Eminescu despre molime și pandemii
NOVA PESTA ?
Dan Toma Dulciu
Viena
Deschid
programele de televizor și văd jurnale de știri ce aduc în fiecare zi imaginea
apocaliptică a acestei groaznice confruntări cu moartea. Privesc figurile
obosite ale medicilor, ale asistentelor care se luptă în spitalele românești să
salveze viața celor infectați cu mortalul morb.
Schimb programul și văd cohorte de români cu
copii de mână, cu prunci în cărucioare, coloane nesfârșite de mașini, care se
îndreaptă spre pădurile din jurul orașelor, care invadează parcurile și
spațiile verzi și mă întreb dacă nu cumva în România s-a produs un cataclism
natural, alungând oamenii din case.
Nu, nu
s-a produs nici o catastrofă ! Este tabloul jalnic al unei turme frenetice, dornice
de distracție, de relaxare, de ieșire la
grătare, profitând de venirea primăverii, sfidând pe cea cu coasa.
Ei
sunt dovada dezolantă a modului inconștient în care privesc românii pandemia
care a cuprins întregul pământ. Dar și a prelungitei acțiuni de spălare pe
creier, ori poate a educației ultimilor ani de sfidare a guvernului, a
autorităților.
În permit să fac această comparație. În
ultimii ani, zeci de medici au ajuns la pușcărie pentru că, prin ușurința cu
care au tratat anumite proceduri medicale obligatorii, au cauzat decesul unor
pacienți.
Dacă, Doamne ferește, inconștienții dornici
de grătare și mititei se vor îmbolnăvi, și vor cauza moartea altor persoane sau
a medicilor și asistentelor, așa cum s-a întâmplat în Italia, vor păți ceva,
așa cum au plătit medicii?
În acest condiții, îmi vin în minte versurile
lui Eminescu:
Ce-i lumea asta mă
întreb acuma:
Au nebunit-au, sau
domnește ciuma?
De-acopăr moartea,
ranele hidoase
Cu râs, cu-amorul, cu
beții, cu gluma?
Eminescu ”Rime alegorice”
Cu râs, cu
beții cu glume nu putem înlătura răul !
Și pentru
că tot l-am amintit pe Eminescu, iată ce scria acesta, la 21 ianuarie 1879, în
ziarul ”Timpul”, evocând istoria
epidemiilor care au afectat omenirea, în decursul ultimelor sute de ani, având
ca sursă un studiu al medicului epidemiolog Prof. dr. Anton Drasche, specializat
în combaterea holerei, care a lucrat ani îndelungați la AKH și la Spitalul Rudolfstiftung, din Viena.
Eminescu – Istoric al epidemiilor
Fără a îndoială, această știință este veche de când
lumea: despre epidemii vorbea însuși Hipocrate
în al său tratat ”Despre aer, ape și
locuri”.
Problema răspândirii epidemiilor a preocupat
mari minți ale omenirii: Francis Bacon, John Locke, George Berkeley, David
Hume, Karl Popper.
Istoria epidemiologiei în țara noastră are ca dată de
naștere anul 1550, cu lucrarea: ”Transilvaniae
ac Moldaviae succinta descroptio, Viennae 1550”, având ca autor pe Georgius
A Reychersdorff.
Să mai amintim,
de asemenea, faptul că, printre primii care s-au preocupat de epidemii îi putem
aminti pe Anastasie Fătu, inițiatorul unui Proiect
de organizare a Poliției sanitare din România, Iași, 1863 dar mai ales pe
dr. Iacob Felix cu al său ”Tractat de Hygienă
publică și Poliție sanitară”. Cea mai cunoscută lucrare a sa, apărută însă
în 1901, se numește ”Istoria Higienei” unde aflăm date interesante
despre prevenirea bolilor, bolile contagioase şi
infecţioase, bolile epidemice, endemice şi sporadice, bolile
infecto-contagioase eruptive din copilărie, gripă, ciumă, tuberculoză, tifos,
lepră, holeră, dar şi despre cretinismul endemic, febra puerperală, râie sau
alcoolism, în România.
Dar să revenim la Eminescu, unul dintre primii
veritabili istoricii ai epidemiilor. Acesta scrie:
”Cronici
vrednice de crezare spun că ciuma s-ar fi ivit înaintea erei creştine încă (125
ani înaintea lui Cristos) şi anume pe ţărmul de nord al Africii. Totuşi
începutul istoric al epidemiilor de ciumă datează de la 543 după Cristos, anul
în care această ucizătoare boală s-a ivit pentru întâia oară pe pământ european
— la Constantinopole — sub numele de Ciuma lui Justinian, iar de atuncea-ncoace s-a
şi menţinut pe pământ european cu întreruperi mai lungi sau mai scurte timp de
o mie de ani aproape, adică până la 1841.
Stările politice şi sociale de pe atunci,
degenerarea deplină a medicinii, necunoştinţa deplină şi neaplicarea celor mai
simple măsuri sanitare, apoi extraordinara mişcare religioasă, cruciadele şi
războaiele cu turcii au favorizat mult introducerea şi răspândirea epidemiei în
Europa.
În jumătatea a doua a sutei a şasea ciuma se
lăţi în Împărăţia romană a răsăritului, asupra Europei de sud, de vest şi de
nord (Italia 543, Gallia 555, Germania 565, Scandinavia 589).
Din suta a şaptea pân-într-a treisprezecea, epidemiile europene de ciumă
se înmulţiră într-un mod înspăimântător.
Pustiitoarea moarte neagră a sutei a
paisprezecea era asemenea ciumă. Deşi în suta a cinsprezecea şi a şaisprezecea
se iviră încă multe epidemii, totuşi fură şi lungi intervale libere de boală.
În mijlocul sutei a şaptesprezecea — cu tot
războiul de treizeci de ani —- ciuma scăzu în Europa.
În suta a optsprezecea au mai fost câteva
epidemii izolate (Viena 1713, Marsilia 1720, Messina 1743, Dalmaţia 1783,
Polonia 1797).
În suta a nouăsprezecea epidemia, afară de
ţara turcească, a izbucnit aproape exclusiv numai în ţările megieşite cu Turcia,
la Dunărea de Jos, lângă Marea Neagră şi pe Peninsula Balcanică, deci în
Muntenia şi Ardeal la 1813, 1828, 1829; la Silistria 1834 ; la Odessa 1837; în
Rumelia 1838.
Cu cea din urmă epidemie din Constantinopol,
la anul 1841, ciuma pieri din Europa. La l843 ea pieri şi din Turcia asiatică,
iar la 1844 s-au mai ivit câteva cazuri izolate în Egipet.
Cât privește
epidemiile din Viena, acestea ”au început la 1197 și s-au repetat la 1224, 1227,
1270, 1271, 1282.
Dar mai cu seamă între anii 1348 şi 1350 ciuma
a bântuit atât de cumplit încât familii întregi s-au stins cu desăvârşire,
stradele erau pustiite, iar din cauza lipsei de lucrători recolta mănoasă din
anul 1319 a rămas nestrânsă.
Sute de oameni mureau pe zi, toţi morţii — bogaţi
şi săraci împreună - erau aruncaţi într-o groapa comună.
În suta a XV şi a XVI, Viena a avut
douăsprezece epidemii. În cea de la 1410 muriră o mie de studenţi.
În suta a XVII epidemia se ivi numai de două
ori în Viena, însă a fost foarte rea de soiul ei.
Mai cu seamă la 1679 şi la 1680 turburarea şi
frica erau atât de mari încât nimeni nu cuteza să îngrijească de nenorociţii
bolnavi. Se făcu un apel public cu trâmbiţe şi surle, dar în zadar.
Atunci bărbierii fură legaţi şi criminalii
fură scoşi din temniţe şi puşi cu de-a sila să îngrijească de bolnavi. Peste 12
000 de locuitori — desigur a patra parte a populaţiei oraşului — muri atuncea.
Cea din urmă epidemie a izbucnit în Viena la 7
fevruarie 1713, introdusă, ca mai toate celelalte, din Ungaria.
Numărul morţilor a fost 8644 din 9565
îmbolnăviţi.”
Europa
a fost totdeauna infectată despre Orient !
Iată ce constatări
interesante pune în evidență Eminescu: ”Precum
Delta Râului Gange e locul originar al holerei, tot astfel Orientul ― Africa de
Nord poate împreună cu Siria şi Asia Mică — e patria ciumei.
Dar nici aicea nu e o boală permanentă,
provenind în mod endemic, ci asemenea o epidemie. Toate epidemiile cari umplu
istoria omenirii într-un chip nepilduit de acolo şi-au luat începutul.
Europa
a fost totdauna infectată despre Orient. Pe când
în alte veacuri ciuma se întindea asupra unei mari părţi a Asiei şi preste tot
continentul european, în Africa se mărginea numai la ţărmuri.
Căldura
și frigul împiedică răspândirea unei epidemii
Gândindu-ne la lipsa de zăpadă și de frig din
această iarnă, în România, începem să citim cu mai multă atenție cele spuse de
Eminescu:
” Niciodată n-a intrat în Nubia, în Sahara, în Senegambia. Deşi epidemia
e cam indiferentă faţă cu climatul sau cu gradele de căldură şi de frig, totuşi
o prea mare căldură sau un frig prea
mare o împiedecă.
Sezonul epidemiilor
Încă o constatare făcută de autor, cu
privire la momentele izbucnirii acestor epidemii, ne pune iarăși pe gânduri:
”
În regiuni tropice n-au fost nicicând ciumă.
Sezonul ciumei în Egipt bunăoară e aproape
totdeauna de la noiemvrie până la ianuarie, adecă în timp mai mult răcoros.
Pe când acolo încetează în lunile calde,
iulie, august şi septemvrie, în Europa e tocmai atunci mai primejdioasă.
Înălţimile îi sunt indiferente — ca
urcă Atlams şi tăpşanele din Curdistan.
Ciuma în patria ei — la Nilul de jos - nu se iveşte în tot anul, ci cam
tot după patru, cinci, adesea şi mai mulţi ani şi atuncea ţine uneori cîteva
luni, alteori ani dupăolaltă.
Observații epidemiologice: cum se transmite morbul infecțios
Eminescu face interesante constatări cu
privire la unele aspecte care sunt valabile și în ziua de astăzi. Am putea să
îl considerăm astfel pe Eminescu un precursor al
cunoștințelor epidemiologice din țara noastră.
Răspândirea ciumei se întâmplă prin infecţiune anume prin cei bolnavi.
Aceştia sunt obiectele de căpetenie ale infecţiunii. Totdeauna s-a observat c-a
fost adusă de cazuri izolate din Orient.
Numeroase şi incontestabile exemple
dovedesc introducerea boalei numai prin contagiu. Nu se poate spune sigur dacă
şi cadavrele sunt contagioase, deşi credinţa aceasta a existat, căci era oprit,
sub pedeapsă de moarte, de-a deschide mormintele celor ciumaţi. Dovedită este
asemenea infecţiunea prin obiecte purtate de bolnavi, precum cămăşi şi pânze de
aşternut; prin mărfuri şi scrisori însă nu.
Contagiul e lipit de obiect pentru uz mai
îndelungat, nu de acelea cari se ating în treacăt.
Deşi ciumatul poartă în sine şi cu sine materia
contagioasă, totuşi aceasta nu se trece prin contact, adecă prin atingere, deşi
aceasta e credinţa generală.
Tocmai
credinţa asta a contagiozităţii formează paginile cele mai negre în istoria
ciumei.
Această credinţă aducea stagnaţiune în
comerţ şi industrie, rumpea legăturile cele mai gingaşe şi mai sfinte, degenera
în egoism şi în adevărată barbarie. ”
Izbitoare asemănări !
Bine, veți spune dar ce
legătură este între pandemia din acest an și epidemiile de ciumă ?
Răspunsul este surprinzător
! Foarte multe, cum ar fi: ambele sunt boli infecțioase deosebit de
contagioase, ambele au luat formă de
pandemii (a cincea pandemie de ciumă a fost în anul 1855), perioada de
incubație este de la câteva ore la 7 zile, la ambele simptomele sunt febră,
dureri de cap și dureri groaznice ale trupului, agravare progresivă a stării de
sănătate, până la pierderea cunoștinței, dureri în zona ganglionilor limfatici,
și mai ales, pentru forma pulmonară, un grad ridicat de mortalitate: 90-100 % la bolnavii netratați.
Forma abortivă a ciumei este varianta cea mai ușoară de pandemie, manifestată numai
printr-o febră ușoară, inflamația ganglionilor limfatici, urmată de vindecare,
bolnavul fiind dotat cu o imunitate solidă și față de formele grave de pestă.
Pe plan economic și social Eminescu dă un verdict care se potrivește și situației
din zilele noastre: stagnaţiune în
comerţ şi industrie, rumpea legăturile cele mai gingaşe şi mai sfinte, degenerare
în egoism şi în adevărată barbarie.
În ambele situații,
când pandemia devenea generalizată, soluțiile de rezolvare sunt identice:
izolarea în case, evitarea adunărilor, a contactelor directe, instituirea carantinei, păstrarea unei igiene desăvârșite etc.
Și – ca un fapt inexplicabil: aceste epidemii
dispăreau brusc, din motive necunoscute.
Nu
există nici un fel de antidot împotriva ciumei, dovadă că și în zilele noastre
sunt raportate între 1000 și 2000 de cazuri în întreaga lume.
Desigur, există și deosebiri, pe care nu le
vom aminti aici, principala fiind agentul patogen, în cazul ciumei fiind bacteria
Yersinia pestis, iar în cazul
actualei pandemii un virus corona.
22.03.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu