Varujan Vosganian despre Eminescu Poet Național

VARUJAN VOZGANIAN

„Sunt mulţi ani de când ne întâlnim în deschiderea acestei Gale. De data asta vă mărturisesc că, am eu un sentiment de sfioşenie, pentru că împreună cu mine se află şi profesorul – distinsul profesor – criticul şi şeful breslei noastre, Nicolae Manolescu – preşedintele Uniunii Scriitorilor, care a avut amabilitatea să mă lase pe mine să vorbesc în numele breslei; dar pentru că eu vreau să-ntorc acest gest deosebit de amabil, aş vrea să încep chiar cu ce a spus Domnia Sa de dimineaţă şi chiar despre asta vreau să vorbesc: despre întrebarea, retorică desigur, pe care a pus-o Nicolae Manolescu astăzi de dimineaţă – de ce este Mihai Eminescu Poet Naţional? Este o sintagmă pe care noi ne-am asumat-o cu demnitate dar, foarte rar ne-am încumetat să dăm şi răspuns la această întrebare.

Avem foarte mulţi poeţi mari.Putem să ne întrebăm de ce nu Arghezi, de ce nu Blaga, de ce nu Bacovia, de ce nu Nichita Stănescu? Ei sunt atât de mari încât, între ei încap grade de comparaţie dar nu grade comparative. Pe ei îi putem aprecia la modul superlativ, nu putem să-i comparăm pe unii cu alţii.

Poate dacă am avea resurse petroliere câte resurse poetice avem, România ar fi cât Arabia Saudită – nu mă încumet nici ca metaforă s-o compar cu Siberia. Din acest motiv, vorbind despre Mihai Eminescu, cred că trebuie să-ncepem prin a spune că, trebuie să ne eliberăm din orice complex de inferioritate.

Nu exista culturi mari şi culturi mici. Între culturi nu se poate face o măsurare aşa cum faci, de pildă, la munţi cu metrul de la (....).Nu există un etalon de acest fel pentru a măsura valoarea culturii. Cultura nu se măsoară în metri – ca munţii, cultura se măsoară în profunzime – ca fântânile...Dacă priveşti două fântâni n-ai să ştii care este mai adâncă. Vrei să ştii? Gustă-i apa; cu cât apa va fi mai răcoroasă, cu atât acea fântână este mai profundă. Vrei să ştii dacă o cultură este mai mare sau mai mică – trebuie întâi s-o cunoşti.

A existat un răspuns dat omenirii întregi de cei care s-au numit deasupra tuturor – mă refer la catolici – care-au construit cea mai mare biserică din lume, anume, Basilica San Pietro. Şi ca să dovedească faptul că este într-adevăr cea mai mare biserică a creştinătăţii, de la altar începând există câteva linii: până aici este Domul din Koln; până aici este Catedrala Notre Dame şi până aici este Catedrala Saint Paul de la Londra.

Mă întreb: unde ar trebui să punem linia dacă ar trebui să măsurăm de la altar până unde este Voroneţul sau Horezul? Probabil că ar fi atât de aproape de altar încât, mulţi nici măcar n-ar observa această linie.Veţi spune însă că mănăstirea Voroneţ este cu ceva mai prejos faţă de suratele ei mai mari?!?!

Fireşte că mulţi o vor numi, mulţi creatori de cultură vor încerca să arate că în Germania au existat în perioada Barocă mulţi compozitori, în timp ce în România, în teritoriile româneşti, numarul lor este sporadic. Eu vreau să dau răspunsul la acest tip de abordare care face comparaţii între culturile, dacă pot să spun aşa, culte.

Acest teritoriu nu a fost niciodată în epicentrul unui imperiu. Poate doar în vremurile mitice ale hiperboreenilor şi ale locurilor de putere pe care noi încă nu le-am cercetat şi nu le-am asumat între timp. A fost tot timpul la marginile imperiilor brazdat de carele de luptă, de copitele cailor, de şenile...De aceea, neexistând structuri instituţionalizate puternice, neexistând de pildă, armată regulată până la 1862, neexistând universităţi în adevăratul sens al cuvântului, nu exista o burghezie decât după „Pacea de la Adrianopole” când am putut să facem comerţ cu grâne, tipul nostru de cultură a fost diferit. Dar, dacă iei în ansamblul său folclorul românesc şi cultura de identitate românească, atunci ne numărăm printre marile culturi ale lumii.

De aceea, cred eu, privind în acest fel cultura românească, ne putem asuma şi

orgoliul de a avea un Poet Naţional.

Vedeţi dumneavoastră, cuvântul acesta „naţional”a avut percepţii diferite în istoria românilor. Eu pot să vă spun că, faţă de dezinvoltura cu care era el utilizat în preajma Marii Uniri,de exemplu, era utilizat până la sacrificiu. Există astăzi o anumită stânjeneală. Există – dacă-mi permiteţi această îndrăzneală – chiar o teamă de a fi patriot. Simbolurile naţionale sunt considerate adesea anacronice. De ce? Pentru că nu ne-am eliberat de mentalitatea cu

care vedem naţionalul mai degrabă că pe-o captivitate decât că pe-o revelare. Îl vedem ca pe- o izolare – mai degrabă că pe o promovare. Îl vedem că pe-o modă de-a închide frustrări şi vanităţi decât ca pe un mod de-a prezenta dezinvolturi şi orgolii. Eu cred că trebuie să ne asumăm această atitudine.

Şi, în acest context, vine întrebarea: de ce Mihai Eminescu este Poet Naţional? Vedeţi dumneavoastră, „naţionalul” are diverse forme de manifestare: există „naţional” în ce priveşte frontierele, există „naţional” în ce priveşte sistemul constituţional, în ce priveşte moneda...Ce înseamnă „naţional” în cultură? „Naţional” în cultură este corespondentul spectrului de traume nelecuite ale unui popor.

Noi facem o diferenţă pe care n-o înţelegem adesea foarte bine sau n-o conştientizăm, între Antichitate şi perioada de după Antichitate. Antichitatea ni se pare o perioadă luminoasă din existenţa României. Ba chiar, atunci când valorile Antichităţii au fost preluate iarăşi, am spus că este un gest de mare redeşteptare culturală, cum a fost de pildă Peraşca (??). De ce? Pentru că între Antichitate şi Evul Mediu a existat această parabolă a lui Isus Cristos. Isus Cristos a preluat păcatele de până atunci ale omenirii. Într-un anumit fel, el a fost un fel de grilă care a luminat perioada de dinaintea lui.

Antichitatea a fost extrem de sângeroasă. Cu toate acestea, în conştiinţa omenirii de după, din era creştină, Antichitatea este parcă – într-un fel- curăţată de aceste păcate. Şi-n conştiinţa noastră Antichitatea este un model de prezentare a lumii: secolul de aur al lui Pericle, marii clasici, tragediile antice,etc. Ei bine, în schimb, Evul Mediu este întunecat, Evul Mediu este plin de represiuni, este plin de invazii, este plin de boli, de molime...

Isus a lasat perioade după El unei judecăţi care va veni. El a putut să facă acest lucru pentru că originea sa, trecută prin miracolul naşterii de către Maica Sa, era divină. Noi oamenii, dacă încercăm ca El să invocăm adevărul şi dreptatea, nu vom putea să-mpărţimdreptate decât cu sabia şi dacă vom invoca adevărul nostru, vom ajunge să fim captivi în propriul adevăr.

Mihai Eminescu nu avea origine divină. Ba chiar, Mihai Eminescu era un om că toţi ceilalţi. Nu vreau să revin; data trecută, anul trecut, am arătat cum era „omul” Mihai Eminescu: de la numărul berilor (pe)care le bea şi până la numărul ţigărilor pe care le fuma. Dar aceste detalii nu fac decât să sporească măreţia sa. Cred eu că, spre deosebire de alţii, el a avut intuiţia posterităţii sale. Nu ştiu să existe vreun alt scriitor român care, cu atâta minuţiozitate, să-şi păstreze manuscrisele. De parcă ştia că într-o bună zi cineva – un Petru Creţia sau un Eugen Simion sau altcineva - le va aduna şi le va prezenta oamenilor.

Mihai Eminescu, nefiind de origine divină, ba mai mult decât atât fiind unul dintre cei mai smeriţi scriitori români. Şi eu nu cred că există mulţi scriitori care să se încumete, în sinceritatea credinţei lor, să scrie o rugăciune atât de frumoasă cum a scris-o Mihai Eminescu despre Crăiasa Crăieselor, despre Maica Domnului. Mihai Eminescu a asumat patimile noastre mai departe.

In această serie a traumelor poporului român pe care le purtăm cu noi şi nu le conştientizăm şi nu le vindecăm – suntem într-o anumită rătăcire – Mihai Eminescu a fost împreună cu noi în toate momentele noastre grele.Ceea ce separă un mare poet de un Poet Naţional este aceea că, Poetul Naţional are un cuvânt de duhovnicie pentru fiecare din momentele de cumpănă ale unui popor. Faceţi un spectru al secolului trist pe care l-am încheiat. Evaluaţi răscrucile poporului român şi veţi găsi pentru fiecare dintre ele cuvinte ale lui Mihai Eminescu care pot fi sfat, îmbărbătare sau mângâiere. Şi, din acest punct de vedere, putem spune chiar mai mult de-atât: că Mihai Eminescu, într-un fel, ne despovărează. El preia ca un atlant o parte din suferinţele noastre.

Veţi spune: bine, dar dacă un poet te vindecă, dacă există traume şi cultura le poate lecui, într-o bună zi poate n-o să mai avem nevoie...Ei bine, dragii mei, noi oamenii şi noi românii suntem dintre „oamenii cei mai oameni”. Suntem ca acei ce stau pe malul Babilonului. Noi, pe masură ce ne lecuim – ne vătămăm. Şi pe măsură ce ne vătămăm – ne lecuim. De aceea, viaţa fiindu-ne un fel de-a te vătăma şi de-a te lecui, vom avea mereu nevoie de Mihai Eminescu. Şi de asemenea,vom avea nevoie de ceilalţi, care, fiecare în felul său, ca apostolii desculţi – şi a fi desculţ e un gest de smerenie- duc mai departe poezia românească. Şi ar fi suficient, de la Mihai Ursachi până la Nicolae Prelipceanu, să facem doar o privelişte de ansamblu. Şi când spun privelişte e exact ceea ce vreau să spun - a laureaţilor premiilor” Mihai Eminescu”, pentru a vedea aceste două temeiuri ale noastre: în primul rând, că nu suntem o cultură mică ci trebuie să ne lepădăm de orice complex de inferioritate şi în al doilea rând, că lecuirile noastre sunt şi vătămările noastre şi avem nevoie de acest însoţitor care va fi mereu Mihai Eminescu.”

Botoșani, 15 ianuarie 2014