EMINESCU – PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE ALTARUL DACIEI MARI

Conf.univ.dr. Aurel V. David

                                                                                          MOTO:

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre

                                                                Eminescu

Preambul:

„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri patrioţi. El a fost reluat de către revoluţionarii paşoptişti şi continuat de patrioţii români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienţei puterii politice faţă de marile puteri, cât şi a presiunilor acestora.

Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise ţării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea identităţii, dar şi recuperarea unor părţi din vatra originară de vieţuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie naţională şi o problemă de conştiinţă.

Mihai Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înţeles că refacerea unităţii spaţiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere naţională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu.

1. Premise

Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, ţarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de vieţuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spaţiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizau reconstituire Daciei, ca stat-tampon între acestea.

Ideea constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Boierii români patrioţi visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau „Valahia Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obţină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]

Atât imperiul habsburgic, cât şi cel ţarist, au dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui stat-tamon, cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l ia sub tutelă proprie: ,,Dacia austriacă” urma să încorporeze Ardealul unit cu Principatele, iar ,,Dacia rusească” urma să încorporeze Ţara Românească (Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare imperiu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie românească.

Numele „Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluţia paşoptistă, a fost gândită refacerea statalităţii româneşti în vatra ancestrală a neamului.

O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluţionari reprezentând aşa-numita „generaţie paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluţionară de o activitate laborioasă pentru redefnirea naţiunii române.[3] Este important de menţionat că Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învăţaţii ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena.[4]

2. Pregătirea proiectului „Dacia Mare”

Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identităţii naţionale şi acţiunea pentru restaurarea istoriei naţionale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând. De asemenea, instalarea unui prinţ german pe tronul României, în anul 1866, a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine germană”.  

La vârsta de 17 ani, Eminescu, simţind nevoia să reînvie mândria naţională,[5] a publicat în revista „Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” şi a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei „În unire e tăria”.[6] Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări sprituale a întregii vetre de vieţuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă semnificaţie istorică: serbare de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat poezia „Doină populară” - prima variantă a cunoscutei poeme „Doina”-, primită, precum se cunoaşte, cu multă însufleţire de către cei prezenţi, întrucât reflecta dorinţa fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominaţie străină.

3. Propagarea şi răspândirea ideii de „Dacia Mare”

După revenirea în ţară şi stabilirea la Iaşi, Eminescu a militat cu o energie nemaiîntâlnită până atunci pentru reconstrucţia unităţii etno-politico-statale româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucţie a statalităţii româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici fundamentale: „elementul de disoluţiune”, „demagogia României”, căruia i se alătura aşa-numita „pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale, fără tradiţii, fără patrie sau naţionalitate hotărâtă”.[7]

Posibilitatea iniţierii noului proiect etno-politico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu înfiinţarea, la Cernăuţi, în octombrie 1875, a Societăţii „Arboroasa”.[8] În contextul izbucnirii „crizei orientale”, Eminescu a crezut că s-au ivit condiţiile pentru reconstrucţia etno-politico-statală românească şi a trecut la ofensivă. El a atras atenţia că cea mai mare piedică în calea realizării proiectului „Daciei Mari” era Austro-Ungaria.[9]

În conlucrare cu conducerea Societăţii „Arboroasa”, Eminescu a gândit şi proiectat acţiuni menite să atragă atenţia asupra situaţiei românilor încorporaţi în Imperiul austro-ungar.[10] Astfel, a intrat în atenţia serviciilor de informaţii ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit canoanelor activităţii serviciilor secrete.

În octombrie 1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte a intelectualităţii române era angajată cu condeiul şi cuvândul scris în susţinerea războiului cu turcii, Societatea „Arboroasa” şi-a asumat riscul de a înfrunta pe faţă autorităţile austro-ungare. Drept urmare, autorităţile imperiale austro-ungare au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desfiinţată. Eminescu a luat cunoştinţă, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de autorităţile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea unităţii naţiei româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi îngroaşe dosarul  întocmit de către Biroul Informativ din Viena, care începea să conceapă acţiuni menite să anihileze manifestărilor sale „naţionaliste”.[11] Însă, dezamăgirea lui a fost mare, constatând că autorităţile statului român n-au sprijinit sub nici o formă acţiunea Societăţii „Arboroasa”.

Pe acest fond de evenimente, în noiembrie 1877 Eminescu a ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. Şi-a început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie 1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”.

În scut timp, Eminescu s-a avântat într-o vastă activitate publicistică destinată emancipării neamului şi apărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul „Timpul” nu şi-au dat seama că Eminescu era un naţionalist neclintit, care nu putea fi modelat în spirit politicianist decît zdrobindu-l fizic (ori l-au adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ţinea sub observare!).

Evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene.

Eminescu, care ştia că trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că marile puteri foloseau încă sintagma „Principatele Unite Române” pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese invitată acolo ca ţară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. El a reacţionat extrem de dur faţă de umilirea statului român şi, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Consevator, a angajat ziarul „Timpul” într-o campanie de presă împotriva modificării Constituţiei în sensul cerut de marile puteri europene.[12] În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind considerate „periculoase”.

Eminescu a ajuns la concluzia că pentru a da viaţă proiectului respectiv era nevoie de jertfă. Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare” a publicat poezia „Rugăciunea unui dac” (dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morţii şi învierea vieţii”. Mesajul „Rugăciunii...”, este, pe fond, vinovăţia majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilinţa pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vinovăţie. 

Proiectul etno-politico-statal gândit de Eminescu, eminamente anti-austro-ungar, s-a lovit de obedienţa partidelor politice, mai ales a politicienilor, în primul rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali faţă de Puterile Centrale.[13] Împotriva lui Eminescu  s-au coalizat toţi cei care s-au auto-declarat din interes politic apărători ai „românismului”. Cu toţi aceştia, Eminescu s-a simţit obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt ce i-a creat şi mai mulţi duşmani.

La rândul lor, agenţii serviciilor de informaţii austro-ungare, care au urmărit cu rigoare ideile lui Eminescu şi erau la curent cu „visele” sale, numeau statul preconizat de el „Dacisches Kaiserreich”.[14] Numele lui Eminescu devenise cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar avertismentele au început să-i sperie pe politicienii români. De la Viena, ambasadorul liberalilor, conservatorul Petre P. Carp, a transmis în ţară semnalul reducerii la tăcere a lui Eminescu. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenţia pe un ton imperativ: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!“.[15]

Eminescu nu şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalităţii româneşti, care trebuia să aibă ca suport teritorial spaţiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în acel context nu trebuiau implicate „pe faţă” autorităţile tânărului şi firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a feri România de consecinţele unei confruntări directe între cele două imperii. Cu inteligenţa-i recunoscută, el a încercat să le explice politicienilor momentului că „situaţia noastră excepţională ne învaţă că una din condiţiile, de nu ale existenţei, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii (imperiile ţarist şi austro-ungar, n.ns.) şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanţia neutralităţii noastre”.[16]

În condiţiile înăspririi prigoanei autorităţilor austro-ungare împotriva românilor încorporaţi în imperiu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, studenţii români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societăţii iridenta română („România Irridenta“), al cărui obiectiv imediat era contracararea politicii de deznaţionalizare şi de maghiarizare a românilor din Ungaria.

În vara anului 1881, „România Irridenta“ a pus în circulaţie o hartă cu Banatul până la Tisa, Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române“.[17] Această hartă care proclama „teritorii române” provinciile istorice Banatul, Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru eliberarea românilor aflaţi sub stăpânirea Imperiului austro-ungar şi unirea teritoriilor respective cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare.

Eminescu s-a alăturat cu toată fiinţa şi priceperea sa reprezentanţilor românilor ardeleni şi bucovineni stabiliţi în Bucureşti, care se simţeau abandonaţi de către puterea politică „din ţară” în lupta pentru câştigarea drepturilor naţionale. Ideea „Daciei Mari“ a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în interiorul oştirii române. Cu ocazia deschiderii unei expoziţii organizate la Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta „şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie“ şi a dispus „să fie îndepărtate portretele împăratului şi împărătesei” şi înlocuite cu cele ale „majestăţii româneşti“.[18] 

4. Constituirea nucleului politic al „Daciei Mari” (Societatea „Carpaţii”)

Loviturile primite de Iredenta română din partea serviciilor secrete ale Austro-Ungariei au determinat schimbarea de tactică. În acest context, la 24 ianuarie 1882, pe suportul Iredentei române, a luat fiinţă, la Bucureşti, Societatea „Carpaţii”,[19] în care a fost cooptat şi Eminescu. Scopul declarat al societăţii a fost sprijinirea ardelenilor emigranţi cu slujbe şi locuinţe în capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea „Daciei Mari”. În acest sens, programul Societăţii a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominaţia austro-ungară.

Societatea „Carpaţii” a început să desfăşoare o acţiune susţinută împotriva stăpânirii dualiste şi în apărarea fiinţei naţionale.[20] Unii membrii au primit sarcini să difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică şi teritorială. Eminescu s-a remarcat şi în noua situaţie prin poziţia fermă adoptată faţă de interzicerea de către autorităţile ungare a utilizării limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în special de geografie, istorie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de către Viena.[21]

Societatea „Carpaţii” a fost considerată, chiar de la înfiinţare, ca periculoasă pentru siguranţa Imperiului austro-ungar. Se pare că imediat după înfiinţare, serviciile secrete austriece au reuşit să o „penetreze” informativ.[22]

Zvonul privind intenţiile refacerii Daciei Mari au început să circule peste Carpaţi, în Transilvania. În acest context, autorităţile de la Budapesta au intensificat măsurile necesare prevenirii manifestărilor de simpatie sau de susţinere a luptei naţionale a românilor.

Eminescu a simţit ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români, îndeosebi a liderilor Partidului Conservator faţă de proiectul „Daciei Mari” sau a „statului daco-român”. El a fost tot mai conştient că poziţia lui la ziarul „Timpul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa politicianismului antinaţional, l-au transformat într-o adevărată ţintă. În acelaşi timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor!

Dintr-o astfel de cugetare de geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezentat, „şlefuit”, la „Junimea”, în 8 octombrie 1882. Versurile sale au sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din tinereţe, precum Gemenii, Povestea Dochiei, Ursitorile sau Povestea magului călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.

În noul context, Eminescu a fost atacat dur de către publicaţii din Austro-Ungaria, cu care a început o polemică acerbă. Autorităţile Imperiului austro-ungar au aţâţat asupra sa politicieni români obedienţi Vienei, iar diverşi agenţi ameninţau cu ocuparea „Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul „iredentism românesc” nu era decât reacţia firească faţă de ocuparea unor ţinuturi româneşti de către Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că „România irredenta” nu exista decât „în imaginaţia maghiarilor”, iar „Daco-Romania” constituia o „invenţiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de o putere celeilalte”. Însă, el s-a simţit obligat de propria-i conştiinţă să afirme public faptul că mişcarea de eliberare a românilor „de peste munţi” era „un adevăr” şi „o realitate etnologică”.[23]

Precum se ştie, viabilitatea proiectului a fost testată „pe viu” de către Societatea „Carpaţii” la începutul lunii iunie 1883. Folosind prilejul dezvelirii, la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de Emmanuel Frémiet), Societatea „Carpaţii” a dorit să testeze reacţia concomitentă a celor două imperii - austro-ungar şi ţarist - faţă de proiectul etno-politico-statal al cărui mentor principal era Eminescu.

La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrîns de români basarabeni. Eminescu a participat în calitate de delegat al ziarului „Timpul”, în realitate ca reprezentant al Societăţii „Carpaţii“. El venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca justiţiar al naţiei româneşti. În acest sens, pregătise ultima variantă din Doina, scrisă în spiritul doctrinei Societăţii „Carpaţii“, pentru a fi citită la ceremonie.

Însă, unii politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând de faptul că festivităţile au fost onorate de prezenţa regelui Carol I, au transformat momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare guvernamentală“. Incitările la luarea prin forţă a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-ungar, omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori” care trebuiau eliberate,[24] neînţelegerile între conservatori şi liberali în privinţa interesului, necesităţii şi modalităţilor de susţinere a proiectului, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste realităţi nepercepute corect de cei mai mulţi dintre cei implicaţi în realizarea proiectului au fost sesizate cu claritate de către Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Şefan cel Mare[25] şi nici n-a prezentat poezia „Doina” la manifestaţia publică, citind-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedinţa societăţii literare „Junimea”, ţinută în casa lui Iacob Negruzzi. O enigmă ascunde, probabil, capul statuii marelui voievod, în care Eminescu nu-l va fi recunoscut pe Ştefan cel Mare (un cap cu barbă şi o coroană catolică!).

Pentru mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv, interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei „pericolul iredentismului românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz deosebit.

La rândul lor, autorităţile ţariste au dat o replică simbolică la acţiunea desfăşurată la Iaşi,[26] lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala „guberniei Basarabia”: statuia ţarului Alexandru al II-lea (cel care răpise judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României!) precum şi bustul scriitorului Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, ţarul Rusiei a ţinut să exprime public că nu era dispuse să cedeze „gubernia Basarabia”!

Aflat sub presiunea conjugată a autorităţilor austro-ungare şi ţariste, guvernul român s-a desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care eluda „spiritul” congresului de la Berlin şi „ordinea germană” impusă şi apărată în spaţiul etnic românesc printr-o înţelegere tainică dintre cele două imperii vecine. Pe cale de consecinţă, a fost dezavuată, practic, orice acţiune a Societăţii „Carpaţii”, fiind pusă în discuţie chiar existenţa acesteia. Eminescu a înţeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură aplicată proiectului „Daciei Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti. El a simţit că puterea politică pregăteşte o acţiune de lichidare prin forţă a societăţii. De aceea, din spirit de apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra viitorului mişcării naţionale româneşti.

Agresivitatea cu care cele două imperii au reacţionat faţă de momentul respectiv, l-a convins pe Eminescu că România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le putea rezista decât prin inteligenţă politică, simţ strategic şi efort naţional. El a fost convins că ideea unirii politice a tuturor românilor în acel moment putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii vecine.

Eminescu a tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului „Timpul”, arătând că în România, „o ţară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini”, ideea de luare prin forţă a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi”. Totuşi, s-a simţit dator să recunoască public că ideea de „Dacia Mare” exista în subconştientul colectiv şi că „avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători”.[27]

Deci, Eminescu a conştientizat că planul de a acţiona în forţă pentru refacerea „Daciei Mari” era nerealist şi că, în contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat! În iunie 1883 (la fel ca în 1880!), în citatul articol despre „serbarea guvernamentală” de la Iaşi, el s-a delimitat net de atmosfera provocatoare în care aduseseră ţara demagogii momentului.    

5. Reprimarea politică a Societăţii „Carpaţii” şi jertfirea lui Eminescu

Momentul „Iaşi”, însă, a transformat Societatea „Carpaţii” în duşman declarat al Austro-Ungariei, iar pe Eminescu în „obiectiv” permanent pentru serviciile sale de informaţii.[28] El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic, apoi chiar armat între Austro-Ungaria, sprijinită de Germania şi regatul României, care trebuia adus cu forţa în  „ordinea germană”. De aceea, a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni austrieci, incitaţi de Budapesta, care exagerau pericolul acţiunilor româneşti vizând constituirea Daciei Mari. Însă, guvernanţii de la Bucureşti, preocupaţi mai ales de împărţirea şi reîmpărţirea demnităţilor publice şi a resurselor de putere, au acceptat fără împotrivire sau alte explicaţii ideea anihilării Societăţii „Carpaţii” şi „potolirii” lui Eminescu, ca soluţii necesare reducerii stării de tensiune între regatul României şi Imperiul austro-ungar.

Aşa-numitele „discursuri iredentiste” de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul pentru declanşarea, de către Puterile Centrale, a acţiunii de aducere a României în „ordinea germană”. Atât Germania, cât şi Austro-Ungaria i-au cerut în mod imperativ regelui Carol I să se integreze urgent în „noua ordine” europeană, deci în sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din anul 1878. Această integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), în 28 iunie 1883. Proiectul de tratat prevedea că România era obligată să se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării era anihilarea revendicării Ardealului de către România. Consecinţa imediată a semnării tratatului respectiv era eliminarea aşa-zisei influenţe franceze în România şi desfiinţarea Societăţii „Carpaţii”.

Guvernul român a acceptat destul de greu şi cu rezerve regulile care îi erau impuse României. Discuţiile care au urmat au reprezentat o veritabilă bătălie diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defensiv, care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor Centrale, însă intrarea României în sfera de influenţă a Triplei Alianţe excludea existenţa „Daciei Mari” şi, pe cale de consecinţă, a Societăţii „Carpaţii”.  

În acest context, politicienii interni, atât conservatori, cât şi liberali aflaţi la guvernare, puternic şi continuu „flagelaţi” direct şi indirect de Eminescu, în presă, ca şi după „duşul” cumplit din Scrisoarea III-a (1881), au simţit că a sosit momentul de a-l elimina pe Eminescu din viaţa publică şi au lucrat „mânâ-n mână” cu „Oculta” internă şi externă. Aceştia n-au luat în seamă faptul că Eminescu exprimase public şi fără tăgadă nevoia de apărare a interesului naţional, deci înţelesese imperativul momentului!

Deşi, liderii celor două partide politice care-şi disputau puterea în România erau conştienţi că Eminescu devenise o valoare naţională (dăduse naţiei „Scrisorile” şi „Luceafărul”!), niciunul n-a avut timp sau n-a vrut să discute cu el deschis, constructiv, de pe poziţia interesului naţional. Pe această cale s-ar fi putut apăra atât interesul naţional, cât valoarea naţională pe care o reprezenta, deopotrivă, poetul şi gazetarul Eminescu.

În această acţiune perversă s-au arătat deosebit de zeloşi unii fruntaşi ai Partidului Conservator, criticaţi vehement de către Eminescu pentru politica lor antinaţională.[29] „Loja” din spatele Societăţii „Junimea” şi-a avut rolul ei nefast, iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi „regizorul” intern („din umbră”) al întregii acţiuni.

Aşa a fost fabricată, ad hoc, „nebunia lui Eminescu”. S-a recurs la această soluţie, întrucât „nebunia” declarată public excludea automat din viaţa publică pe cel ce nu putea face dovada credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta putea fi invocată, fără nici o respundere, ori de câte ori venea vorba de scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vremuri. Deci, scopul urmărit era scoaterea lui Eminescu din viaţa publică!

Ca variantă de rezervă, Eminescu trebuia să ajungă în faţa organelor de Poliţie, care n-aveau nimic cu poetul ci cu ziaristul politic - ziarist al opoziţiei. Cei care  i-au gândit soarta erau convinşi că dacă Eminescu va intra în conştinţa publică drept nebun, nimic din ceea ce a scris nu va mai fi luat în considerare.

Momentul exploatării aşa-zisei „nebunii a lui Eminescu” a venit în ziua de 28 iunie 1883, când, amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria, a izbucnit flacăra conflictului. Invocând acţiunile „subversive” ale Societăţii „Carpaţii”, Austro-Ungaria a notificat suspendarea relaţiilor diplomatice cu România şi a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore. În acelaşi timp, efective militare executau manevre armate în Carpaţi, iar presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”. La rândul său, cancelarul Germaniei, Otto von Bismack, a ameninţat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”. Totodată, guvernului I.C.Brătianu i s-a cerut să verifice Societatea „Carpaţii”, sub motivul că desfăşura activitate subversivă, urmărind unirea Ardealului cu regatul României. Astfel, guvernul a dispus măsuri radicale împotriva Societăţii „Carpaţii”.

Poliţia a trecut, în forţă, la percheziţionarea sediului acesteia din strada Ştirbei Vodă şi a domicilului membrilor comitetului de conducere,[30] iar toţi cei dovediţi ca membri activi ai organizaţiei fiind ulterior expulzaţi. Apoi s-a lansat semnalul: „Prindeţi-l pe Eminescu şi băgaţi-l la balamuc!” Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri.

Fapta odioasă comisă împotriva lui Eminescu este confirmată, în primul rând, de modul în care a fost acoperită oficial, în stil balcanic. El a fost internat la „sanatoriul” dr. Alexandru Şuţu la „Caritatea” (Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de „alcoolism şi sifilis”. Deci, agresiunea împotriva sa a fost acoperită, oficial, cu un certificat medical.

Ştirea că „a înnebunit Eminescu”, nu a apărut în ziarul „Timpul”, unde Eminescu fusese redactor principal, ci în ziarul „Românul” - oficiosul guvernului, de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal, care se aflase în polemică permanentă cu Eminescu.

Eminescu a fost ţinut în sanatoriul dr. Alexandru Suţu până când România a aderat la Tripla Alianţă, apoi a fost târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente de libertate, până la sfârşitul vieţii.[31] 

Niciunul dintre cei care au participat la săvârşirea mârşavei fapte nu şi-a asumat vreodată nici o parte de vină. Unii au inventat momente şi scene ireale, dar credibile pentru cei « săraci cu duhul », pentru a scăpa de urmări, iar alţii, laşi, au acceptat să vorbească la mulţi ani de la evenimentul respectiv, când Eminescu era perceput de mulţi semeni aşa cum îl proiectaseră « epigonii » săi. 

6. Încercare de reconstituire a scenariului sacrificării lui Eminescu

în 28 iunie 1883[32]

Cu puţin timp înainte de această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în acel moment de familia Slavici, a simţit, probabil, că era supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu Maiorescu, a cărui răceală faţă de el era tot mai pregnantă. Aşa se explică intenţia de a se muta la inginerul Constantin Simţion, din conducerea Societăţii « Carpaţii », care devenise deja un fel de gazdă de rezervă. El îşi transportase în casa acestuia, puţin câte puţin, bunurile - înţelegând că nu mai poate convieţui alături de „Madame Slavici” (Ecaterina Szöke Magyarosy)[33] care era, foarte  probabil, dacă nu agent, cel puţin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.

Conflictul cu această „Madame Slavici” (Kati, cunoscută cu numele de Catinca Slavici), devenise aproape permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să critice vehement maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania. În acest scenariu a fost atras şi publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte cu agentul austriac Friderick Lachman.

*

Mărturiile şi sursele de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.oo, între Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke Magyarosy, soţia lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violenţă verbală. Probabil că Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de lucru, a fost provocat de către „Madame Slavici”, prin vorbe meşteşugite, pentru a-l face să devină violent.

După consumarea scenei respective, Eminescu a plecat la redacţia ziarului „Timpul” pentru a lua un exemplar din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu Maiorescu şi a-i arăta acestuia acuzele aduse guvernului faţă de încălcarea libertăţii presei şi a gazetarului. Probabil că el a ameninţat că nu se mai întoarce la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul Constatnin Simţion.

La ora 6.oo, imediat după plecarea lui Eminescu, „Madame Slavici”, foarte probabil, potrivit unui scenariu dinainte stabilit, simţind că „obiectivul” scapă de sub supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel înscris, printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l să o scape de „nebunul” Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat de toţi cei care s-au încumetat să reconstituie acele evenimente!)

Acasă la Titu Maiorescu a apărut repede inginerul Constantin Simţion, pe care Eminescu îl considera „prieten” (până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta fusese anunţat de Titu Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui plan dinainte stabilit!). Împreună (fără nici o analiză a cazului sau o sumară verificare a conţinutului înscrisului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de sănătate” a dr. Alexandru Suţu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo, Titu Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu şi să-l interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze, cum era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru camera respectivă.

După ce au „aranjat” cu dr. Alexandru Suţu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu şi Constantin Simţion s-au înţeles asupra modalităţilor de acţiune pentru a-l aduce la ospiciu pe Eminescu: Titu Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu, iar Constantin Simţion la sediul Societăţii „Carpaţii”, pentru a-l aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forţa la ospiciu (în acest punct apare o altă enigmă: Constantin Simţion a devenit doar în acel moment complicele lui Titu Maiorescu sau ei au făcut parte dintr-o conspiraţie pregătită cu metodă împotriva lui Eminescu? care a fost motivul real al asocierii celor doi complici pentru a-l imobiliza pe Eminescu şi a-l interna cu forţa în ospiciul dr. Al. Suţu?). Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”. Ajuns acasă, Titu Maiorescu l-a anunţat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalul său); acesta a acceptat tacit acţiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti? erau interesate şi implicate şi alte forţe oculte în anihilarea lui Eminescu?).

Pe la ora 10.oo, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut într-o trăsură în faţa casei lui Titu Maiorescu, având sub braţ ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care publicase articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” şi protesta faţă de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei „L’independence roumaine”.

Eminescu spera să-i poată prezenta lui Titu Maiorescu protestul său sever împotriva măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A binecuvântat, cu privirea fixă, pe soţia lui Titu Maiorescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai pleca de la Titu Maiorescu!), apoi   l-a îmbrăţişat „tremurând” pe aşa-zisul său binefăcător şi „prieten”, după care a avut o discuţie scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conţinut nu se cunoaşte. Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfiripaseră în suflet (nimeni până astăzi nu s-a întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrăţişat pe „binefăcătorul” său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând „pe Hermes şi pe Venus din Melos”, la care Mihai Eminescu a răspuns, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!” (Deci, Eminescu încă mai credea în realizarea proiectului Daciei Mari, chiar în pofida piedicilor puse de către politicienii români, în special de către conservatorii obedienţi Puterilor Centrale, în rândurile cărora se afla şi Titu Maiorescu!).

Potrivit planului stabilit cu acel Constantin Simţion şi cu dr. Alexandru Suţu, fără nici o remuşcare, teamă sau compasiune faţă de cel pe care-l numea „prieten”, Titu Maiorescu i-a spus lui Eminescu „că trebue să se ducă la Simţion” (adică la sediul Societăţii „Carpaţii”), care fusese instruit, ştia ce are de făcut!). Eminescu a acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouţiu, din 21 aprilie 1939, va spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi Eminescu „a plecat cu trăsura acolo” (adică la sediul Societăţii “Carpaţii”). Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe gazetarul Grigore Ventura, pentru a fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge la sediul Societăţii „Carpaţii”. (Nimeni   n-a explicat riguros de ce gazetarul Grigore Ventura n-a fost afectat de expulzarea directorului revistei „L’independence roumaine”, cu toate că el era redactor la acel ziar! Implicarea lui în urmărirea şi imobilizarea lui Eminescu a avut probabil, girul Poliţiei, acesta cumpărându-şi libertatea cu preţul libertăţii lui Eminescu, gazetarul care apăra libertatea presei împotriva măsurilor luate de o guvernare violentă!).

Ajungând în apropierea Societăţii „Carpaţii”, Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată de Poliţie, care percheziţiona sediul acesteia şi a intuit că „binefăcătorul” său îi pregătise o capcană. El nu ştia că înăuntru îl aştepta Constantin Simţion cu o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi a-l interna la ospiciu (deci, Constantin Simţion acţiona cu girul şi sub oblăduirea Poliţiei!). Cu inteligenţa-i cunoscută, Eminescu a devenit precaut şi fiind convins că dacă ar fi intrat în sediul societăţii era reţinut de Poliţie s-a întors din drum, încercând să găsească un loc de refugiu pentru a afla ce se petrece cu adevărat şi a găsi un mijloac de apărare.

Din acest moment, reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea să-l „imortalizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!), consemnate abia în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul „Adevărul”. Potrivit acestora, Eminescu, schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa, unde l-ar întâlnit pe Grigore Ventura, care l-ar fi informat despre interzicerea Societăţii „Carpaţii”. Eminescu ar fi reacţionat violent, începând să ţină un discurs „politico-socialo-naţional”. Apoi, înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului, Marie Obeline Vautier, şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!” Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu a fost de acord, astfel că au plecat împreună, au ajuns la poarta palatului, însă „poarta nu s-a deschis”, regele nefiind în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe Eminescu să meargă la Mitroşevschi, la baie!

Aceasta a fost versiunea oficială, veme de aproape 70 de ani, deşi, între timp, apăruseră şi relatările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu. Din aceste relatări reiese clar că Eminescu n-a trecut pe la Capşa, nu a ameninţat pe nimeni cu pistolul şi, totuşi, a fost ridicat „de acolo” (baia Mitraşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l ducă…la „balamuc”.

„Scena cu pistolul de la Capşa” şi „afirmaţia lui Eminescu că îl va omorî pe rege” au constituit piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai de către Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun, iar internarea sa în ospiciu justificată cu „acte în regulă”. Cel mai important martor al scenei „cu pistolul” a fost, fără îndoială, Marie Obeline Vautier, soţia patronului de la Capşa, prezentată de Grigore Ventura ca persoana ameninţată de către Eminescu. Însă, în anul 1909, această doamnă şi-a publicat „Memoriile” la Paris, dar n-a menţionat absolut nimic despre „scena cu pistolul de la Capşa”, deşi nu putea omite o asemenea întâmplare din viaţa sa!

În ultimii ani, unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că prezenţa lui la Capşa ar fi avut cu ca scop întâlnirea altor confraţi cărora să le aducă la cunoştinţă cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală. Există şi percepţia potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla reprezentantul diplomatic al Americii în România. (Sunt, probabil, speculaţii, dar cercetările ulterioare vor avea darul să clarifice şi acest aspect încă nedescifrat!).

Traseul lui Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu şi Ioan Slavici. Este foarte probabil ca, simţind că vor să-i pună laţul, Eminescu s-a refugiat în baia publică Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul Societăţii „Carpaţii”), unde agresiunea Poliţiei asupra sa devenea mai puţin probabilă! Această ipoteză este confirmată de Constantin Dimitriu, care, la două săptămîni de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Mihai Brăneanu, redactorul şef al ziarului „România liberă”, afirma că Eminescu „a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns”. Astfel era relatat, probabil, evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că „La d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus (cu forţa, n.ns !) la casa de sănătate”.

Pentru conspiratorii care lucrau potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia publică Mitraşevschi, a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare (în orice alt loc, Eminescu ar fi putut opune rezistanţă, iar arestarea sa putea genera un scandal public!). În procesul-verbal întocmit de Poliţie în aceeaşi zi, în jurul orei 19.oo se afirmă că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.

Grigore Ventura, care cunoştea planul privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea sa în ospiciu, primise misiunea să-l reţină pe acesta într-un loc de unde să poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după informaţiile furnizate şi de alţi martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore. Potrivit propriei declaraţii, Grigore Ventura a plecat „să înştiinţeze pe prefectul poliţiei” de faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că „trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi” (afirmaţia sa nu se confirmă; declaraţia a fost făcută, cu siguranţă, pentru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat Poliţiei un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violenţă!; cu siguranţă că şeful Poliţiei cunoştea numele Eminescu, purtat de redactorul şef al ziarului „Timpul”!) Tot Grigore Ventura a fost cel care i-a anunţat pe doi dintre prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăşanu şi V. Siderescu de la Societatea „Carpaţii”, care au ajuns acolo după aproximativ 8 ore (este interesant de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici Poliţia, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!). Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a crezut că Eminescu fusese atins de alienaţie mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu, care era „om de încredere al şefului Poliţiei” (fapt dat în vileag de Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi din ce raţiune.

Cei doi „prieteni” ai lui Eminescu au plecat să anunţe Poliţia, informându-l pe comisarul C.N.Nicolescu de la Secţia 18 Poliţie de faptul „că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Toi ei l-au căuutat şi l-au informat pe Constantin Simţion despre situaţia „prietenului” său (poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a ocupat acest Constantin Simţion!).

Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliţia, planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura („maurul şi-a făcut datoria”), cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus de comisarul C. N. Nicolescu. După cum reiese din procesul-verbal întocmit de Poliţie, l-au găsit „pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră...”). Cei de faţă au încercat să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară”. Eminescu l-a rugat pe V. Siderescu „să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot”. Acesta a plecat să-i îndeplinească dorinţa, iar ceilalţi „prieteni” ai săi au forţat uşa cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.

Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forţă, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forţa în birja morţii. Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu!, avea să afirme ulterior că: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă -Ajutor!”.

Răpitorii l-au condus apoi la Institutul „Caritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru Suţu, iar comisarul de poliţie l-a rugat pe acesta „a-i da îngrijiri excepţionale”.

Între timp Poliţia, cu complicitatea soţiei lui Ioan Slavici (madam Kati), i-a perchiziţionat locuinţa, i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de obicei în asemenea cazuri şi cum cerea legea.

Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu „amicii” lui Eminescu, s-au întors la baia Mitraşevschi şi au constatat că „toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncaţi în apa din baie”. Apoi au fost inventariate toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la camera lui Eminescu (lipsea pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!), după care s-a întocmit procesul-verbal de constatare a situaţiei. Acesta a fost semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin Simţion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un client sau asistent al dr. Suţu, probabil cel care a adus cămaşa de forţă !), Johan Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii).

Hainele lui Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici şi aruncate în camera unde locuise poetul, apoi uşa a fost sigilată (faptul este atestat într-un Post-scriptum, semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi V. Siderescu).

În acea după-amiază, Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanţă prin Europa occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile Dâmboviţei, pentru meditaţie!

*

Presimţindu-şi sfârşitul, cel care în „Luceafărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun, a putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic).

Citiţi-l şi recitiţi-l şi reflectaţi.

Cât de nebune puteau să fie mintea şi simţirea care l-a creat?

Il redăm integral:

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
Suferinţa tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Neîndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

(1883, decembrie)

Este epitaful pe care Eminescu singur şi l-a scris!

Acesta poate fi inscripţionat pe o placă de marmură, la mormânt, ca acuzaţie veşnică şi vinovăţie imprescriptibilă pentru autorii şi făptuitorii crimei!

Concluzii:

Planul pentru o „Dacie Mare” - pe direcţia planului dacic care ne-a traversat istoria! - a îngrijorat pe spionii imperiali şi îi speria (pentru complicaţii) pe politicienii autohtoni şi pe agenţii/poliţişti, fapt pentru care au pus la cale complotul (pentru toţi binevenit, după atâtea „flagelări” din partea lui Eminescu). La aceasta - nota bene! -  s-a adăugat contribuţia forţelor oculte; pe agenţii acestora sau pe obedienţii lor îi găsim implicaţi continuu.

„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu abilităţi de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar autentic şi patriot poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.

Contemporanii lui Eminescu, neimplicaţi în politică sau în organizaţii oculte, n-au bănuit că destinul tânărului poet a fost influenţat şi abătut din făgaşul său natural de către indivizi şi forţe oculte interesate să-l scoată din viaţa politică şi să-l transforme într-un nebun.

Prin eliminarea lui Eminescu din viaţa publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet, şi acesta epuizat intelectual, cupă cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de versuri (vestita „ediţie Maiorescu”) -, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist.

La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viaţa publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înţeles, forţe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naţionale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în monmentul 1883: „ediţia Maiorescu” a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”. 

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari - cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului XIX; în fond, întreaga istorie a Neamului spre acest liman se îndrepta!

Dacă exista înţelepciune politică şi conştiinţa valorii geniului, în „momentul 1883”, după conştientizarea soluţiei adecvate pe care Eminescu a dovedit-o cu claritate şi curaj, crima putea fi evitată. Dar la niciuna din forţele ostile lui Eminescu n-a existat - atunci şi în anii asasinatului sadic, până în 1889, - nici înţelepciune şi nici voinţă politică.

Iată de ce, reconsiderarea operei, vieţii, mesajului şi imaginii lui Eminescu din perspectiva vizionarului împlinirii idealului naţional în vatra vechii Dacii este o necesitate. Soluţia întrevăzută de Eminescu, formulată în mod expres în anul 1881, a rămas mesaj testamentar: „TOTUL TREBUIE DACIZAT OARECUM DE ACUMA-NAINTE”! [34]

---

[1] Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la anul 1807, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;

[2] Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;

[3] Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluţia de la 1848 şi problema unităţii naţionale, în Revoluţia de la 1848 în ţările române (Culegere de studii), Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1974;

[4] Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983; 

[5] Pavel Ţugui, Eminescu - Creangă. Documente biografice inedite, Editura „Vestala”, Bucureşti, 1996, p.127;

[6] Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „Cartea Româneasca”, Bucureşti, 1943,    p. 249-274;

[7] Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto Franco, Galaţi, 1994;

[8] Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societăţii Academice Române „Junimea” din Cernăuţi. Partea întâia „Arboroasa" (1875-1877), Bucureşti, Editura Societăţii, 1930; 

[9] Augustin Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187;

[10] Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 217-220;

[11] Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în Revista „Argeş”, anul III, nr. 16, ianuarie 2003;

[12] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000;

[13] T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bucureşti, 1925, p.181;

[14] Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura „Sitech”, Craiova, 2008, p. 129;

[15] Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 110;

[16] Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311;

[17] D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.258-265; Apud M. Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”, VI, nr.169, 5 august 1881, p.2;

[18] Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1999;

[19] Despre Societatea „Carpaţii”, vezi, Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale, vol. I ( 1878-1895 ), Editura „Facla”, Timişoara, 1979;

[20] Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p.435;

[21] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Transilvaniei, Antologie, prefaţă, note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997;

[22] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie - documente literare, Editura „Minerva”, 1977, p.411-412;

[23] Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168;

[24]  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123;

[25] Mihai Eminescu, La descoperirea statuei lui Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1990, p. 495;

[26] Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17 iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Revista română”, nr. 1 (51) / 2008;

[27] Idem., Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p.316-325;

[28] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie - documente literare, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1977, p.412-414;

[29] Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994;   

[30] Augustin Z.N. Pop, Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S.R 1969, p. 135;

[31] Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 107;

[32] Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura „Serafimus Grup”, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Cra­iova, 2008; 

[33] Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968; Ecaterina Szöke Magyarosy avea un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el!). Aceasta avea „comportări reprobabile”, după cum a recunoscut Ioan Slavici într-o confesiune scrisă făcută la 30 octombrie 1875 lui Titu Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca soţie pe o femeie, cu care trebuie să mă credeţi nenorocit”.

[34] M. Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 267; Eminescu a înţeles dacizarea, ca „întoarcere parţială la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii de dezvoltare” (Ibidem., p. 379).