Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița
11.01.2025
Cuprins:
1.
Eminescu despre politică și politicieni
2.
Eminescu despre guvernare
3.
Eminescu despre pătura superpusă
4.
Eminescu despre muncă
5.
Eminescu despre patriotism
6.
Eminescu despre credință și religie
7.
Citate diverse de Eminescu
8. Mari
personalități despre Eminescu
Bibliografie
În fiecare casă
de rumâni, chipul lui
Eminescu se cuvine
să stea între
două candele, ca
o icoană sfântă. Fiecare bun român (iubitor de țară,
de neam și de strămoși), ar trebui să vadă în Eminescu pe adevăratul Mesia al
neamului românesc care, prin opera sa, a deschis calea auto-eliberării şi
înălţării fiinţei naţionale. Urmând cuvintele pline de înțelepciune ale lui
Eminescu, românii pot afla calea mântuirii din prăpastia în care am căzut.
În cele ce urmează se prezintă o parte din pildele care dau imbold, adevărate „energii ale cuvântului” ale
lui Eminescu, pe care tot poporul și, în special conducătorii săi ar trebui să
și le însușească drept principii de viață.
1. Eminescu despre politică
și politicieni
Gândirea politică
a lui Eminescu a fost exprimată în zeci de articole, publicate în mai multe
ziar și reviste.
Din scrierile cu
caracter politic ale lui Eminescu
rezultă:
1) exactitate,
conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea
fenomenelor descrise;
2) polemicile sale
necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute
numai şi numai în slujba interesului naţional;
3) concepţia sa unitară
despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi
al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de
netăgăduit;
4) că analizele sale
politice sunt fundamentate pe o temeinică și o profundă cunoașterea vieții
economice, sociale și politice din vremea sa.
Mihai Eminescu a fost şi va rămâne peste veacuri atât
Poetul Nepereche, cât și un mare ziarist, cu analize economice și politice
permanent de actuale (de când le-a publicat și până în prezent), din care
politicienii și guvernanții ar avea multe de învățat.
Din numeroasele articole pe teme politice ale lui Mihai
Eminescu am selectat câteva „esențe”
care sunt perfect de actuale și pentru societatea noastră de azi.
Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din
învățămintele politice eminesciene.
Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar
citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.
Numeroase sunt articolele și cărțile în care se iau
citate/texte din Eminescu și se
răstălmăcesc, se explică, se interpretează în mod eronat, atât din
incompetență profesională, cât și în mod voit.
Eu am considerat că textele de mai jos sunt atât de clar
exprimate de Eminescu și pe înțelesul și al omului de rând încât nu mai
necesită alte explicații.
Am considerat inutil să mai explic textele de mai jos pe
care, citindu-le și omul simplu, le înțelege corect și pe deplin și despre care
spune „da, foarte adevărat, parcă sunt scrise pentru zilele noastre”.
Eminescu atacă, pe un ton amar, dar de un sarcasm
incendiar, politicianismul din vremea sa, îi dezavua pe politicieni, considerându-i panglicari și negustori de vorbe.
„Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”
Ceea ce a scris Eminescu în publicistică despre politică și politicieni este de
actualitate și în prezent, așa după cum se poate constata fie și numai din
următoarele citate ale sale:
„Greşealele în politică
sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică
dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte,
viitorul ei.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).
„Partidele, la noi, nu
sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări
stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a
partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 aprilie 1879).
„Din momentul în care
luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică,
din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de
căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a
diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care
interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de
rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai e decît manipulul unor ambiţii
personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de
condamnat.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).
„Trebuie ca, cu toţii,
să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică
redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi străruinţă.
Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o
armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au
amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune
foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă,
guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea
mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor
politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument
de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului
public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opţiuni avem rivalităţi de
ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos
este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi.” (Mihai Eminescu,
ziarul „Timpul” din 4 ianuarie 1881).
„Statul a devenit, din
partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi
aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin
abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustarea statului cu sume
însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe
Pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează
mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături,
meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică, a
hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 17 august 1882).
„S-au
zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora
care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit
pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni
care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”. (Mihai Eminescu)
„Favoarea şi interesul
electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”. (Mihai
Eminescu)
„Justiţia, subordonată politicei,
a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase
interese ale societăţii”. (Mihai Eminescu)
„Un om de stat, precum şi o politică de stat stau pururi
deasupra partidelor, încât idealul unui
om de partid e opus acelui om de stat.”
„Un rău politic
se poate vindeca pe timp cât puţini îl văd; când îl vede toată lumea, el nu mai
e vindecat.”
„Orice
zgârie-hârtie care nu avea idei a crezut că poate înlocui această lipsă
prin vorbe nouă.”
„Funcţiunile publice sunt adesea în
mâinile unor oameni stricaţi.”
„Viciul organic al lipsei
unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea
actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor.”
Energia cuvântului: „Greşelile
politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni
nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru
zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu despre politică).
„Astăzi, ţara e condusă de ciocoi de toţi cîţi au devenit
instrumente străine și au adus ţara în sapă de lemn.” (I.H. Rădulescu.
Echilibru între antiteze)
„S-au zidit fără
îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc
numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a
întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie
lucrativă.” (Eminescu)
„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit,
ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni
de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart
toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii
«patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele
decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie,
încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de
prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».” (Mihai Eminescu)
„Nu poate o nație să fie pururea condusă de neadevăr și
de corupție.” (M. Eminescu).
„Ierarhia socială n-ar trebuii să fie decât o ierarhie a
muncii.” (Mihai Eminescu)
„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea
ierarhiei meritului.” (Mihai Eminescu)
„Nimic nu e
mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a
nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)
„Egalitatea nu există decât în
matematici.” (Mihai Eminescu)
„De oameni de caracter are nevoie statul, nu de deştepţi
cu o morală îndoielnică, fiindcă ei propagă relaţii de vicleşug şi
brutalitate.” (Eminescu)
„[...]cu cât se-nmulţeşte
clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va
da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase,
se va stinge chiar.[...] când organizarea socială favorizează înmulţirea
claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive.”
(Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)
„[...]un mic sâmbure greşit în
organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune.”
(Eminescu)
Guvernul a creat „Industria
palavrelor și prăvăliile de minciuni.” (Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25
august 1881, pg. 1)
„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara
aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele
şi averea unei generaţii.” (Mihai Eminescu)
Multe ar avea de învățat politologii și politicienii
noștri actuali, din publicistica eminesciană.
Ne întrebăm, însă, dacă au și citit-o?
2. Eminescu despre
guvernare
„Arta de
a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l
cloroformiza cu utopii demagogice.” (Mihai Eminescu)
„Arta de
a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l
cloroformiza cu utopii demagogice.” (Mihai
Eminescu)
„Mizeria materială şi
morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public,
cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu
cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare
vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din
viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern,
ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a
guverna.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882).
„Demagogia la noi însemnează
ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în
contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât.” (Mihai Eminescu,
ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).
„Odată egalitarismul
cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi
de provenienţă îndoioasă a voit să stea alături cu aceia pe care trecutul lor
îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti
„patrioţi”, căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza
acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării
dau repede îndărăt în privire morală şi în privire materială.” (Mihai Eminescu,
ziarul „Timpul” din 22 martie 1881).
„Clasele productive au
dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi
meşteşugurile s-au stins cu desăvărşire – iar clasele improductive, proletarii
condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a
deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau
tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hîrtie.” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 februarie
1879).
„Oameni care au comis crime grave rămân
somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece
viaţa la puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 3 mai 1879).
„Mita e-n stare să
pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale
administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai Eminescu, ziarul
„Timpul” din 18 aprilie 1879).
„Trădătorii devin oameni
mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii
– administratori ai statului român.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 15
mai 1879).
„Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul
erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul
de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata
poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale
ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos.” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 26 mai 1883).
„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci
după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de
politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi
împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii
„patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele
decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie,
încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de
prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”.
(Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20-21 aprilie 1881).
„Acela ce cutează a se
revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că
formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la
pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă
supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către
negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca
reacţionar.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879).
„Eşti „patriot” de
meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii,
adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe
jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul”
din 20 mai 1881).
„Ne mulţumim dacă actele
guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând
de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea
de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic.” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 8 august 1880).
„Poporul a pierdut de
mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al
raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără
tihnă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878).
„Peste tot credinţele
vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu
sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei
creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu,
cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879).
„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea
asupra întregii ţări, influenţat însă, întodeauna, în mod absolut, de guvernul
central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii
judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de
jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe
persoanele din care sunt compuse.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 mai
1879).
„Avem nevoie, mai întâi
de toate, de-a urâ neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor,
suficienţa nulităţilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 28 septembrie
1880).
„Sentimentul istoric al
naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa
încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi
prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai
inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei
existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să
postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.”
(Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878).
„Istoria îşi are logica
ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg,
corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării
fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea
excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne
de mînuit în contra chiar a existenţei statului.” (Mihai Eminescu, ziarul
„Timpul” din 5 decembrie 1882).
„Ţăranul trebuie să
muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O
naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea
să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o
naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi
de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”.
(Mihai Eminescu).
„[...]un
mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și
îngroapă o naţiune”. (Mihai Eminescu)
Guvernul
a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Mihai Eminescu,
Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).
„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul,
de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”. (Mihai Eminescu)
„Viciul organic al
lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea
actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”. (Mihai Eminescu)
„[...]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce
consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare
înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge
chiar[...].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august ,
1877, pg. 3.).
[...]
când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea
favorizează apăsarea și nimicirea celor productive” [...].” (Mihai Eminescu, în
„Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.).
„Funcţiunile publice
sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi”. (Mihai Eminescu)
3. Eminescu despre pătura
superpusă
„Avem de-o parte rasa
românească cu trecutul ei, identică în toate ţările pe care le locuieşte, popor
cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui
popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi și de cocote, răsărită
din amestecul scursăturilor orientale și occidentale.” (Eminescu)
„Cea dintâi datorie a naţiunii,
dacă vrem să se întemeze și economiceşte și moraliceşte, e sarunce pătura de
paraziţi de deasupra-i în gunoiul din care a ieşit[...]. Curăţată de pătura de
paraziţi, naţia îşi va reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ? Este un
„concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de exploatatori fără
principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi comportamente, care
au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea fondului biologic al
unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui
cultural-spirituală.” (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu. Sociologie eminesciană,
Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107)
„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină,
impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe
picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă, nu învinge
cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e
bun, cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare
a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe
cale piezişă.” (Eminescu)
Extrase din „Pătura superpusă”,
de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881
(vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83): „Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate
țările pe cari le locuiește, popor cinstit, inimios, capabil de adevăr și de
patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de
sediment de pungași și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor
orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism, rasa
Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Această teorie am
espus-o în mai multe rânduri, dar «Românul» s-a ferit de-a ne răspunde. „E o
cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din
asemenea adunături și pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul
românesc.” (Mihai Eminescu)
„Elemente străine, îmbătrânite și sterpe, s-au amestecat
în poporul nostru și joacă comedia patriotismului și a naționalismului. Neavând
tradiții, patrie hotărâtă ori naționalitate hotărâtă, au pus totuși, mâna pe
statul român. Conștiința că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a
dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o țară vrăjmașă.
De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în
vedere conservarea naționalității, ci realizarea unei serii de idei liberale și
egalitare cosmopolite.” (Mihai Eminescu)
„Străini superpuşi fără
nici un cuvânt naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin
fără păs de ţară şi popor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august
1881).
„Nu e vorba doar de
reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine
din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate.” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879).
„Peste noapte şi prin
surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea
cuvîntului care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor
naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului...” (Mihai Eminescu,
ziarul „Timpul” din 13 decembrie 1887).
„Peste tot aceeaşi idee:
să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă !” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 mai 1882).
„Rasa determinantă a
sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi – de
ieri – alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea,
de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt
aşezate în afară, pe când înlăuntrul n-avem decât poporul nostru propriu,
scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.”
(Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 1 aprilie 1881 şi 29 iulie 1881).
Vom „avea de-acum
înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini;
libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă
legal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil
sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul
faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe
care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Mihai
Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 februarie 1879).
„La noi mizeria e
produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi
străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie
care costă prea scump şi nu produce nimic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul”
din 18 iunie 1881).
„Nu contestăm, de
asemenea, că averile s-au înmulţit în România, numai că nu în mâinile românilor;
nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre - numai
că nu ale indigenilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 25 septembrie
1882).
„Populaţia autohtonă
scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei
române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul.
Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă
cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei.”
(ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).
„Acest spectacol al
exclusivei stăpîniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor
istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui
să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui.” (Mihai Eminescu,
ziarul „Timpul” din 9 august 1881).
„Nu oprim pe nimenea
nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e
posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e
opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de
pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric.
Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el
însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul
românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci
vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au
uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de
adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi
omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul”
din 17-18 august 1881).
„[…]Veacul nostru ni-l
umplură saltimbancii şi irozii[…]
[…]Dintr-aceştia ţara
noastră îşi alege astăzi solii! […]
[…]Ne fac legi şi ne pun
biruri, ne vorbesc filosofie. […]
[…]Şi apoi în sfatul
ţării se adun să se admire[…]
[…]Spuma asta-nveninată,
astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi
pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e
smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu
pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi
lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea
şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi
flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă
sunt stăpânii astei naţii!”
(Versurile din poezia
Scrisoarea III-a, de Mihai Eminescu)
În sens eminescian: „Fanarul”:
un cartier al orașului turc Istanbul. „Iloţii”: populație din Fanar aservită
otomanilor; erau persoane care nu aveau nici drepturi de proprietate și nici
drepturi cetățenești. „Fanarioți”: un cerc restrâns de aristocrați care
alcătuiau pătura superioară a societății în Imperiul Otoman. „Saltimbancii”:
oameni care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de
seriozitate și de caracter. „Irozii”: oameni care au comportări asemenea lui Irod.
Irod cel Mare, fost rege al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care
în Biblia se menţionează că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani
la Bethleem, cel care a fost descris de istoricul Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”,
care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.
4. Eminescu despre muncă
„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui,
nicicând.” (Mihai Eminescu)
„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.” (Mihai Eminescu)
„Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există
cultură.” (Mihai Eminescu)
„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un
obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi
foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor
industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una
industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât
câştigă meşterul din străinătate într-o zi”. (Eminescu).
O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea
muncii, munca fiind „mijlocul care va ridica poporul nostru“: „O singură
buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul
care va ridica poporul nostru.“ (Mihai
Eminescu)
„Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui
popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca,
scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale.“ (Mihai Eminescu)
„E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele,
greutățile vremurilor au știrbit-o. Dar această țară mică și știrbită e țara
noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc.
Într-însa găsim toate putințele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de
întinsă. Athena era un petec de pământ și totuși numai din comorile ei și-a
luat împărăția lui Alexandru podoabele măririi. S-o facem mare pe țărișoara
noastră prin roadele muncii noastre și prin mărimea vredniciilor noastre.” (Timpul,
IV, 1879).
5. Eminescu despre
patriotism
„Măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe
care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic
costisitoare a unor idei pe care individul și le alege după plac.” (Mihai Eminescu)
„Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci
trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre,
dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă,
trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi
instituţiile naţiilor industriale.” (Mihai
Eminescu)
„Adevărații apostoli ai libertății erau, înainte de
toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale” (Tradiții
istorice, „Timpul”, noiembrie 1879);
„Independența,
departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice”
(Geniul neîmbătrânit al istoriei românilor, „Timpul”, februarie 1880).
„Eminescu rămâne conștiința noastră cea mai înaltă.
Nimeni n-a fost mai preocupat mai mult decât el, de soarta poporului român și
de destinul lui în istorie. Ideea cea mai scumpă a lui Eminescu a fost aceea a
unității naționale. Acestei idei sacre i-a consacrat întreaga viață.”
Venind în contact, cu uimire, cu mari comunități
românești, răspândite în toată Peninsula Balcanică, Eminescu scrie apăsat: „NU
există un stat în Europa orientală, NU există o țară de la Adriatica la Marea
Neagră care să NU cuprindă bucăți din naționalitatea noastră” (Românii
Peninsulei Balcanice, „Timpul”, 1878).
În viziunea lui Eminescu, poporul român este „bun, blând,
omenos”, îngăduitor, „cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism”,
tolerant, cu „o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului”. „Ş-apoi ni se pare
că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară
respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant
decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi
fiecare au avut voie să se închine la orice dumnezeu au vroit şi să vorbească
ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a
face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă” (Curierul de
Iaşi, noiembrie 1876).
„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia
diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici
prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici
acelora ce se înalţă la putere - popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor
palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri” (Din manuscrise, Opere, vol. IX);
„Căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a
recâştiga chiar vechea şi admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile
cu sânge rece şi de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest
bun-simţ, într-adevăr superior, sunt multe: evlavios fără a fi bigot (...) şi
drept, fără fineţe juristice, el s-a judecat fără cod civil şi penal 500 de ani
aproape. Reîntoarcerea la acele calităţi ale strămoşilor, la vitejie, dreptate
şi cuminţie, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare” (Timpul, 27
iunie 1879); „Încolo foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume,
neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal
credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul
unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra
vreunei naţionalităţi” (Timpul, 16 decembrie 1879).
Atâta vreme cât vom reveni la Eminescu, ne vom putea
recăpăta verticala şi vom găsi o cale pentru a ne izbăvi de amnezie şi de
starea de dezbinare dintre noi şi de înstrăinare faţă de propria fiinţă, faţă
de propria realitate şi identitate. Iubirea faţă de ţară şi legătura cu
trecutul, pe care le găsim în mod desăvârşit exprimate şi manifestate de
Eminescu, sunt condiţia esenţială pentru ca acest popor să aibă un viitor demn.
6. Eminescu despre credință și religie
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne
iubim, iar noi ne sfâșiem.” (Mihai
Eminescu)
„Suferinţele
de moarte ale dascălului şi modelului nostru (Isus Cristos n.n.) nu ni se cer
decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi martiri. Dar,
întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a
compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură.“ (Mihai Eminescu)
„Am
înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.” (Mihai Eminescu)
„Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e
în inima noastră.” (Mihai Eminescu)
„La început, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţa,
Pe când totul era lipsa de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.
Când pătruns de sine însuşi, odihnea Cel nepătruns,
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.
Caci era un întuneric, ca o mare fără rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o
vază.”.
(Eminescu,
in Scrisoarea I-a).
7. Citate diverse de
Eminescu
„Egalitatea nu există decât în matematici.” (Mihai
Eminescu)
„Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.” (Mihai Eminescu)
„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”
(Mihai Eminescu)
„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să
existe alegere...” (Mihai Eminescu)
„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu
pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.” (Mihai Eminescu)
„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale
a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”. (Mihai Eminescu)
„Totul ia
timp… și timpul ia tot.” (Mihai Eminescu)
„Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă
avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav.” (Mihai Eminescu)
„Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot
geniu rămâne!” (Mihai Eminescu)
„Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai
uitarea face viaţa suportabilă.” (Mihai Eminescu)
„Toate sunt mărginite, durerea nu…” (Mihai Eminescu)
„Cauza
proprie a relelor noastre e lipsa de
cultură adevărată”, scria Eminescu, dovadă că își însușise teoria lui Titu
Maiorescu, după care există o cultură adevărată și o pseudocultură sau o
spoială de cultură.
„Presiunea înjoseşte, pasiunea înalţă.” (Mihai Eminescu)
„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a
vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim
şi murim cu ele.” (Mihai Eminescu)
„Citeşte! Citind mereu, creierul tau va deveni un
laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia
vietii.” (Mihai Eminescu)
„Vai de biet român
săracul. Întărit tot dă ca racul…” (Mihai Eminescu)
8. Mari personalități
despre Eminescu
Nicolae Iorga aprecia că „Eminescu stăpânea cu
desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria
universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul
adevăratului înțeles al istoriei.” O altă afirmație, foarte fermă, a aceluiași
savant Nicolae Iorga, este aceea că opera lui Eminescu reprezintă „cea mai
vastă sinteză făcută de un român vreodată.”
G. Călinescu îl definea pe Eminescu drept „poetul nepereche”, în egală măsură, „poetul național – poet universal.”
Filosoful Constantin Noica îl numea „Omul deplin al culturii
românești”.
Petre Țuțea l-a botezat „românul absolut”, remodelând titlul
celebrei cărți a italiencei Rosa del Conte: Eminescu
sau despre Absolut, care, în traducere elementară, este echivalent cu Eminescu sau despre
Dumnezeu.
Mircea
Eliade: „Eminescu este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi
din pământul nostru românesc.”
Constantin
Noica: „Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe
înfometaţi”, căci „măsura noastră este Eminescu”, îndemnându-ne „a-l cunoaşte
mai bine pe Eminescu noi înşine şi a-l face mai bine cunoscut întregii lumi.”
Nicolae Steinhardt: „A vorbi despre Eminescu înseamnă
pentru un român a se cerceta pe sine.”
Constantin Noica: „Eminescu este conştiinţa noastră
cea mai bună”, fiindcă el nu este doar cel mai mare poet al nostru, făuritor al
limbii române literare şi ridicându-se, prin opera sa artistică neîntrecută, la
anvergura de poet universal, ci şi o uriaşă conştiinţă, situându-se permanent
în „adevărul naţiei româneşti” (Zoe Dumitrescu Bușulenga), căruia i s-a
dedicat până la jertfa de sine.
Prin opera sa literară, poetul nostru naţional,
„domnul cel de nemurirea noastră” (Grigore Vieru), a făcut ca „forma înfăptuită
de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga
dezvoltare ulterioară a veșmântului și cugetării românești”, după cum a intuit
Titu Maiorescu.
Ovidiu Ghidirmic punctează decisiv, în termeni
deosebit de expresivi și vibranți: „Publicistica eminesciană este de o
tulburătoare actualitate. Publicistica rămâne magma fierbinte a operei eminesciene, o rană deschisă, care
doare. Pe noi ne
interesează ce ne spune ea astăzi, ce învățăminte folositoare pentru națiunea
noastră putem extrage din publicistica eminesciană.”
„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un
documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html
Multe și interesante
despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html
Bibliografie
Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”,
Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000
Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm
Pentru „Pătura superpusă”, de
Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881,
vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83
Ioan Şoldu, Actualitatea
gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015
„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un
documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html
Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și
pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html
„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte
citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu