MITUL EMINESCU – MIT REPER AL MATRICEI IDENTITARE ROMÂNEŞTI
Profesor Gheorghe BUCUR, Tulcea
Toate popoarele au mituri, au
nevoie de mituri, care să le definească statutul identitar şi, ca urmare, şi-au
creat din diverse perspective, de-a lungul timpului, mituri originale
specifice. Sunt binecunoscute bogăţia şi diversitatea mitologiilor unor popoare
precum amerindienii, incaşii, chinezii, indienii, sumerienii, egiptenii, arabii,
etruscii, evreii, grecii, italicii, germanii, dacii şi mulţi alţii.
Potrivit Dicţionarului de terminologie literară (Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1970, p. 215) mitul este
o „legendă sau povestire alegorică
anonimă, de origine populară, despre timpurile fabuloase sau eroice pe care
istoria nu le luminează deplin.” De-a lungul timpului conceptul de mit a
cunoscut în viziunea cercetătorilor mai multe semnificaţii, evoluând de la
epocă la epocă. Pentru Platon, mitul era o o naraţiune care nu convinge iar
pentru Aristotel o „structură narativă”[1].
Dacă în sec. al XIX-lea mitul era văzut ca o „fabulă”, o „ficţiune”, o
„invenţie”, cercetătorii din sec. al XX-lea au acceptat sensul dat de
societăţile arhaice drept istorie adevărată, sacră şi exemplară.
Văzând în el „o realitate
culturală extrem de complexă”, Mircea Eliade consideră că „mitul povesteşte o
istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial,
în timpul fabulos al «începuturilor»… E aşadar întotdeauna povestea unei
«faceri».”[2]
Dincolo de funcţia lui cognitivă, care reflectă nivelul cunoaşterii la care a
ajuns în acel moment colectivitatea care i-a dat naştere, Eliade evidenţiează funIcţia lui „etică,
modelatoare”[3],
educativă şi formativă: „mitul înfăţişează modele pentru comportarea omenească
şi prin însăşi aceasta conferă existenţei semnificaţie şi valoare.”[4]
Vorbind despre personajele lor (supranaturale), Eliade precizează: „Miturile
relevează aşadar activitatea lor creatoare şi dezvăluie sacralitatea (sau numai
caracterul «supranatural») operelor lor.”[5]
Cu timpul, unele personalităţi reale, biblice, istorice, legendare,
culturale au fost mitizate, căci, prin
activitatea lor creatoare exemplară, au
devenit „modele pentru comportarea omenească”[6].
Pentru români, George Călinescu
identifică în Istoria literaturii române
de la origini până în prezent[7]
patru mituri fundamentale: al etnogenezei – legenda Traian şi Dochia, mitul existenţei specifice (pastorale) – balada Mioriţa, mitul muncii şi creaţiei, al
jertfei pentru zidire – balada Mănăstirea
Argeşului, mitul erotic –legenda Zburătorul,
la care a fost adăugat, mai târziu, şi
cel al morţii, al „marii călătorii” – Cântecul
Bradului. Pe lângă acestea se disting o serie de mituri
specifice, între care miturile sacre, istorice, religioase, precum şi cele
culturale, artistice, literare, ştiinţifice, concretizate în opera unor
personalităţi deosebite: Ciprian Porumbescu, Costantin Brâncuşi, B.P. Hasdeu,
Nicolae Iorga, Mircea Eiliade, Eugen Ionescu, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Emil
Racoviţă, Ana Aslan şi mulţi alţii.
Între personalităţile naţionale
în jurul cărora s-au închegat un adevărat cult şi autentice structuri mitice se
află şi Mihai Eminescu, perceput în opinia
publică românească şi reţinut în mentalul nostru colectiv (chiar şi de către adversarii
lui din trecut sau din prezent) drept un mit de primă mărime şi adâncă
semnificaţie. Mihai Eminescu ocupă un loc aparte şi are o valoare fundamentală, deoarece el, ca individualitate,
opera lui artistică şi activitatea lui civică, definesc şi exprimă, complex şi
remarcabil, matricea stilistică identitară românească.
Ca
personalitate, Eminescu este reprezentativ pentru naţia română. Luând în
considerare valorea operei lui, este
explicabilă atunci încercarea altor culturi chiar de a şi-l „însuşi”.
În capitolul final („Masca lui
Eminescu”) al monografiei Viaţa lui Mihai
Eminescu, din 1932, criticul G.
Călinescu face observaţii de fizionomie
etnică de o valoare excepţională.
Privind chipul poetului din fotografiile de la 19 ani, 28 ani şi 34 de
ani şi apoi „masca nietzscheeană” din ultimii ani, i se pare că „omul cel
adevărat răsuflă aievea”[8], adică descoperă esenţa
personalităţii sub diferite „măşti”, date de imaginile de la diferite vârste. Trage,
apoi, o concluzie neaşteptată privind tipul uman pe care îl reprezintă poetul:
„Eminescu era un român (verde) de tip
carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal
şi în Modova-de-Sus sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai
aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun
lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în
malurile cu copaci bătrâni.”[9](s. n.) Apare, astfel, indirect sorgintea
lui dacică. Şi, ca o consecinţă, îi face un succint portret moral, subliniind
altruismul său, adânca lui dragostea de
ţară, enunţându-se statutul de reprezentant al neamului său: „El avea ca atare
un suflet etic … Nu nutrea nicio aspiraţie pentru sine, ci pentru poporul din
care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ.”[10]
Legătura cu trecutul naţional, cu
tradiţiile româneşti, cu glia străbună dezvăluie la Eminescu o dimensiune fundamentală a viziunii sale despre viaţă şi
creaţie.
Semnificativă este şi afirmaţia
întemeietorului sculpturii mondiale moderne, Constantin Brâncuşi, care,
referindu-se la condiţia sa de neam, spunea cu mândrie: „Noi ăştia suntem daci în munţi”.
Apartenenţa unei personalităţi la
o comunitate etnică şi spirituală se manifestă, practic, în patru componente
generale: mai întâi, în modul în care se
„vede” pe sine, în al doilea rând, în
manifestările concrete civice şi social-politice, apoi în aspectele
creaţiei sale şi, în al patrulea rând, în felul în care este percepută de
publicul larg sau de lectorii specializaţi.
În cadrul discuţiei, capătă o importanţă
deosebită modul în care se autodefineşte Eminescu în 1876: „Fiţi voi romunculi,
simt în mine dacul.” (într-o variantă
a poeziei Ai noştri tineri). Aşadar,
scriitorul se autocaracterizează drept dac, adică din neamul strămoşilor
noştri, „cei mai drepţi şi vitezi dintre traci” (Herodot).
În activitatea lui civică şi
social-politică se regăsesc marile idealuri ale poporului nostru în timp. El se
distinge în cadrul Societăţii „Carpaţii”, în 1882-1883, prin susţinerea
hotărâtă a proiectului etno-politic-statal „Dacia Mare”, văzut ca proiect major de renaştere naţională. Din
acest motiv, este considerat de cancelariile unor imperii învecinte un inamic
periculos iar serviciile secrete austro-ungar şi ţarist elaborează planul
înlăturării lui din viaţa publică, plan dus la îndeplinire cu ajutorul lui T.
Maiorescu; este internat forţat la 28 iunie 1883 la spitalul doctorului Şuţu şi
supus unui tratament distrugător, care-i va aduce, după şase ani de chinuri,
moartea, devenind, cum afirmă istoricul Aurel David, „prima jertfă politică pe
altarul Daciei Mari”[11]
iar Gh. Gavrilă Copil îl consideră „martirul românilor cu aură de sfânt.”[12].
Creaţia
artistică eminesciană dezvăluie un scriitor de largă cuprindere, de o
extraordinară profunzime ideatică şi de o autentică perfecţiune a limbajului
artistic.
În
poezie, Eminescu este văzut mai întâi, atât în literatura română, cât şi în cea
universală, ca poet al iubirii, apoi „bard naţional”, deci patriot, şi poet
reflexiv, filozofic. Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Rmânie, Epigonii, Floare albastră,
Luceafărul, Atât de fragedă, Odă (în
metru antic), Scrisorile, Glossă, La steaua, Mai am un singur
dor, Trecut-au anii, Mortua est, Memento mori sunt texte de referinţă, care îl situează în ipostaza
de „ultimul mare poet romantic european”, cum îl definea Zoe
Dumitrescu-Buşulenga. Rosa del Conte îşi
intitulează semnificativ cercetarea despre poet Eminescu sau despre absolut[13].
Vizând perspectiva estetică, T. Arghezi îl consideră „sfântul preacurat al ghiersului
românesc”.
Prin basmul
Făt-frumos din lacrimă, nuvelele Cezara şi Sărmanul Dionis sunt evocate mituri naţionale şi universale, ca şi
filozofii moderne, aparţinând lui Kant sau Schopenhauer, în structuri narative
de mare frumuseţe artistică.
Teatrul,
cuprinzând piese nedefinitivate (Decebal),
ca şi multe din poeziile postume (Memento
mori, Sarmis, Odin şi poetul etc.) evocă mai ales trecutul îndepărtat,
dacic în special. Scriitorul Eminescu este om al timpului său, al universului
naţional, în opera lui cuprinzând şi problematica generală a umanităţii. Baza folclorică şi istorică, mitologică şi
filozofică i-au asigurat o largă audienţă în publicul românesc de-a lungul
timpului, orice vârstă regăsindu-se în preocupările, gândurile, trăirile,
idealurile şi aspiraţiile ei în creaţia lui. Este un poet naţional şi
universal, cum au arătat, între alţii, G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Amita Bhose, Rosa
del Conte.
În publicistica eminesciană se dezvăluie gândirea
„poetului polemic”, mai ales în activitatea de la ziarul bucureştean Timpul (1877-1883), unde societatea este
prezentată într-o viziune critică,[14] similar Scrisorilor ori Glossei. Imaginea
„prezentului mişelit”, confruntată cu aceea de glorie, mândrie şi demnitate de
pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi, mai ales, a lui Decebal, a cărui lecţie de
demnitate se va perpetua până astăzi, îl va nemulţumi profund şi va considera
că întreaga noastră societate trebuie reformată dintr-o perspectivă valorică. Şi această
perspectivă valorică nu putea fi decât cea dacică. Aşa se face că, în 1881, va enunţa
clar: „În România totul trebuie dacizat oarecum de-acum înainte.”[15] Aşadar, modelul valoric dacic era, în aceste condiţii,
unica soluţie.
Problema
este dacă el rămâne şi în prezent în rândul personalităţilor mitice. Pentru
aceasta să revenim la cele două condiţii esenţiale, formulate de Mircea Eliade:
(1) „activitatea lor creatoare exemplară” şi (2) au devenit „modele pentru
comportarea omenească”, şi să analizăm dacă opera lui Eminescu le respectă.
Creaţia literar-artistică eminesciană este, fără putinţă de tăgadă, exemplară.
Dovadă stau nu numai prestigiul de care s-a bucurat în rândul publicului larg, răspunzând
sensibilităţii omului simplu, în timp, dar şi definirile superlative formulate
de iluştri oameni de cultură români sau străini, critici şi istorici literari. Semnificative
sunt sintagmele „poetul naţional” şi „poetul nepereche” ale lui G. Călinescu
sau „expresia integrală a sufletului românesc”
a lui N. Iorga ori „omul deplin
al culturii româneşti” a lui Constantin Noica şi „românul absolut” a lui Petre
Ţuţea, pentru a aminti doar câteva
dintre caracterizările cele mai cunoscute.
Clericul Ilie Cristea (viitorul
patriarh, Miron Cristea, al Bisericii Ortodoxe Române), care îşi lua în 1895 doctoratul
la Universitatea din Budapesta cu teza Viaţa
şi opera lui Mihai Eminescu şi care
îl numise primul „luceafărul poeziei
româneşti”, enunţa marea influenţă a poetului: „Înrăurirea lui Eminescu asupra
întregii clase culte române din timpul nostru, mai ales asupra tineretului,
este întru adevăr mare…a devenit un fel de idol al întregii românimi.”[16]
Fenomenul epigonismului
eminescian, care se manifestă intens după momentul înbolnăvirii poetului ca
urmare a unui tratament nepotrivit (1883) până spre Primul Război Mondial (1918),
este o dovadă concretă a seducţiei versului lui. Al. Vlahuţă, prietenul mai
tânăr al lui Eminescu, el însuşi prins în plasa acestei seducţii, va simţi
nevoia să intervină, rostind în 1892 la Ateneul Român conferinţa Curentul Eminescu, pentru a opri valul
de imitatori, „Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite”, cum îi
numeşte chiar Vlahută în poezia Unde ni
sunt visătorii, citită la sfârşitul expunerii. De o deosebită importanţă
este faptul că mari scriitori de mai târziu, precum O. Goga, G. Bacovia, L. Blaga, N. Labiş şi mulţi alţii au debutat
sub influenţa lui Eminescu, evoluând apoi către o formulă originală.
Într-o
lucrare bine documentată, Mihai Eminescu, românul absolut,[17]
istoricul Lucian Boia, prezentând „facerea şi desfacerea unui mit”, distinge,
în naşterea şi evoluţia mitului eminescian, două grupe de detractori: primii,
din timpul vieţii lui Eminescu, între care se evidenţiau Petre Grădişteanu,
Aron Densuşianu şi Al Grama, îl atacau din varii motive, iar al doilea grup, în
zilele noastre, când revista Dilema,
prin publicistul Cezar Paul-Bădescu, deschide în 1998 Cazul Eminescu, pe motivul învechirii operei poetului. Paul-Bădescu face o mărturie din adolescenţă:
„Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine…poetul
însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu dangăt
spart”[18].
Politologul Cristian Preda afirmă răspicat: „Eminescu trebuie contestat şi
demitizat.”[19]
iar „Marius Chivu, tânăr abia ieşit de pe băncile şcolii (devenit între timp un
apreciat scriitor şi critic literar [?!?]) … spune pe şleau: «elevii fug când
aud de Eminescu»; este «nu ignorat, ci urât de elevi».[20]
Politologul C. Preda şi-a format o anumită concepţie, care ni se pare nu
numai curioasă, dar, cert, exagerată. Cei doi adolescenţi, Paul-Bădescu şi
Marius Chivu, ajunşi unul în publicistică şi al doilea în literatură şi critică
literară, trebuie priviţi cu înţelegere psihologică. Un alt argument adus de
Lucian Boia este părerea lui Dan Alexe, care afirmă superior şi ultimativ: „Mai
terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari!”[21]
Dacă observăm că îndemnul este luat din voluminoasa carte (354 p.) a acestuia, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti
(Ed. Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 337), tragem concluzia că L. Boia a folosit
părerea unui autentic „rătăcit” de pe la Bruxelles.
Dacă
Eugen Simion, critic de prestigiu din generaţia vârstnică, admirator al lui
Eminescu şi în calitate de preşedinte al Academiei Române a girat, după o
propunere făcută cu ani în urmă de C.
Noica, fotocopierea celor 14.000 de p.
ale manuscriselor eminesciene, astfel încît oricine să poată avea acces într-o formă modernă şi eficientă la
textul originar eminescian fără nici un fel de oprelişti, este privit cu reticenţă
drept un conservator, Nicolae Manolescu, un coleg de generaţie cu primul şi care
consideră inutilă această fotocopiere, deoarece „Literar, nici un rând din
aceastea nu prezintă vreun interes”[22],
este văzut de L. Boia ca un cercetător care „pledează pentru «despărţirea» de
Eminescu în sensul unei abordări critice şi selective”, sugerându-se postura
modernă a acestuia.
Dl. Boia
este nemulţumit de cercetările, ca şi de lucrările prezentate în cadrul
Sesiunii de comemorare a 125 de ani de
la moartea poetului din cadrul Academiei Române din 2014, privind aspecte
ştiinţifice din opera antumă şi manuscrisele poetului, căci susţine, nu fără
umor, „problema de discutat ar fi locul lui Eminescu în literatură, nu printre
astrofizicieni.”[23]
Nemulţumit este şi de faptul că Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul BOR,
în loc să abordeze o temă despre religiozitatea poetului, a dezvoltat tema Mihai
Eminescu-patriot român şi om universal,[24]
ieşind astfel din sfera profesiei sale. O problemă asemănătoare i se poate pune
şi istoricului Boia: Ce „caută” în literatură, ocupându-se de Eminescu şi nu
de, să zicem, domnitorii români? Dar nu o punem, căci, vorba domniei sale, este
libertate. Fiecare vorbeşte şi scrie despre ce vrea.
L. Boia
îi reproşează academicianului Ioan-Aurel Pop, istoric care în mai multe rânduri
l-a acuzat de afirmaţii neadevărate istoric, denigratoare la adresa poporului
nostru, că încearcă „să-l spele pe Eminescu de toate reproşurile aduse
xenofobiei şi antisemitismului său”. Nu discut acum această problemă
complicată, dar sunt sigur că se ştie că Eminescu a fost o personalitate
complexă, cu idei subtile, păreri
proprii şi concluzii la care a ajuns în urma unor serioase, chiar
exagerat de meticuloase cercetări şi analize ale contextului social-economic al
epocii.
Domnia sa afirmă că vrea să-l „elibereze”
de haina mitică şi să identifice pe omul
adevărat Eminescu. Dar „adevăratul
Eminescu” (formula a fost propusă de Ion Călugăru în 1933)[25]
nu poate fi definit în „abstract”, în afara contextului social şi al epocii
sale. Ne întrebăm pe care Eminescu îl caută dl. Boia: pe cel real sau unul
abstract, sustras determinărilor sociale-conomice şi politice, pe care, se
pare, îl doreşte domnia sa. Cu pregătire de istoric, ştie foarte bine cum şi ce
însemnă valorificarea trecutului. În această situaţie lucrurile sunt clare: pe
cel real nu-l vrea iar pe cel abstract nu are cum să-l găsească, deoarece nu există. Nu cumva întregul demers al autorului are ca
scop anularea lui Eminescu, prin demitizarea lui. Această concluzie a sugerat-o abil pe
parcursul cărţii. Se poate observa că acordă un spaţiu destul de mare
detractorilor.
La p. 84, deci cam la o treime a lucrării (cartea
are 218 p.), sesizând că E. Lovinescu nu aplică la Eminescu teoria lui despre
„mutaţia valorilor estetice”, după ce a pregătit terenul, consideră potrivit să
lanseze ideea învechirii creaţiei poetului: „Astăzi, ar fi putut constata (E.
Lovinescu, n.n.) deja o erodare de
netăgăduit a operei eminesciene.”[26]
(s.n.)
Autorul insistă în fiecare etapă
asupra ideii că opera lui este folosită pentru a susţine istorico-politic diferite regimuri (legionarii) şi chiar
diferite faze ale unui regim (Comunismul
antinaţional ori Comunismul
naţionalist), ca şi cum mitul s-a păstrat şi dezvoltat numai datorită faptului
că era folosibil, şi nu pentru că era valoros în sine: „Avem în cazul lui un
extraordinar exemplu al modului cum se construieşte şi se amplifică un mit, pur
şi simplu pentru că este nevoie de el (s.n.). A fost nevoie de Eminescu, de
Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare şi de
recunoaştere, dar încă nesigură pe mijloacele ei.”[27]
Or, tocmai această multiplă folosire ideologică a lui este o dovadă a
complexităţii de conţinut şi a perenităţii lui.
L. Boia consideră
că „Astăzi, mitul acesta, atâta vreme netulburat şi masiv, e pe cale de a se
disloca”[28],
căci pentru unii, „care-i consideră poezia desuetă şi ideologia cu totul
nerecomandabilă, nu mai e nevoie câtuşi de puţin.”[29]
În final, face o apreciere, în esenţă, corectă: „Eminescu poetul e singurul nucleu cu
adevărat autentic, în jurul căruia s-a adunat treptat, justificat sau nu,
întreaga mitologie”[30].
Să observăm că atunci când se numeşte un aspect negativ se folosesc termeni de
absolutizare (vezi supra: „erodare de
netăgăduit”, „cu totul nerecomandabilă”,
s.n.) iar când se enunţă un aspect pozitiv se utilizează termeni care relativizează
ideea, ca în structura „s-a adunat treptat, justificat sau nu, întreaga mitologie” (s.n.) Subtitlul lucrării, Facerea şi desfacerea unui mit, conţine
evident un mesaj manipulator, de
influenţare negativă a opiniei publice privind valoarea actuală a lui Eminescu.
In final, dl. Boia operează din nou, destul de mascat, o minimalizare a
poetului: Eminescu „e pur şi simplu un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai
de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică.”[31](s.n.)
„Reducţia” constă din considerarea lui Eminescu ca mare poet romantic, limitat
însă la perioada clasică a literaturii române, adică dintre 1870 şi 1918,
lasând spaţiu pentru un poet nou, eventual, mai mare în viitor. Pe de o parte,
fără niciun fel de amendament, resping şi consider greşită, incorectă, perversă
şi dezonorantă metoda de a susţine un scriitor, prin denigrarea sau înlăturarea
altuia, cu atât mai mult când e vorba de Eminescu, pe de altă parte, acţiunea
este inutilă, căci Eminescu nu poate fi demitizat, el este etern.
Cu ceva
vreme în urmă, Horia-Roman Patapievici declara sentenţios: dacă vrem să
progresăm, trebuie să scăpăm de cadavrul din debara, adică de Eminescu. Alţii
construiesc „gigantici piramide” ori sarcofage din cristal, aur şi argint pentru a păstra cât mai mult, dacă se poate
pentru eternitate, amintirea personalităţilor naţionale marcante, iar noi
(pardon, H-RP et co.!) vrem „să scăpăm” de ele!
Istoricul literar Ioana Bot, adică un
specialist în domeniu, are o altă părere decât istoricul Lucian Boia.
Istoricul
consideră că interesul pentru Eminescu a scăzut, nemaifiind citit. Lucrurile stau
altfel în epoca calculatoarelor. Ioana Bot găseşte pe Google în (atenţie!) 0,19
secunde de căutare un număr uriaş de apariţii ale numelui Eminescu – 4.550.000[32].
În această situaţie cum mai stăm cu interesul scăzut faţă de Eminescu? S-a spus
că nu se mai învaţă pe de rost poeziile lui ca altădată. Dar cine mai învaţă azi
poezii pe de rost şi poeziile cărui poet, ca să-l comparăm cu Eminescu? S-a schimbat mentalitatea generală a omului
şi, mai ales, a tineretului, care are acces acum la alte mijloace de informare
şi în alt fel decât generaţia trecută. S-a schimbat şi paradigma de percepere a
scriitorilor şi deci şi a lui Eminescu. Trebuie să schimbăm şi paradigma de
interpretare a fenomenului literar. Probabil şi mitul cultural şi mitul
personalităţii.
Ioana
Bot ridică problema „relaţiei dintre istoricitatea marilor scriitori (a
oricăror scriitori, de fapt) şi clasicitatea lor supratemporală.”[33]
Observând că în textele de început Eminescu imita structura retorico-stilistică
de succes a paşoptiştilor (Alecsandri, Bolintineanu ş.a.) şi apoi prin
inovaţiile, nesesizate iniţial, devine o voce matură, originală, apreciază că
detractorii lui, dincolo de atacul la adresa lui Maiorescu, îl vedeau ca un „pericol pentru
tinerime”, care se contamina rapid „de gustul nou, eminescian, al liricii
moderne”.[34]
Aşadar, lirică modernă pentru epocă. Autoarea face o observaţie de subtilitate când apreciază că
defectele reproşate de detractorii epocii sale („pesimismul excesiv şi
înclinaţia spre filosofare, imoralitatea poeziei erotice, utilizarea greşită a
modelului folcloric, limba română incorectă”) „indică locurile în care poezia
eminesciană înnoieşte radical codurile literare ale epocii”[35],
concluzionând interesant că „Eminescu nu era un poet pentru secolul al XIX-lea din
simplul motiv că secolul acela nu are instrumentul necesar pentru a-l vedea ca
atare.”[36]
După ce argumentează că Eminescu a fost un poet pentru secolul al XX-lea,
pornind de la excepţionala previziune maioresciană de la sfârşitul articolului Eminescu şi poeziile lui din 1889, „Pe cât se poate omeneşte prevedea,
literatura română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi
forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă
înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a veştmântului cugetării româneşti”[37], şi evidenţiează capacitatea unică a
literaturii eminesciene „de a susţine lecturi diferite, de a oferi modele pentru estetici în aparenţă
contradictorii, fără a pierde profilul particular şi axele de coerenţă”,[38]
arătă că el „este primul poet român pentru care filonul modernist al criticii
limbajului iese la lumina paginii”.[39]
În Icoană şi privaz, „Inlocuind modelul romantic al
conştiinţei poetice mesianice, salvatoare, cu
acela modernist, al unei conştiinţe critice, ironice, subversive,
demascatoare, eul liric denunţa natura
secundă, damnată a limbajului”[40]
(s.n.).
Amintind observaţia lui Mircea
Scarlat că „În acest joc al realităţii şi al virtualităţilor lirice se află
cheia receptării lui Eminescu de-a lungul timpului”[41]
şi că „realitatea estetică este o împlinire a convenţiei estetice a timpului”,
pe când „virtualitatea este deschisă convenţiilor poetice viitoare”[42],
istoricul literar Ioana Bot este pe deplin încredinţat că „Eminescu este
un poet pentru secolul XXI”[43].
Ideea este suţinută şi de Rosa de Conte
care apreciează că „Poezia lui Eminescu răspunde unei nelinişti mereu actuale, pentru că este de natură metafizică şi găseşte pentru a exprima un limbaj care, deşi reflectă sincretismul
cultural al poetului, nu este totuşi mai puţin legat de substratul cultural autohton”[44]
(s.n.).
Punem o întrebare retorică. Pe
cine să credem: pe fizicianul Horia-Roman Patapievici, politologul Cristian Preda şi istoricul
Lucian Boia ori pe specialişti în literatură ca Mircea Scarlat şi Ioana
Bot? De fapt, a doua întrebare se impune de la
sine: ce interese are primul grup (şi compania) să-l denigreze ori să-l
conteste pe faţă sau mascat pe cel mai mare scriitor al neamului nostru şi interesele
cui le apără?
Al treilea mare poet al nostru după Eminescu
şi Arghezi, Nichita Stănescu, propus pe drept pentru premiul Nobel pentru
literatură, afirma despre „poetul nepereche”: „Eu nu sunt eu, eu sunt tu
(Eminescu, n.n.), care vorbeşte cu gura mea.”, aşezându-se cu modestie într-o
nobilă descendenţă eminesciană.
Toţi cei care l-au denigrat sau
îl denigrează (în ultimile decenii atacurile au devenit tot mai vehemente, dar
şi mai perfide, nedrepte şi ipocrite, căci nu vizează doar persoana lui
Eminescu, de fapt, ele având ca ţintă valorile noastre naţionale, fiinţa noastră
naţională), n-au înţeles şi nu înţeleg
că atâta timp cât soarele va exista pe cerul ţării, Eminescu va străluci pe firmamentul
existenţei noastre. În fapt, el străluceşte pe cerul spiritualităţii româneşti ca un autentic soare. Creaţia lui Eminescu
a luminat şi luminează cu razele ei
de mai bine de 150 de ani spiritul creator naţional. N.Iorga avea perfectă
dreptate când îl definea pe Eminescu drept „expresia integrală a sufletului
românesc”. În acelaşi timp, prin larga cuprindere a gândirii, trăirii şi simţirii
specific-naţionale, dar şi universale, el devine un zeu tutelar al spiritualităţii noastre,
mit reper al matricei identitare româneşti.
În fond, poetul acţionează ca o prezenţă solară în „matricea stilistică
a spiritualităţii naţionale”. Şi atunci, pe această bază, se impune o singură
concluzie: Mihai Eminescu va dăinui peste
veacuri, căci el se constituie şi se impune, prin forţa de model formativ, ca o permanenţă, iar prin
efectele catalizatoare şi constructiv-modelatoare produse în existenţa, cultura
şi literatura naţională, drept mit literar peren – soare al poeziei româneşti.
Note
[1] Vezi Dicţionar
de terminologie literară,… p. 216
[3] Vasile Nicolescu, Prefaţă, la Mircea Eliade, Aspecte
ale mitului, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. XII
[7] G. Călinescu,
Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ediţie şi
prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pp. 58 – 60.
[14] Vezi Tereza Danciu, Societatea românească în viziunea publicistică eminesciană, în Dacia mgazin, nr. 73, ianuarie 2012, şi
urm.
[15]
„Românul” a contractat năravul în
Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, Publicistica, 11 ianuarie – 31 decembrie 1881, Bucureşti, Editura
Acadmiei R. S. R., 1985, p. 267
[16] Apud
Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul
absolut, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 42-43
[18] Apud Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Bucureşti, Editura Humanitas,
2015, p. 176
[25] Ion Călugăru, Un
Eminescu adevărat, în Vremea , 8
octombrie 1933
[26] Lucian Boia, Lucr.
cit.
[34] Ibidem, p. 257
[38] Ioana Bot, Op.
cit., p. 263
[42] Ioana Bot, Op.
cit., p. 270
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu