Mihai Eminescu si Emilia Humpel

MIHAI EMINESCU ŞI EMILIA HUMPEL

 

P

rofesoara Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu şi soţul ei Wilhelm, au fost două dintre personalităţile de seamă ale Iaşului, care l-au apreciat şi stimat pe Mihai Eminescu şi l-au ajutat, cel mai mult, în perioada grea a suferinţelor sale, 1883-1889.

     La iniţiativa lui Maiorescu, Culianu, Melik, Paicu, Xenopol şi alţii se înfiinţează în Iaşi un institut de domnişoare, deschis la 1 septembrie 1872, cu scopul de a da fetelor o educaţie aleasă. Maiorescu îi face propunere Emiliei Humpel şi soţului acesteia să vină de la Braşov şi să preia conducerea acestui pension. Soţii Humpel acceptă propunerea şi pensionatul îşi începe cursurile încă în toamna anului 1872.

     Pensionatul normal ieşean se prezenta ca un complex şcolar, cu o clasă preparatoare, o diviziune primară, cu două clase, o diviziune secundară, cu trei clase, o diviziune superioară sau specială cu două clase şi cursul de pian, cu trei diviziuni. Limba de predare era franceza şi se predau în limba română, limba maternă, istoria şi religia. Lecţiile erau ţinute de cei doi directori, de profesori din diferite specialităţi ştiinţifice şi de învăţători pentru cursul primar.

Conducerea pensionatului normal de fete scoate şi un anuar, ,,Anuarul Pensionatului normal de domnişoare din Iaşi", încă din 1873, după primul an şcolar, în care expune principiile de organizare şi prezintă date privind componenţa corpului didactic şi procesul de învăţământ.

,,Curierul de Iaşi" face o largă publicitate pensionatului şi insistă asupra importanţei pe care o avea ca instituţie de învăţământ în peisajul cultural ieşean: „Înfiinţat, cum se ştie, de  către Asociaţia Institutului Academic, sub direcţia d-nei Emilia Humpel, acest pensionat românesc [trece] cu începerea anului şcolar curent sub exclusiva sa administraţie. Acum, după câte aflai, din izvor pozitiv, d-na Em. Humpel ar fi în vorbă cu vechii asociaţi, proprietarii casei Millo, pentru ca să cumpere (Curierul de Iaşi- 11 august 1876).

    

                 Pensionul de fete din Iaşi condus de Emilia Humpel

   Poetul Mihai Eminescu i-a cunoscut bine pe soţii Humpel, deoarece ca revizor şcolar a participat la unele examene şi a controlat acest pension, apreciind pe cei doi dascăli şi modul cum era condus de sora lui Maiorescu. Într-un articol din ,,Curierul de Iaşi”, Eminescu apreciază că pensionul normal de fete din Iaşi este cel mai bun din România, similar celor din străinătate.

   Soţii Humpel l-au ajutat mult pe Eminescu, în perioada 1884-1886, când poetul era bolnav, trăia şi lucra la Iaşi, au strâns fonduri băneşti şi i-au trimis poetului, în anul când acesta locuia la Botoşani, împreună cu sora sa Harieta, 1887-1888. În perioada de boală a lui Eminescu, Emilia Humpel a pistonat permanent pe fratele său Titus, ca poetul să fie tratat în cele mai bune spitale din străinătate, să i se asigure mijloacele de trai, apoi să i se găsească o ocupaţie utilă şi să fie protejat. Soţii Emilia şi Wilhelm Humpel au fost prieteni devotaţi lui Eminescu, ajutându-l în cele mai grele momente din viaţa sa.

     De la Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu, ne-a rămas o corespondenţă formată din 16 scrisori, unde găsim informaţii importante privitoare la M. Eminescu, din perioada sa de boală. Aceste importante epistole au fost scrise şi destinate Emiliei Humpel de către: Mite Kremnitz (8), Clara Maiorescu (3), Livia Maiorescu (1), Titu Maiorescu (2) şi două sunt ale ale Emiliei către soţul ei Wilhelm, aflat în străinătate.

     Cu toate că unele din scrisori sunt fragmente, ele conţin informaţii importante privitoare la boala lui Eminescu, din perioada 1883-1884.

     Într-o scrisoare, Clara Maiorescu scrie despre Eminescu, internat la sanatoriul lui Şutzu:,,Privitor la Eminescu (îţi comunic că), alaltăieri a fost Rosetti la Soutzo, i-a făcut şi lui bună impresie acest om ca şi institutul său şi el i-a repetat lui Soutzo că ,,Fur Eminescu nichts geschont wird” (nicio economie nu se face, când e vorba de Eminescu). Mâine îi voi scrie lui Soutzo; de vrei, îţi voi da veşti despre el (despre Eminescu). De ar fi acestea de vreun folos!”

     Din această scrisoare, trimisă după internarea lui Eminescu la Şuţu, observăm că soţia lui Maiorescu era pusă la punct cu situaţia poetului, ştia că acesta era bine îngrijit, dar că speranţele de îndreptare erau îndoielnice (De ar fi acestea de vreun folos!). Cum de ştiau Maiorescu şi Rosetti că Eminescu nu se putea vindeca, deşi, trecuse puţin timp de la internare şi medicii nu-şi spuseseră încă cuvântul?  Era o decizie preconcepută al celor doi, care hotărau în privinţa lui Eminescu şi informau şi pe ceilalţi membri junimişti cu starea poetului.

    În această scrisoare şi în cea următoare, nu se face nici o referire la episodul de la cofetăria Capşa, cel de la palatul regal şi nici de episodul de la baia Mitraşevki, ceea ce ne duce la concluzia că ele nu au avut loc şi că internarea lui Eminescu s-a făcut din ordinul lui Titu Maiorescu. Episoadele de mai sus nu au fost invocate nici de vreo publicaţie a vremii, ci au fost povestite de Grigore Ventura, mult mai târziu.

    Un alt fragment de scrisoare a Clarei Maiorescu este după data de 15 august 1883, după vizita lui Matei Eminescu la Bucureşti:,,El nu recunoaşte pe nimeni, nu rosteşte o vorbă legată. E sguduitor, nicio urmă din ceea ce a fost. Băi calde îl liniştesc. Are un frate ofiţer, care e ţicnit, deunăzi a fost şi a vrut să-l scoată (de la Soutzo), şi să-l ia la ţară. Cum însă Eminescu e înscris de Titus, doctorul nu-l liberează decât după declaraţia acestuia. Natural că aceasta nu se poate întâmpla, decât la cererea tatălui, acesta însă n’a scris nimănui aici. Şi Wilhelm zice că e imposibil, că sărmanul trebuie să rămâie în cură medicală, că la ţară s-ar pierde cu totul. Burghelea, al cărui cumnat Cerchez a înnebunit, spune că aşa ceva de cumplit, ca la Eminescu, n’a văzut. Fiziceşte e de tot desfigurat”.

     Din acest fragment de scrisoare se desprind mai multe elemente:

     1. Eminescu a fost internat la cererea lui Maiorescu şi numai cu aprobarea lui el putea fi eliberat. Totuşi, legile prevedeau ca un bolnav mintal să fie internat numai dacă doi medici specialişti hotărau acest lucru şi cu aprobarea justiţiei. La Eminescu s-a încălcat legea şi a fost internat, la decizia lui Maiorescu.

      2. Lui Matei, fratele poetului nu i s-a dat voie să-l vadă pe bolnav, deşi era un membru de familie şi avea acest drept. Mai mult este făcut ţicnit. Probabil a avut o discuţie mai aprinsă cu Maiorescu, privitoare la îngrijirea fratelui său.

      3. După o lună şi jumătate de la internare Eminescu, ,,fiziceşte e de tot desfigurat”. Clara ştia acest lucru din discuţiile cu soţul ei, ea nevizitându-l pe Eminescu. Cum devenise Eminescu desfigurat? Ce i-au făcut în sanatoriu?

     În mod normal, Eminescu după internare trebuia să-şi revină, să fie tratat corespunzător şi să arate mai bine. Ce fel de tratament i s-a aplicat de ajunsese în asemenea hal?

     Scrisoarea Liviei Maiorescu, din 21 octombrie 1883, către Emilia Humpel, ne descrie momentul plecării lui Eminescu la Ober- Dobling şi este cea mai exactă descriere a acestui moment:,,Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi făcându-şi un ,,ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa:,,Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi acolo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză…A devenit ceva mai slab, ceea ce se vede cu deosebire la mâinile lui, reduse acum la mânuşiţe de copilaş, cu păstrare însă a gropiţelor. E palid, ras ca şi mai înainte, numai musteaţa-i lungă şi sprâncenele ciudat de stufoase. Unghiurile ochilor s-au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez. Expresia este de om obosit, nu mai e nimic din fixitatea ce o avea în ziua internării lui…Vocea-i şi râsul lui sunt exact ca mai înainte, când făcea mare haz de anecdote popeşti. Soutzo crede că nu prea e speranţă de îndreptare”.

     Ultima propoziţie din scrisoare dovedeşte că soarta lui Eminescu era pecetluită de către cei ce trebuiau să-l vindece. Această ipoteză, că Eminescu nu se poate îndrepta, era des vehiculată, de cei ce se ocupau de  soarta poetului, realitatea venind să-i contrazică după ce poetul fusese externat de la sanatoriul Ober- Dobling şi când acesta se simţea bine. Dar, această ipoteză, a lipsei speranţei de îndreptare, trebuia întipărită în conştiinţa celor ce-l cunoşteau pe Eminescu, viitorul lui profesional fiind astfel pecetluit. Eminescu nu trebuia să mai scrie publicistică şi mai ales să poată publica ceva.

     Întâlnirea de la gară a lui Maiorescu cu Eminescu a fost una rece, fără o discuţie ca între cunoscuţi, cu o încurajare din partea criticului şi a durat destul de puţin. Eminescu era în tren când Maiorescu şi fiica lui au venit la gară şi n-au vorbit decât cu Chibici- Revneanu, poetul spunându-le prin geamul deschis de o conspiraţie şi scuipând de câte ori, ceea ce demonstrează că poetul ştia cine l-a internat la balamuc fără voia lui şi motivele acestei internări.

     Trimiterea lui Eminescu la Ober- Dobling a fost luată de Maiorescu şi Rosetti, la insistenţele surorii sale, ceilalţi prieteni şi colegi ai poetului neştiind de această hotărâre şi , nici unul măcar, nu a participat la plecarea bolnavului la Viena. În mod normal ar fi trebuit ca măcar Slavici, Caragiale, inginerul Simţion şi vre-un coleg de muncă să-l conducă pe Eminescu la gară şi să-l încurajeze, dar nu a fost prezent decât Maiorescu şi fiica sa Livia, de la care ne-a rămas scrisoarea de mai sus.

     Maiorescu considera că ducerea lui Eminescu la Viena era de prisos, aşa cum se observă dintr-o altă scrisoare către sora lui, Emilia Humpel:,,Aşadar, eu ştiu că Eminescu a fost bine îngrijit la doctorul Şuţu şi mai ştiu că ducerea sa la Viena este cu totul de prisos. El a trecut din manie delirantă în acea de demenţă. Dar fiindcă erai de altă părere- şi-o ducere a lui Eminescu la Viena nu-i strică- ţi-am îndeplinit dorinţa fără împotrivire, după cum ţi-am spus-o deja la Iaşi (Scrisoare din 19/31 octombrie 1883). Cu tot verdictul său de ,,demenţă”, Eminescu îşi revine complet la Viena şi câţiva ani, poate lucra şi crea.

     Un alt fragment de scrisoare de la Clara Maiorescu, anunţa venirea lui Eminescu de la Viena: ,,Eminescu a hotărât, după cum scrie Chibici, să vie la Bucureşti, scrisoarea nu dă altă lămurire, însă dorinţa hotărâtă a lui Eminescu fiind să vie aici, se va face potrivit voinţei lui. Va locui deocamdată la un amic al său Simţion, cărţile şi manuscrisele lui, împachetate în lăzi, au fost duse acolo. E speranţă că se va lăsa convins pe urmă pentru Iassy”.

     Din scrisoare avem două informaţii importante: Eminescu voia să vină şi să se stabilească la Bucureşti şi nu la Iaşi şi că manuscrisele şi cărţile poetului erau depozitate la Simţion. Ulterior, ele au ajuns în posesia lui Titu Maiorescu, care nu le mai returnează poetului, la cerinţele acestuia, şi sunt predate, în 1902, Academiei Române. Probabil, lada poetului cu manuscrise şi biblioteca sa au fost mutate de la Slavici la inginerul Simţion, care avea o locuinţă încăpătoare. Ceasul lui Eminescu se afla în lada cu manuscrise şi a fost adus lui Eminescu de către Chibici, la rugămintea poetului. Este exclus ca ceasul de aur a lui Eminescu să fi fost luat de Matei, cum afirmă Maiorescu, acesta neavând acces la lucrurile fratelui său.  

     Următoare scrisoare către Emilia Humpel este trimisă de Mite Kremnitz în care ne descrie sosirea lui Eminescu de la Viena:,,Cu scrisoarea ta am fost astăzi la Regina, ea a cetit-o şi a promis să vorbească chiar astăzi cu ministrul, la Academie. Eminescu soseşte aici mâine sară, amicul său Simţion a pregătit o cameră pentru dânsul (invitaţia noastră a fost refuzată) şi domnii se duc fireşte cu toţii la gară ca să-l primească…Adese ori simt şi eu la fel, găsesc că Titus e lăsător, prea filosof; aş vroi să se puie mai mult suflet în această chestie spre a salva sufleteşte pe Eminescu. Titus zice că-i zadarnic. Dar vezi că de cele mai multe ori a avut Titus dreptate in vieaţă, iar nu noi femeile. Afară de aceasta, nu mă pot aştepta- vai!- la prea mult din partea Reginei; nu e ca la un ministru, care semnează un decret şi atunci lucrul e soluţionat. Toţi au fost împotriva venirii aici a lui E. El e amarnic de supărat pe Titus, fiindcă i-a publicat poeziile, apoi aici s-a întâmplat izbucnirea boalei, iar E. vrea şi acum sunt bucuroasă că-i pot spune personal, cât de fericiţi sunt toţi”.

      Din această scrisoare observăm că Mite Kremnitz încearcă să intervină pe lângă regină să-i poată asigura lui Eminescu un loc de muncă, să aibă cu ce trăi, deşi, acest lucru nu se putea face uşor. În schimb Maiorescu era mai puţin interesat şi era în continuare sceptic că Eminescu se va însănătoşi. Partea feminină a prietenilor lui Eminescu a dat dovadă de mai multă grijă şi afecţiune faţă de Eminescu decât prietenii şi colegii săi junimişti.

      Un alt element care se desprinde din scrisoare este că Maiorescu şi ceilalţi junimişti, nu doreau ca Eminescu să rămână în Bucureşti, ca nu cumva să se apuce de scris şi să publice ceva, care să le aducă neplăceri din partea guvernanţilor şi politicienilor. Îl voiau plecat cât mai departe de Bucureşti.

      Mite spune că Eminescu era foarte supărat pe Maiorescu fiindcă i-a publicat poeziile, dar adevărul este că acesta era supărat pe faptul că-l internase într-un ospiciu de nebuni, unde a fost tratat de o boală pe care n-o avea, distrugându-l fizic şi psihic. La plecarea spre Viena, Eminescu a manifestat aceeaşi atitudine reticentă faţă de Maiorescu şi atunci cartea de poezii încă nu fusese publicată.

     După plecarea lui Mihai Eminescu la Iaşi, Titu Maiorescu scrie surorii sale  şi-o asigură că poetul are asigurată o sumă de bani, necesară traiului zilnic:,,Dragă Emilio, Potrivit îndemnului meu, Socec trimite azi lui Missir peste 600 de franci pentru casa de întreţinere a lui Eminescu. Banii sunt din vânzarea poeziilor. Pentru 8 Mai până la 8 iunie aţi şi primit banii; cu aceşti 600 e asigurată întreţinerea până la 8 August. Între timp merg contribuţiile înainte.

     Ajung 280 de franci pe lună? Nici vorbă că e lesne de mărit suma, dacă găsiţi aceasta nimerit.

     Primul proiect cu numirea pro-forma a lui Em. ca bibliotecar, contra căruia te-ai pronunţat aşa de hotărât, era singurul lucru cu putinţă cu actualul ministru (P.S. Aurelian). O numire serioasă cu salariu e pentru moment nerealizabilă. Cu vremea, da.

     De ce nu face nimic Regina, de ce şi de ce?

     Da, de ce!

     S-a dat aceasta destul a înţelege şi ei, şi Regelui, şi guvernului.

     Tocmai că nu se poate face ceva decât atunci, când poţi face singur.

      Ca să-ţi explic, care-s piedicile, e zadarnic.

      Verbal odată despre aceasta.

      Deocamdată e un punct câştigat acesta, că existenţa materială a lui Eminescu este asigurată pe timpul cât are nevoie.

       De altfel, l-am putut îndupleca pe ministru să-i dea o misiune oficială (gratuită) la Iaşi, anume de a cerceta documente (împreună cu Burlă). O şi fi primit adresa, sau îi va veni curând.

       La apropiata schimbare a ministrului, Eminescu va fi numit, fără îndoială, la Iaşi într-un post plătit de Stat” (Scrisoare din 5/17 mai 1884).

     Este o scrisoare cu multe informaţii importante, privitoare la perioada de timp după ce Eminescu a plecat la Iaşi. Ca poetul să rămână acolo, Maiorescu face tot ce îi stă în putere ca Eminescu să aibă asigurate mijloacele de trai, pentru cele 5 luni de zile, după care va fi numit subbibliotecar. Prima sumă de 600 lei este din munca sa, recompensă pentru primul volum de poezii, scos de editura Socec, în decembrie 1883.

      Observăm că Regina, Regele şi guvernul nu fac nimic pentru ajutorarea lui Eminescu, consecinţă a criticilor sale de la Timpul. Nici Maiorescu nu poate spune în scrisoare care sunt adevăratele motive, din teama de a nu fi aflate şi de alte persoane.

     Cinci luni de zile lui Eminescu nu i se asigură nici un fel de activitate la Iaşi cu excepţia celei de cercetător a unor documente, aflate la biserica Sf. Nicolae, activitate de care poetul n-a fost încântat. Dar, el îşi caută singur o slujbă, predând statistica şi geografia la Şcoala Comercială din Iaşi, pentru care era retribuit cu 252 lei pe lună.

     Într-o scrisoare din 27 septembrie 1884, Maiorescu o informează pe Emilia Humpel că Eminescu a fost numit subbibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi:,,Eminescu e numit subbibliotecar, el însuşi a consimţit să accepte acest post.

     Ceea ce s-a scris şi se scrie în ziare referitor la mine, din punct de vedere politic, e născocire sadea.

      Nu mă gândesc şi nu m-am gândit nici la Domeniile Coroanei, nici la Legaţia din Berlin, nici la un Minister, sunt şi rămân avocat particular şi cel mult voiu vedea de se află undeva în ţară un număr de alegători prostuţi, care să-mi acorde din nou aşa zisa lor încredere pentru Cameră. Atunci m-aş vedea iar deputat”.

      La sfârşitul lunii septembrie 1884 (24 septembrie), Eminescu e numit subbibliotecar prin decret Domnesc.

      Din scrisoare se observă modestia lui Maiorescu, care nu se aştepta la funcţii înalte în stat, cu toate că el devine ministru şi este ales şi deputat. Dacă Maiorescu ar fi ştiut că această scrisoare va deveni publică, cu siguranţă nu ar fi scris că alegătorii sunt prostuţi şi nu ştiu să aleagă. Aşa erau trataţi alegătorii în acele timpuri, când promisiunile electorale erau simple vorbe.

     După sosirea lui Mihai Eminescu la Iaşi, Emilia Humpel s-a interesat îndeaproape de soarta poetului, căutând să-l ajute material şi moral, aşa cum se observă dintr-o scrisoare, trimisă lui Titu Maiorescu, pe 30 aprilie 1884:,,El se simte tot timpul bine, poate chiar mai bine ca înainte. Apăsat mai este, fireşte! Pesimismul său se dovedeşte a fi încă o probă de sănătate a judecăţii lui”. Se vede clar, din afirmaţiile Emiliei Humpel, că Mihai Eminescu era într-o stare de sănătate bună, aşa cum fusese înainte de boală.

     Ultimele două scrisori sunt din luna iunie 1889, în care Emilia Humpel îl înştiinţează pe soţul său Wilhelm, aflat în străinătate, despre moartea şi înmormântarea lui Eminescu. În scrisoarea din 18/ 30 iunie 1889, Emilia Humpel spune:,,Am însă o dureroasă veste pentru tine. Eminescu a murit alaltăieri. Acum necroloage în toate ziarele, acum îl înmormânteză pe cheltuiala Statului, etc. Şi cât a trăit, de abia i se putea asigura traiul. Parcă i-aş avea în faţă cadavrul; trebuie să fi revenit la frumuseţea de altădată, pentru că o fi dispărut anormala-i grăsime în urma ultimelor suferinţe”.

     Din scrisoare se poate deduce că Mihai Eminescu a murit pe 16 iunie 1889. Mai aflăm că el a fost îngropat pe cheltuiala statului, deşi, banii de înmormântare au fost decontaţi mai târziu. Emilia Humpel susţine şi ea că Eminescu, cât a trăit, de abia i se putea asigura traiul şi, mai ales, în perioada bolii sale. Referitor la aspectul lui Eminescu, după moarte, Emilia Humpel se înşela, Eminescu arătând foarte rău, mai ales după autopsie şi bandajarea capului într-o pânză neagră, tras la faţă şi chinuit de suferinţă.

    Din scrisori se observă afecţiunea familiei Humpel faţă de Eminescu şi grija pentru soarta poetului.

     Ultima scrisoare a Emilie Humpel, din 22 iunie 1889, către soţul său, descrie ultimul drum al poetului, la cimitirul Bellu, unde a fost îngropat sub un tei în floare. Lăsăm scrisoarea să vorbească, în încheierea acestui şir de scrisori, importante pentru biografia lui Eminescu, din perioada anilor de suferinţă:,, Titus mi-a scris despre înmormântarea lui Eminescu şi mi-a trimis o frunză de teiu luată de el pentru noi de pe sicriu. Deoarece teiul ,,sfânt”, ,,dulce”, ,,fermecător” a fost aşa de mult cântat de Eminescu, s-a împodobit sicriul cu o ghirlandă de frunze de teiu. Solemnitatea a fost înălţătoare, organizată fiind în toate amănuntele de oameni inteligenţi şi de amici profund devotaţi. Participarea pare să fi fost colosală. Cogălniceanu, Lascăr Catargiu, Lahovary, Th. Rosetti şi o mulţime de oameni de samă urmară sicriul pe jos cu capul descoperit până la cimitir. Acest fel de amănunte îl am din ziare. Cuvântările funebre sunt poate cele mai frumoase din cele ce s-au rostit vreodată aici. Ca muzică era numai corul mitropolitan, care a cântat în biserică era unul compus pentru o poesie a lui Eminescu ,,Am un singur dor”, una din cele mai minunate. Groapa din cimitirul Bellu i s-a săpat sub un teiu”.

   Bibliografie:

 1.C. Meissner- Despre T. Maiorescu, mareşal Averescu şi M. Eminescu- Convorbiri literare, număr jubiliar, 1927

 2. George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu- Editura Junimea, 1977

Nicolae Iosub- Botoşani, 30 martie 2016