MIHAI EMINESCU

Onomastica sa din anul 1886

 

M

ihai Eminescu îşi sărbătorea ziua onomastică de Sf. Mihail şi Gavriil, pe 8 noiembrie al fiecărui an, aşa cum se obişnuise în familia lui, când asista la sărbătorirea onomasticii tatălui său, de Sf. Gheorghe şi a celorlalţi membrii ai familiei sale. Gh. Eminovici ştia să petreacă de ziua sa onomastică, invitându-şi  rudele şi prietenii la o masă îmbelşugată aşa cum stătea bine unui creştin şi bun gospodar. 

Copil fiind, Mihai era sărbătorit şi el de familie aşa cum obişnuia Gh. Eminovici şi soţia lui Raluca, oameni evlavioşi, care ţineau sărbătorile şi zilele onomastice ale tuturor membrilor familiei lor. Aşa se face că într-un an, de ziua lui, Mihai a primit o puşcă de vânătoare, cu care mergea la vânat împreună cu fratele său Matei.

După ce a plecat în lume, Mihai şi-a sărbătorit onomastica aşa cum se obişnuise la el în familie, la Viena cu colegii săi de la universitate, la o cafenea, cu un vin bun, cafea şi tutun, în limita banilor de care dispunea. Când Eminescu ajunge să-şi câştige singur existenţa, el îşi sărbătorea onomastica împreună cu câţiva prieteni, la un restaurat din Iaşi şi apoi din Bucureşti, cu un vin bun de Cotnar, pelin sau Lacrima Christi. Eminescu consuma numai vinuri bune, nu consuma băuturi tari, rachiuri sau alte asemenea. E de mirare cum unii din contemporanii săi, au afirmat că lui Eminescu îi plăcea să bea şi făcea exces de alcool, ca să justifice îmbolnăvirea şi una din cauzele morţii premature.

 Junimiştii nu pomenesc nimic despre modul cum îşi sărbătorea Eminescu ziua onomastică, deşi, el a primit de la ei diferite cadouri de ziua numelui: două bastoane, un ceas de buzunar etc.

Una dintre cele mai frumoase zile onomastice, Eminescu le petrece în anul 1879. În 7 noiembrie 1879, Veronica Micle scrie poetului două scrisori în care spune:,,Mâine e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot măcar să te sărut pe ochii tăi cei frumoşi; fă-mi să-i pot săruta cât mai degrabă şi să pot a-ţi cere iertare, dacă poate din prostie te-am jignit cu ceva…te rog şi iar te rog, să vii la aniversarea Junimei că te aştept cu-n dor nespus, te aştept ca pe singurul meu mângâetor, căci după cum ţ-am mai spus, eşti singurul punct luminos al vieţii mele întunecate de greutăţi, de griji şi de necazuri…A ta pentru vecie, Veronica”. 7 noiembrie 1879.  Eminescu a dat curs dorinţei Veronicăi şi pleacă imediat cu trenul la Iaşi, unde va petrece câteva zile fericite. Cu greu Mihai a reuşit să ajungă şi la banchetul Junimii, care s-a ţinut sâmbătă 10 noiembrie 1879, la hotelul D’ Europe.

 

 

Eminescu, pictură de Ștefan Popa - Popas







           Fragment Grafică

              de Leonard Salmen

 

 

 

 

 

 

 

          Ilustrată Sf. Mihail şi Gavril

 

                            

Una din cele mai triste onomastici, Mihai Eminescu o petrece în anul 1886, în perioada când se afla bolnav la Iaşi. Pe 5 noiembrie 1886, Eminescu este arestat de poliţie pentru deranjarea spectacolului de la teatrul vechi din Copou. A doua zi, doctorii Iuliano şi Bogdan dispun internarea poetului la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. Chiar de ziua sa onomastică, 8 noiembrie 1886, Eminescu este internat la această mănăstire. El obişnuia să tragă femeile de turnură sau să rupă volumul său de versuri, scos de Titu Maiorescu în 1883, în momentele când boala recidiva, nefăcând alt rău nimănui. În acele momente el era dus la secţia de poliţie, ţinut o zi- două, sau numai câteva ore, după care venea directorul Liceului Naţional, Vasile Burlă şi pleca împreună cu el. Cei de la secţia de poliţie îl cunoşteau pe Eminescu şi problemele lui de sănătate şi erau îngăduitori cu el. Chiar şeful secţiei de poliţie, comisarul Dioghenide, îi dădea poetului o cameră lângă biroul său, unde, poetul primea hrană, se odihnea până şi îşi revenea, dându-i apoi drumul.

Dar, în acest an 1886, în ziua de sâmbătă 8 noiembrie, de ziua Sf. Mihail şi Gavril, la Iaşi era întrunirea la banchetul anual al Junimii şi aceştia, probabil, nu doreau să fie deranjaţi de ,,nebunul” Eminescu, ca ei să poată petrece în voie, fără prezenţa lui. Aşa se face că Eminescu nu mai este eliberat din secţia de poliţie, aşa cum s-a procedat de atâtea ori şi i se pregăteşte, cu ştiinţa junimiştilor ieşeni, internarea la bolniţa Mănăstirii Neamţ. Lucrul este hotărât chiar de prefectul poliţiei ieşene, Gheorghe Morţun, dovadă că se intervenise pe lângă el de la un nivel superior (Ioan N. Roman- Eminescu în arest- Adevărul literar şi artistic, nr.535, din 8 martie 1931). Poetul intuieşte această ,,lucrătură” a colegilor săi junimişti şi o acceptă cu resemnare şi durere. Este supus unui consult urgent, punându-i-se un diagnostic eronat şi cu recomandarea de internare la Ospiciul de la Mănăstirea Neamţ.

      Ajuns la Ospiciul de la Neamţ, însoţit de un jandarm, pe 8 noiembrie 1886, chiar de ziua sa onomastică, Eminescu cere să fie spovedit şi împărtăşit, dându-şi seama că ajunge într-un loc de unde nu poate ieşi decât mort. El ştia ce însemnau ospiciile de nebuni din acele timpuri, cu tratamente dure, băi cu apă rece, bătăi şi subalimentaţie, de unde puţini mai puteau ieşi vindecaţi. Fostul elev a lui Eminescu, C. Mille, referindu-se la condiţiile din ospiciu, scrie:,,Cine cunoaşte ce fel de ospiciu pentru bolnavi mintali sânt mănăstirile, pot preţui în ce iad a fost aruncat cel mai gingaş dintre poeţii noştri. Şi mişei şi nepăsători sântem, drept răsplată a vieţii sale necăjite şi jalnice, drept recompensă a volumului, mic, fireşte, dar care preţuieşte mai mult decât o bibliotecă întreagă!...Neam şi corcitură bizantină ce săntém!”.

     Augustin Z.N. Pop ne descrie metodele de tratament utilizate la acest ospiciu ,,cu găleţi de apă rece aruncate pe spinare şi  în cap, cu cufundări în putină- tratament rudimentar hidro-terapic- şi cu bătăi cu frânghia udă” (Augustin Z.N. Pop-,,Din întunecaţii ani 1887- 188 la Neamţ şi Botoşani”), iar ca medicamente se foloseau: ,,chinină, bromură, cămaşă de forţă, închisoare la pivniţă şi bătaie, aceasta cu prisosinţă şi fără economie” (Bucur- 28 martie 1904- Gazeta Moldovei  nr.67, Iaşi).

 Nu credem că lui Eminescu i s-a aplicat un astfel de tratament, mai degrabă nici un fel de tratament, starea lui, faţă de ceilalţi bolnavi, fiind una mult mai bună. Dar, numai faptul că se afla în mijlocul unor asemenea bolnavi, a produs un şoc poetului, din care şi-a revenit după mai mul timp.

Este chemat un preot care slujea la mănăstire şi cere să fie spovedit şi împărtăşit, chiar de ziua lui onomastică, dovadă că poetul era perfect lucid, ştia unde se află şi nu reprezenta un pericol pentru nimeni.

     Iată ce consemnează preotul care îl împărtăşeşte pe Eminescu: ,,Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Ghiorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă ,,Lumină lină”. Iar a doua zi…” (O ciudată însemnare manuscrisă despre Eminescu- Paul Miron, Freiburg, 1981).

      Acest imn religios fusese ascultat, de copilul Mihai, de nenumărate ori la Mănăstirea Agafton, unde a petrecut zile frumoase împreună cu fratele său Ilie: ,,Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti, în toată vremea, a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta, lumea Te măreşte” –imn cântat la Vecernie, atribuit Sf. Antinoghen.

     Preotul n-ar fi putut să-l spovedească şi să-l împărtăşească pe Eminescu dacă ar fi constatat că acesta nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale (lucru interzis de biserică) şi are ca martor, pentru acest lucru, chiar pe primarul Ion Gheorghiţă.

     Actul spovedaniei este un act liber consimţit şi asumat în mod conştient de credincios şi constă în destăinuirea în faţa lui Dumnezeu a păcatelor şi relelor făcute în viaţă, ca apoi, preotul să se roage pentru iertarea păcatelor şi să-i dea sfânta împărtăşanie. Eminescu ştia foarte bine aceste reguli creştineşti din familie şi cere preotului împărtăşania, ştiind că din acest ospiciu poate să i  se tragă sfârşitul. Eminescu era deplin conştient, atunci când este adus la ospiciu şi demonstrează că soluţia internării lui, în acel loc groaznic, mai mult îi făcea rău decât bine. Dar, cei ce-au hotărât acest lucru, nu-i interesa soarta poetului, care a făcut atât de mult pentru poezia şi cultura românească, numele său dând strălucire Societăţii Junimea. Tristă răsplată!

Acum, după 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, ar fi normal ca ziua de 8 noiembrie, ziua de Sf. Mihail şi Gavriil, să fie dedicată pomenirii poetului, aşa cum se face fiecărui bun creştin din ţara noastră. Dacă în timpul puterii comuniste aşa ceva nu era posibil, astăzi  nu există nici o piedică pentru pomenirea poetului de geniu, care străluceşte atât de puternic pe bolta literaturii române.

Nicolae Iosub-Botoşani, noiembrie 2014

Bibliografie:

1. Gheorghe Sărac- Documente privind adevărul  despre boala şi moartea lui Eminescu, Ed. Malasi, 2000.

2. Petru Vintilă-Eminescu. Roman cronologic- Ed. Cartea românească, 1974

3. Cătălin Ciabă- Mărturii despre Eminescu- Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014