IARĂȘI DESPRE ATEISMUL
DIN MORTUA EST!
Argument
Joi, 15 iunie 2017, la Căminul cultural din Dumbrăveni,
județul Suceava, actorul Dorel Vișan a susținut un spectacol de poezie
eminesciană, recitând și comentând, între altele, Mortua est!, cu insistente referiri
la ateismul poetului de aici și din alte poeme – iar discuția reverberându-se,
apoi, în luările de cuvânt ale distinsului prezidiu al distinsei adunări.
Observându-mi prezența în sală. dl. academician Eugen Simion ar fi vrut, desigur,
să-mi ofere cuvântul, peste rând, mai ales că dezvoltasem tema în legătură cu
alte asemenea băgări de seamă, precum cea a lui Cristian Tudor Popescu ori cea
a lui Răzvan Codrescu – dar și-a făcut, probabil, socoteala că argumentația mea ar fi de circumstanță, și
poate nu va convinge... Abia revenind
din piosul pelerinaj acasă, între cărți, îmi extrag din fișe și din ediția mea
trimiterile și, pentru ca ateismul lui M. Eminescu din Mortua est! să nu rămână o glumă științifică
nesancționată – dar și pentru a-l lumina pe actorul Dorel Vișan întrucâtva în
privința textului - aștern pe hârtie în
vederea publicării raționamentele de mai jos.
Printre locurile
foarte greu de rezolvat, dacă nu imposibil, din poezia eminesciană aş dori să
supun atenţiei publicului finalul de la Mortua est! Este publicată de
Eminescu[1]
în „Convorbiri literare”, 1
martie 1871, comentată (cu citate ample) de Titu Maiorescu[2]
în studiul său „Direcţia nouă…“ din aceeaşi revistă, acelaşi an, 15 mai, de
acelaşi[3]
în volumul de „Critice“ 1874, după care se regăseşte în ediţia princeps[4]
din 1883. Iată, aşadar, patru surse (tipărituri) — şi nu seamănă una cu alta.
Primele îndreptări (de punctuaţie şi de termeni) le operează Titu Maiorescu în
studiul citat din revistă; lucrul ni se pare interesant, pentru că repune în
discuţie raportul lui Eminescu-poetul cu Iacob Negruzzi. Într-adevăr, poetul
trimite Mortua est! de la Viena, însoţind-o de o scrisoare[5]
mult citată în care-i cere redactorului „Convorbirilor”:
„Ştergeţi ce vi se va părea bun de şters“. Îndreptările lui Maiorescu (din
studiul său) vin peste numai două luni, şi privesc chestiuni de fond. Deducem
că Iacob Negruzzi nu s-a atins de aceste chestiuni, deci textul are girul lui
Eminescu. Îndreptându-l o dată, Titu Maiorescu îl va îndrepta şi a doua oară,
în 1874, şi a treia oară, în ediţia princeps din 1883 — şi chiar a patra oară,
în ediţia a doua[6] unde
desparte prin spaţiu alb ultimele două versuri, ca pentru a indica importanţa
lor; textul îngheaţă astfel în celelalte ediţii Maiorescu.
Drept este că
formele din „Convorbiri literare”, considerate
de noi ca având girul lui Eminescu, nu se regăsesc în nici unul dintre
manuscrisele păstrate ale poemului. Nu este, însă, motiv de îngrijorare:
ultimul manuscris, acela după care s-a cules textul, lipseşte la mai toate
antumele. Ştim că Eminescu făcea, uneori, corecturi şi în şpalt (corecturi,
adică reveniri asupra textului, schimbări de termeni, punctuaţie, apostrofuri).
În fine, urma
alege, ca să zicem şi noi astfel, adică: dacă este un alt sens în textul
tipărit cu girul lui Eminescu, şi dacă acest sens spune ceva în plus — locul
merită discutat; dacă nu, rămâne să păstrăm ori să nuanţăm „contemporan“
ateismul tânărului poet, „resimţit“ de mulţi critici pornind de la acest final
al poeziei Mortua est!
Redau ultimele
patru versuri din prima publicare: Au e sensu in lume? Tu chipu zimbitoru / Trăit-ai
anume ca astfeliu să mori? / De e sensu intr’asta e’ntorsu şi a tĕu; / Pe
palida-ţi frunte nu-i scrisu Dumnedeu. Termenul care ne interesează este a tĕu,
scris în două cuvinte şi cu căciulă pe -e. Citând textul peste două
luni, Titu Maiorescu îndreptă: ateu, cuvântul cum îl avem astăzi. Peste
un an, la 1 decembrie 1872, Eminescu va publica[7],
tot în „Convorbiri literare”, nuvela
Sărmanul Dionis, cu poemul cunoscut unde versul — cunoscut, de asemenea
— este: Ah! atei, nu tem ei iadul ş’a lui Duhuri — liliecii? Mai
menţionăm că în manuscrisele poemului Mortua est! se regăseşte termenul
firesc: ateu.
Poate că nu ne-ar fi ataras atenţia acest a tĕu, şi l-am fi considerat o scăpare de tipograf ori o îndreptare a lui Iacob
Negruzzi, dar punctuaţia de care însoţeşte Titu Maiorescu, la retipărire,
contextul ne face să revenim. Mai întâi pune două puncte şi virtulă la final de
vers: De e sensu intr’asta: e’ntorsu şi ateu, / Pe palida-ţi frunte nu-i
scrisu Dumnezeu. Reluând în Critice (1874) pasajul, pune virgulă în
loc de două puncte şi elimină peste tot -u final (sens, ’ntors, scris).
În ediţia princeps rămâne eliminat -u final, dar în locul virgulei de la
sfârşitul versului găsim linie de pauză (aşadar, de un sens concluziv, pe care
i-l dăduseră la început cele două puncte, are nevoie). Tot în ediţia princeps,
cele trei puncte de suspensie din primul vers citat: Au e sens în lume?… Tu
chip zimbitor (inexistente în Critice, 1874, unde, în schimb, este
virgulă astfel: Tu, chip zimbitor / Trăit-ai anume…) Maiorescu pare a
interpreta continuu pasajul, ca şi când ar fi nemulţumit de posibilităţile pe
care i le oferă punctuaţia şi scrierea. Prin reacţie firească, ne incită să
interpretăm, la rândul nostru.
Important, în
pasaj, este, desigur, semnul întors. Îl vom regăsi în Egipetul (1
octombrie 1872): Magul, paza resbunerei, a cetit semnul intors; în Scrisoarea III: … să
faci întoarsă de pe-acuma a ta cale etc. În Mortua est! se explică
mai clar: sens întors, adică invers. Trebuie, în acest caz, regândit pasajul
iar cele două adverbe: anume şi astfeliu înţelese în contextul
sensului invers: Trăit-ai anume ca astfeliu să mori nu înseamnă să mori
astfel, în acest mod (tânără, frumoasă etc.) — ci strict: ai trăit
pentru ca, trăind, să mori, scopul vieţii este moartea, lumea merge invers,
întors, din viaţă spre moarte, trăieşte anume, în mod special, ca să
moară. Abia acest sens luminează, dinspre final, textul de mai sus: Văd
vise’ntrupate gonind după vise / Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise. Viaţa
e vis: tema cunoscută — adusă, însă, de Eminescu la ultimele ei consecinţe. Şi
abia astfel, revenind la termenul a tĕu din prima tipăritură (şi
numai de acolo!) găsim sensul etimologic: alfa privativ înseamnă lipsit de.
Sensul acesta, spune poetul, este lipsit de zeu, nu se poate ca zeul să
pună semnul întors în lume, să fie pentru moarte — când el este viaţă. Nu este aici nici o revoltă, ci
doar o constatare — cu această marjă de siguranţă: De e sensu intr'asta, adică
dacă (şi numai dacă) este sens, atunci el nu este zeesc (pentru
că zeul vrea viaţa, nu moartea). Poemul se închide în dilema hamletiană pe care
o dezbate, de altfel.
Departe, însă, de
asta este sensul ateu, care înseamnă împotriva zeului (şi a dus la ateism,
curent de idei, atitudine chiar etc.) Eminescu se apropie, mai degrabă, de
sensul istoric: după câte ştim, primii creştini erau numiţi „atei“, cu sensul
că nu au nici un zeu (numele zeului lor fiind ascuns, vezi simbolistica
ştiută); vezi, în limba română, „om fără nici un dumnezeu“, unde dumnezeu a
luat locul lui zeu (şi, deci, nu trebuie scris cu majusculă, Dumnezeu).
Abia ajunşi în
acest punct al explicaţiilor noastre, însă, lucrurile se complică. Într-adevăr,
de ce pune poetul căciulă pe e din a tĕu? Dacă e semn
pentru vocală scurtă, înseamnă că nu vrea accent pe –e. Dacă e semn pentru – ă,
înseamnă că vrea să se citească a tău, rimă la Dumnezeu următor.
Ar fi o „rimă rea“
— şi cu asta revenim la studiul lui Titu Maiorescu din mai, 1871. Criticul
spune că, dintre poeziile publicate de Eminescu până acum, Mortua est! este
„cea mai bună“ — dar face, totuşi, observaţia că şi aici „sunt defecte, ce
trebuiesc neapărat îndreptate“. Aceste „defecte“ sunt: „abuz de cuvântul pală“,
„uneori gândiri şi expresii prea obişnuite“, „rime rele“. Rime rele în Mortua
est? Poate sting/plăng — singura din tot ce citează criticul. Tău/Dumnezeu
ar fi, însă, o rimă rea; criticul o îndreaptă: ateu/Dumnezeu.
Repetăm, considerăm
că aceste sunt argumente că Eminescu a vrut textul iniţial aşa cum îl avem în
prima tipărire. Problema este, însă, că rostirea/recitarea, în cazul cuvintelor
despărţite formate cu alfa privativ, cere accent pe acest a iniţial. Grafia
a tĕu se citeşte à tĕu. Și alfa privativ, și căciula pe -e o indică. Ca să iasă, însă, această
lectură, ritmul cere o silabă în plus în piciorul anterior, aşadar: e’ntórsu
şi à tĕu, cu accent pe o şi
citirea lui -u final. O asemenea secvenţă ritmică va cere, însă, la
rândul ei, în versul următor: nu-i scrisu Dumnézeu, accent firesc pe scrisu
dar citirea lui -u final, accent nefiresc, mişcat, pe Dumnezeu. N-am
fi insistat, dar am văzut că în a doua tipărire a poemului, în „Critice“ (1874), Titu
Maiorescu elimină peste tot -u final — şi nu mai există nici măcar
posibilitatea pur teoretică a unei astfel de lecturi.
Lectură care este,
însă, în concordanţă cu amintita tradiţie istorică privind ascunderea numelui
zeului suprem: se poate ascunde prin tăcere, ori prin evitarea numelui corect.[8]
Lectură care, apoi, este în concordanţă cu ideile din Sărmanul Dionis, nuvela
publicată de Eminescu în 1872. La un moment dat, Dan are superbia să cugete
asupra celor divine, şi atunci: „Vum! sunetul unui clopot urieşesc — moartea
mărei căderea cerului — bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi
Dan se simţi trăsnit şi afumat în nemărginire“. Până aici, suntem în
atmosfera din Mortua est!:
Se poate ca bolta de sus să se spargă / Să cadă nimicul cu noaptea lui
largă… Continuarea, însă, readuce în atenţie acea magie a numelui care ne
preocupă: Dan-Dionis rosteşte pe jumătate numele zeului suprem, „şi un glas
resună în urmă-i: nefericit,e ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai
pronunţat vorba întreagă…“[9]
Aşadar, în Sărmanul Dionis personajul este salvat pentru că s-a
oprit la jumătatea cuvântului; în Mortua est! putem înţelege, deduce din
logica faptelor (sau din ceea ce numim realitatea textului) că schimbarea
accentului evită acelaşi contact cu numele adevărat al divinităţii. Următoarea
ocurenţă a termenului[10]
în „Convorbiri literare” va
fi în poemul Înger şi Demon, din 1 aprilie 1873, unde este scris aşa: Ah!
acele gânduri toate îndreptate contra lumei, / Contra legilor ce-s scrise,
contra ordinii’mbrăcate / Cu-a lui D-zeu numire…
Desigur, se citeşte
accentul firesc în ritm — dar nu este scris numele întreg.
Toate aceste
explicaţii editoriale (nici nu îndrăznim a zice că este o „demonstraţie“) îşi
găsesc, de fapt, resortul în critica lui Anghel Demetriescu din 1874, la care
ne oprim[11].
Printre destulele inepţii ale pedantului filolog găsim, acolo, şi câteva
observaţii despre ritm şi accente în vers care ne pot da măsura înţelegerii
poeziei lui Eminescu de către contemporanii săi — singurul lucru care ne
interesează, în fond. El citează schimbat (parcă toată lumea vrea să schimbe
versurile lui Eminescu, încă de la debutul poetului):
Un vis ce îşi mòie
aripa’n amar / Ast-fel a trècut d'al lumii otar şi comentează: „Pe care silabă pune cineva tonul din vorba trecut, pe
tre or pe cut? Dacă pune pe tre versul e negreşit corect, dar pronunciarea va fi schimonosită şi
licenţa poetului nu poate merge până acolo“. Versul este, reamintim:
Astfeliu ai trecut de al lumii otar (nu Ast'fel, d'al). Înţelegem
că în epocă -iu final regiza accentul: àst-fel, dar astféliu, ceea
ce Anghel Demetriescu nu vrea să accepte (ceartă pe ortografie). Tot el, însă,
citează mai departe o revistă umoristică a vremii, şi abia aceasta ne atrage
atenţia: „…Versurile ne aduc aminte ceea ce un glumeţ a scris în Perdaful[12],
foaie umoristică ce se publică în Iaşi“. Urmează două strofe din parodia
Perdafului (la Mortus est! şi la Împărat şi Proletar) —
din care cităm, cu accentele puse de foaia umoristică: A fi sau a nu fi? E
calambur, poveste / Scomită de anticii istorici muritori? / Căci à fi
însemnéază aceea ce nu este; / A nu fi e o horă de candide neveste / Ce’n stele
şi în lumină apare une-ori“. Anghel Demetriescu urmează: „Deşi glumeţul
de la Perdaful se sileşte a
arăta, prin versurile ce reproduserăm, divagările poetului de la Convorbiri,
noi din parte-ne însă mărturisim că suntem departe de a-l blama într-atât“.
Nu ne interesează
aşa-zisul adevăr ştiinţific al acestor critici de epocă (deşi chestiunea merită
interes şi ar trebui cunoscută) — ci doar faptul în sine: contemporanii lui
Eminescu citesc Mortua est! încercând să pună accente pe cuvinte,
schimbând accentele poetului. A fost, oarecum, o discuţie, oamenii şi-au pus
întrebări. Trist este că n-a răspuns Eminescu însuşi acestor critici (nu mă
refer la Criticilor mei, ci la texte ziaristice). Ciudat este că cei
care discută evită tocmai versul final cu acea grafie specială care cere accent
pe a. Oricum ar fi, această grafie trebuie păstrată într-o ediţie
Eminescu: toată bibliografia consultată şi citată mai sus sugerează concordant
că ţine de voinţa autorului. Este, în fond, vorba de ceea ce ediţiile din
autori clasici greci sau latini numesc un happax
legomenon, cuvânt care apare o singură dată în opera unui autor sau chiar
în limbă.
Să luăm, însă,
punctuația poemului pentru a vedea dacă sensurile sunt în concordanță cu
această grafie. Mai întâi, versul 22: De
ce-ai murit înger cu fața cea pală. Titu Maiorescu este cel care instituie
virgula după înger, păstrată la toți
editorii în lanț: în „Convorbiri literare” nu există această virgulă, sensul
fiind ai murit ca, în chip de înger.
Situația se repetă la v. 66: Au moartea
ta înger de ce fu să fie?, din „Convorbiri”, devine, cu virgula vocativului
instituită de acelaș prim editor: Au
moartea ta, înger, de ce…
Dar sunt alte
sensuri, iar logica ne obligă să-l separăm pe poet de editorii săi. De două ori
poetul spune ceva – de două ori editorii interpretează la fel, altfel. Pe
scurt, în logica grafiei a tĕu de mai sus, și în contextul debutului
eminescian la „Convorbiri literare” cu poeme angelice, dilema sufletului poetic
în Mortua est! este dacă are, sau nu,
de-a face cu un înger disimulat, dacă a murit „îngerul” sau „demonul”.
Apostasia din Venere și Madonă
(„apostat-inima mea”) ori din Înger și
Demon („el – un suflet apostat”), ca oscilare continuă între angelic și
demonic în viața omului în general – această apostasie este „a tee” , adică n-a
fost încă însigilată de către zeu, definită de o parte sau de alta, numită;
acestei apostasii i se aduce un argument așa-zicând ontologic: îngerii ei
înșiși se disimulează, iar acesta, de aici, nu știu, zice poetul, dacă este
înger sau demon – dar, pentru că semnele divine se rostesc astfel, este mai
degrabă demon.
Am dreptul, în
acest punct al demonstrației, să mă refer la versul 15 din „Convorbiri” : Când tocsul s-aude l-al vrăjilor caier,
îndreptat în ediția întâi în Când torsul
s-aude l-al vrăjilor caer, și devenit curent astfel (comentatorii
eminescieni discutând, mai ales, un vers manuscris: Când torsul s-aude l-al vremilor caer superb, desigur, dar mult
anterior datei publicării: se
folosesc, în general, forme de prin 1866 pentru a suplinii tipăritura din 1871,
patru ani diferență!). Redau sec fișa mea la ediție (mă autocitez pentru
autenticitate, altfel știind că această ediție, într-un tiraj atât de mic,
academic adică, nu putea să ajungă până la dl. Dorel Vișan, de pildă, înainte
de a i-o fi oferit eu însumi – și nu fără strângere de inimă că rămân mai sărac
cu mine): „Caierul vrăjilor nu pateu
fi un caier moale, de lână. De vreme ce avem tocs, pentru tocsin, cu
sensul: clopot de alarmă, sirenă,
trebuie să acceptăm zgomotul strident al vrăjilor/vrăjitoarelor. Caier, scris caieru, după ce avea în versul anterior pept, vine de la încaier,
încăierare (sens material: păruială,
luare de păr/caier). Este vorba de
încăierarea, încaierul, caierul vrăjilor la miezul nopții. Momentul e bine
fixat în Melancolie, Se bate miezul nopții etc. (clopotnița,
străveziul demon).Vezi și aici v. 2: Un
sunet de clopot în orele sfinte, cu observația că orele sfinte și al vrăjilor
caier sunt în aceeași opoziție ca sunet
de clopot și tocs, după modelul Înger și Demon etc. Manuscrisele nu
oferă soluții (există acolo inclusiv forma S-aude
torcându-se-al vrăjilor caër, care întărește tocsul dar atrage atenția asupra grafiei caër) – dar nici revista nu poate fi suspectată că a introdus un
neologism atât de prețios: tocsul.
Este voința autorului. Sensul gramatical: când se aude tocsul caierului vrăjilor,
acest (în)caier fiind, de fapt, el însuși tocsul, clopotul de alarmă. În formele
manuscrise anterioare pasajul are conotații magice mai accentuate: Atuncia când magic pământu-și deschide,
iar în Memento miri întâlnim: Împărații sori se-ncaier”
Adaug: prin acest
zgomot vrăjitoresc trec demonii în și dinspre rai – aici, poete că fură o oră
sfântă…
Față de atâtea
imponderabile ale textului – multe, reîngreunate forțat prin ediții – nu prea
văd unde mai e loc pentru ateism la
Eminescu în Mortua est! Este poetul
ateu dacă descopere și afirmă că demonul întoarce semnul, disimulează, mimează
sfințenia? Este această disimulare atee?
Surprinde el momentul exact al trecerii din înger în demon a „entității” pe
care o plângea și acum este gata să râdă de el însuși? Orice interpretare
totală trebuie să țină cont, însă, de sensurile parțiale, ca în Lucrețius (IV,500): când nu poți
pătrunde adevărul ultim, pune-ți în minte să descâlcești, cel puțin, cât mai pe
înțeles, adevărurile ivite pe parcurs.
Unul dintre acestea
fiind că la Dumbrăveni se recită și se comentează în cor fertil poezia ca
adevăr, iar nu adevărul ca poezie.
N.Georgescu
[2] Titu Maiorescu: Direcţia
nouă, I. „Convoribiri literare”,
15 mai 1871, p. 85-90; 15 sept. 1871, p. 217-227.
[3] Titu Maiorescu: Critice, Bucureşti, Socec, 1874. Facem observaţia că
autorul schimbă şi textul, nu numai citatele, în volum faţă de Convorbiri
literare. În ediţia a II-a a Criticelor
(Editura Socec, 1892) încă intervine în Mortua est!, eliminând cele trei
puncte în versul citat, până acum, astfel: La
ce… Oare totul nu e nebunie? Desigur, ediţiile actuale din Critice
refac citatele după ediţia Perpessicius. Lipsa unei ediţii critice a Criticelor
lui Titu Maiorescu obligă la aceste verificări, făcând foarte importantă
prima tipăritură, cea din revistă.
[5] Scrisoarea, din 11 feb. 1871, în I. E. Torouţiu şi Gh.
Cardaş: Studii şi documente literare, 1, 1931, p. 319; comentariile, la
Perpessicius, în M. Eminescu: Opere, Vol. I, p. 99.
[7] M. Eminescu: Sărmanul Dionis. Novela. „Convorbiri literare”, 1 dec. 1872, p. 329-340; 15 dec.
1872, p. 278-385. Poemul, la p. 333-334.
[8] Fenomen general lingvistic: D. Caracostea atrage atenţia
că în limba română, de pildă, numele lui Lucifer s-a păstrat în denumirea
stelei numite Luceafăr tocmai pentru că s-a schimbat accentul şi nu s-a mai
făcut legătura nomen/omen) (în vest, numele fiind sinonim cu acela al demonului
suprem, s-a pierdut prin interdicţia rostirii).(Apud Lucian Chişu: Prejudecata
Caracostea, Editura M. L. R., 2002, p. 103).
[10] M.
Eminescu: Înger şi Demon, Convorbiri literare, 1 apr. 183, p. 16-18
(termenul este reluat în toate ediţiile fără prescurtare).
[11] G. Gellianu, Anghel Demetriescu: Schiţe literare.
Poesiile D-lui Eminescu. „Revista
contimporană”, 1 martie 1875, p. 268-288. Textul, mult remaniat (şi fără
a mai permite discuţia care urmează) şi în Anghel Demetriescu:Opere,
Ediţie îngrijită de Ovidiu Papadina, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi
artă„Carol II“, 1937. Nu e găseşte în Corpusul receptării critice a operei
lui M. Eminescu, Ediţie critică de I. Oprişan şi Teodor Vârgolici, Editura
Saeculum, I. O. Bucureşti, 2002 (3 volume). Vezi şi mai sus, nota 3: în lipsa
unei ediţii critice devine indipensab il recursul la primele tipărituri, caz
specific eminescian.
[12] “Perdaful” apare la
Iaşi, între 1873-1887. În Biblioteca Academiei colecţia are numeroase lipsuri
(lipsesc, desigur, şi numerele citate de A. D.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu