă o comunicare, eu l-am autorizat; aceasta e tot. De altfel, până astăzi, de la numirea mea, nu am schimbat nici măcar un singur rând cu Gănescu. Acum că, în sfârșit, acest incident a fost încheiat, veți trece la Convenție și la celelalte chestiunui ale țării.¹³

         Însă, timpul trece și comportamentul diplomatului Calimachi-Catargi se schimbă radical.

 Câțiva ani mai târziu, recalcitrantul ambasador al României la Paris declanșează un virulent conflict cu Eugen Stătescu, ministru de externe în guvernul liberal (9 iunie 1881), motivul discordiei fiind chestiunea Dunării.

Ca urmare, ambasadorul este destituit¹⁴ iar Nicolae Calimachi-Catargi găsește o cale de reacție total nepotrivită: publică în L'Indépendance roumaine și în Poporul corespondența diplomatică schimbată cu I.C. Brătianu și V. Boerescu în chestiunea dunăreană.

Totodată,  trimite spre publicare în ziarul Binele Public o scrisoare în care protestează împotriva destiturii sale.

Ca reacție la cele întâmplate, ziarul Timpul ¹⁵  publică un editorial al lui Mihai Eminescu (Dac-am pregetat ...),în care autorul găsește justificată apărarea lui Calimachi-Catargi, dar nu este de acord cu publicarea corespondenței diplomatice, din considerente patriotice.

În ziua următoare, Timpul continuă acest subiect, cu titlul: Precum ilustrul D. Giani ..¹⁶,  prezentând  Decretul de demitere a lui Nicolae Calimachi-Catargi din postul de ministru plenipotențiar al României la Paris și Raportul ministrului Eugen Stãtescu, prin care motiveazã aceastã mãsurã ¹⁷.

          Analizând acest document, rămâi surprins de violența termenilor folosiți împotriva ambasadorului,  diplomat de carieră, în două rânduri  având și funcția de ministru de externe, în guvernele D. Ghica (28 noiembrie 1869 – 27 ianuarie 1870)  și Ion Ghica (18 decembrie 1870 – 11 mrtie 1872, inclusiv calitatea de om de cultură, fiind membru al  Junimii,  din 1876.

La unison,    presa liberală ia apărarea lui E. Stătescu,   în timp   ce    ziarul  Poporul îl atacă violent pe Eminescu, pentru atitudinea sa de justificare a acțiunilor ministrului de externe.

         Unde a greșit ambasadorul ? Evident, dând publicității textul clar al telegramelor secrete, el a pus în pericol integritatea cifrului folosit de MAE al României, operațiunea ce ar fi facilitat astfel decriptarea codului diplomatic.

         În urma acestui scandal ¹⁸, Parlamentul României o adoptat o lege privitoare  la păstrarea secretului de stat.

 

 

Note

1.      Vezi G. Zane, Politica economică a Principatelor în epoca Unirii și capitalul străin, în Studii, Revistă de Istorie, Ed. Academiei Române,  an XII, 1/1959, p.223 -262.

2.      La Biblioteca Academiei se păstrează o voluminoasă corespondență de afaceri pe care Lefèvre a purtat-o cu Baligot de Beyne și cu I. Alecsandri (Bibl. Acad. Mss. no 3865, 5742). Oferta adresată lui V. Alecsandri ( idem, Mss. no 5712, f 31-35, 42-43).

3.      Acad. Rom. Mss 4858, f. 215

4.      Documente privind istoria României  Războiul pentru Independență,

 Vol. I, partea a II-a, Editura Academiei, București, 1954.

5.      Karl Marx, Războiul civil din Franța, în Karl Marx, Friedrich Engels,  Opere alese în două volume, Ediţia a III-a, vol. 1, 1966, Editura Politică, p. 421- 494.

6.      Nicolae Calimachi - Catargi este acreditat în calitate de agent diplomatic la Paris (1875-1876,  1877-1880) şi, apoi,  la Londra (1880-1881), ocazie cu care  redactează lucrarea La question du Danube, pe care o publică la Paris, în 1881.

7.      MAE, Dos. 16, f.81-82, orig. în limba franceză, telegramă cifrată.

8.      idem, Dos. 238, f.5, orig. în limba franceză, telegramă cifrată și confidențială.

9.      idem, Dos 238, f.19 -32, orig. în limba franceză, telegramă cifrată.

 10.idem, Dos. 238 f. 31-32, orig. în franceză, telegramă personală.

11.    idem, Dos. 238, f. 34, orig. în limba franceză, telegramă cifrată.

12.    idem, Dos. 238, f. 34, orig. în limba franceză, telegramă cifrată.

13.    idem, Dos. 238, f. 35, orig. în limba franceză,telegramă cifrată.

14. Timpul, VI, nr. 271, 11 decembrie 1881, p. 1.

         15.     Timpul, VI, nr. 272, 12 decembrie 1881, p. 1.

         16.     Monitorul Oficial al României   din 12/14 noiembrie 1881.

         17.    N. Calimachi – Catargi și-a încetat misiunea la Londra, prezentându-și scrisorile de rechemare la 10 august 1881. Motivul  rechemării în centrală a fost nemulțumirea  guvernului britanic datorată divulgării unor date secrete ale Ministerului de Externe al României de către  ambasadorul

N. Calimachi - Catargi, materializată prin publicarea neautorizată a unor fragmente din corespondența diplomatică între România și alte puteri, care aduceau atingere intereselor Austriei, prin dezvăluirea obiectivelor și politicii duse de Brătianu cu privire la chestiunea Dunării.

 Publicarea telegramelor diplomatice de către Nicolae Calimachi-Catargi a fost urmată de o interpelare atât în Senatul României, cât și în Camera Deputaților, prin care se cerea trimiterea sa în judecată, conform art. 305 Cod Penal. Propunerea a căzut la vot, fiindcă până la acea dată nu exista o lege care să protejeze secretul corespondenței diplomatice.

         18.    Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, Vol. 1, 1871 – 1884,  Scandalul Calimaki Catargi, p. 306-307, Editura  Ziarului Universul, București, 1935.