MIHAI
EMINESCU
Ultima
internare 1889
Î
|
n cei 125 de ani câţi au trecut
de la trecerea în eternitate a poetului nostru naţional- Mihai Eminescu-
majoritatea eminescologilor sau a celor
ce au scris câte ceva despre Mihai Eminescu, au plecat de la premisa că, poetul
a fost bolnav de lues, boală transmisă ereditar şi că a murit nebun, cu toate
că în aceşti ani progresele făcute de medicină au fost uriaşe şi mulţi
specialişti în domeniu au contrazis aceste afirmaţii. Toţi s-au luat după
criticul George Călinescu, care a fost convins de boala luetică a poetului,
transmisă din familie, şi nu s-au întrebat sau nu şi-au pus problema că poetul
ar fi putut să aibă o altă boală. În ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, George
Călinescu îşi croieşte cartea pe premisa bolii ereditare a poetului, legând
toate întâmplările neplăcute din viaţa lui Eminescu de caracterul ereditar al
unei boli, transmise pe linie maternă.
Doctorul Vasile Lupu, cercetând cu
atenţie simptomele bolii lui Eminescu şi luând în calcul şi ceea ce au constatat
şi alţi specialişti în astfel de boli, spune:,,Deşi cultivată pe o crasă eroare
medicală, natura luetică a bolii poetului a fost promovată cu obstinaţie şi
reluată ca temă centrală de cei mai mulţi biografi. Sub acest aspect poate cea
mai tendenţioasă şi ipocrită prezentare biografică din câte s-au scris în
încercarea de a acredita definitiv această idee aparţine lui George Călinescu,
critic literar care în spatele unei aparente detaşări, cu accentuate note
maliţios patetice, face din poetul naţional o jalnică creatură, bântuită de
mizantropie şi misoginism, trăind într-o mizerie fizică şi morală demnă de cea
mai insalubră periferie (vezi Eminescu
gazetar în Viaţa lui Mihai Eminescu), (Articol Eminescu din perspectiva criticii-
Revista Arheu , nr.6 din ianuarie
2015, Bârlad).
Este trist că cel mai mare poet al
românilor a avut parte de un astfel de tratament din partea urmaşilor şi nimeni
nu s-a aplecat cu mai multă răbdare şi grijă, pentru a cerceta cauzele şi
simptomele bolii poetului, luând de bun ce au scris alţii înaintea lor, fără
a-şi pune măcar problema dacă aceste lucruri sunt adevărate sau false.
Ca să putem ajunge la o concluzie corectă,
privind boala de care a suferit şi murit Mihai Eminescu, trebuie să plecăm de
la notiţele doctorului V. Vineş ,,Câteva date asupra ultimelor zile ale
poetului Mihai Eminescu”, cel care l-a avut în tratament pe poet şi care
spune:,,Am avut ocazia să îngrijesc, ca intern la Institutul ,,Caritatea” al
regretatului profesor Al. Şutzu, pe marele nostru poet Mihai Eminescu în
ultimile luni ale vieţii sale (martie- iunie 1889). Găsesc acum printre
hârtiile mele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare
interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimile zile ale bolii poetului
şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o
legendă…Mihai Eminescu, după cum mi-a declarat prietenii săi, abuza de băuturi
alcoolice şi făcea excese venerice. În acest timp dădea impresia că nu era în
toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai
puţin vesel, tăcea tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să
lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice
şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe care îi întâlnea. Toate
aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze la institutul
,,Caritatea” al regretatului prf. dr. Al. Şutzu, unde, în martie 1889, l-am
primit în biroul administrativ”.
Din aceste notiţe, observăm că cei care
l-au internat pe Eminescu la Caritatea au
fost ,,prietenii săi”, care au justificat internarea prin faptul că poetul
abuza de băuturile alcoolice şi consuma fără să plătească. Nu cred că Eminescu
consuma băuturi fără să plătească, căci nu i-ar fi dat nimeni pe datorie şi
nici nu avea bani pentru băutură. Poate ,,prietenii” îl luau cu ei şi-i dădeau
de băut, iar în privinţa consumaţiei ar fi fost bine ca aceştia să fi avut
grijă să-i plătească un abonament la un local, unde acesta obişnuia să mănânce,
mai ales că banii luaţi de la editura Socec, pentru ediţiile sale de poezii, le
încasa Maiorescu. Acesta l-a însărcinat pe N. Petraşcu să dirijeze banii şi să
aibă grijă de poet, în ceea ce priveau cheltuielile cu chiria, alimentaţia şi
altele. Dar, ,,prietenii” l-au dus la Caritatea,
pârându-l că bea prea mult şi mănâncă pe datorie. Halal prieteni!
Din consemnările medicului vedem că
Eminescu la internare nu era agresiv, nu făcea rău nimănui, numai că era
posomorât, singuratic şi fără a putea să lucreze, lucru normal, când se ştia
fără un serviciu şi un venit sigur. Ne întrebăm, atunci, ce pericol prezenta
Eminescu pentru ordinea publică ca să fie internat într-un loc cu oameni
pierduţi pentru societate? Sau Eminescu deranja pe cineva!?
În 3 decembrie 1888, Mihai Eminescu
împreună cu o serie de tineri jurnalişti, printre care şi botoşăneanul Leon
Gheorghe Nicoleanu, au scos un ziar literar intitulat ,,Fântâna Blanduziei”, la
care Eminescu a scris articolul de fond, publicaţie primită de public cu
simpatie. Probabil acest lucru a deranjat pe ,,prietenii” săi, căci într-o zi
el este internat la ospiciul ,,Mărcuţa”, fără un motiv anume. Nicoleanu spune
despre acest lucru:,,Rămăsei trăsnit. Întrebai de prietenii lui, aceia care
puteau să fie informaţi. Meşterul fusese
din nou izbit de boală. Vestea o dusei la prietenii de la Fântâna. Durerea îi cuprinse pe toţi, căci, spun în conştiinţă, că
imposibil era să cunoşti pe Eminescu şi să fii izbit de bunătatea şi blândeţea
lui extremă şi subjugat de cugetarea lui adâncă, ameţit de potopul de
cunoştinţe pe cari le avea. Îi erai prieten vrând- nevrând…”. Un astfel de om,
descris de Nicoleanu mai sus, a fost izolat într-un ospiciu de nebuni deoarece,
probabil, şi-a deranjat ,,prietenii”.
Mai departe doctorul Vineş prezintă
simptomele psihice ale poetului, la internare:,,La intrarea în Institut,
Eminescu nu prezenta tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi,
scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea
şi scria”. Dacă Eminescu nu prezenta tulburări psihice şi era un om normal, de
ce a fost oare internat la nebuni? Şi din punct de vedere fizic, Eminescu se
prezenta bine, aşa cum precizează acelaşi medic:,,Eminescu, pe atunci de 40 de
ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine
conformat, figura mare şi congestionată… Prezenta pe ambele gambe cicatrice,
urme a unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire,
nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără
tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte”. După cum observăm din
această descriere, Eminescu era un om normal, nu prezenta tulburări fizice şi
psihice, dar alţii au văzut în el un om bolnav şi periculos. Ce rost a mai
avut, atunci, tratamentul cu mercur?
După internarea poetului, datorită
tratamentului aplicat ,,încetul cu încetul, facultăţile intelectuale s-au
slăbit (prezentând simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în
această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi lucru de cinci- şase ori, fără să-şi dea
seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv.
Nu mai putea reţine fapte petrecute recent, însă ceea ce era de remarcat era
memoria numelor proprii. Chiar persoane recent cunoscute cărora peste câteva
zile le spunea numele exact. De asemenea, îşi amintea de lucrurile petrecute în
viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii”, scrie doctorul Vineş. Observăm, din
cele afirmate de medic, că injecţiile cu mercur (otravă puternică) şi-au făcut
efectul asupra poetului şi medicul se acuză prin cele scrise, căci
,,tratamentul” prescris de Şutzu şi aplicat poetului nu a dus decât la
intoxicarea organismului acestuia, la degradarea continuă a stării sale de
sănătate. Organismul său lupta din răsputeri împotriva intoxicaţiei cu mercur,
memoria sa nevrând să se lase învinsă, cu toate ,,strădaniile” medicilor de a-l
,,vindeca”. Care medic continuă să aplice unui bolnav un tratament când vede că
acesta nu-i face bine pacientului şi îi face mai mult rău? Şi-a pus cineva
această întrebare atunci sau mai târziu, când au scris despre viaţa şi boala
lui Eminescu? Răspunsul este-NU.
Puţinii prieteni adevăraţi ai poetului,
nici nu-şi imaginau că tratamentul aplicat lui Eminescu este unul neadecvat şi
că acesta îi făcea atât de mult rău. Dacă ar fi ştiut, l-ar fi scos imediat din
ospiciu, care nu era locul potrivit unde să fie tratat Eminescu. În cele din
urmă, inima genialului poet a cedat şi moartea a survenit, la vârstă când omul
este în culmea vitalităţii şi puterii sale creatoare. Aşa cum spunea scriitorul
Nicolae Danciu Petniceanu din Mehadia, ,,poetul a fost ajutat să se
îmbolnăvească şi să moară”.
Deşi criticul George Călinescu, citise
însemnările doctorului Vineş şi le consemnează în ,,Bibliografie eminesciană-
Viaţa” de la sfârşitul cărţii, nu face o analiză realistă a acestor însemnări,
nu-şi pune nicio întrebare, privitoare la boala poetului şi-l tratează pe
Eminescu ca pe un dement irecuperabil:,,El simţea că aici are o misiune mare de
îndeplinit şi de aceea cerea de mâncare şi băutură (rezultat al efectului
mercurului-n.n), ca şi unul ce ,,nu mâncase de mult”, şi mesteca cu multă poftă
alimentele, asemeni zidarului care e pe cale de a se urca pe schele.
Cercetările sale ştiinţifice asupra mecanicii lumii trebuiau duse aici în
linişte, mai departe. Aplicând abstracţiile matematice la problemele
spirituale, voia să găsească principiul vieţii, fiindcă descoperise că misterul
mişcării şi al vieţii stă în ,,mutarea consecutivă a punctelor de gravitaţie”, adică
în ,,distanţarea consecutivă între cele două puncte”.O dată pus pe drumul cel
bun, începu să născocească diferite demonstraţiuni şi aparate, cu scopul de a capta forţa
universului, ca de pildă, o sferă de gumilastic, o cumpănă şi mai cu seamă o
ţeavă metafizică (ms. 2255, ff. 386, 418)”.
,,Prin urmare derizoriul în care Călinescu
aruncă viaţa poetului, fetişizarea existenţei sale, persiflarea operei sale,
stigmatizarea personalităţii sale prin nebunia luetică trebuia să constituie
imaginea geniului culturii noastre pentru generaţiile viitoare, a românului
absolut, după cum se exprima Petre Ţuţea, a omului care a dat esenţă şi
consistenţă limbii române şi românismului. Mai mult cartea a fost tradusă în
mai multe limbi de circulaţie ca variantă oficială a biografiei eminesciene
printre care şi în limba germană, ceea ce avea să stârnească o reacţie
usturătoare dar profesională din partea lui Ovidiu Vuia neuropatolog de talie
mondială”, spune doctorul Vasile Lupu în acelaşi material.
Dup 125 de ani de la moartea lui Mihai
Eminescu, academicianul Eugen Simion a reuşit să elucideze pentru
totdeauna, de ce boală a suferit poetul,
consultând pe cei mai buni specialişti în acest domeniu medical, materiale
cuprinse în volumul ,,Maladia lui
Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, carte scoasă de
Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, 1915.
În sfârşit s-a făcut lumină şi în acest
domeniu al bolii şi cauzelor morţii celui mai mare şi genial poet pe care l-a
avut poporul român, din păcate, foarte târziu şi după ce s-au scris atâtea
aberaţii despre boala lui Mihai Eminescu.
Ing. Nicolae Iosub- Botoşani, 22
aprilie 2015
BIBLIOGRAFIE:
1.
George Călinescu- Viaţa lui Mihai
Eminescu- Ed. Junimea, Iaşi, 1977
2.
Gellu Dorian şi Emil Iordache- Paşii
Poetului- Editura Junimea, Iaşi,
2015
3.,,Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”-
Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu