Pagini

luni, 30 mai 2016


MITUL EMINESCU – MIT REPER AL  MATRICEI IDENTITARE ROMÂNEŞTI

Profesor Gheorghe BUCUR, Tulcea

Toate popoarele au mituri, au nevoie de mituri, care să le definească statutul identitar şi, ca urmare, şi-au creat din diverse perspective, de-a lungul timpului, mituri originale specifice. Sunt binecunoscute bogăţia şi diversitatea mitologiilor unor popoare precum amerindienii, incaşii, chinezii, indienii, sumerienii, egiptenii, arabii, etruscii, evreii, grecii, italicii, germanii, dacii şi mulţi alţii.
Potrivit Dicţionarului de terminologie literară (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 215) mitul este o  „legendă sau povestire alegorică anonimă, de origine populară, despre timpurile fabuloase sau eroice pe care istoria nu le luminează deplin.”  De-a lungul timpului conceptul de mit a cunoscut în viziunea cercetătorilor mai multe semnificaţii, evoluând de la epocă la epocă. Pentru Platon, mitul era o o naraţiune care nu convinge iar pentru Aristotel o „structură narativă”[1]. Dacă în sec. al XIX-lea mitul era văzut ca o „fabulă”, o „ficţiune”, o „invenţie”, cercetătorii din sec. al XX-lea au acceptat sensul dat de societăţile arhaice drept istorie adevărată, sacră şi exemplară.
Văzând în el „o realitate culturală extrem de complexă”, Mircea Eliade consideră că „mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al «începuturilor»… E aşadar întotdeauna povestea unei «faceri».”[2] Dincolo de funcţia lui cognitivă, care reflectă nivelul cunoaşterii la care a ajuns în acel moment colectivitatea care i-a dat naştere,   Eliade evidenţiează funIcţia lui „etică, modelatoare”[3], educativă şi formativă: „mitul înfăţişează modele pentru comportarea omenească şi prin însăşi aceasta conferă existenţei semnificaţie şi valoare.”[4] Vorbind despre personajele lor (supranaturale), Eliade precizează: „Miturile relevează aşadar activitatea lor creatoare şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul «supranatural») operelor lor.”[5] Cu timpul, unele personalităţi reale, biblice, istorice, legendare, culturale  au fost mitizate, căci, prin activitatea lor creatoare  exemplară, au devenit „modele pentru comportarea omenească”[6].  
Pentru români, George Călinescu identifică în Istoria literaturii române de la origini până în prezent[7] patru mituri fundamentale: al etnogenezei – legenda Traian şi Dochia, mitul existenţei specifice (pastorale) – balada Mioriţa, mitul muncii şi creaţiei, al jertfei pentru zidire – balada Mănăstirea Argeşului, mitul erotic –legenda Zburătorul, la care a fost adăugat, mai târziu,  şi cel al morţii, al „marii călătorii” – Cântecul Bradului. Pe lângă  acestea se disting o serie de mituri specifice, între care miturile sacre, istorice, religioase, precum şi cele culturale, artistice, literare, ştiinţifice, concretizate în opera unor personalităţi deosebite: Ciprian Porumbescu, Costantin Brâncuşi, B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Mircea Eiliade, Eugen Ionescu, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Emil Racoviţă, Ana Aslan şi mulţi alţii.
Între personalităţile naţionale în jurul cărora s-au închegat un adevărat cult şi autentice structuri mitice se află  şi Mihai Eminescu, perceput în opinia publică românească şi reţinut în mentalul nostru colectiv (chiar şi de către adversarii lui din trecut sau din prezent) drept un mit de primă mărime şi adâncă semnificaţie. Mihai Eminescu ocupă un loc aparte şi are o valoare  fundamentală, deoarece el, ca individualitate, opera lui artistică şi activitatea lui civică, definesc şi exprimă, complex şi remarcabil, matricea stilistică identitară românească.
Ca personalitate, Eminescu este reprezentativ pentru naţia română. Luând în considerare valorea operei lui, este  explicabilă atunci încercarea altor culturi chiar de a şi-l „însuşi”.
În capitolul final („Masca lui Eminescu”) al monografiei Viaţa lui Mihai Eminescu, din 1932,  criticul G. Călinescu face observaţii de  fizionomie etnică de o valoare excepţională.  Privind chipul poetului din fotografiile de la 19 ani, 28 ani şi 34 de ani şi apoi „masca nietzscheeană” din ultimii ani, i se pare că „omul cel adevărat răsuflă aievea”[8], adică descoperă esenţa personalităţii sub diferite „măşti”, date de imaginile de la diferite vârste. Trage, apoi, o concluzie neaşteptată privind tipul uman pe care îl reprezintă poetul: „Eminescu era un român (verde) de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în Modova-de-Sus sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni.”[9](s. n.) Apare, astfel, indirect sorgintea lui dacică. Şi, ca o consecinţă, îi face un succint portret moral, subliniind altruismul său,  adânca lui dragostea de ţară, enunţându-se statutul de reprezentant al neamului său: „El avea ca atare un suflet etic … Nu nutrea nicio aspiraţie pentru sine, ci pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ.”[10]
Legătura cu trecutul naţional, cu tradiţiile româneşti, cu glia străbună dezvăluie la Eminescu o dimensiune   fundamentală a viziunii sale despre viaţă şi creaţie.
Semnificativă este şi afirmaţia întemeietorului sculpturii mondiale moderne, Constantin Brâncuşi, care, referindu-se la condiţia sa de neam, spunea cu mândrie: „Noi ăştia suntem daci în munţi”.
Apartenenţa unei personalităţi la o comunitate etnică şi spirituală se manifestă, practic, în patru componente generale: mai întâi,  în modul în care se „vede” pe sine, în al doilea rând, în  manifestările concrete civice şi social-politice, apoi în aspectele creaţiei sale şi, în al patrulea rând, în felul în care este percepută de publicul larg sau de lectorii specializaţi.
În cadrul discuţiei, capătă o importanţă deosebită modul în care se autodefineşte Eminescu în 1876: „Fiţi voi romunculi, simt în mine dacul.” (într-o variantă a poeziei Ai noştri tineri). Aşadar, scriitorul se autocaracterizează drept dac, adică din neamul strămoşilor noştri, „cei mai drepţi şi vitezi dintre traci” (Herodot).  
În activitatea lui civică şi social-politică se regăsesc marile idealuri ale poporului nostru în timp. El se distinge în cadrul Societăţii „Carpaţii”, în 1882-1883, prin susţinerea hotărâtă a proiectului etno-politic-statal „Dacia Mare”, văzut  ca proiect major de renaştere naţională. Din acest motiv, este considerat de cancelariile unor imperii învecinte un inamic periculos iar serviciile secrete austro-ungar şi ţarist elaborează planul înlăturării lui din viaţa publică, plan dus la îndeplinire cu ajutorul lui T. Maiorescu; este internat forţat la 28 iunie 1883 la spitalul doctorului Şuţu şi supus unui tratament distrugător, care-i va aduce, după şase ani de chinuri, moartea, devenind, cum afirmă istoricul Aurel David, „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari”[11] iar Gh. Gavrilă Copil îl consideră „martirul românilor cu aură de sfânt.”[12].  
            Creaţia artistică eminesciană dezvăluie un scriitor de largă cuprindere, de o extraordinară profunzime ideatică şi de o autentică perfecţiune a limbajului artistic.
            În poezie, Eminescu este văzut mai întâi, atât în literatura română, cât şi în cea universală, ca poet al iubirii, apoi „bard naţional”, deci patriot, şi poet reflexiv, filozofic. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Rmânie, Epigonii, Floare albastră, Luceafărul, Atât de fragedă, Odă (în metru antic), Scrisorile, Glossă, La steaua, Mai am un singur dor, Trecut-au anii, Mortua est, Memento mori sunt texte de referinţă, care îl situează în ipostaza de „ultimul mare poet romantic european”, cum îl definea Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Rosa del Conte  îşi intitulează semnificativ cercetarea despre poet Eminescu sau despre absolut[13]. Vizând perspectiva estetică, T. Arghezi îl consideră „sfântul preacurat al ghiersului românesc”.
            Prin basmul Făt-frumos din lacrimă, nuvelele Cezara şi Sărmanul Dionis sunt evocate mituri naţionale şi universale, ca şi filozofii moderne, aparţinând lui Kant sau Schopenhauer, în structuri narative de mare frumuseţe artistică. 
            Teatrul, cuprinzând piese nedefinitivate (Decebal), ca şi multe din poeziile postume (Memento mori, Sarmis, Odin şi poetul etc.) evocă mai ales trecutul îndepărtat, dacic în special. Scriitorul Eminescu este om al timpului său, al universului naţional, în opera lui cuprinzând şi problematica generală a umanităţii.  Baza folclorică şi istorică, mitologică şi filozofică i-au asigurat o largă audienţă în publicul românesc de-a lungul timpului, orice vârstă regăsindu-se în preocupările, gândurile, trăirile, idealurile şi aspiraţiile ei în creaţia lui. Este un poet naţional şi universal, cum au arătat, între alţii, G. Călinescu,  Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Amita Bhose, Rosa del Conte.
În publicistica eminesciană se dezvăluie gândirea „poetului polemic”, mai ales în activitatea de la ziarul bucureştean Timpul (1877-1883), unde societatea este prezentată într-o viziune critică,[14] similar Scrisorilor ori Glossei. Imaginea „prezentului mişelit”, confruntată cu aceea de glorie, mândrie şi demnitate de pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi, mai ales, a lui Decebal, a cărui lecţie de demnitate se va perpetua până astăzi, îl va nemulţumi profund şi va considera că întreaga noastră societate trebuie reformată dintr-o perspectivă valorică. Şi această perspectivă valorică nu putea fi decât cea dacică. Aşa se face că, în 1881, va enunţa clar: „În România totul trebuie dacizat oarecum de-acum înainte.”[15]   Aşadar, modelul valoric dacic era, în aceste condiţii, unica soluţie.  
            Problema este dacă el rămâne şi în prezent în rândul personalităţilor mitice. Pentru aceasta să revenim la cele două condiţii esenţiale, formulate de Mircea Eliade: (1)  „activitatea lor creatoare  exemplară” şi (2) au devenit „modele pentru comportarea omenească”, şi să analizăm dacă opera lui Eminescu le respectă. Creaţia literar-artistică eminesciană este, fără putinţă de tăgadă, exemplară. Dovadă stau nu numai prestigiul de care s-a bucurat în rândul publicului larg, răspunzând sensibilităţii omului simplu, în timp, dar şi definirile superlative formulate de iluştri oameni de cultură români sau străini, critici şi istorici literari. Semnificative sunt sintagmele „poetul naţional” şi „poetul nepereche” ale lui G. Călinescu sau „expresia integrală a sufletului românesc”  a lui  N. Iorga ori „omul deplin al culturii româneşti” a lui Constantin Noica şi „românul absolut” a lui Petre Ţuţea, pentru a aminti doar câteva  dintre caracterizările cele mai cunoscute.
Clericul Ilie Cristea (viitorul patriarh, Miron Cristea, al Bisericii Ortodoxe Române), care îşi lua în 1895 doctoratul la Universitatea din Budapesta cu teza Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu  şi care îl numise primul  „luceafărul poeziei româneşti”, enunţa marea influenţă a poetului: „Înrăurirea lui Eminescu asupra întregii clase culte române din timpul nostru, mai ales asupra tineretului, este întru adevăr mare…a devenit un fel de idol al întregii românimi.”[16]  
Fenomenul epigonismului eminescian, care se manifestă intens după momentul înbolnăvirii poetului ca urmare a unui tratament nepotrivit  (1883) până spre Primul Război Mondial (1918), este o dovadă concretă a seducţiei versului lui. Al. Vlahuţă, prietenul mai tânăr al lui Eminescu, el însuşi prins în plasa acestei seducţii, va simţi nevoia să intervină, rostind în 1892 la Ateneul Român conferinţa Curentul Eminescu, pentru a opri valul de imitatori, „Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite”, cum îi numeşte chiar Vlahută în poezia Unde ni sunt visătorii, citită la sfârşitul expunerii. De o deosebită importanţă este faptul că mari scriitori de mai târziu, precum O. Goga, G. Bacovia,  L. Blaga, N. Labiş şi mulţi alţii au debutat sub influenţa lui Eminescu, evoluând apoi către o formulă originală.    
            Într-o lucrare bine documentată,  Mihai Eminescu, românul absolut,[17] istoricul Lucian Boia, prezentând „facerea şi desfacerea unui mit”, distinge, în naşterea şi evoluţia mitului eminescian, două grupe de detractori: primii, din timpul vieţii lui Eminescu, între care se evidenţiau Petre Grădişteanu, Aron Densuşianu şi Al Grama, îl atacau din varii motive, iar al doilea grup, în zilele noastre, când revista Dilema, prin publicistul Cezar Paul-Bădescu, deschide în 1998 Cazul Eminescu, pe motivul învechirii operei poetului.  Paul-Bădescu face o mărturie din adolescenţă: „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine…poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart”[18]. Politologul Cristian Preda afirmă răspicat: „Eminescu trebuie contestat şi demitizat.”[19] iar „Marius Chivu, tânăr abia ieşit de pe băncile şcolii (devenit între timp un apreciat scriitor şi critic literar [?!?]) … spune pe şleau: «elevii fug când aud de Eminescu»; este «nu ignorat, ci urât de elevi».[20]  Politologul C. Preda şi-a format o anumită concepţie, care ni se pare nu numai curioasă, dar, cert, exagerată. Cei doi adolescenţi, Paul-Bădescu şi Marius Chivu, ajunşi unul în publicistică şi al doilea în literatură şi critică literară, trebuie priviţi cu înţelegere psihologică. Un alt argument adus de Lucian Boia este părerea lui Dan Alexe, care afirmă superior şi ultimativ: „Mai terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari!”[21] Dacă observăm că îndemnul este luat din voluminoasa carte (354 p.) a acestuia, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 337), tragem concluzia că L. Boia a folosit părerea unui autentic „rătăcit” de pe la Bruxelles.
            Dacă Eugen Simion, critic de prestigiu din generaţia vârstnică, admirator al lui Eminescu şi în calitate de preşedinte al Academiei Române a girat, după o propunere făcută  cu ani în urmă de C. Noica,  fotocopierea celor 14.000 de p. ale manuscriselor eminesciene, astfel încît oricine să poată avea  acces într-o formă modernă şi eficientă la textul originar eminescian fără nici un fel de oprelişti, este privit cu reticenţă drept un conservator, Nicolae Manolescu, un coleg de generaţie cu primul şi care consideră inutilă această fotocopiere, deoarece „Literar, nici un rând din aceastea nu prezintă vreun interes”[22], este văzut de L. Boia ca un cercetător care „pledează pentru «despărţirea» de Eminescu în sensul unei abordări critice şi selective”, sugerându-se postura modernă a acestuia.
            Dl. Boia este nemulţumit de cercetările, ca şi de lucrările prezentate în cadrul Sesiunii de comemorare a  125 de ani de la moartea poetului din cadrul Academiei Române din 2014, privind aspecte ştiinţifice din opera antumă şi manuscrisele poetului, căci susţine, nu fără umor, „problema de discutat ar fi locul lui Eminescu în literatură, nu printre astrofizicieni.”[23] Nemulţumit este şi de faptul că Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul BOR, în loc să abordeze o temă despre religiozitatea poetului, a dezvoltat tema  Mihai Eminescu-patriot român şi om universal,[24] ieşind astfel din sfera profesiei sale. O problemă asemănătoare i se poate pune şi istoricului Boia: Ce „caută” în literatură, ocupându-se de Eminescu şi nu de, să zicem, domnitorii români? Dar nu o punem, căci, vorba domniei sale, este libertate. Fiecare vorbeşte şi scrie despre ce vrea.   
            L. Boia îi reproşează academicianului Ioan-Aurel Pop, istoric care în mai multe rânduri l-a acuzat de afirmaţii neadevărate istoric, denigratoare la adresa poporului nostru, că încearcă „să-l spele pe Eminescu de toate reproşurile aduse xenofobiei şi antisemitismului său”. Nu discut acum această problemă complicată, dar sunt sigur că se ştie că Eminescu a fost o personalitate complexă, cu idei subtile, păreri  proprii şi concluzii la care a ajuns în urma unor serioase, chiar exagerat de meticuloase cercetări şi analize ale contextului social-economic al epocii.
Domnia sa afirmă că vrea să-l „elibereze” de haina mitică şi să identifice pe omul adevărat Eminescu.  Dar „adevăratul Eminescu” (formula a fost propusă de Ion Călugăru în 1933)[25] nu poate fi definit în „abstract”, în afara contextului social şi al epocii sale. Ne întrebăm pe care Eminescu îl caută dl. Boia: pe cel real sau unul abstract, sustras determinărilor sociale-conomice şi politice, pe care, se pare, îl doreşte domnia sa. Cu pregătire de istoric, ştie foarte bine cum şi ce însemnă valorificarea trecutului.    În această situaţie lucrurile sunt clare: pe cel real nu-l vrea iar pe cel abstract nu are cum să-l găsească, deoarece  nu există.  Nu cumva întregul demers al autorului are ca scop anularea lui Eminescu, prin demitizarea lui.  Această concluzie a sugerat-o abil pe parcursul cărţii.  Se poate  observa că acordă un spaţiu destul de mare detractorilor.
             La p. 84, deci cam la o treime a lucrării (cartea are 218 p.), sesizând că E. Lovinescu nu aplică la Eminescu teoria lui despre „mutaţia valorilor estetice”, după ce a pregătit terenul, consideră potrivit să lanseze ideea învechirii creaţiei poetului: „Astăzi, ar fi putut constata (E. Lovinescu, n.n.) deja o erodare de netăgăduit a operei eminesciene.”[26] (s.n.)
Autorul insistă în fiecare etapă asupra ideii că opera lui este folosită pentru a susţine  istorico-politic  diferite regimuri (legionarii) şi chiar diferite faze ale unui regim (Comunismul antinaţional ori Comunismul naţionalist), ca şi cum mitul s-a păstrat şi dezvoltat numai datorită faptului că era folosibil, şi nu pentru că era valoros în sine: „Avem în cazul lui un extraordinar exemplu al modului cum se construieşte şi se amplifică un mit, pur şi simplu pentru că este nevoie de el (s.n.). A fost nevoie de Eminescu,   de Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare şi de recunoaştere, dar încă nesigură pe mijloacele ei.”[27] Or, tocmai această multiplă folosire ideologică a lui este o dovadă a complexităţii de conţinut şi a perenităţii lui.
            L. Boia consideră că „Astăzi, mitul acesta, atâta vreme netulburat şi masiv, e pe cale de a se disloca”[28], căci pentru unii, „care-i consideră poezia desuetă şi ideologia cu totul nerecomandabilă, nu mai e nevoie câtuşi de puţin.”[29] În final, face o apreciere, în esenţă,  corectă: „Eminescu poetul e singurul nucleu cu adevărat autentic, în jurul căruia s-a adunat treptat, justificat sau nu, întreaga mitologie”[30]. Să observăm că atunci când se numeşte un aspect negativ se folosesc termeni de absolutizare (vezi supra: „erodare de netăgăduit”, „cu totul nerecomandabilă”, s.n.) iar când se enunţă un aspect pozitiv se utilizează termeni care relativizează ideea, ca în structura „s-a adunat treptat, justificat sau nu, întreaga mitologie” (s.n.) Subtitlul lucrării, Facerea şi desfacerea unui mit, conţine evident un mesaj manipulator,  de influenţare negativă a opiniei publice privind valoarea actuală a lui Eminescu. In final, dl. Boia operează din nou, destul de mascat, o minimalizare a poetului: Eminescu „e pur şi simplu un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică.”[31](s.n.) „Reducţia” constă din considerarea lui Eminescu ca mare poet romantic, limitat însă la perioada clasică a literaturii române, adică dintre 1870 şi 1918, lasând spaţiu pentru un poet nou, eventual, mai mare în viitor. Pe de o parte, fără niciun fel de amendament, resping şi consider greşită, incorectă, perversă şi dezonorantă metoda de a susţine un scriitor, prin denigrarea sau înlăturarea altuia, cu atât mai mult când e vorba de Eminescu, pe de altă parte, acţiunea este inutilă, căci Eminescu nu poate fi demitizat, el este etern.
            Cu ceva vreme în urmă, Horia-Roman Patapievici declara sentenţios: dacă vrem să progresăm, trebuie să scăpăm de cadavrul din debara, adică de Eminescu. Alţii construiesc „gigantici piramide” ori sarcofage din cristal, aur şi argint  pentru a păstra cât mai mult, dacă se poate pentru eternitate, amintirea personalităţilor naţionale marcante, iar noi (pardon, H-RP et co.!) vrem „să scăpăm” de ele! 
            Istoricul literar Ioana Bot, adică un specialist în domeniu, are o altă părere decât istoricul Lucian Boia.
            Istoricul consideră că interesul pentru Eminescu a scăzut, nemaifiind citit. Lucrurile stau altfel în epoca calculatoarelor. Ioana Bot găseşte pe Google în (atenţie!) 0,19 secunde de căutare un număr uriaş de apariţii ale numelui Eminescu – 4.550.000[32]. În această situaţie cum mai stăm cu interesul scăzut faţă de Eminescu? S-a spus că nu se mai învaţă pe de rost poeziile lui ca altădată. Dar cine mai învaţă azi poezii pe de rost şi poeziile cărui poet, ca să-l comparăm cu Eminescu?  S-a schimbat mentalitatea generală a omului şi, mai ales, a tineretului, care are acces acum la alte mijloace de informare şi în alt fel decât generaţia trecută. S-a schimbat şi paradigma de percepere a scriitorilor şi deci şi a lui Eminescu. Trebuie să schimbăm şi paradigma de interpretare a fenomenului literar. Probabil şi mitul cultural şi mitul personalităţii.
            Ioana Bot ridică problema „relaţiei dintre istoricitatea marilor scriitori (a oricăror scriitori, de fapt) şi clasicitatea lor supratemporală.”[33] Observând că în textele de început Eminescu imita structura retorico-stilistică de succes a paşoptiştilor (Alecsandri, Bolintineanu ş.a.) şi apoi prin inovaţiile, nesesizate iniţial, devine o voce matură, originală, apreciază că detractorii lui, dincolo de atacul la adresa lui  Maiorescu, îl vedeau ca un „pericol pentru tinerime”, care se contamina rapid „de gustul nou, eminescian, al liricii moderne”.[34] Aşadar, lirică modernă pentru epocă. Autoarea face o  observaţie de subtilitate când apreciază că defectele reproşate de detractorii epocii sale („pesimismul excesiv şi înclinaţia spre filosofare, imoralitatea poeziei erotice, utilizarea greşită a modelului folcloric, limba română incorectă”) „indică locurile în care poezia eminesciană înnoieşte radical codurile literare ale epocii”[35], concluzionând interesant că „Eminescu nu era un poet pentru secolul al XIX-lea din simplul motiv că secolul acela nu are instrumentul necesar pentru a-l vedea ca atare.”[36] După ce argumentează că Eminescu a fost un poet pentru secolul al XX-lea, pornind de la excepţionala previziune maioresciană de la sfârşitul articolului Eminescu şi poeziile lui  din 1889, „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmântului cugetării româneşti”[37],  şi evidenţiează capacitatea unică a literaturii eminesciene „de a susţine lecturi diferite, de a oferi modele pentru estetici în aparenţă contradictorii, fără a pierde profilul particular şi axele de coerenţă”,[38] arătă că el „este primul poet român pentru care filonul modernist al criticii limbajului iese la lumina paginii”.[39] În Icoană şi privaz, „Inlocuind modelul romantic al conştiinţei poetice mesianice, salvatoare, cu acela modernist, al unei conştiinţe critice, ironice, subversive, demascatoare,  eul liric denunţa natura secundă, damnată a limbajului”[40] (s.n.).  
Amintind observaţia lui Mircea Scarlat că „În acest joc al realităţii şi al virtualităţilor lirice se află cheia receptării lui Eminescu de-a lungul timpului”[41] şi că „realitatea estetică este o împlinire a convenţiei estetice a timpului”, pe când „virtualitatea este deschisă convenţiilor poetice viitoare”[42],  istoricul literar Ioana Bot  este pe deplin încredinţat că „Eminescu este un poet pentru secolul XXI”[43].  Ideea este suţinută şi de Rosa de Conte care apreciează că „Poezia lui Eminescu răspunde unei nelinişti mereu actuale, pentru că este de natură metafizică şi găseşte pentru a exprima un limbaj care, deşi reflectă sincretismul cultural al poetului, nu este totuşi mai puţin legat de substratul cultural autohton[44] (s.n.).
Punem o întrebare retorică. Pe cine să credem: pe fizicianul Horia-Roman Patapievici,  politologul Cristian Preda şi istoricul Lucian Boia ori pe specialişti în literatură ca Mircea Scarlat şi Ioana Bot?   De fapt, a doua întrebare se impune de la sine: ce interese are primul grup (şi compania) să-l denigreze ori să-l conteste pe faţă sau mascat pe cel mai mare scriitor al neamului nostru şi interesele  cui le apără?
 Al treilea mare poet al nostru după Eminescu şi Arghezi, Nichita Stănescu, propus pe drept pentru premiul Nobel pentru literatură, afirma despre „poetul nepereche”: „Eu nu sunt eu, eu sunt tu (Eminescu, n.n.), care vorbeşte cu gura mea.”, aşezându-se cu modestie într-o nobilă descendenţă eminesciană.
Toţi cei care l-au denigrat sau îl denigrează (în ultimile decenii atacurile au devenit tot mai vehemente, dar şi mai perfide, nedrepte şi ipocrite, căci nu vizează doar persoana lui Eminescu, de fapt, ele având ca ţintă valorile noastre naţionale, fiinţa noastră naţională), n-au înţeles şi  nu înţeleg că atâta timp cât soarele va exista pe cerul ţării,  Eminescu va străluci pe firmamentul existenţei noastre. În fapt, el străluceşte pe cerul spiritualităţii româneşti ca un autentic soare. Creaţia lui Eminescu a luminat şi luminează cu razele ei de mai bine de 150 de ani spiritul creator naţional. N.Iorga avea perfectă dreptate când îl definea pe Eminescu drept „expresia integrală a sufletului românesc”. În acelaşi timp, prin larga cuprindere a gândirii, trăirii şi simţirii specific-naţionale, dar şi universale, el devine un  zeu tutelar al  spiritualităţii noastre, mit reper al matricei identitare româneşti.
În fond, poetul acţionează ca o prezenţă solară în „matricea stilistică a spiritualităţii naţionale”. Şi atunci, pe această bază, se impune o singură concluzie: Mihai Eminescu va dăinui peste  veacuri, căci el se constituie şi se impune, prin forţa  de model formativ, ca o permanenţă, iar prin efectele catalizatoare şi constructiv-modelatoare produse în existenţa, cultura şi literatura naţională, drept mit literar peren – soare al poeziei româneşti.

Note



[1] Vezi Dicţionar de terminologie literară,… p. 216
[2] Aspecte ale mitului, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 5-6
[3] Vasile Nicolescu, Prefaţă, la Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. XII
[4] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 2
[5] Ibidem, p. 6
[6] Idem
[7] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ediţie     şi  prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pp. 58 – 60.
[8] Viaţa lui Mihai Eminescu,Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 318
[9] Idem
[10] Idem 
[11] Dacia magazin, nr. 73, ianuarie 2012, p.10
[12] Dacia magazin, nr.67-68, iulie–august 2012, p.74
[13] Rosa del Conte, Eminescu sau despre absolut, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990
[14] Vezi Tereza Danciu, Societatea românească în viziunea publicistică eminesciană, în Dacia mgazin, nr. 73, ianuarie 2012, şi urm.
[15] „Românul” a contractat năravul în Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, Publicistica, 11 ianuarie – 31 decembrie 1881, Bucureşti, Editura Acadmiei R. S. R., 1985, p. 267
[16] Apud Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 42-43
[17] Bucureşti, Editura Humanitas, 2015
[18] Apud Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 176
[19] Apud Lucian Boia,… p. 177
[20] Ibidem, p. 179
[21] Ibidem, p. 180
[22] Apud Lucian Boia, …, p. 183
[23] Lucian Boia, Lucr. cit., p. 187
[24] Ibidem, p. 189
[25] Ion Călugăru, Un Eminescu adevărat, în Vremea , 8 octombrie 1933
[26] Lucian Boia, Lucr. cit.
[27] Ibidem, p. 215
[28] Idem
[29] Ibidem, p. 216
[30] Idem
[31] Idem
[32] Eminescu explicat fratelui meu, Bucureşti, Editura Art, 2012, p. 238
[33] Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu, Bucureşti, Editura Art, 2012, p. 255
[34] Ibidem, p. 257
[35] Ibidem, p. 258
[36] Ibidem, p. 260
[37] Critice, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 531
[38] Ioana Bot, Op. cit., p. 263
[39] Ibidem, p. 265
[40] Ibidem, p. 267
[41] Mircea Scarlet, Istoria poeziei româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 79
[42] Ioana Bot, Op. cit., p. 270
[43] Ibidem, p. 271
[44] Rosa del Conte, Op. cit., p. 269

Niciun comentariu: