RUGĂ CĂTRE EMINESCU

Eugen ZAINEA

                                    Se-‘nvolbură haotic a iernii grea tornadă,

                                   Prăvale peste case vârtejuri de zăpadă

                                   Iar ritmul ei frenetic aşterne peste stradă

                                   Mai densă, tot mai densă, a fulgilor pomadă.

                                   Şi neaua, viscolită năpraznic, stă dovadă

                                   Cum spaţii infinite trimit a lor iscoadă

                                   Spre noi, pe când a zilei lumină stă să scadă,

                                   Lăsând în urmă-asediu de albă baricadă.

                                   Nu-i mult de când păşirăm al unui an hotar.

                                   Nerăbdători, cu ochi aţintiţi pe calendar

                                    Răbdăm şir lung de zile să se succeadă rar.

                                   Acum, ca şi-altădată, emoţii, iar şi iar

                                   Ne-apasă. A noastre inimi, făr’ de răgaz, tresar   

                                   În aşteptarea zilei când am primit în dar

                                   Pe cel fără pereche şi miruit cu har

                                   Să ne îndrume paşii, cu cugetul lui clar,

                                   De ’nalte idealuri constructor temerar

                                   Şi, ne-‘ntrecut, de versuri măiastre făurar.

                                   Românul absolut, suprema-ne instanţă,

                                   Cel ce a întărit a naţiei prestanţă  

                                   Cu verbul său de foc, simbol de cutezanţă,

                                   Exemplu de urmat şi rază de speranţă,

                                   Cel care s-a opus la sordidă alianţă,          

                                   Ştiind că soarta ţări-i de primă importanţă,

                                   Mult mai presus de-a fiinţei sale siguranţă,

                                   Punându-şi, chezăşie, chiar viaţa în balanţă!

                                   Cu gândul iar la tine, la o târzie oră,

                                   Supuşi pe veci la spaţii şi timp ce ne devoră

                                   În vreme ce a noastre nelinişti le ignoră,

                                   Acum, când şi tăcerea pare a fi sonoră,

                                   Singuri cu nostalgia din noi şi noaptea soră,

                                   Cu ochi deschişi visând la superba-ţi auroră,

                                   Primeşte, Neuitate, în haină tricoloră

                                   Omagiul, pe vecie, al celor ce te-adoră!

                                   În pâcla deasă-a nopţii, pătrunsă de mistere,

                                   Care ne copleşeşte şi drepturile-şi cere

                                   În faţa cărei suntem captivi ca-’ntr-o cădere

                                   Ce nu poţi s-o împiedici, căci n-ai aşa putere,

                                    Trimitem către tine, ca unică avere,

                                   Cu dragoste nestinsă de vremi, dar şi durere,

                                   Recunoştinţa noastră, ca, blândă mângâiere,

                                   Să te-‘nsoţească veşnic prin curgerea de ere.

                                   De când ai apărut, ne-ai fost lumină,                                   

Cu fruntea-ţi ‘naltă străjuind, senină

                                   Cursul istoriei acestui neam, deplină.

                                   De-aceea, tot românul ţi se-’nchină

                                   Ca la icoană, şi duios suspină,

                                   Drum în eternitate îţi alină

                                   Păstrând, neîntinată, pe retină,

                                   Pios şi cu evlavie creştină,

                                   Emblema ta, de fragedă tulpină,

                                   Cu mlădiere tainică, divină,

                                   Ce-‘n unduiri duioase se înclină

                                   Ţâşnind din viguroasă rădăcină

                                   Înfiptă în a patriei grădină.

                                   Suflarea noastră-‘ntreagă te cinsteşte.

                                   Bătrânul nins de ani le povesteşte

                                   Cu drag nepoţilor şi le citeşte   

                                   Despre Luceafăr ce călătoreşte,

                                   Pruncul la sânul mamei îţi zâmbeşte.

                                   Ţara, cu veneraţie priveşte

                                   Spre tine. Nu degeaba te iubeşte,

                                   Ştiind că şi prin tine ea trăieşte,

                                   Căci EMINESCU-‘nseamnă româneşte!

                                   Ilustru, neasemuit Mihai,

                                   Din vorba din popor te inspirai,

                                   Pe care migălos o modelai,

                                   Gătind-o strălucit într-un nou strai,

                                   Ctitor de geniu pentru-al nostru grai.

                                   Dumnezeiesc miracol întrupai,

                                   Sortit să fii, pe gura cea de rai

                                   Eternul României magic crai.

                                   În lumea mercantilă, în care nu contează

                                   Valoarea şi virtutea, ci cei care trădează,

                                   Doar banul şi puterea, la care mulţi cedează,

                                   Exemplul jertfei tale e rar şi-‘ntemeiază.

                                   Şi ale noastre drumuri le-’ndrumă şi veghează,

                                   În dreptele tipare viaţa ne-o aşează,

                                   La viitor de glorii el încă mai visează.

                                   Tu, spirit tutelar, fii lângă noi, păstrează

                                   Credinţa-’n fiii ţării şi ne îmbărbătează

                                   Cu firea-ţi neînfrântă şi inima vitează,

                                   Cu conştiinţa imaculată, veşnic trează.

                                   De-aceea,-‘n fapt de seară, bătut de-al vieţii vânt,

                                   În preajma zilei tale, cuprins de-un simţământ

                                   De-adâncă pietate,  la-‘mpărătesc mormânt

                                   Păstrat pe veşnicie-‘n pământul ţării, sfânt,

                                   Acum  păzit de alb şi imaculat vestmânt,

                                   Adăpostind în suflet nepieritoru-ţi cânt,

                                   Mă-‘nclin cu duioşie şi te binecuvânt

                                   Vrăjit de strălucirea-ţi şi fac un legământ.

                                   Minunatule astru, luminându-ne calea sortită

                                   Icoană sfinţită cu sânge, lăcrimând româneşte,

                                   Hotarele ţării, ce spiritul tău le păzeşte

                                   Au să fie în veac cum le ştii, nu te teme,

Istoria va consfinţi România unită.                    

                   Ecoul ideilor tale nu se va stinge,

                        Măreaţă va fi naţia ta peste vreme.

                        Idealul pentru care-ai luptat va învinge

                        Nimeni nu va putea să ne fure trecutul,

                        E sigur că ştim cum să ne construim viitorul,

                        Sub a ta îndrumare ne vom reface avutul,

                        Credinţa în tine ne va inspira iarăşi zborul!

                                   Urmându-ţi menirea, imboldul mereu să ni-l dai.

Atât te rugăm, înţeleptule, sfinte Mihai!

                                  

                                                                                  12,13,14 ianuarie2017