dr. Aurel V. David
Precum se ştie, în octombrie 1877, la
iniţiativa lui Titu Maiorescu şi Ion Slavici, dar mai
ales printr-un concurs de împrejurări, tânărul poet şi jurnalist Mihai Eminescu
- redactor
la ziarul „Curierul de Iaşi” -, a fost angajat ca redactor la cotidianul „Timpul”,
din Bucureşti, organul de presă al Partidului Conservator, întemeiat în 15 martie 1876.
Mihai Eminescu a sosit în Bucureşti,
capitala „dulcei Românii”, în
contextul în care armata română -, formată în marea ei majoritate din ţărani -,
lupta cu înverşunare şi mare spirit de jertfă pe câmpurile de luptă din
Bulgaria, alături de armata Imperiului Ţarist, împotriva armatei Imperiului
Otoman. El şi-a început activitatea jurnalistică între
între 27 octombrie - 4 noiembrie 1877, ţinând negreşit să-şi expună de la
început tezele sale social-politice, precum şi modalităţile prin care urma să
trateze problemele politice. În acelaşi timp, a atenţionat publicul cititor,
dar şi pe diriguitorii politici, că va avea un discurs extrem de critic la
adresa bolilor societăţii româneşti, dar mai ales a politicianismului. Astfel,
chiar din primele articole inserate în ziarul „Timpul” s-a distins printr-un limbaj critic şi elevat, rar întâlnit în acele
vremuri în presa românească. Pentru acest punct de vedere el şi-a atras dintru
început atât admiraţia, cât şi invidia care l-au urmărit, deopotrivă pe tot
parcursul activităţii sale de jurnalist.
În acel context geopolitic extrem de
fierbinte, prin grija unor patrioţi români care au adunat cu migală
manuscrisele şi însemnările istoricului revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu,
urma să vadă lumina tiparului lucrarea Istoria
românilor subt Mihai Viteazul. Astfel, în ziarul „Timpul”, din 24 Noiembrie 1877, Mihai Eminescu a semnat studiul „Bălcescu
şi urmaşii lui”, vestind publicului
românesc iubitor de istorie că peste două zile urma să iasă de sub tipar Istoria
lui Mihai-Voda-Viteazul, de Nicolae Bălcescu. El a făcut o caracterizare a
omului şi operei sale, cu referire expresă la modul în care a evoluat limba
românească şi mentalitatea românească vreme de aproape 3 decenii, de la tumultuoasa
revoluţie paşoptistă la momentul războiului sângeros dus de români pe viaţă şi
pe moarte pentru neatârnare faţă de Imperiul Otoman.
Bogăţia de idei eminesciene:
- învăţăminte
pentru generaţia noastră -
Mihai Eminescu a ţinut cu tot dinadinsul să informeze publicul
cititor că:
-
„după
un pătrar de veac din ziua morţii lui, societatea academică a însărcinat pe d.
A. Odobescu cu revizuirea şi editarea scrierii”;
- „cartea va vedea lumina la
vreme, astăzi când vitejia şi virtutea ţăranului nostru ne face să uităm
făţărnicia şi micimea de suflet a oamenilor dela 1848 şi nemernicia unora
dintre comandanţii improvizaţi de fraţii roşii, care pentru a-şi dura gloria pe
acţii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigură şi fără de niciun folos
pe acest popor viteaz şi vrednic de a fi altfel guvernat”.
1. -
despre Nicolae Bălcescu:
- „este
un bărbat cu zel neobosit, plin de inimă şi înzestrat
de natură c’o minte pătrunzătoare şi c’o fantezie energică”;
- „îi vede pe eroii săi
aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea”;
- „Dumnezeu a fost
îndurător şi l-a luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii; a murit în
Italia, sărac şi părăsit”;
- „rămăşiţele lui dorm
în pământul din care a pornit începătura neamului nostru”;
- „cenuşa sa n’a sfinţit
pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu acea a sărăcimii din Palermo”;
- „cu limba de moarte
însă şi-a lăsat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica”.
Concluzie: Nicolae Bălcescu este „asemenea
scriitorilor din vechime”.
2.
- despre operă:
- „este rezultatul unei
indelungate şi amănunţite munci”;
- „răspândeşte o
neobişnuită căldură sufletească”;
- „topeşte nenumăratele
nuanţe într’un singur întreg”;
- „din sute de cărţi şi
documente el a cules c’o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti,
toate colorile din relaţii şi notiţe, cu care apoi a zugrăvit acea icoană
măreaţă, din care figura Voevodului românesc iese din prosceniu, vitejească şi
mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor”;
- „toată descrierea persoanelor
şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa
undeva isvodiri proprii ca poeţii”.
Concluzie: Opera lui
Bălcescu „se
întemeiază pretutindenea pe isvoare” (înseamnă
că Eminescu a citit-o în formula dată pentru tipar!).
3.
- despre limbă:
- „limba folosită este
culmea la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi până astăzi,
o limbă precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici”;
- „Nicolae Bălcescu e o
dovadă că limba românească pe vremea lui şi’nainte de dânsul era pe deplin
formată şi în stare să reproducă gândiri cît de înalte şi simţiri cât de adânci”.
Concluzie: Limba
vorbită de Nicolae Bălcescu „este
culmea la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi până la
Eminescu”.
4. Ce
s-a întâmplat cu limba:
- tot ce s’a făcut de
atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei
„pomadate” a fost curat în dauna limbei noastre.
Concluzie: În vremea lui Eminescu, „limba
vorbită în vâltoarea revoluţiei paşoptiste era aproape uitată şi înlocuită prin
„păsăreasca” gazetarilor”.
5.
Ce s-a produs în planul mentalităţii (în vremea lui Mihai Eminescu) ?
- în vremea lui Mihai Eminescu,
„inima lui Bălcescu era vie”;
- „entuziasmul lui Bălcescu
ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s’arată cu acea
neşovăire de care ne minunăm în caracterele antichităţii”;
- „chiar cei care mai
reprezentau ideile cărţii nu mai erau pătrunşi de acestea şi se slujeau numai
de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici”;
- „prin cartea lui Bălcescu
ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăşi
simţirile unei inimi, pe care n’au ştiut-o preţui niciodată”;
- „contimporanii care
au copilărit împreună cu dânsul şi’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe
aceastea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului
liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic”.
Concluzie: „Nu se mai împărtăşea entuziasmul cărţii lui
Bălcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848”.
6. Ce-ar vedea Nicolae Bălcescu
dacă ar fi trăit în vremea lui Eminescu
?
- „parlamente de păpuşi
neroade, universităţi la care unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază
corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni care văzând că n’au
încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a
limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură
care n’o au şi o pricepere pe care natura n’a voit să le’o deie”;
- „panglicarii politici
care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina”;
- „şarlatani care amăgesc
poporul în interesul lor şi pentru risipa bunei stări, sub pretextul că
bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin dicursuri
de cafeanea şi prin articole de gazetă”;
- „tinerimea care
astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va
întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte
stări de lucruri”;
Concluzie: „S’ar spăimânta văzând cum a fost să se
realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină”.
7. Ce dorea Mihai Eminescu ?
- „scrierea lui Bălcescu
să devină evanghelia neamului”;
- „poporul românesc
să-şi vină în fire şi să răsufle de greutatea ce apasă asupra lui, să sune
ceasul adevăratei libertăţi”;
- „să se stingă panglicarii politici, pe rudă pe
sămânţă, de pe faţa pământului nostrum; pătura de cenuşeri, leneşă, fără
ştiinţă şi fără avere să fie împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept
i se cuvine”.
- „munca şi numai munca
să devinăm izvorul libertăţii şi a fericirii”.
Concluzie: „Idealul nostru să fie libertatea adevarată,
cea care se câştigă prin muncă”.
În final, Mihai Eminescu a prezentat punctul său de vedere
referitor la „ceasul deşteptării
naţionale”, acordând un rol fundamental
„tinerimii române”. În concepţia sa, acel ceas va sosi în momentul în care tinerimea
va fi în stare să înţeleagă că:
- „nimic pe acest pământ,
pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată“;
- „poporul, a cărui
limbă şi istorie n’o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui
simţiri o lasă rece”;
- „toate cocoţările lor
de-a gata prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor
roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară”.
Concluzie: „Să nu
linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare”.
Din perspectiva grelei misiuni asumate, de formator de opinie, Mihai
Eminescu a explicat cititorilor că nu poate oferi „un răspuns fără echivoc”, de temea chiar de a face o concluzie
finală. Însă, el s-a arătat încrezător în destinul neamului, explicând
metaforic crezul său etno-politic, lăsând ca cititorul să dea răspuns
interogaţiilor sale:
- „un stejar pe care-l
rupi dela rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într’o grădină de lux, are
viitor?”
- „neamul românesc cu
toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg
trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei desvoltări cu totul
străine, precum este pentru noi cea franţuzeasca?”
Mihai Eminescu a spus ferm că „nu îndrăznim a răspunde”,
invocând însă divinitatea, rugânduse ca: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi”.
*
NOTĂ:
Am argumentat şi susţinut valoarea de nepreţuit a gândurilor lui Mihai Eminescu
cu cuvintele, expresiile şi sintagmele folosite de el în vremea generaţiei
războiului pentru independenţa României. Ele confirmă crezul său nemuritor: „Limba
este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”.
ANEXĂ:
Textul integral al studiului „Bălcescu
şi urmaşii lui” (Timpul, 24 nov. 1877):
„Peste
două zile va ieşi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae
Bălcescu. Se ştie neobositul zel, cu care acest bărbat plin de inimă şi
înzestrat de natura c’o minte pătrunzătoare şi c’o fantezie energică, a lucrat
la istoria lui Mihai - Vodă. Din sute de cărţi şi documente el a cules c’o
adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti, toate colorile din relaţii
şi notiţe, cu care apoi a zugrăvit acea icoană măreaţă, din care figura
Voevodului românesc iese din prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a
se coborî din strălucita viţă a Basarabilor.
Limba lui Bălcescu este
totodată culmea, la care a ajuns românimea în deobşte de la 1560 începând şi
pânăa astăzi, o limbă precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici, şi
care astăzi e aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca” gazetarilor.
Deşi Bălcescu se
întemeiază pretutindenea pe isvoare şi scrierea lui e rezultatul unei
indelungate şi amănunţite munci, totuşi munca nu se bagă nicăieri în seamă,
precum în icoanele maeştrilor mari nu se vede amestecul amănunţit de văpsele şi
desemnul îngrijit linie cu linie. O neobişnuita căldură sufletească, răspândită
asupra scrierii întregi, topeşte nenumăratele nuanţe într’un singur întreg şi
asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude
vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea, încât toată
descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi
îngăduit a întrebuinţa undeva isvodiri proprii ca poeţii.
Nicolae Bălcescu e dealtminterea o dovadă, că limba
românească pe vremea lui şi’nainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare
să reproducă gândiri cît de înalte şi simţiri cât de adânci, încât tot ce s’a
făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei
„pomadate” a fost curat în dauna limbei noastre.
Deşi nu mai împărtăşim
entuziasmul cărţii lui Bălcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de
la 1848, deşi ne-am încredinţat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă,
nu mai sunt pătrunşi şi se slujesc numai de dânsele ca de o pârghie pentru
ajungerea unor interese mici, deşi ştim că dacă inima lui era vie în vremea
noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor
care îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi, pe care n’au ştiut-o preţui
niciodată, totuşi entuziasmul lui ca atare ne încălzeşte, căci este sincer,
adevărat, energic, s’arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele
antichităţii.
Dumnezeu a fost îndurător şi l-a luat la sine înainte
de a-şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au
copilărit împreună cu dânsul şi’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe
aceastea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului
liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic.
El s’ar spăimânta văzând cum a fost să se
realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină. El ar vedea parlamente de
păpuşi neroade, universităţi la care unii profesori nu ştiu nici a scrie o
frază corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni care văzând
că n’au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea
zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o
cultură care n’o au şi o pricepere pe care natura n’a voit să le’o deie.
Murind în Italia, sărac
şi părăsit, rămăşiţele lui dorm în pământul din care a pornit începătura
neamului nostru, cenuşa sa n’a sfinţit pământul patriei, ci e pe veci
amestecată cu acea a sărăcimii din Palermo. Cu limba de moarte însă şi-a lăsat
manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica şi astăzi, după un pătrar de veac din ziua
morţii lui, societatea academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea
şi editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia şi
virtutea ţăranului nostru ne face să uităm făţărnicia şi micimea de suflet a
oamenilor dela 1848 şi nemernicia unora dintre comandanţii improvizaţi de
fraţii roşii, care pentru a-şi dura gloria pe acţii, duc ca d. Colonel
Anghelescu la o moarte sigură şi fără de niciun folos pe acest popor viteaz şi
vrednic de a fi altfel guvernat.
Facă-se această scriere
evanghelia neamului, fie libertatea adevarată idealul nostru, libertatea ce se
câştigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreuna cu
confraţii lor din Vavilonul de la Seina, se vor stinge, pe rudă pe sămânţă, de
pe faţa pământului nostru, când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi
fără avere va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine,
atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce
apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi.
Dar suna-va acel ceas?
Oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului
şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine,
răsărite din alte stări de lucruri, va fi mai în stare să înţeleagă pe acest
popor, a cărui limbă şi istorie n’o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le
înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece ?
Fi-vor în stare acei
tineri să înţeleagă, că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se
câştigă fără muncă îndelungată, că toate cocoţările lor de-a gata prin intrigi
de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici
un folos pentru ţară ?
Fi-vor destul de
înţelepţi ca să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s-o
facă a vedea lămurit, că munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi a
fericirii şi cum că cei ce pretextează ca bunurile morale şi materiale se
câştigă prin adunări electorale, prin dicursuri de cafeanea şi prin articole de
gazetă, sunt nişte şarlatani, cari amăgesc poporul în interesul lor şi pentru
risipa bunei stări?
La întrebările acestea
răspunsul e greu; ne temem chiar de a face o concluzie finală. Oare un stejar
care-l rupi dela rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într’o grădină de lux,
are viitor? Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor,
când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în
stratul unei desvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea
franţuzeasca?
Iată întrebări la care
nu îndrăznim a răspunde. Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu