Profesor Gheorghe BUCUR, Tulcea
O problemă specială,
pe care am identificat-o în monografia Viaţa
lui Mihai Eminescu, dedicată în 1932 de
George Călinescu poetului, şi pe
care ne-am propus s-o analizăm, o constituie observaţiile de genealogie şi
fizionomie etnică referitoare la „poetul
nostru nepereche”.
Cercetările moderne pot stabili, pe
baza analizei ADN-ului şi a Genomului uman, înrudiri şi filiaţii, pe o lungă perioadă
de timp, a unui individ la o anumită rasă, populaţie sau etnie.
Pentru un artist, apartenenţa, în
special, la o anumită familie spirituală, la o anumită cultură şi civilizaţie
este esenţială, deoarece aceasta va genera idealurile, aspiraţiile,
concepţiile, viziunea asupra vieţii, societăţii şi universului, normele morale,
atitudinile, precum şi principiile estetice de exprimare a ideilor şi trăirilor
sufleteşti, în nume propriu sau al colectivităţii din care face parte.
Civilizaţia dacică a revenit[1],
în forţă s-ar putea spune, în ultimele două decenii, atât în atenţia publicului
larg, dar, mai ales, în atenţia specialiştilor, întrucât ea legitimizează
apartenenţa românilor la marea familie illiro-traco-geto-dacă, „stămoşii noştri
reali”, cum argumentează conf. univ. dr G. D. Iscru (2014), şi, mai înainte, la
pelasgi şi hiperborei, care ocupau, într-o epocă istorică îndepărtată, spaţii
întinse ale Europei, în primul rând.
Evidenţierea, prin studii precum Genomul uman (2012), realizat de prof.
univ. dr. Alexander Rodewald din Hamburg (Germania) şi dr. Georgeta Cardoş de
la Universitatea din Bucurerşti, a filiaţiei românilor de astăzi la populaţii
antice tracice din perioada bronzului şi fierului de pe teritoriul Europei,
confirmă cu dovezi ştiinţifice biogenetice de necontestat constatări făcute mai
de mult pe baze istorice şi arheologice. Profesorul universitar Teohari
Antonescu din Iaşi, în 1901 (primul în istoria problemei la noi), şi, apoi, cunoscuta
arheolog american Marija Gimbutas, prin anii 1970, susţineau că „vatra vechii
civilizaţii a Europei se află pe teritoriul României de astăzi”, fapt ce
conferă românilor un statut de întâietate.
Marile personalităţi ale neamului nostru, minţi
strălucite, artişti de o valoare excepţională, inimi pline de un adânc
patriotism, ca M. Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, N. Densuşianu, N. Iorga, V. Pârvan,
L. Blaga, Mircea Eliade, ori Enescu şi Brâncuşi
au evidenţiat valorile străbune, s-au
îndreptat către strămoşii nostri geto-daci, către civilizaţia dacică,
prezentând-o, admirând-o, cultivând-o. Reamintesc afirmaţia deosebit de semnificativă
a întemeietorului sculpturii mondiale moderne, celebrul Constantin Brâncuşi,
care, referindu-se la condiţia sa de neam, spunea cu mândrie: „Noi ăştia suntem
daci în munţi”.
Din aceast paradigmă a marilor spirite creatoare
româneşti, care s-au îndreptat către
civilizaţia străbună dacică, nu putea lipsi nici „poetul nostru naţional”, cum
îl numea Călinescu pe Mihai Eminescu.
Este îndeobşte cunoscut faptul că pentru a ajunge un mare creator nu poţi
proveni din neant, din nimic, ci trebuie să aparţii unui univers, să dezvolţi
original o tradiţie, valori străbune, să continui în forme noi înaintaşi
iluştri. Este evident că pentru a fi european, trebuie să fii mai întâi român. „Corul european cultural-artistic” nu poate
exista prin ştergerea diferenţelor identitare şi prin unifomizare, ci prin
armonia superioară realizată de identităţi naţionale, de voci particulare, care
asigură originalitatea şi culoarea melodiei integrale. Eminescu este o „voce”
care ne poate reprezenta, care ne-a reprezentat
şi cu adevărat ne reprezintă în universalitate. Este, aşa cum apreciază Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, „ultimul mare poet romantic al lumii.”
Apartenenţa unei
personalităţi la o comunitate etnică şi spirituală se evidenţiază, practic, în patru
componente generale: mai întâi, în aspectele creaţiei sale, în al doilea rând,
în manifestările concrete civice şi
social-politice, apoi, în felul în care
se autodefineşte şi, în al patrulea rând, în modul în care este perceput de
publicul larg şi de lectorii specializaţi.
Din punct de vedere al primei componente, observăm că,
dacă în creaţia antumă eminesciană găsim
o serie de elemente autohtone vechi, ale civilizaţiei dacice, înfăţişate direct,
în Scrisoarea III, Glossă, Odă – în metru
antic şi, mai ales, Rugăciunea unui
dac, în textele postume Memento mori, Odin şi poetul, Sarmis, Gemenii, piesa Decebal ş.a.sunt prezente multiple şi complexe aspecte: imaginea
ţinutului fabulos al „Daciei veche”, zeităţi ca Zamolxe şi Dochia ori regi ca
Brigbelu, Tomiris, Decebal etc., prin care Eminescu urmărea să creeze o mitologie
naţională, potrivit proiectului Genaia,
conceput la 18 ani.
Atitudinea lui civică în publicistica de la Timpul şi acţiunile social-politice,
care se disting şi prin susţinerea hotărâtă a proiectului etno-politic-statal
„Dacia Mare”, în cadrul Societăţii „Carpaţii” în 1882-1883, în special, vădeşte
asumarea, fără echivoc, a perspectivei dacice. Din acest motiv este considerat
de cancelariile unor imperii învecinte un inamic periculos iar serviciile
secrete austro-ungar şi ţarist elaborează planul înlăturării lui din viaţa
publică, plan dus la îndeplinire cu ajutorul lui T. Maiorescu; este internat forţat
la spitalul doctorului Şuţu şi supus unui tratament distrugător, după cum se
ştie.
În al treilea rând, capătă o
semnificaţie deosebită modul în care se autodefineşte Eminescu. Cităm cunoscuta
afirmaţie făcută de poet în 1880: „Rămâneţi
voi romunculi, simt în mine dacul.”
Aşadar, scriitorul se autocaracterizează drept dac. Se poate susţine că autodefinirea
este întotdeauna subiectivă. Nu credem că, în această situaţie, este relevant şi
aplicabil acest amendament. Să observăm că poetul nu aduce, aici, un argument din sfera gândirii, a analizei raţionale,
ci din aceea a trăirilor emoţionale. Aşadar, este vorba de un element mult mai
puternic al mentalului, căci el ţine de sfera stărilor sufleteşti („simt”), a
manifestărilor psihologice, adică provin din adâncul fiinţei, din zona subconştientului
individual şi colectiv. S-o reţinem, în acelaşi timp, şi ca declaraţie de
autodefinire, venită din partea unui autentic spirit patriot lucid.
Important este şi modul în care este receptat
scriitorul. Publicul larg l-a iubit, apreciat şi venerat întotdeauna. Nu credem
că se va schimba ceva fundamental referitor acest geniu naţional, pe care N.
Iorga îl consideră drept „expresia integrală a sufletului românesc”. Din punct
de vedere al lectorului specializat, se pot distinge mai multe perspective. Ne
vom referi, pe scurt, la coordonata identitară veche, mitică, dacică, din opera
lui. Pentru această situaţie, amintim primul critic literar care a constatat
prezenţa dacismului în opera lui Eminescu, G. Ibrăileanu. Criticul, în 1909, considera dacismul „o notă caracteristică a
poeziilor lui Eminescu”[2],
iar, în 1965, Ion Rotaru, înţelegând că Eminescu dorea să identifice un univers
mitologic naţional, prezintă o serie de aspecte substanţiale ale dacismului în
studiul „În căutarea unei mitologii româneşti”[3].
Se pot cita şi lucrarea‚ cu titlu semnificativ, Dacismul lui Eminescu (2012), a lui Marius Fincă, precum şi observaţiile subsemnatului din Mihai Eminescu şi asumarea condiţiei de dac,
publicate în revista Dacia Magazin.[4]
Ne oprim, în
continuare, la o altă faţă a evaluărilor critice, care constituie, de fapt, şi
obiectivul analizei noastre: observaţiile de genealogie şi fizionomie etnică formulate
de Călinescu doar în monografia (citată deja) dedicată „poetului naţional”.
În primul capitol –
„Strămoşii” – al monografiei, G. Călinescu numeşte zece etnii (turc, albanez,
persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon şi armean), care, din motive
lesne de înţeles, şi-l revendică pe Eminescu (şi la care, apoi, de-a lungul
timpului, s-au adăugat diverse altele, între care chiar extraterestru),
analizate logic şi respinse justificat de critic. De asemenea, neagă ironic, în
termeni exageraţi, şi o origine fabuloasă dacică: „Lipsind orice veşti scrise
din recea noapte scitică, rămâne oricum hotărât că poetul nostru nu poate
coborî din nBrig-Belu sau nebunul
Boerebist, precum nici din Zamolxe, nici din Baba Dochia.”[5] (s.n.) Mai întâi, să facem observaţia că epitetul
folosit pentru regele Burebista este cel puţin curios, autorului lipsindu-i,
desigur, informaţia.
Respingem
argumentarea prin care se neagă descendenţa din Zamolxe, Brigbelu ori Baba
Dochia din două motive: primul, istoricul literar adoptă un ton, evident, ironic, deci se situează, din motive
necunoscute, pe o poziţie subiectivă, din nou, fără argumente; al doilea,
negând legătura şi, numindu-l pe vestitul rege dac „nebunul Boerebist”, fără a
justifica aprecierea şi a indica sursa informaţiei, devine evident că G.
Călinescu nu voia să-i atribuie lui Eminescu o ascendenţă de alienat. Este din
nou subiectiv, chiar dacă acum, indirect, pare că dorea să îl apere pe poet,
care, cum se ştie, a sfârşit la Aşezământul Spitalicesc al doctorului Şuţu.
La sfârşitul acestui
prim capitol, criticul, după ce-i
analizase strămoşii paterni şi materni, subliniază, în chip de concluzie,
originea-i indubitabil românescă: „Judecând în lumina însăşi a documentelor,
putem spune că nici un scriitor român nu-şi
poate afirma mai cu putere ca Eminescu însuşirea
de poet ce aparţine poporului român…”[6]
(s.n.)
Să observăm, pe
de altă parte, că istoricul literar începe scurta demonstrare cu un argument de
natură logică privind absenţa unor documente scrise din epoca antică :„Lipsind orice veşti scrise din recea noapte
scitică…” Argumentul rămâne în domeniul logicii formale, căci, dacă lipsesc
veşti dintr-o epocă, asta nu însemnă obligatoriu că un anume fapt nu a existat
atunci şi acolo. Ca atare, acesta nu poate fi considerat corect şi prin urmare
nu e nici valabil. Să mai observăm că însuşi Călinescu nu-l ia în considerare în
mod absolut, deoarece foloseşte în propoziţia următoare adverbul de excepţie
„oricum” („rămâne oricum hotărât că
poetul nostru nu poate coborî din nBrig-Belu…”), prin care, de fapt, se
anulează, cel puţin în parte, argumentul anterior adus.
O afirmaţie de
la sfârşitul primului pasaj, care atrage atenţia prin elementul de contradicţie
conţinut, este următoarea: „Sângele său
subţire cere însă o origine aleasă, străveche şi îndepărtată…” Să
spunem, mai întâi, că nu-l putem, în niciun caz, suspecta pe critic de lipsa de
proprietate a temenilor. Cele trei epitete evidenţiate pot avea următoarea interpretare:
„aleasă” (origine) ar putea însemna nobiliară
sau, mai degrabă, voievodală, ceea ce
în logica textului ar putea fi acceptat; „străveche” duce indiscutabil la epoca antică iar „îndepărtată”
subliniază ideea de vechime, enunţată
anterior, adică la epoca dacică, cel puţin. Aşadar, duce şi la „Boerebist”, şi
la Zamolxe, Brigbelu şi Baba Dochia. Atunci, cum rămâne cu enunţul anterior (atât de tranşant
formulat) că „poetul nostru nu poate coborâ din nBrig-Belu…” ?!?
Ne miră şi ne intrigă,
în acelaşi timp, incapacitatea de sesizare a adevărului privind preocupările
pentru indianistică şi sanscrită ale lui Eminescu din ultimii săi ani de viaţă,
dovedită de G. Călinescu (cunoscut
prin remarcabile şi subtile intuiţii), care
considera aceste preocupări pure fantasmagorii, datorate bolii poetului.
Cercetând
evenimentele, studiind şi analizând documentele, formulând în scris şi
prezentând cu o adâncă înţelegere
momentele vieţii scriitorului, Călinescu va crea, pe etape, o imagine autentică
marelui poet.
În capitolul final al monografiei („Masca lui
Eminescu”), criticul reia problema etniei
şi face, parcă, pentru a nuanţa şi corecta enunţul iniţial, observaţii de fizionomie etnică de o valoare excepţională. Privind
chipul poetului din fotografiile de la 19 ani, 28, 34 de ani şi apoi „masca nietzscheeană” din
ultimii ani, i se pare că „omul cel adevărat răsuflă aievea”[7],
adică i se relevă omul viu şi el îi va descoperi esenţa personalităţii sub
diferite înfăţişări, „măşti”, date de imaginile fotografice de la diferite
vârste. Folosirea fizionomiei unui scriitor pentru a distinge esenţa
personalităţii umane a acestuia este un procedeu folosit des şi cu succes în
celebra Istorie a literaturii române de
la origini până în prezent. S-ar putea spune că marele critic avea nu numai
o aplecare către un astfel de procedeu, dar avea şi un talent şi o intuiţie
remarcabile, în acest sens. După această
contemplare a imaginilor poetului şi pe baza informaţiilor culese de-a lungul
timpului, trage o concluzie neaşteptată privind tipul uman pe care acesta îl
reprezintă: „Eminescu era un român de
tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în
Ardeal şi în Modova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată
pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini
fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci
bătrâni.”[8]
(s. n.) Şi, ca o consecinţă, îi face un succint, dar sugestiv portret moral,
subliniind altruismul său, adânca lui
dragostea de ţară, ca, în final, să enunţe concluziv statutul de reprezetant al
neamului său: „El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi
sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate
ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui
viitor mai drept. Nu nutrea nicio aspiraţie pentru sine, ci pentru poporul din
care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ.”[9]
În primul rând, ne
atrage atenţia, în mod deosebit, o formulare, cea subliniată de noi. Cine pot
fi „românii de tip carpatin, dintre
aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în
Modova-de-Sus…”? Se ştie din
documente istorice că geţii trăiau în zona de câmpie, iar dacii în zona montană
carpatică. Aici, G. Călinescu, fie conştient, fie intuitiv a emis o observaţie
fundamentală. Aşadar, fizionomic, Eminescu
este „un român de tip carpatin”, adică
este un dac autentic. Acestă concluzie, însă, vine în contradicţie cu enunţurile
din prima parte a monografiei, analizate deja. Aşadar, pe care dintre cele două
afirmaţii ar trebui să le luăm în considerare?
De la început, trebuie
să eliminăm supoziţia unei argumentări incoerente, haotice şi aberante,
realizate de critic. Rămân clar două ipoteze. Prima: inteligentul, subtilul şi
adânc- intuitivul Călinescu ştie anumite lucruri despre Eminescu, dar, din
motive pe care nu le cunoaştem, nu le spune sau nu le poate spune; a doua: nu
are dovezi certe, dar extraordinara lui
intuiţie îl face „să ştie” lucruri pe care nu le poate dovedi cu claritate, iar
binecunoscuta-i rigoare şi probitate ştiinţifică
îl determină să fie reţinut şi circumspect, având în vedere importanţa
excepţională a personalităţii în discuţie şi „sensibilitatea problemei”
intiute. Personal, cred mai mult în cea de-a doua variantă. Criticul a transmis
viitorimii informaţii, atât cât se putea face onest atunci, lăsând urmaşilor
sarcina de a le descifra, dacă vor fi capabili, pe baza unor descoperiri făcute
între timp. Credem că explicaţia
observaţiilor de genealogie şi fizionomie etnică, pe care am avansat-o,
potrivit enunţurilor criticului, conţinând
informaţii „încifrate”, este una rezonabilă .
Coroborând cele două
enunţuri cheie, cel de la începutul monografiei, referitoare la „sângele său”,
care cerea „o origine străveche,
îndepărtată”, adică antică-dacică, aşa cum am arătat, cu acela din final că
„este un român de tip carpatin”, putem spune că se afirmă, în fond, fără niciun
fel de dubiu, originea dacică a
scriitorului.
Trăsăturile de caracter
ale lui Eminescu, legătura cu glia străbună, demnitatea naţională, generozitatea,
nobleţea, spiritul de sacrificiu şi bogăţia lui sufletească, pe care le enunţă
Călinescu, trimit la aceeaşi origine
dacică străveche.
În final, precizăm că
G. Călinescu nu îl consideră pe Eminescu un individ oarecare, fără
semnificaţie, ci, din contră, îl vede ca pe o persoană reprezentativă, un exponent, prin ceea ce a realizat, un
geniu al românilor. Aşadar, M. Eminescu este o personalitate exponenţială a
neamului său, care are adânci rădăcini în străbunii daci. Analizând din această
perspectivă, a dacismului eminescian,
creaţia lui artistică apare într-o lumină mai complexă decât pare la prima vedere şi la o cercetare superficială. Consider
că îl putem numi pe Eminescu pe această bază, pe bună dreptate, dacul
cel mare al poezie româneşti[10].
Se confirmă încă odată valabilitatea unei afirmaţii
eminesciene: „Nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul e stăpânul
nostru”, aserţiune care se aplică indirect chiar lui, prin observaţiile lui G.
Călinescu din monografie. Socotim că la începutul monografiei, criticul, sub
influenţa unor idei pe care şi le formase deja, în timp, despre Eminescu,
dezvoltă teza lipsei de legătură cu Boerebist, Brigbelu şi Dochia, negând o „ascendenţă
fabuloasă”, deşi nu poate ocoli complet „ideea vechimii”, făcând precizarea:
„origine aleasă, străveche şi îndepărtatăt”. Să observăm că Moldova şi
Ardealul, din zona montană mai ales, se înscriau într-un străvechi areal dacic.
Formula călinesciană de caracterizare generală (o reluăm pentru subliniere)
este impresionantă prin caracterul ei sintetic, dar, mai ales, semnificaţie: „Eminescu era un român de tip carpatin,
dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în Modova-de-Sus
… cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi
arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini
fioroase”. Oameni „vânjoşi şi aprigi”, cu adâncişi „lungi
rădăcini fioroasse” în pământul strămoşesc, erau dacii. Legătura cu glia străbună
a fost confirmată de istorie prin statornicia şi continuitatea noastră din
străvechime pe aceste meleaguri, cu toate vitregiile vremurilor.
Eminescu, prin creaţia sa artistică, prin demersurile
intelectuale şi activitatea civică, socială şi patriotică, se impune, credem,
drept zeul tutelar al spiritualităţii
noastre. Criticul, care a dezvăluit
esenţa personalităţii eminesciene şi trăsăturile fundamentale ale acesteia, credea că este „stăpânul adevărului”, dar, în finalul monografiei va fi, parcă,
obligat de acesta, de adevăr (pe care
îl intuise, de fapt) – fibra
etnică dacică a lui M. Eminescu – să-l recunoască şi să-l numească. Chiar
dacă nu o face direct şi explicit, sensul acestuia ne apare, însă, uşor de
dedus şi clar, dar, mai ales, adânc semnificativ pentru geniala personalitate eminesciană.
Considerăm, în concluzie, observaţiile de genealogie
şi fizionomie etnică din celebra monografie
din 1932 drept o dovadă prin care G. Călinescu sugerează destul de evident
sorgintea etnică dacică a lui M. Eminescu.
[1]
Vezi şi lucrarea lui Daniel Roxin, 2012. Spiritul
dacic renaşte, Bucureşti, Editura Vidia
[2]Postumele lui Eminescu în Scriitori români şi străini, I, Ediţie
îngrijită de Ion Creţu, Prefaţă de Al. Piru, BPT; Bucureşti, Editura pentru
literatură, 1968, p. 108. Studiul a fost publicat pentru prima dată în Viaţa românească, nr. 8 din august 1908,
Iaşi.
[3]„Se
poate vorbi de un „dacism” la Eminescu,
de atracţia spre trecutul necunoscut, pierdut în ceaţa veacurilor, de interesul
pentru „primitiv” şi „primordial” în Studii eminesciene, 75 de ani de la moartea poetului, Editura pentru literatură, Bucureşti,
1965, p. 220
[4] Nr.
84 – 85, dec. 2012 – ian. 2013
[6] Ibidem, p. 9
[7] Op. cit., p. 318
[8] Idem
[9] Idem
[10] Această
formulă am folosit-o prima dată în articolul Mitul dacic al soarelui în poemul postum eminescian „Memento Mori”, publicat în România Mare, nr. 985 din 12 iunie 2009,
p.11, apoi în Motivul soarelui în poemul
eminescian postum „Memento Mori”, publicat în revista Societăţii de Ştiinţe Filologice din România Limbă şi literatură, Anul LIII, vol.
I–II, 2011, p. 118–136.
Bibliografie
1 Antonescu, Teohari (1901). Lumi uitate. Studii literare şi
archeologice, Iaşi
2 Călinescu, George (1966).
Viaţa lui Mihai Eminescu, EPL, Bucureşti
3 Fincă, Marius (2012). Dacismul lui Eminescu, Pucioasa
4 Gimbutas, Marija
(1989). Civilizaţie şi cultură,
Editura Meridiane, Bucureşti
5
Conf. univ. dr. Iscru, G..D. (2014). Strămoşii
noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”,
Ediţia a VI-a revăzută şi adăugită. Ingrijitori de ediţie: Iscru Adrian şi
Iscru Teodorin, Casa de editură „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti
6 dr. Cardoş, Georgeta,
prof.dr. Rodewald, Alexander (2012).
Genomul uman, Editura Teocora, Buzău
***
CUVINTE CHEIE: civilizaţie străbună, dac, „dacul cel
mare al poeziei româneşti”, epocă istorică antică, exponent, filon dacic, fizionomie
etnică, geniu, genom uman, geto-daci, paradigmă, patriot, personalitate, „român
de tip carpatin”, strămoşi, „zeul
tutelar al spiritualităţii noastre”
REZUMAT
Textul este o variantă a lucrării
prezentate în şedinţa din 10 ianuarie 2014 a Ligii pentru Renaşterea Daciei de la Biblioteca „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, dedicată lui Eminescu.
Autorul îşi propune să
analizeze observaţiile asupra fizionomiei entice a lui M. Eminescu, formulate
de G. Călinescu în monografia Viaţa lui
Mihai Eminescu, dedicată în 1932 „poetului nostru naţional”, şi se opreşte asupra unor afirmaţii
semnificative din două capitole: primul – Strămoşii
– şi ultimul – Masca lui Eminescu.
În Strămoşii,
Călinescu, după ce enumeră zece etnii, care şi-l revendică pe poet, neagă şi
eventuala descendenţă din Boerebist, nBrig-Belu, Zamolxe şi Dochia, dar arată
că firea lui particulară ar cere o
origine veche şi îndepărtată. Cercetătorul observă că prima parte a pasajului,
prin care se neagă „originea fabuloasă” este contrazisă de epitetele „veche şi
îndepărtată” din final, care duc, însă, la epoca istorică antică, dacică.
În ultimul, marele critic, privind
cele patru fotografii ale poetului de la 19, 28, 34 de ani şi cea cu masca nietzscheeană,
crede că descoperă esenţa personalităţii, formulând concluziv teza că, prin
strămoşi, aparţine etnic zonei carpatine,
locuită în vechime, precizează cercetătorul, de străbunii daci.
Se avansează ideea că, prin filonul
dacic al creaţiei sale, prin activitatea civică şi socială de susţinere a
proiectului etno-politico-statal „Dacia mare”, prin autodefinirea („simt în
mine dacul”), prin opiniile specialiştilor (Ibrăileanu, I. Rotaru, Marius Fincă
ş.a.), Eminescu poate fi considerat dacul
cel mare al poeziei româneşti.
Autorul consideră observaţiile de genealogie şi
fizionomie etnică din celebra monografie
din 1932 drept o nouă dovadă prin care G. Călinescu sugerează destul de explicit
sorgintea etnică dacică a lui M. Eminescu.
Contact: telefon: 0722 274 551
e-mail: bucurghe2009@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu