DAN TOMA DULCIU
Mai ațipesc uneori și
marii critici
Aplecându-ne
de curând asupra unor oarecari chestiuni legate de plăsmuirea poeziei ”La steaua…”, considerată printre ultimele izvodiri eminesciene editate în
timpul vieții, opinie la care critica
literară aduce argumente de nerespins că este o tălmăcire originală după poezia
scriitorului elvețian Gottfried Keller - ”Der
Stern”, luarea-aminte mi-a fost
atrasă de un text de toată nostimada, aparținând lui G. Călinescu (”Universul”, 28 iunie 1926), privitor la
izvorul de inspirație al
lui Eminescu[1].
Adnotând stăruitor în jurul subiectului, ispitit
să etaleze o indiscutabilă și omniprezentă erudiție, celestul corifeu
născocește un caraghiozlîc notabil: ”Din poezia lui Gottfried Keller „Der
Stern” cunoaştem până acum vreo 9 traduceri: 4 în limba germană, 3 în limba
franceză, una în limba ungară şi una în româneşte”.
Călăuzit de dictonul ”Invitat culpam qui delictum praeterit [2]” (cine trece cu vederea o greșeală îndeamnă la o fărădelege), pomenesc totuși aici această năzbâtie
savantă, asumându-mi chiar riscul de a primi mustrarea ”en vogue” cum că afirmația este
scoasă din context și mărturisesc umil că nu pot să înțeleg cum de s-a putut
traduce poezia lui Gottfried
Keller (1819-1890)
în limba germană, de nu mai puțin de patru ori !
Siehst du den Stern
”Siehst du den Stern im fernsten Blau,
Der zitternd fast erbleicht?
Sein Licht braucht eine Ewigkeit,
Bis es dein Aug erreicht!
Vielleicht vor tausend Jahren schon
Zu Asche stob der Stern,
Und doch sehn seinen lieblichen Schein
Wir dort noch still und fern.
Dem Wesen solchen Scheines gleicht,
Der ist und doch nicht ist,
O Lieb, dein anmutvolles Sein,
Wenn du gestorben bist!”
”Siehst du den Stern im fernsten Blau,
Der zitternd fast erbleicht?
Sein Licht braucht eine Ewigkeit,
Bis es dein Aug erreicht!
Vielleicht vor tausend Jahren schon
Zu Asche stob der Stern,
Und doch sehn seinen lieblichen Schein
Wir dort noch still und fern.
Dem Wesen solchen Scheines gleicht,
Der ist und doch nicht ist,
O Lieb, dein anmutvolles Sein,
Wenn du gestorben bist!”
Or, să nu fi știut G. Călinescu un fapt
elementar și anume că Gottfried Keller, alături de Jeremias Gotthelf
(1797-1854), sunt clasicii literaturii elvețiene de limbă germană, ori poate
pasajul din ziarul ”Universul” este greșit ?
Considerăm această eroare un evident ”lapsus
calami”[3], o inadvertență involuntară. În
pofida acestui veritabil hiatus[4]
de logică, cauzat de tentația folosirii unui limbaj strălucitor (”contravenție” iertată cu ușurință
unui novice dar considerată un păcat impardonabil, când este comisă de un condei
critic, cu veleități de spirit infailibil, cum își dorea să fie G. Călinescu),
vom ignora această gafă memorabilă, și vom trece la un subiect insolit: viziunea lui Eminescu
privind paradigma[5]
statului ideal și alegerea etalonul elvețian, ca prototip al proiectului de
țară.
Eminescu și universul elvețian.
Cu temeinice
și solide studii, dobândite în capitala Austriei și apoi a Germaniei, deci în
apropiere de Țara Cantoanelor, Eminescu a avut
o viziune echilibrată și corectă a situației din spațiul Alpin,
observând imparțial realitatea istorică elvețiană, un univers multicultural,
aflat în inima Europei, un amalgam de limbi[6],
culturi și civilizații.
Aflat la intersecția vectorilor
de influență spirituală franceză și germană, spațiul cultural helvetic îi era
accesibil lui Eminescu atât prin cunoașterea limbii germane cât și a celei
franceze. Alexandru Vlahuță afirmă ca Eminescu ,,poseda foarte bine germana, franceza și latina și pe cât se pare avea
cunoștințe solide și de greacă”[7].
Tot în perioada studiilor
vieneze, Eminescu parcursese și operelor altor autori de expresie franceză, fie
în original, fie în traduceri în limba germană: Corneille, Racine, Cyrano de
Bergerac, Pascal, Voltaire, Michelet, Descartes, Montaigne, Montesquieu,
Diderot, Balzac, Sardou, Ponson du Terrail etc.
In corespondența cu Veronica Micle, în manuscrise dar și publicistică, Eminescu
citează pasaje în limba franceză sau comentează articole din ziarul ce apărea
la București ” L'Indépendance Roumaine”.
Înarmat
cu aceste cunoștințe de limbă franceză, Eminescu a putut parcurge desigur și
opera celui mai mare cărturar elvețian: J. J. Rousseau. De altfel, Ion Slavici dezvăluie simpatia lui Eminescu pentru scrierile unor
savanți elvețieni, cum ar fi J.J.
Rousseau și J.H. Pestalozzi, pe care îi
citeau împreună la Viena.
La rândul
lui, prietenul său bucovinean, S. Ispoescu, mărturisește că Eminescu parcurgea
lecturi ample din opera gânditorului elvețian dar și din lucrările lui Büchner
Kraft și Stoff.
Aderând la
sistemul filosofic roussian, în anumite privințe, Eminescu are unele rezerve în
altele. Astfel, el se desparte de ideea contractului social, așa cum îl definea
J.J.Rousseau, alteori îi dă dreptate, afirmând că ”sistemul este de vină”, fiindcă el corupe.[8] "Sistemul
e de vină, acest sistem care face din acești nenorociți pretinși oameni de
stat, care întărește gărgăunii în niște bieti creștini ce într-un cerc
restrîns, potrivit cu puținătatea lor, ar fi fost folositori și societății și
sieși, pre când astfel devin adevărați dușmani ai patriei și ai societății,
prin compromiterea intereselor publice".
Prin
viziunea comună asupra unor chestiuni fundamentale ale umanității, Rousseau și
Eminescu au atras interesul unor cercetători din zilele noastre, care au glosat
pe tema convergențelor existente în operele celor doi mari gânditori ca, de
exemplu, Cécile Folschweiller (Eminescu et Rousseau:malentendus et convergences).
O altă personalitate elvețiană,
care l-a influențat pe Eminescu, a fost Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827),
părintele pedagogiei moderne. Acesta susținea că îmbunătățirea stării poporului
poate fi obținută prin educație, primită atât în școală, cât și în familie.
J.H. Pestalozzi își îndreaptă
atenția în direcția cunoașterii copilului, metodele pedagogice trebuind să se
adapteze nivelului de dezvoltare a celui instruit.
Pedagogul elvețian crede că lumea psihică și
lumea fizică sunt conduse de anumite legi specifice, ce trebuie descoperite,
pentru a putea exercita o acțiune eficientă asupra personalității în formare a
elevului.
J.H. Pestalozzi a criticat intelectualismul
excesiv, promovat de pedagogia tradițională,
punând accent pe virtuțile educative ale activității pragmatice.
Eminescu, revizor școlar, dar și
pedagog, este numit de G. Călinescu ”rătăcitorul Pestalozzi” fiindcă părerea lui Eminescu cu privire la
scopurile esențiale ale educației sunt aproape identice cu cele ale pedagogului
elvețian.
În continuare, vom prezenta
viziunea lui Eminescu privind arhetipul statal elvețian, model de urmat pentru
politicienii români ai vremii sale.
Din punct de
vedere terminologic, Țara Cantoanelor este denumită în textele publicistice
eminesciene Elveția (Helveția) sau Svițera[9].
Emițând
adevărate judecăți de valoare, Eminescu surprinde caracteristicile definitorii
ale statului elvețian. In primul rând, observă faptul că ”Elveţia
trăieşte prin esport industrial şi prin turism”
(cf.”Influența austriacă asupra românilor din
principate”[10]).
Totuși, referindu-se
la cohortele de tineri români, veniți cu ifose din Occident, veleitari, tupeiști
și ariviști, exhibând o spoială de cultură, extrem de superficială, el
reproșează pedagogilor din această țară (și nu numai) larghețea cu care conferă
titluri de doctor în științe, remarcând
următoarele:
”Făcîndu-şi prin Piza,
Belgia şi Elveţia doctoratele în drept în câte 10—15 luni sau poate chiar în
tot atâtea săptâmâni, tăind cânilor frunză prin Paris, unde câteva săptămâni
înaintea examenelor se pun sub repetitori să-nveţe pe de rost răspunsurile la
întrebări certe, precum se învaţă căţeii la aportare, şi câştigând titluri fără
vreo muncă a inteligenţei, fără ca vreodată să
fi învăţat a
judeca, a gândi, a cerceta, ne vin cu droaia şi aspiră toţi de a deveni
miniştri, membri la Curţi, academici etc. încât nu ştim ce să admirăm mai mult,
ignoranţa sau tupeul lor” („Chiar în chestiunea administrării...[11]",
în ”Timpul”, 21 octombrie 1878).
Cu
toate acestea, ziaristul are o adevărată simpatie față de modelul statului
elvețian, pe care România ar trebui să îl adopte. În articolele de presă, Eminescu consideră că, în interesul păcii și al
civilizației, țara noastră trebuie să primească de la marile puteri europene un
statut franc și bine definit, asemănător acelui acordat Elveției și Belgiei.
România trebuie să edifice modelul elvețian de țară, să devină o Elveție a
Orientului, promovând pe plan extern o politică de neutralitate activă și una
de prosperitate socială, pe plan intern.
Întrucât subiectul era de stringentă
actualitate, criza orientală ajungând la apogeu, Eminescu profită
de acest prilej, prezentând cititorilor săi o concisă istorie a Elveției, ca un
preambul la dezbaterea ideii de neutralitate („Ziarele din București..."[12]).
În continuare, făcând trimitere la acordul marilor puteri europene privind România, materializat
în prevederile Congresului de la Paris, Eminescu consideră că procesul istoric
început în 1856 trebuie finalizat, astfel încât neutralitatea, mai ales la
porțile Orientului, să asigure separarea celor trei mari imperii (Turcia, Rusia
și Austro-Ungaria), protejarea lor față de eventualitatea unui conflict, iar
României evitarea unor agitații și perturbări, care i-ar periclita
individualitatea statală și misiunea civilizatoare:
”Astfel sperăm că, în
interesul păcii şi al civilizaţiei, marile puteri nu vor pregeta să,
complecteze opera de la 1856, acordînd României printr-un act special o
situaţie francă şi bine definită, puind-o în poziţiunea în care a pus pe
Elveţia şi Belgia. Principiul neutralităţii intrînd în dreptul ginţilor,
trebuie să aibă aceeaşi consecinţă la porţile Orientului ca şi în Occident.
Aici, ca şi acolo, ţările neutre trebuie să formeze o zonă bine garantată
pentru a pune trei mari puteri la adăpost de-o izbire directă şi a evita
vicisitudini de orice natură provocate de agitaţii şi perturbări de cari
România nu trebuie să sufere nici într-un fel, avînd propria sa individualitate
şi o misiune civilizatoare de împlinit.[13]
În viziunea
lui Eminescu, această stare de neutralitate conferită (dar și consfințită de
dreptul ginților[14]) trebuie
să aibă o aplicabilitate universală,
rezultat al unei garanții oferite de puterile europene, astfel încât
România să fie ”stat
cu neutralitatea garantată de Europa, c-un cuvânt un stat care să fie în
condiţiile Sviţerei sau a Belgiei.” („Răspunsul...").
Într-un
articol cu tematică similară, publicat în ”Curierul
de Iași„ (15 decembrie 1876), Eminescu citează ziarele englezești care, în
preajma Războiului de neatârnare de la 1877, evocau intenția unor puteri
străine de a acorda României un statut de neutralitate, asemănător Elveției.
Acest fapt i-ar spori rolul strategic în zona
Balcanilor, calitate în care trupele românești ar putea să fie garantul
îndeplinirii reformelor promise poporului bulgar de către Poartă:[15]
”Ziarele engleze reîmprospetează
ştirea, ce s-a mai fost răspândit o dată, că România va fi acea putere neutră
chemată a ocupa cu trupele sale Bulgaria până la îndeplinirea reformelor
făgăduite de Poartă. Astfel Times zice că acest proiect va fi susţinut în sânul
conferinţei de cătră Germania şi Franţa, iar Morning-post crede, nu fără cuvânt
, că într-adevăr conferinţa ar putea să primească această soluţiune, ca una ce
dezleagă greutatea cea mai mare din toată afacerea”.
În continuare, ziaristul susține că
și Istanbulul este de acord cu acest proiect de rezolvare a crizei: ”Miniştrii turci sunt — se zice — dispuşi
de-a supune dezbaterilor conferenţei recunoaşterea absolutei neutralităţi a
României (ca Belgia şi Sviţera) şi alte cereri legitime din parte-ne. Totodată
guvernul turcesc — se zice — că e hotărît de a respecta neutralitatea ţării
noastre chiar în caz de război.”[16]
Proiectul creării unei țări neutre la Gurile
Dunării, cu un statut asemănător Elveției, era o idee mai veche, fiind evocată,
de asemenea, de Ion Ghica în cunoscutele
scrisori adresate lui V. Alecsandri.
Fostul bey de Samos arată că, în discuțiile
avute cu Reshid Pașa, remarcabil om politic turc de la mijlocul secolului al
XIX-lea, acesta din urmă susținea proiectul creării la Dunăre ”a unui stat mare, puternic și bine armat, a
cărui neutralitate să fie asigurată de puterile cele mari ale Europei, precum
sunt Belgia și Șvițera”[17].
La rândul său, însuși V. Alecsandri, de
data aceasta în calitate de avizat expert în relații diplomatice europene (ministru
de externe al lui Cuza, ambasador la Paris, om politic) declară explcit: ” Principatele nu sunt în stare de a avea
viață decât, precum Belgia și Svițera, prin ajutorul unei neutralități
recunoscută și respectată de Europa. ....Cu toate
aceste, deși neutralitatea de care vorbim ar fi sprijinul lor cel mai puternic,
totuși ar trebui să fie reprezentată prin o putere militară, precum ea este
reprezentată în Belgia și în Svițera, și aceasta nu cu ideea măgulitoare ca să
se lupte împotriva unor vecini prea puternici, dar pentru ca să constateze
călcarea privilegiilor lor prin o apărare de câteva zile măcar, și pentru ca să
asigureze buna orânduială din lăuntru a țării”.[18]
În altă ordine de idei, Eminescu admiră
Elveția nu numai pentru statutul ei de neutralitate, ci, mai ales, pentru
caracterul democratic al organizării statale, pe care o evidențiază ca model de
urmat pentru politicienii români.
Astfel, Elveția reprezintă pentru jurnalist
expresia exemplară a regimului parlamentar:
”Şi în Englitera, şi în
Helveţia, şi în Belgia se practică regimul parlamentar, în toată puritatea lui.” („Alaltăieri
s-a întâmplat o minune .... în ”Timpul”, 26 ianuarie 1879”[19]):
În privința moravurilor
politice românești, Eminescu aduce din nou, în prim plan, sistemul democratic
elvețian, punându-și întrebarea: ”De ce nu-l luăm de exemplu ?”
”De este vorba să fim
democraţi, apoi atunci de ce nu luăm de exemplu democraţia care este astăzi în
Sviţera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici şi
aristocraţi?” (”Nu
fără durere am citit.....[20]”
,
”Timpul”,
6 iunie 1880)
Ideea
de mai sus este reluată cu și mai multă convingere într-un nou articol,
publicat două luni mai târziu în ziarul
citat mai sus.
”De
este vorba să fim democraţi, apoi de ce nu luăm de exemplu Sviţera, ci, îndată
ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici şi aristocraţi ?” („Ce ajută toate declamațiile...[21]”,
”Timpul”, 12 august 1880).
Desigur,
există și unele puncte de convergență între cele două țări. Astfel, într-o
anumită privință, Eminescu compară politica autorităților de la București față
de persoanele urmărite politic cu aceea a Elveției:”Pământul României e pentru persecutaţii noştri ceea ce e pământul
Sviţerei şi al Engliterei pentru persecutaţii restului Europei.” („Corespondentul din Şiștov ..."[22],
în ”Timpul”, 8 iulie 1881.)
Există și mari deosebiri. De exemplu, făcând
o sumară comparație între politica de promovare a imaginii României în lume și
acțiunile conducătorilor din Țara Catoanelor, Eminescu apreciază că Elveția se ridică
la nivelul prestigiului de care se bucură pe plan european, în timp ce țara
noastră aproape că nu există pe harta continentului.
Astfel,
în articolul intitulat „La congresul
literaților ...", ziaristul laudă prezența activă a emisarilor
Elveției la reunini științifice, cum ar fi congresul geografilor europeni, la
manevrele militare desfășurate în Italia etc, în timp ce România este, din
păcate, absentă. [23]
În ultimul articol de ziar, scris de Eminescu,
publicat în numărul din 1 ianuarie 1889 al ”Fântânii
Blanduziei”, menționat ca atare în
monumentala ediție Perpessicius, autorul face un bilanț al anului abia încheiat
și urări pentru noul an. Și de data aceasta, ziaristul menționează Elveția ca
un exemplu demn de urmat de România, subliniind preocupările autorităților,
care se îndreaptă mai mult spre trebuințele propriilor locuitori,
consacrându-și ”puterile lor în mod
esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinlăuntru şi prosperităţii publice”
și mai puțin sunt preocupate de influențele conjuncturilor internaționale:
” Portugalia, Elveţia, Belgia, Olanda,
Danemarca, Suedia şi Norvegia sunt ţări cari consacră puterile lor în mod
esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinlăuntru şi prosperităţii publice,
fără a se nelinişti de cele ce se petrec dincolo de graniţele lor.” (”Ziua de
mâine”[24],
în ”Fântâna Blanduziei”, 1 ianuarie 1889)
Alpii în opera lui Eminescu
Eminescu evocă în două dintre cele mai
cunoscute poezii ale sale Munții Alpi, prezență emblematică a Țării Cantoanelor.
În poemul ”Împărat și Proletar”
poetul amintește de ”munții cu frunțile
de gheață”, loc în care unii petrec, plini de plăcere, întreaga lor viață,
sorbind din cupe ambră, fie vară, fie iarnă.
”Unii
plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.”
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.”
O altă strofă, de data aceasta reprodusă
din ”Memento mori (”Panorama
deșertăciunilor”) prezintă un fabulos tablou de basm al acelorași munți
Alpi, plini de stânci și bolți de codru verde, unde sănii coboară în șuvoi de
pe culmi cu fruntea ninsă, aflate deasupra norilor:
”De pe Alpi ce stau deasupra norilor
cu fruntea ninsă,
De prin bolți de codru verde, de
prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în
șivoi;”
Textele acestea au o semnificație
profundă, fiindcă prezintă modul în care imaginația lui Eminescu acoperă
realitatea, propunând cititorului mirajul unei călătorii fantastice, pe
tărâmuri nevizitate.
Școlit printre străini, de la o vârstă
fragedă, colindând de timpuriu pe meleaguri românești ori ținuturi
depărtate, în tumultoasa și nefericita sa viață, Eminescu nu a lăsat
aduceri-aminte, descriind drumurile străbătute și nici gânduri personale în
privința celor văzute.
Din scurte și fulgurante notații, răspândite ici și colo pe
pagini de manuscris, sau din șirul de epistole trimise unor amici[25],
aflăm totuși neașteptate opinii cu privire la țări, orașe, oameni și întocmiri
sociale.
Dar, de cele
mai multe ori, nu experiența personală ci imaginația sa este aceea care ne
plimbă prin Egipul faraonic, în cetatea Ninive, apoi în Grecia, în nordul
înghețat, la Veneția[26],
din vârfuri de munte, până în adâncul mării.
Tablourile descriptive din poemele și proza eminesciană
reprezintă modul propriu de a percepe lumea, descrisă mai mult din cărți și
lecturi, decât din experiențe pesonale.
Eminescu nu vede cu ochi
bun musafirlîcul cu orice preț (COÛTE QUE COÛTE), excursia de plăcere,
ca aflare în treabă. De asemenea, nu este un vântură-țară, efemer și superficial și nici un plimbăreț ageamiu,
suficient de ignorant, încât să orbecăie în neștire și neștiință. De aici și reticența
poetului față de hotărârea lui Maiorescu de a-l trimite, însoțit de Chibici,
într-o excursie în Europa.
În
celebra scrisoare de îmbărbătare, trimisă de Maiorescu lui Eminescu, în
februarie 1884, criticul îi face acestuia o invitație: o excursie în Alpi !
”Chibici
pleacă poimâine duminică la Viena şi va fi dar luni la 4 ore la D-ta la
Ober-Döbling, precum ţi-am telegrafiat alaltăieri. El vine pentru ca, în
înţelegere cu dr. Obersteiner şi dupa sfatul lui, să te scoată din Institut şi
să facă împreuna cu D-ta o excursiune de vreo 6 săptămâni spre sudul Alpilor,
poate până la Venezia, Padua sau Florenţa. Are mijloace băneşti pentru aceasta
precum şi — se-nţelege — pentru împrospătarea garderobei D-tale, care va fi
stat şi ea ca-n vis în aceste 7 luni.”
Aparent, Poetul creează
impresia că îi priește calitatea de voiajor solitar. Să ne reamintim că singuratic
s-a aflat și în hotelul d'Angleterre la Constanța, sau la Balta Liman, unde mimează
chipul unui pacient răbdător, războindu-se cu plictiseala, într-o stabiliment
de lecuire a beteșugurilor, aflat pe țărmul
Mării Negre, lângă Odessa.
La Rusciuk, Eminescu este client de ocazie, nerăbdător să cumpere tabac și cărțulii, în schimb, la Milano, rătăcește hai-hui, cu mintea istovită,
fără-țintă, fără căpătâi, o zi
întreagă, apoi, răgaz de trei săptămâni,
își domolește neastâmpărul, străbâtând
în lung și-n lat pavelele străzilor din Florența, capitala Toscanei,
burgul lui Dante,
Michel-Angelo, Machiavelli, Benvenuto Cellini, adică orașul artiștilor,
muzeelor, biblitecilor, palatelor din vremea Renașterii și a monumentelor.
Elveția - popasuri eminesciene
Bustul poetului
Eminescu, de la Vevey, pe malul lacului Leman, a fost realizat de artista
Andreia Bove. Lucrarea acesta este una dintre
puținele statui dedicate lui Mihai Eminescu, aflate în străinătate. Acest
monument are și o altă semnificație simbolică, desigur: împlinește dorința lui Eminescu,
exprimată în poezia ”Mai am un singur dor”,
de a se odihni, în veșnicie, la malul mării și, în același timp, somnul să îi
fie vegheat de astrul nopții, alunecând prin vârfuri lungi de brad. Mare și munte,
într-o simbioză neașteptată !
Într-adevăr, Lacul Leman (Geneva), cel mai
întins din Europa Occidentală, este o mare în miniatură, având 73 km lungime şi
14 lăţime, fiind totodată cel mai mare lac alpin, întinzându-se pe o suprafaţă
de 581 de kilometri pătraţi:
”Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
............................
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture creanga.”
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture creanga.”
Tezaurul
epistolar eminescian păstrat într-o bancă din Elveția.
În anul 2000, apărea la Iași un volum monumental[27],
conținând scrisori inedite, aparținând lui Eminescu și Veronicăi Micle.
Meritul publicării acestei comori revine Christinei Zarifopol-Illias,
profesoară la Indiana University, a cărei mamă, Maria Economu (căsătorită
Zarifopol) a fost prietenă cu Ana Maria Grigorcea – Messeri, soția omului
politic italian Girolamo Messeri, strănepoata Veronicăi Micle[28].
Aceste inestimabile scrisori eminesciene au fost păstrate neatinse, decenii
întregi, într-un seif din Elveția[29].
În acest fel, Țara Cantoanelor a devenit păstrătoarea celei mai valoroase
colecții de manuscrise eminesciene, după cele aflate la Academia Română.
Se pare că poetul purta un ceas marca Breguet, extrem de valoros. Prin
amanetarea lui, poetul reușea să supraviețuiască, de la o lună la alta. Or,
creatorul acestei mărci era un faimos elvețian, constructor de ceasuri:
Abraham-Louis Breguet, născut în 1747 în orașul Neuchâtel. Astfel, timpul etern s-a oprit în mecanismul unui
ceas elvețian.
Contribuții
la biografia lui Eminescu
Svetlana Paleologu Matta – cetățean elvețian,
născută în România, iubitoare a lui Eminescu, vede lumina zilei în București,
la 22 august 1928, într-o familie cu origini multinaționale.
Svetlana Paleologu Matta a dăruit
bibliografiei eminesciene două lucrări fundamentale: ”Eminescu și abisul ontologic”, respectiv ”Jurnal hermeneutic”, dedicate analizei articolelor
scrise de Eminescu în ziarul ”Timpul”.
Amintim, totodată, interesul pentru cunoașterea biografiei eminesciene al doamnei
Rodica Tharin, originară din România, stabilită cu decenii în urmă în Țara
Cantoanelor, la Lausanne, Canton de Vaud, care a recuperat pagini memorabile dedicate lui Eminescu, scrise de Marcel de la Roman (Marcel Alfred
Meiltz), autor aproape necunoscut în zilele noastre, dar care a jucat un rol
cultural remarcabil la cumpăna dintre
veacuri, pe meleaguri moldovene.
Adăugăm și noi câteva
detalii: La sfârșitul veacului al XIX-lea, apărea la Roman ”Pensionul german de
fete”, cunoscut sub numele ”Pensionul Meiltz”. El fusese creat de Noel Didier
Meiltz, francez de origine, profesor de limba franceză și fost director al Gimnaziului
Roman Vodă. Instituția funcționa în casa primarului Costin Brăiescu, mort pe la
1900, pe care rudele defunctului o închiriaseră profesorului francez. Clădirea
se află încă și astăzi, pe strada Tineretului, deși pensionul a dispărut, în
perioada interbelică.
Noel Didier Meiltz
obține cetățenia română în anul 1886, după cum ne anunță ziarele vremii : ”România liberă”,
anul X (nr. 2576), luni și marți, 3, 4
(15, 16), marte 1886.
DAN TOMA DULCIU
26.02.2016
[1]
Textul este reprodus în lucrarea domnului N. Georgescu, ”Cartea Trecerii”, (vezi http://www.ziaristionline.ro/2011/01/15/reportaj-din-universul-la-moartea-gazetarului-eminescu-cel-mai-mare-doctrinar-al-nationalismului/)
[3] scăpări din condei
[4] Fig.
Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. Din fr., lat. hiatus.
[5] Paradigmă= exemplu, învățătură, model, pildă.
[6] Elveția are trei limbi de
împrumut (germana, franceza și italiana) și o limbă născută chiar pe acest
teritoriu: retoromană (romanșă), vorbită în districtul Engadin, din cantonul
Grison. O. Densușianu și N. Iorga au scris despre acest dialect atât de înrudit
cu limba română.
[8] ”Timpul”, 27
aprilie 1880 Eminescu, Opere, Vol. XI, pp. 142-143;
[9]
D. Gusti, ” Geografia generală a
Europei......”, Iași, 1867, folosește termenul Svițera. În idiomurile
europene, numele acestei țări este redat diferit: Suisse în franceză, Suiza în
spaniolă, Svizzera în italiană, Switzerland
în engleză, Schweiz în germană, Elveția în Română și Greacă, Sveicaria
în majoritatea limbilor slave. După cum se vede, românii folosesc un termen
latin, derivat din numele anticei populații galice –Helvetii- care locuia
această țară în trecut. În limba română se mai păstrează în prezent termenul
șvaițer, definit drept ”cașcaval de Șvițera” (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a,
1929).
[12] ”Curierul de Iași”, 26 noiembrie 1876
[14] Dreptul
internațional
[15] Eminescu, Opere, Vol IX, p. 237
[16] Idem,
p. 237
[17] Ion
Ghica, Scrisori către V. Alecsandri,
Dexon Office, București, 2014, Cap. XVI,
Căpitanul Laurent, Londra, 1884.
[18] V.
Alecsandri, ”Prietenii românilor” (https://ro.wikisource.org/wiki/Prietenii_rom%C3%A2nilor)
[22] Eminescu, Opere, Vol. XII, p.210.
[24]
Eminescu, Opere, Vol. XIII, p. 228
[25] Adresându-se lui V. Burlă, în august 1885,
Eminescu descrie singurătatea unei
stațiuni la malul Mării Negre: ”Persoanele care sunt aici nu vorbesc decât
rusește sau leșește… Astfel, deși nu tocmai vorbăreț de felul meu, sunt
condamnat la un mutism absolut… Vântul și valurile lacului, cu freamatul lor
neincetat, iată singurul acompaniament al zilelor și nopților care se scurg
uniform și monoton, ca bătăile unui ceasornic de perete. Rogu-te, dar, să nu mă
uiți aici, irosit printre ruși.” Ca urmare vorbea cu Rozalie în limba lui
Schiller, fiica doctorului Iahimovici, „îngeraşul", cum o alinta
Eminescu, cu Longe, „o poloneză blondă de toată frumuseţea", citea din opera lui Heine , împrumutând un
volum, pe care îl găsi la medicul
secund, sau răsfoia ziarul „Neue Freie
Presse", adus cu multe zile întârziere de la Viena.
[26] ”S-a
stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri
Pătrunde luna înălbind păreţii”
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri
Pătrunde luna înălbind păreţii”
Poezia
este scrisă de Eminescu, pe când se afla la Viena, deci înainte să fi vizitat
acest splendid oraș.
[27] ”Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit” Corespondență inedită Mihai Eminescu-Veronica
Micle, Polirom Iași, 2000.
[28] Ana Maria
Grigorcea – Messeri, era fiica Graziellei Nanu (Grigorcea), nepoata Valeriei
Micle Nanu-Sturza (căsătorită cu Neculai Nanu) și strănepoata Veronicăi Micle. Graziellei Nanu a fost soţia lui
Vasile Grigorcea, ministru plenipotenţiar al României la Londra în vremea
regelui Carol al II-lea.
[29] În anul
2000, aceste scrisori se aflau în păstrarea unei bănci din SUA. Unde sunt ele
în prezent ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu