jurnalistul scriitor

 Despre Iftimie Nesfântu, eu nu știu mare lucru. Adică mai nimic. Am aflat doar că s-a născut într-un sat din județul Bacău, că a învățat carte, că a lucrat o vreme în cercetare și că, în cele din urmă, s-a retras în gazetărie.
 Mai precis spus – cel puțin așa am înțeles eu – la dragostea care l-a urmărit în permanență, ca o umbră. Cu alte cuvinte, tot în cercetare, pentru că, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, ce este, de fapt, gazetăria așa cum o face el?!... Un altfel de cercetare.

 Din această telegramatică schiță de portret nu transpare, însă, partea cea mai importantă. Literatura. Motivul tăinuirii nu se află în considerațiile mele, ci în felul în care Iftimie Nesfântu însuși se auto-portretizează, indirect, în cărțile sale.

 El se sfiește parcă să ni se înfățișeze ca scriitor. O face doar pe reporterul, pe analistul, pe investigatorul. Ocolind nuanța peiorativă a cuvântului, aș îndrăzni să afirm chiar: pe instigatorul. Te îndeamnă – indirect, se înțelege – să-l iei doar drept gazetar. Dar, în fond scrie literatură. Literatură captivantă, de performanță. Nu mă refer doar la reportajul literar, ci și la prozele ispititoare, cu întâmplări deosebite, la portretizarea personajelor, la simbolistica și semnificațiile ce se desprind din pagini când deplin realiste, când miraculos fantastice, precum și la arta cu care, din piese diferite, el reușește un angrenaj complex, bine articulat în toate componentele și, mai ales, admirabil funcțional.

 Dacă am avea curajul să ieșim din rigorile teoriei literare, am putea asemui această carte cu un roman. Patima gazetarului profesionist a stimulat efectiv interesul scriitorului pentru faptul de viață – adevăr dovedit și în volumul “povestiri despre Dumnezeu”, Ed. Codex Aureus, București, 2009 – posibil de prefăcut în artă literară.


 Alchimia din laboratorul de creație Iftimie Nesfântu te duce cu gândul și la mijloacele de investigație ale cercetătorului științific, dar te îndeamnă mai curând să recunoști harul de prefacere a realității – obișnuite sau ieșite din comun – în operă literară. Tehnicile folosite, trei îndeosebi – narațiunea, descrierea, dialogul – conlucrează armonios la împlinirea – finalizarea actului artistic. Iar portretele personajelor parcă se fac singure. De altfel, cel puțin în cazul acestei cărți, nu se vede în nici un fel vreun efort al autorului privind redactarea.

Chinul creației se convertește în fericirea creației. Cuvintele se cheamă unul pe altul, prozele se înlănțuie firesc și curgător – deși nu de fiecare dată lin, ci în raport cu conținutul – iar harul de povestitor te trimite cu gândul la maeștrii genului. Având plăcerea deosebită de a citi asemenea cărți, nu se poate să nu remarc plăcerea cu care a scris-o autorul ei. De aceea nu mă sfiesc să metaforizez: a fost o naștere ușoară, iar copilul e de nota zece, cum spun medicii specialiști. Dincolo și dincoace de toate, însă, atrag atenția personajele acestei cărți. Ele sunt diverse, unele chiar surprinzătoare, iar Iftimie Nesfântu nu stăruie prea mult asupra portretelor lor. El face doar niște schițe, lăsând în seama acelor personaje să se autodefinească.

 Iar acestea o fac fără prea multe nazuri și se colorează prin comportament, prin felul de a gândi viața, prin relațiile cu ceilalți, prin particularitățile vorbirii, prin destinul pe care, din păcate, nu și le pot desena singure. ziua cu două dimineți Toate acestea țin de priceperea cu care autorul își scrie operele, de talentul lui artistic, dar mai ales de demnitatea actului literar, înțeles și prin respectul față de cititor. Indiferent de condiția psihică și biologică și socială în care trăiesc, personajele sunt oameni. În sensul fundamental al cuvântului.

 S-a întâmplat că pe unele le-am cunoscut și eu. Pe doctorul, devenit ieșean, Mihai Șelaru, copilul din Arsura Hușilor, ajuns celebritate în domeniul psihiatriei. Dar nu numai mare medic, ci și mare om. Un alt medic – Viorel Pătrașcu – și-a depășit și el, ca și Mihai Șelaru, condiția profesională. Și el scrie cărți.

 Catrina Oneț, pe care colectivitatea o consideră vrăjitoare, deși ea nu face vrăji. „Eu nu știu să descânt nimic. Eu, dacă m-a ajuta Dumnezeu, să vă spun, vă spun adevărul, dar nu pot să descânt”. Nici în bobi nu ghicește, nici în cărți, nici în nimic. Atunci, cum de le spune pe toate, ca și cum le-ar fi cunoscut, le-ar fi trăit?... „le mai brodesc și eu”.

 Scripcarul Zbiciu... „eu nu știu să vorbesc”... Dar știe să cânte la vioară, mai ales la cea cu goarnă, ca nimeni altul. A fost și filarmonist la... Crișana.

Olteanul Constantin Amza știe să facă o mulțime de treburi și a ajuns în Israel, pentru că “M-am săturat de hoții de aici”, unde a început ca salahor în construcții și a sfârșit prin a ... “iacă, mă făcui boier”, adică administrator de hotel – casă de toleranță. Andrei Libuș, un ins pasionat de științele naturii, logodește păsările. Adică le pune inelușe la picior. Are relații cu oameni de știință și nu ia în seamă pe proștii care râd de el – păsărarul – pentru că știe una și bună: natura cu toate ale ei.

 Catrina Mărcuș, ardeleanca care face cunoștință cu Bucureștiul prin contactul, direct și violent, cu gunoaiele cu chip de om ale părăginitei Capitale, stăpânită de hoți, de bătăuși, de violatori, de drogați, de escroci și de politicieni, care au poposit acolo aduși de puhoaiele viiturilor, ca o pleavă.

 Fosta asistentă medicală Frusina, fugărită din casa ei de un nepot – pe care avea să-l pedepsească Dumnezeu printr-o explozie de gaze – și ajunsă “locatar” într-un canal, în tovărășia unui cățel, și el al nimănui. Grațian Florea, fiul preotului din comuna Avram Iancu, poreclit „omul-lup”. „Pentru că se năștea greu, moașa a prins a-l descânta. Cum la descântecul bun nu a reacționat, a dat-o pe cele rele.

  Când i-a prezis să se facă pricolici, țuști! a ieșit la lumina zilei.” „(...) El, Grațian, fiul preotului Florea din Avram Iancu, este... pricoliciul. Omul-lup! Parcurge distanțe de zeci de kilometri în câteva ore, apare și dispare instantaneu, ba este, ba nu este, este văzut în aceleași momente ale zilei sau nopții în locuri diferite și îndepărtate, vorbește cu lupii și are putere asupra lor, pornindu- i noaptea către cei pe care vrea să se răzbune. Iar uneori, chiar se face lup”. „Ai spus că tăgășești. Ce înseamnă ?”, l-a întrebat Iftimie Nesfântu. „Eu studiez infinitul” – răspunde omul-lup, adăugând: „Eu caut infinitul de 50 de ani și nu l-am descoperit încă”. Toader Zaharia, pușcăriaș pe vremea comuniștilor, omul „care a văzut lumea” și care acum are ce povesti altora... „Vorbea și vorbea într-una”. Năiță, copilul semănând într-o măsură cu Niculăeș, ciobănașul lui Sadoveanu, ajuns, după ce a fost dat afară din școală pentru că tătâne-su fusese arestat de comuniști, director de spital și ziditorul unei capele ortodoxe. 

 Domnul Egon Klein, “patronul melcilor”, întreprinzător uns cu toate alifiile, om cu vastă experiență. În anii comunismului, exporta raci. După revoluție, s-a reprofilat pe melci. Nu în crescătorie proprie, ci cu mână de lucru, bine plătită, care răscolește păduri și câmpii în căutarea melcilor gata crescuți. Și domnul Klein prosperă, în timp ce avizele forurilor științifice de resort din România se bat cap în cap. Cel mai tare de cap (în comisioane) câștigă. De pierdut, pierde doar Țara. Care Țară? 

Mai sunt și alte personaje interesante, cum și întâmplări deosebite, unele chiar ciudate, cum sunt aduceri-aminte ilustrative pentru oameni, colectivități, popoare. Sau obiceiuri, tradiții (mormintele din grădinile caselor). Uneori, întregul din bucăți se face. Depinde ce liant folosești și cum rânduiești componentele. Bucățile, adică. Deși alcătuită din proze separate, pe teme și probleme diferite, cartea lui Iftimie Nesfântu nu arată nicidecum ca făcută din bucăți. După priceperea mea, cred că liantul este constituit din plăcerea și harul scrierii. 

Arta – firul roșu, curcubeul care soarbe sevă dintr-un izvor și o revarsă, metamorfozată, în toate pâraielor. ziua cu două dimineți În finalul volumului “povestiri despre Dumnezeu”, București, 2009, Iftimie Nesfântu își mărturisește anume îndoieli, întrebându-se: “În ce fel ar trebui să scriu pentru ca un cititor să fie convins că se poate baza pe cele scrise de mine?” Fără a-i cere încuviințarea, îmi îngădui, cu de la mine putere, să-i dau eu răspunsul: „Așa cum ai scris”.


 Vasile Filip * 

Vasile Filip, cronică despre cartea Povestiri despre Dumnezeu, apărută în 2009, la editura CODEX AUREUS, București. 

Ar putea, deși conținutul diferă, să fie o cronică la orice carte publicată de mine. Și de câte ori o recitesc, mă întreb de unde vine această performanță. Și iată, abia astăzi, după 10 ani, găsesc și răspunsul. Spre deosebire de mulți alți scriitori și cronicari, care scriu despre cărți ale confraților, scriind despre ei, Vasile Filip scrie de fiecare dată despre cartea căreia îi face cronică. Și scrie în așa fel încât te face să-l urmezi, te molipsește cu felul lui de a vedea și de a simți. *