Eminescu despre Țara Cantoanelor

                                                                 DAN TOMA DULCIU

         Mai ațipesc uneori și marii critici

Aplecându-ne de curând asupra unor oarecari chestiuni legate de plăsmuirea poeziei ”La steaua…”, considerată printre ultimele izvodiri eminesciene editate în timpul vieții, opinie la care critica literară aduce argumente de nerespins că este o tălmăcire originală după poezia scriitorului elvețian Gottfried Keller - ”Der Stern”,  luarea-aminte mi-a fost atrasă de un text de toată nostimada, aparținând lui G. Călinescu (”Universul”, 28 iunie 1926), privitor la izvorul de inspirație al lui Eminescu[1].

Adnotând stăruitor în jurul subiectului, ispitit să etaleze o indiscutabilă și omniprezentă erudiție, celestul corifeu născocește un caraghiozlîc notabil: ”Din poezia lui Gottfried Keller „Der Stern” cunoaştem până acum vreo 9 traduceri: 4 în limba germană, 3 în limba franceză, una în limba ungară şi una în româneşte”.

Călăuzit de dictonul ”Invitat culpam qui delictum praeterit [2]” (cine trece cu vederea o greșeală îndeamnă la o fărădelege), pomenesc totuși aici această năzbâtie savantă, asumându-mi chiar riscul de a primi mustrarea ”en vogue”  cum că afirmația este scoasă din context și mărturisesc umil că nu pot să înțeleg cum de s-a putut traduce poezia lui Gottfried Keller (1819-1890) în limba germană, de nu mai puțin de patru ori !

Siehst du den Stern
”Siehst du den Stern im fernsten Blau,
Der zitternd fast erbleicht?
Sein Licht braucht eine Ewigkeit,
Bis es dein Aug erreicht!

Vielleicht vor tausend Jahren schon
Zu Asche stob der Stern,
Und doch sehn seinen lieblichen Schein
Wir dort noch still und fern.

Dem Wesen solchen Scheines gleicht,
Der ist und doch nicht ist,
O Lieb, dein anmutvolles Sein,
Wenn du gestorben bist!”

Or, să nu fi știut G. Călinescu un fapt elementar și anume că Gottfried Keller, alături de Jeremias Gotthelf (1797-1854), sunt clasicii literaturii elvețiene de limbă germană, ori poate pasajul din ziarul ”Universul” este greșit ?

Considerăm această eroare un evident ”lapsus calami”[3], o inadvertență involuntară. În pofida acestui veritabil hiatus[4] de logică, cauzat de tentația folosirii unui limbaj strălucitor (”contravenție” iertată cu ușurință unui novice dar considerată un păcat impardonabil, când este comisă de un condei critic, cu veleități de spirit infailibil, cum își dorea să fie G. Călinescu), vom ignora această gafă memorabilă, și vom trece la un subiect insolit: viziunea lui Eminescu privind paradigma[5] statului ideal și alegerea etalonul elvețian, ca prototip al proiectului de țară.

Eminescu și universul elvețian.

Cu temeinice și solide studii, dobândite în capitala Austriei și apoi a Germaniei, deci în apropiere de Țara Cantoanelor, Eminescu a avut  o viziune echilibrată și corectă a situației din spațiul Alpin, observând imparțial realitatea istorică elvețiană, un univers multicultural, aflat în inima Europei, un amalgam de limbi[6], culturi și civilizații.

Aflat la intersecția vectorilor de influență spirituală franceză și germană, spațiul cultural helvetic îi era accesibil lui Eminescu atât prin cunoașterea limbii germane cât și a celei franceze. Alexandru Vlahuță afirmă ca Eminescu ,,poseda foarte bine germana, franceza și latina și pe cât se pare avea cunoștințe solide și de greacă”[7].

Tot în perioada studiilor vieneze, Eminescu parcursese și operelor altor autori de expresie franceză, fie în original, fie în traduceri în limba germană: Corneille, Racine, Cyrano de Bergerac, Pascal, Voltaire, Michelet, Descartes, Montaigne, Montesquieu, Diderot, Balzac, Sardou, Ponson du Terrail etc.

In corespondența cu Veronica Micle, în manuscrise dar și publicistică, Eminescu citează pasaje în limba franceză sau comentează articole din ziarul ce apărea la București ” L'Indépendance Roumaine”.

Înarmat cu aceste cunoștințe de limbă franceză, Eminescu a putut parcurge desigur și opera celui mai mare cărturar elvețian:  J. J. Rousseau. De altfel, Ion Slavici dezvăluie  simpatia lui Eminescu pentru scrierile unor savanți elvețieni, cum ar fi  J.J. Rousseau și J.H. Pestalozzi,  pe care îi citeau împreună la Viena.

La rândul lui, prietenul său bucovinean, S. Ispoescu, mărturisește că Eminescu parcurgea lecturi ample din opera gânditorului elvețian dar și din lucrările lui Büchner Kraft și Stoff.

Aderând la sistemul filosofic roussian, în anumite privințe, Eminescu are unele rezerve în altele. Astfel, el se desparte de ideea contractului social, așa cum îl definea J.J.Rousseau, alteori îi dă dreptate, afirmând că ”sistemul este de vină”, fiindcă el corupe.[8] "Sistemul e de vină, acest sistem care face din acești nenorociți pretinși oameni de stat, care întărește găr­găunii în niște bieti creștini ce într-un cerc restrîns, potrivit cu puținătatea lor, ar fi fost folositori și societății și sieși, pre când astfel devin adevărați dușmani ai patriei și ai societății, prin compromiterea intereselor publice".

Prin viziunea comună asupra unor chestiuni fundamentale ale umanității, Rousseau și Eminescu au atras interesul unor cercetători din zilele noastre, care au glosat pe tema convergențelor existente în operele celor doi mari gânditori ca, de exemplu, Cécile Folschweiller (Eminescu et Rousseau:malentendus et convergences).

O altă personalitate elvețiană, care l-a influențat pe Eminescu, a fost Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827), părintele pedagogiei moderne. Acesta susținea că îmbunătățirea stării poporului poate fi obținută prin educație, primită atât în școală, cât și în familie.

J.H. Pestalozzi își îndreaptă atenția în direcția cunoașterii copilului, metodele pedagogice trebuind să se adapteze nivelului de dezvoltare a celui instruit.

 Pedagogul elvețian crede că lumea psihică și lumea fizică sunt conduse de anumite legi specifice, ce trebuie descoperite, pentru a putea exercita o acțiune eficientă asupra personalității în formare a elevului.

 J.H. Pestalozzi a criticat intelectualismul excesiv, promovat de pedagogia tradițională,  punând accent pe virtuțile educative ale activității pragmatice.

Eminescu, revizor școlar, dar și pedagog,  este numit de G. Călinescu ”rătăcitorul Pestalozzi”  fiindcă părerea lui Eminescu cu privire la scopurile esențiale ale educației sunt aproape identice cu cele ale pedagogului elvețian.

În continuare, vom prezenta viziunea lui Eminescu privind arhetipul statal elvețian, model de urmat pentru politicienii români ai vremii sale.

Din punct de vedere terminologic, Țara Cantoanelor este denumită în textele publicistice eminesciene Elveția (Helveția) sau Svițera[9].

Emițând adevărate judecăți de valoare, Eminescu surprinde caracteristicile definitorii ale statului elvețian. In primul rând, observă faptul că ”Elveţia trăieşte prin esport industrial şi prin turism” (cf.”Influența austriacă asupra românilor din principate”[10]).

Totuși, referindu-se la cohortele de tineri români, veniți cu ifose din Occident, veleitari, tupeiști și ariviști, exhibând o spoială de cultură, extrem de superficială, el reproșează pedagogilor din această țară (și nu numai) larghețea cu care conferă titluri de doctor în științe,  remarcând următoarele:

”Făcîndu-şi prin Piza, Belgia şi Elveţia doctoratele în drept în câte 10—15 luni sau poate chiar în tot atâtea săptâmâni, tăind cânilor frunză prin Paris, unde câteva săptămâni înaintea examenelor se pun sub repetitori să-nveţe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se învaţă căţeii la aportare, şi câştigând titluri fără vreo muncă a inteligenţei, fără ca vreodată să fi învăţat a judeca, a gândi, a cerceta, ne vin cu droaia şi aspiră toţi de a deveni miniştri, membri la Curţi, academici etc. încât nu ştim ce să admirăm mai mult, ignoranţa sau tupeul lor” („Chiar în chestiunea administrării...[11]", în ”Timpul”, 21 octombrie 1878).

Cu toate acestea, ziaristul are o adevărată simpatie față de modelul statului elvețian, pe care România ar trebui să îl adopte. În articolele de presă, Eminescu consideră că, în interesul păcii și al civilizației, țara noastră trebuie să primească de la marile puteri europene un statut franc și bine definit, asemănător acelui acordat Elveției și Belgiei. România trebuie să edifice modelul elvețian de țară, să devină o Elveție a Orientului, promovând pe plan extern o politică de neutralitate activă și una de prosperitate socială, pe plan intern.

Întrucât subiectul era de stringentă actualitate, criza orientală ajungând la apogeu, Eminescu profită de acest prilej, prezentând cititorilor săi o concisă istorie a Elveției, ca un preambul la dezbaterea ideii de neutralitate („Ziarele din București..."[12]).

 În continuare, făcând trimitere la acordul marilor puteri europene privind România, materializat în prevederile Congresului de la Paris, Eminescu consideră că procesul istoric început în 1856 trebuie finalizat, astfel încât neutralitatea, mai ales la porțile Orientului, să asigure separarea celor trei mari imperii (Turcia, Rusia și Austro-Ungaria), protejarea lor față de eventualitatea unui conflict, iar României evitarea unor agitații și perturbări, care i-ar periclita individualitatea statală și misiunea civilizatoare:

”Astfel sperăm că, în interesul păcii şi al civilizaţiei, marile puteri nu vor pregeta să, complecteze opera de la 1856, acordînd României printr-un act special o situaţie francă şi bine definită, puind-o în poziţiunea în care a pus pe Elveţia şi Belgia. Principiul neutralităţii intrînd în dreptul ginţilor, trebuie să aibă aceeaşi consecinţă la porţile Orientului ca şi în Occident. Aici, ca şi acolo, ţările neutre trebuie să formeze o zonă bine garantată pentru a pune trei mari puteri la adăpost de-o izbire directă şi a evita vicisitudini de orice natură provocate de agitaţii şi perturbări de cari România nu trebuie să sufere nici într-un fel, avînd propria sa individualitate şi o misiune civilizatoare de împlinit.[13]

În viziunea lui Eminescu, această stare de neutralitate conferită (dar și consfințită de dreptul ginților[14]) trebuie să aibă o aplicabilitate universală,  rezultat al unei garanții oferite de puterile europene, astfel încât România să fie ”stat cu neutralitatea garantată de Europa, c-un cuvânt un stat care să fie în condiţiile Sviţerei sau a Belgiei.” („Răspunsul...").

         Într-un articol cu tematică similară, publicat în ”Curierul de Iași„ (15 decembrie 1876), Eminescu citează ziarele englezești care, în preajma Războiului de neatârnare de la 1877, evocau intenția unor puteri străine de a acorda României un statut de neutralitate, asemănător Elveției. Acest  fapt  i-ar spori rolul strategic în zona Balcanilor, calitate în care trupele românești ar putea să fie garantul îndeplinirii reformelor promise poporului bulgar de către Poartă:[15]

”Ziarele engleze reîmprospetează ştirea, ce s-a mai fost răspândit o dată, că România va fi acea putere neutră chemată a ocupa cu trupele sale Bulgaria până la îndeplinirea reformelor făgăduite de Poartă. Astfel Times zice că acest proiect va fi susţinut în sânul conferinţei de cătră Germania şi Franţa, iar Morning-post crede, nu fără cuvânt , că într-adevăr conferinţa ar putea să primească această soluţiune, ca una ce dezleagă greutatea cea mai mare din toată afacerea”.

                   În continuare, ziaristul susține că și Istanbulul este de acord cu acest proiect de rezolvare a crizei: ”Miniştrii turci sunt — se zice — dispuşi de-a supune dezbaterilor conferenţei recunoaşterea absolutei neutralităţi a României (ca Belgia şi Sviţera) şi alte cereri legitime din parte-ne. Totodată guvernul turcesc — se zice — că e hotărît de a respecta neutralitatea ţării noastre chiar în caz de război.”[16]

         Proiectul creării unei țări neutre la Gurile Dunării, cu un statut asemănător Elveției, era o idee mai veche, fiind evocată, de asemenea,  de Ion Ghica în cunoscutele scrisori adresate lui V. Alecsandri.

 Fostul bey de Samos arată că, în discuțiile avute cu Reshid Pașa, remarcabil om politic turc de la mijlocul secolului al XIX-lea, acesta din urmă susținea proiectul creării la Dunăre ”a unui stat mare, puternic și bine armat, a cărui neutralitate să fie asigurată de puterile cele mari ale Europei, precum sunt Belgia și Șvițera”[17].

         La rândul său, însuși V. Alecsandri, de data aceasta în calitate de avizat expert în relații diplomatice europene (ministru de externe al lui Cuza, ambasador la Paris, om politic) declară explcit: ” Principatele nu sunt în stare de a avea viață decât, precum Belgia și Svițera, prin ajutorul unei neutralități recunoscută și respectată de Europa. ....Cu toate aceste, deși neutralitatea de care vorbim ar fi sprijinul lor cel mai puternic, totuși ar trebui să fie reprezentată prin o putere militară, precum ea este reprezentată în Belgia și în Svițera, și aceasta nu cu ideea măgulitoare ca să se lupte împotriva unor vecini prea puternici, dar pentru ca să constateze călcarea privilegiilor lor prin o apărare de câteva zile măcar, și pentru ca să asigureze buna orânduială din lăuntru a țării”.[18]

         În altă ordine de idei, Eminescu admiră Elveția nu numai pentru statutul ei de neutralitate, ci, mai ales, pentru caracterul democratic al organizării statale, pe care o evidențiază ca model de urmat pentru politicienii români.

         Astfel, Elveția reprezintă pentru jurnalist expresia exemplară a regimului parlamentar:

”Şi în Englitera, şi în Helveţia, şi în Belgia se practică regimul parlamentar, în toată puritatea lui.”  („Alaltăieri s-a întâmplat o minune ....  în ”Timpul”, 26 ianuarie 1879”[19]):

        În privința moravurilor politice românești, Eminescu aduce din nou, în prim plan, sistemul democratic elvețian, punându-și întrebarea: ”De ce nu-l luăm de exemplu ?”

”De este vorba să fim democraţi, apoi atunci de ce nu luăm de exemplu democraţia care este astăzi în Sviţera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici şi aristocraţi?” (”Nu fără durere am citit.....[20]” ,  ”Timpul”, 6 iunie 1880)

Ideea de mai sus este reluată cu și mai multă convingere într-un nou articol, publicat două luni mai târziu în  ziarul citat mai sus.

         ”De este vorba să fim democraţi, apoi de ce nu luăm de exemplu Sviţera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici şi aristocraţi ?” („Ce ajută toate declamațiile...[21]”, ”Timpul”, 12 august 1880).

         Desigur, există și unele puncte de convergență între cele două țări. Astfel, într-o anumită privință, Eminescu compară politica autorităților de la București față de persoanele urmărite politic cu aceea a Elveției:”Pământul României e pentru persecutaţii noştri ceea ce e pământul Sviţerei şi al Engliterei pentru persecutaţii restului Europei.” („Corespondentul din Şiștov ..."[22], în ”Timpul”, 8 iulie 1881.)

         Există și mari deosebiri. De exemplu, făcând o sumară comparație între politica de promovare a imaginii României în lume și acțiunile conducătorilor din Țara Catoanelor, Eminescu apreciază că Elveția se ridică la nivelul prestigiului de care se bucură pe plan european, în timp ce țara noastră aproape că nu există pe harta continentului.

Astfel, în articolul intitulat „La congresul literaților ...", ziaristul laudă prezența activă a emisarilor Elveției la reunini științifice, cum ar fi congresul geografilor europeni, la manevrele militare desfășurate în Italia etc, în timp ce România este, din păcate, absentă. [23]

         În ultimul articol de ziar, scris de Eminescu, publicat în numărul din 1 ianuarie 1889 al ”Fântânii Blanduziei”, menționat  ca atare în monumentala ediție Perpessicius, autorul face un bilanț al anului abia încheiat și urări pentru noul an. Și de data aceasta, ziaristul menționează Elveția ca un exemplu demn de urmat de România, subliniind preocupările autorităților, care se îndreaptă mai mult spre trebuințele propriilor locuitori, consacrându-și ”puterile lor în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinlăuntru şi prosperităţii publice” și mai puțin sunt preocupate de influențele conjuncturilor internaționale:

            ” Portugalia, Elveţia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia sunt ţări cari consacră puterile lor în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinlăuntru şi prosperităţii publice, fără a se nelinişti de cele ce se petrec dincolo de graniţele lor.” (”Ziua de mâine”[24], în ”Fântâna Blanduziei”, 1 ianuarie 1889)

Alpii în opera lui Eminescu

        Eminescu evocă în două dintre cele mai cunoscute poezii ale sale Munții Alpi, prezență emblematică a Țării Cantoanelor. În poemul ”Împărat și Proletar” poetul amintește de ”munții cu frunțile de gheață”, loc în care unii petrec, plini de plăcere, întreaga lor viață, sorbind din cupe ambră, fie vară, fie iarnă.

   ”Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.”

         O altă strofă, de data aceasta reprodusă din ”Memento mori (”Panorama deșertăciunilor”) prezintă un fabulos tablou de basm al acelorași munți Alpi, plini de stânci și bolți de codru verde, unde sănii coboară în șuvoi de pe culmi cu fruntea ninsă, aflate deasupra norilor:

”De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,

De prin bolți de codru verde, de prin stâncile suspinse,

Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în șivoi;”

         Textele acestea au o semnificație profundă, fiindcă prezintă modul în care imaginația lui Eminescu acoperă realitatea, propunând cititorului mirajul unei călătorii fantastice, pe tărâmuri nevizitate.

         Școlit printre străini, de la o vârstă  fragedă, colindând de timpuriu pe meleaguri românești ori ținuturi depărtate, în tumultoasa și nefericita sa viață, Eminescu nu a lăsat aduceri-aminte, descriind drumurile străbătute și nici gânduri personale în privința celor văzute.

         Din scurte și fulgurante notații, răspândite ici și colo pe pagini de manuscris, sau din șirul de epistole trimise unor amici[25], aflăm totuși neașteptate opinii cu privire la țări, orașe, oameni și întocmiri sociale.

Dar, de cele mai multe ori, nu experiența personală ci imaginația sa este aceea care ne plimbă prin Egipul faraonic, în cetatea Ninive, apoi în Grecia, în nordul înghețat, la Veneția[26], din vârfuri de munte, până în adâncul mării.

         Tablourile descriptive din poemele și proza eminesciană reprezintă modul propriu de a percepe lumea, descrisă mai mult din cărți și lecturi, decât din experiențe pesonale.

 Eminescu nu vede cu ochi bun musafirlîcul cu orice preț (COÛTE QUE COÛTE), excursia de plăcere, ca aflare în treabă. De asemenea, nu este un vântură-țară, efemer și  superficial și nici un plimbăreț ageamiu, suficient de ignorant, încât să orbecăie în neștire și neștiință. De aici și reticența poetului față de hotărârea lui Maiorescu de a-l trimite, însoțit de Chibici, într-o excursie în Europa.

În celebra scrisoare de îmbărbătare, trimisă de Maiorescu lui Eminescu, în februarie 1884, criticul îi face acestuia o invitație: o excursie în Alpi !

”Chibici pleacă poimâine duminică la Viena şi va fi dar luni la 4 ore la D-ta la Ober-Döbling, precum ţi-am telegrafiat alaltăieri. El vine pentru ca, în înţelegere cu dr. Obersteiner şi dupa sfatul lui, să te scoată din Institut şi să facă împreuna cu D-ta o excursiune de vreo 6 săptămâni spre sudul Alpilor, poate până la Venezia, Padua sau Florenţa. Are mijloace băneşti pentru aceasta precum şi — se-nţelege — pentru împrospătarea garderobei D-tale, care va fi stat şi ea ca-n vis în aceste 7 luni.”

Aparent, Poetul creează impresia că îi priește calitatea de voiajor solitar. Să ne reamintim că singuratic s-a aflat și în hotelul d'Angleterre  la Constanța, sau la Balta Liman, unde mimează chipul unui pacient răbdător, războindu-se cu plictiseala, într-o stabiliment de lecuire a beteșugurilor, aflat pe țărmul  Mării Negre, lângă Odessa.

 La Rusciuk, Eminescu este client  de ocazie, nerăbdător să cumpere tabac  și cărțulii, în schimb, la Milano,  rătăcește hai-hui, cu mintea istovită, fără-țintă, fără căpătâi,  o zi întreagă,  apoi, răgaz de trei săptămâni, își domolește neastâmpărul,  străbâtând în lung și-n lat pavelele străzilor din Florența, capitala Toscanei, burgul  lui  Dante, Michel-Angelo, Machiavelli, Benvenuto Cellini, adică orașul artiștilor, muzeelor, biblitecilor, palatelor din vremea Renașterii și a monumentelor.

Elveția - popasuri eminesciene

Bustul poetului Eminescu, de la Vevey, pe malul lacului Leman, a fost realizat de artista Andreia Bove. Lucrarea acesta este una dintre puținele statui dedicate lui Mihai Eminescu, aflate în străinătate. Acest monument are și o altă semnificație simbolică, desigur: împlinește dorința lui Eminescu, exprimată în poezia ”Mai am un singur dor”, de a se odihni, în veșnicie, la malul mării și, în același timp, somnul să îi fie vegheat de astrul nopții, alunecând prin vârfuri lungi de brad. Mare și munte, într-o simbioză neașteptată !

 Într-adevăr, Lacul Leman (Geneva), cel mai întins din Europa Occidentală, este o mare în miniatură, având 73 km lungime şi 14 lăţime, fiind totodată cel mai mare lac alpin, întinzându-se pe o suprafaţă de 581 de kilometri pătraţi:

”Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

............................

Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture creanga.”

      Tezaurul epistolar eminescian păstrat într-o bancă din Elveția.

În anul 2000, apărea la Iași un volum monumental[27], conținând scrisori inedite, aparținând lui Eminescu și Veronicăi Micle.

Meritul publicării acestei comori revine Christinei Zarifopol-Illias, profesoară la Indiana University, a cărei mamă, Maria Economu (căsătorită Zarifopol) a fost prietenă cu Ana Maria Grigorcea – Messeri, soția omului politic italian Girolamo Messeri, strănepoata Veronicăi Micle[28].

Aceste inestimabile scrisori eminesciene au fost păstrate neatinse, decenii întregi, într-un seif din Elveția[29]. În acest fel, Țara Cantoanelor a devenit păstrătoarea celei mai valoroase colecții de manuscrise eminesciene, după cele aflate la Academia Română.

 Eminescu purta un ceas creat de un elvețian

Se pare că poetul purta un ceas marca Breguet, extrem de valoros. Prin amanetarea lui, poetul reușea să supraviețuiască, de la o lună la alta. Or, creatorul acestei mărci era un faimos elvețian, constructor de ceasuri: Abraham-Louis Breguet, născut în 1747 în orașul Neuchâtel. Astfel, timpul etern s-a oprit în mecanismul unui ceas elvețian.

Contribuții la biografia lui Eminescu

Svetlana Paleologu Matta – cetățean elvețian, născută în România, iubitoare a lui Eminescu, vede lumina zilei în București, la 22 august 1928, într-o familie cu origini multinaționale.

 Svetlana Paleologu Matta a dăruit bibliografiei eminesciene două lucrări fundamentale:  ”Eminescu și abisul ontologic”, respectiv ”Jurnal hermeneutic”, dedicate analizei articolelor scrise de Eminescu în ziarul ”Timpul”.

Amintim, totodată, interesul pentru cunoașterea biografiei eminesciene al doamnei Rodica Tharin, originară din România, stabilită cu decenii în urmă în Țara Cantoanelor, la Lausanne, Canton de Vaud, care a recuperat pagini memorabile dedicate lui Eminescu, scrise de Marcel de la Roman (Marcel Alfred Meiltz), autor aproape necunoscut în zilele noastre, dar care a jucat un rol cultural remarcabil  la cumpăna dintre veacuri, pe meleaguri moldovene.

Adăugăm și noi câteva detalii: La sfârșitul veacului al XIX-lea, apărea la Roman ”Pensionul german de fete”, cunoscut sub numele ”Pensionul Meiltz”. El fusese creat de Noel Didier Meiltz, francez de origine, profesor de limba franceză și fost director al Gimnaziului Roman Vodă. Instituția funcționa în casa primarului Costin Brăiescu, mort pe la 1900, pe care rudele defunctului o închiriaseră profesorului francez. Clădirea se află încă și astăzi, pe strada Tineretului, deși pensionul a dispărut, în perioada interbelică.

Noel Didier Meiltz obține cetățenia română în anul 1886, după cum ne anunță ziarele vremii : ”România liberă”,  anul X (nr. 2576), luni și marți, 3, 4 (15, 16), marte 1886.

DAN TOMA DULCIU

26.02.2016

---

[1] Textul este reprodus în lucrarea domnului N. Georgescu, ”Cartea Trecerii”, (vezi http://www.ziaristionline.ro/2011/01/15/reportaj-din-universul-la-moartea-gazetarului-eminescu-cel-mai-mare-doctrinar-al-nationalismului/)

[2]  Publilius Syrus, „Sententiae”, 269.

[3] scăpări din condei

[4] Fig. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. Din fr., lat. hiatus.

[5] Paradigmă= exemplu, învățătură, model, pildă.

[6] Elveția are trei limbi de împrumut (germana, franceza și italiana) și o limbă născută chiar pe acest teritoriu: retoromană (romanșă), vorbită în districtul Engadin, din cantonul Grison. O. Densușianu și N. Iorga au scris despre acest dialect atât de înrudit cu limba română.

[7] I. Pârscoveanu, Eminescu și cultura franceză, Cultura, nr. 172 - Ianuarie - Februarie 2016

[8] ”Timpul”, 27 aprilie 1880 Eminescu, Opere, Vol. XI, pp. 142-143;

[9] D. Gusti, ” Geografia generală a Europei......”, Iași, 1867, folosește termenul Svițera. În idiomurile europene, numele acestei țări este redat diferit: Suisse în franceză, Suiza în spaniolă, Svizzera în italiană, Switzerland  în engleză, Schweiz în germană, Elveția în Română și Greacă, Sveicaria în majoritatea limbilor slave. După cum se vede, românii folosesc un termen latin, derivat din numele anticei populații galice –Helvetii- care locuia această țară în trecut. În limba română se mai păstrează în prezent termenul șvaițer, definit drept ”cașcaval de Șvițera” (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929).

[10]   Eminescu, Opere, Vol IX, p.140

[11]  Eminescu, Opere, Vol.X,  p.130

[12] ”Curierul de Iași”, 26 noiembrie 1876

[13] Eminescu, Opere, Vol. IX, p. 222-223

[14] Dreptul internațional

[15] Eminescu, Opere, Vol IX, p. 237

[16] Idem, p. 237

[17] Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Dexon Office, București,  2014, Cap. XVI, Căpitanul Laurent, Londra, 1884.

[18] V. Alecsandri, ”Prietenii românilor” (https://ro.wikisource.org/wiki/Prietenii_rom%C3%A2nilor)

[19]  Eminescu, Opere,Vol. X,   p. 165

[20]  Eminescu, Opere, Vol. XI , p. 184-185

[21]  idem, Opere, Vol. XI, p. 269

[22]  Eminescu, Opere, Vol. XII, p.210.

[23]  idem, Opere, Vol. XII, p. 309

[24] Eminescu, Opere, Vol. XIII, p. 228

[25]  Adresându-se lui V. Burlă, în august 1885, Eminescu descrie  singurătatea unei stațiuni  la malul Mării Negre: ”Persoanele care sunt aici nu vorbesc decât rusește sau leșește… Astfel, deși nu tocmai vorbăreț de felul meu, sunt condamnat la un mutism absolut… Vântul și valurile lacului, cu freamatul lor neincetat, iată singurul acompaniament al zilelor și nopților care se scurg uniform și monoton, ca bătăile unui ceasornic de perete. Rogu-te, dar, să nu mă uiți aici, irosit printre ruși.” Ca urmare vorbea cu Rozalie în limba lui Schiller, fiica doctorului Iahimovici,  „îngeraşul", cum o alinta Eminescu,  cu Longe, „o poloneză blondă de toată frumuseţea",    citea din opera lui Heine , împrumutând un volum,  pe care îl găsi la medicul secund, sau răsfoia ziarul „Neue Freie Presse", adus cu multe zile întârziere de la Viena.

[26] ”S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri
Pătrunde luna înălbind păreţii”

Poezia este scrisă de Eminescu, pe când se afla la Viena, deci înainte să fi vizitat acest splendid oraș.

[27] ”Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”  Corespondență inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Polirom Iași, 2000.

[28] Ana Maria Grigorcea – Messeri, era fiica Graziellei Nanu (Grigorcea), nepoata Valeriei Micle Nanu-Sturza (căsătorită cu Neculai Nanu) și strănepoata Veronicăi Micle. Graziellei Nanu a fost soţia lui Vasile Grigorcea, ministru plenipotenţiar al României la Londra în vremea regelui Carol al II-lea.

[29] În anul 2000, aceste scrisori se aflau în păstrarea unei bănci din SUA. Unde sunt ele în prezent ?