11.01.2025
Despre „Eminescu
economistul” s-au scris numeroase articole și cărți remarcabile.
Edificatoare pentru
gândirea economică a lui Eminescu sunt fie şi numai articolele publicate în
ziarul Timpul, cele mai multe în anul 1881, dintre care exemplificăm „Creditul
mobiliar”, „Creditul mobiliar şi jocul la bursă”, „Creditul mobiliar şi presa
capitalei”, „Statutele creditului mobiliar” publicate în ziarul Timpul din
lunile iulie şi august 1881.
Din scrierile cu caracter
politic ale lui Eminescu rezultă:
1) exactitate,
conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea
fenomenelor descrise;
2) polemicile sale
necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute
numai şi numai în slujba interesului naţional;
3) concepţia sa unitară
despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi
al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de
netăgăduit.
Foarte interesante sunt
analizele sale politice, fundamentate pe o temeinică cunoașterea vieții
economice, sociale și politice din vremea sa.
Foarte interesante
sunt analizele critice, fundamentate pe o temeinică documentare, despre deficitele bugetare existente în
perioada analizată a anilor 1862 – 1879.
Eminescu aduce numeroase
argumente despre necesitatea echilibrării bugetelor, şi cu atât mai mult despre
crearea unor excedente bugetare care ar avea ca efect ridicarea nivelului de
trai, care este scopul oricărei economii naţionale, deoarece numai în aceste
condiţii „poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar
hrăni mai bine, şi-ar dura locuinţă mai încăpătoare şi mai sănătoasă şi în fine
s-ar înmulţi”[1].
În ceea ce priveşte „dările”,
Eminescu atrage atenţia asupra adevărului conform căruia
folosirea chibzuită a banului public (perceput pe calea dărilor de la cetăţeni)
este o problemă foarte importantă: „Nu ceea ce percepe de la contribuabil e
cestiunea principală, ci întrebuinţarea productivă sau improductivă pe care el
o face de acele venituri. Dacă cele venituri se cheltuiesc în mod improductiv,
fie pentru a-şi susţine luxul clasei guvernante, fie pentru necesităţi
politice, în disproporţie cu însemnătatea şi puterea unei ţări, banul perceput
nu e aproape de nici un folos economic pentru popor”[2].
Versurile din poezia Scrisoarea III-a,
a lui Eminescu, demască şi ironizează modul în care: 1) saltimbanci şi irozii[3]
ne fac legi şi ne pun biruri, ne
vorbesc filozofie; spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, a ajuns-a fi
stăpână şi pe ţară şi pe noi!, care numai
banul îl vânează şi câştigul fără muncă; 2) fonfii şi flecarii, găgăuţii şi
guşaţii, bâlbâiţi cu gura strâmbă, au
ajuns stăpânii astei naţii!, sfâşiind această ţară, făcând neamul nostru de
ruşine şi ocară, şi cărora cea mai bună sancţiune le-ar aplica-o numai Vlad
Ţepeş care, punând mâna pe ei, să-i împartă în două cete: în smintiţi şi în
mişei, şi în două temniţi large cu de-a sila să-i adune, să dea foc la puşcărie
şi la casa de nebuni!
Ca un finanţist
foarte bine documentat, Eminescu dă exemplul altor ţări în care banii
contribuabililor sunt folosiţi cu chibzuinţă, contribuind la creşterea
bunăstării cetăţenilor săi: „dar serviciile pe care statul le aduce în schimb
cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala
făcută. prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură pierderile ce
se opun producţiunii şi schimbului; prin cheltuielile făcutei se uşurează
oricărui producător condiţiile în cari munceşte, încât producţiunea creşte în
proporţie cu cheltuielile statului şi viceversa. Bunăstarea fiecărui individ
sporeşte şi, fiindcă bunăstarea e condiţia bunului trai, media vieţii fiecăruia
devine mai lungă, copiii crescuţi în condiţii mai bune de cum fuseseră părinţii
lor, o generaţie şi mai viguroasă şi mai aptă pentru producţiune ia locul celei
ce se stinge.”[4].
Eminescu atrage
atenţia asupra unor adevăruri care, parcă sunt scrise pentru zilele noastre: „la
noi sporirea veniturilor statului înseamnă totdeauna diminuarea veniturilor
fiecărei economii private, nu din prisosul producţiunii, ci, la clasele de jos,
de-a dreptul din primele necesităţi, din plata muncii zilnice se percepe darea;
mărimea contribuţiilor statului este echivalentă cu mărimea mizeriei
populaţiunii”[5].
Şi atunci, ca şi
acum, consecinţele unei astfel de politici fiscale se manifestă prin creşterea
poverii fiscale (a impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor etc.), diminuarea
nivelului de trai al tot mai multor cetăţeni, descreşterea numerică a
populaţiei manifestată în zilele noastre prin plecarea a peste 3 milioane de
persoane din ţară.
Geniul lui Eminescu
se regăseşte şi în gândirea sa economică, inclusiv în abordarea problemelor
fiscale, de mare fineţi, pe care politicienii, parlamentarii şi guvernanţii
noştii le ignoră şi în prezent.
Spre exemplu, el
atrage atenţia asupra necesităţii stabilirii impozitelor în funcţie de
posibilităţile de plată ale fiecăruia, exprimată astăzi pin noţiunea de
„puterea contributivă”: „suntem mai departe decât oricând de cea elementară
facultate a poporului de a-şi face singur dările în proporţie cu puterile lui”.
Eminescu atrage
atenţia şi asupra adevăraţilor vinovaţi, cei din conducerea ţării, care adoptă impozite
istovitoare, în special pentru marea majoritate săracă a ţării, precizând că
orice ban care i se ia cetăţeanului-contribuabil „se scade din greutatea pâinii
săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de a produce”[6].
Eminescu, îngrijorat
tot mai mult şi de faptul că, tot mai mulţi străini, acaparau, sau conduceau,
importante sectoare de activitate, că foloseau sume tot mai mari în scopuri
speculative, în special pe calea „capitalului parazitar bancar”, a atras
atenţia şi asupra faptului că „În societatea despotică, ca şi în cea
demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul
devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă
el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mâini în mâini, transformă
condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape
nimeni care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continue pentru a-l
păstra sau pentru a-l câştiga”[7].
Cu toate că s-au scris
numeroase articole și cărți remarcabile despre gândirea economică a lui
Eminescu, acestea nu a reuşit (lucru firesc) să identifice şi să
redea întreaga concepție a lui Eminescu despre economia politică şi politica
economică, privite ca factori decisivi pentru a asigura dezvoltarea ţării, independenţa
sa, prosperitatea poporului, concepţie a cărui actualitate este de netăgăduit.
*
În
versul „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii
şi irozii”, punctul de vedere al subsemnatului este că Eminescu a folosit aceste
cuvinte cu sensurile de mai jos.
SALTIMBANCII:
oameni care trec cu ușurință de la o
atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter.
IROZII: oameni care au comportări
asemenea lui Irod. Irod cel Mare, rege al Iudeii între anii 37 î. Hr. şi 4
d. Hr., care a fost „cel mai crud tiran
suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase
de ani.
Personal
consider că Eminescu a folosit cuvântul „irozii” cu sensul de oameni în stare să
săvârşească unele sau altele dintre faptele odioase lui Irod cel Mare.
Câteva decenii după moartea lui Irod cel Mare, istoricul Flavius
Josephus îl va judeca astfel pe acesta în scrierile sale:
„El n-a fost un rege, ci cel mai crud tiran suit vreodată pe tron.
A ucis un mare număr de oameni, iar celor lăsaţi în viaţă le-a aplicat
un asemenea regim, încât aceştia preferau mai bine moartea.
El a chinuit nu numai pe supuşi luaţi în mod izolat, ci chiar comunităţi
întregi.
Pentru a înfrumuseţa oraşe străine, le-a jefuit pe ale sale şi a făcut
altor neamuri daruri plătite cu sângele evreilor.
În loc de prosperitate şi linişte, poporul a cunoscut doar o neagră
sărăcie şi demoralizare.
În cei câţiva ani ai domniei lui Irod, evreii au suferit mai mult decât
au suferit strămoşii lor în îndelungata perioadă ce a trecut până la părăsirea
Babilonului şi întoarcerea lor care a avut loc în timpul lui Xerxe.
În 36 de ani n-a existat aproape nici o zi în care să nu fie cineva
condamnat la moarte.
Irod nu şi-a cruţat nici familia, nici prietenii, nici preoţii.
Pe lista victimelor figurau numele celor doi soţi ai surorii sale «Salomea»,
al soţiei sale Mariamne şi ale celor doi fii ai săi Alexandru şi Aristobul.
Cumnatul său a fost înecat în Iordan, iar soacra sa Alexandra lichidată.
Doi învăţaţi care au smuls vulturul roman de aur de pe poarta mare a
templului au fost arşi de vii.
Hyrcanus, ultimul dintre Hasmoneeni a fost de asemenea ucis.
Familii nobile au fost exterminate în întregime şi mulţi farisei au
pierit.
Cu cinci zile înainte de moarte, bătrânul Irod l-a asasinat pe
Antipater, fiul său.
Acestea nu sunt decât o parte din crimele acestui «om» care «a domnit ca
o fiară.»”.
„Atunci Irod[…] s-a mâniat foarte tare, şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani
în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea,
pe care o aflase întocmai de la magi.[…]. (Biblia, Matei 2:1-16(.
Au fost ucişi circa 14.000 de prunci de sex bărbătesc, de
la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui.
Caracterul de odios rege criminal al lui Irod, care era în stare să
extermine, cu ajutorul trupelor romane, oricât de mult din populaţia ţării
(chiar şi în totalitate, dacă era cazul), numai pentru a-şi păstra rangul
regesc, rezultă şi din faptul că familiile şi neamurile celor circa 14.000 de
prunci ucişi (cei mai mulţi de la sânul mamei) nu s-au putut răscula pentru a-i
apăra.
Masacrul
celor 14.000 de prunci din Betleem, dictat de Irod cel Mare (Biblia, Matei
2:1-16), decapitarea prorocului Ioan Botezătorul, crimele săvârşite aproape
zilnic în cei 36 de ani de domnie ai „odiosului
rege criminal Irod cel Mare”, sunt numai o parte din faptele odioase care
exprimă perfect caracterul „celui mai crud tiran suit vreodată pe tron”.
A nu
se confunda „irozii” cu „irodienii”, care au alt sens, cu toate
că şi aceştia (irodienii) au fost susţinători ai „odiosului rege criminal Irod cel Mare”.
Bibliografie
Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”,
Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000
Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm
Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul
publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83
Ioan Şoldu, Actualitatea
gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015
„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un
documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html
Multe și interesante despre Eminescu se
găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html
„Eminescu
gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica
geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html
[1]
Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1.
[2]
Idem.
[3] În legătură cu noţiunile „saltimbacii şi
irozii”, punctul de vedere al subsemnatului este că acestea au
fost folosite de Eminescu cu sensul şi cu conţinutul care rezultă din cele
prezentate la sfârşitul acestui material.
[4]
Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.
[5] Idem.
[6] Idem
[7] Ziarul Timpul, VII, nr.
67, 25 mart. 1882, p. 1.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu