Acest text a fost
publicat în versiune bilingvă română/engleză de către autor. El face parte din
volumul “Povestea generației noastre – De la Monarhie la Democrație”, la
Editura Corint.
De asemenea, textul poate fi lecturat și pe site-ul personal al autorului: Click aici
„Am
cunoscut ce nu vor mai cunoaște
Aceia ce în urma mea s‑or naște…”
Mihai
Beniuc, Stema țării
Cunoscutul autor
dramatic, actor, regizor francez Sacha Guitry scrie în cartea sa de amintiri,
intitulată „Si j’ai bonne mémoire”:
N‑am pretenția să fi
fost un elev model. Iată de ce. Nu fac parte dintre cei care au rămas zece ani
în aceeași școală – nu, și, în realitate, mi‑a trebuit să trec prin nu mai
puțin de unsprezece instituții, licee, colegii, școli ca să ajung la vârsta
bacalaureatului.
Și, reflectând la
consecințele acestor nenumărate schimbări de instituții de învățământ, Sacha
Guitry trage concluzia, zeci de ani după aceste peripeții, că în fond a fost o
treabă bună! Pentru că, la vârsta maturității, a avut ocazia să sărbătorească
aniversările corespunzătoare de mai multe ori și cu mai mulți prieteni.
Nu am avut șansa,
precum Sacha Guitry, de a trece în cei tresprezece ani de școlaritate, de la
grădinița de copii până la bacalaureat, prin unsprezece instituții! Am reușit
totuși să traversez, mai repede sau mai încet, opt asemenea „locașuri” de
formare.
Rând pe rând, am fost
elev la grădinița de copii de pe str. Vasile Lascăr 52, apoi la cea din piața
Alexandru Sahia (azi J.‑L. Calderon), în liceul „Dimitrie Cantemir” și la
școala „Vasile Alecsandri”, de lângă piața Gemeni, în continuare la școala
„Clemența”, de pe str.
C.A. Rosetti, la „Școala Centrală”, de pe str. Icoanei, pe urmă la liceul
„Spiru Haret”, pe str. Italiană și, în fine, la liceul „Mihail Sadoveanu”, de
pe bulevardul Dacia. O adevărată înşiruire de adrese, ca la George Topârceanu!
Într‑unele din aceste
școli n‑am petrecut decât câteva zile, pentru că, ori organizația
administrativă s‑a schimbat, ori școala nu mi‑a plăcut mie, ori eu n‑am plăcut
școlii sau, mai bine zis, direcției de pe atunci. Pentru că, având o „origine
socială nesănătoasă”, uneori eram „în plus”!
De exemplu, chiar din
prima încercare, la grădinița din str. Vasile Lascăr, am fost dat afară după
numai trei zile, pentru că am rupt hârtia albastră care acoperea geamul de
sticlă între secția „băieți” și secția „fete”! Decizie rapidă, eram cu
siguranţă deja un „element asocial”, dar care m‑a trimis în grădiniţa din Piaţa
Al. Sahia.
La liceul „Dimitrie
Cantemir” n‑am apucat să fac nici măcar o oră! Între momentul în care am fost
înscris, în primăvară, şi cel în care au început cursurile, în septembrie, s‑a
decis că elevii din şcoala primară vor fi „vărsaţi” peste drum, la „Vasile
Alecsandri”. La școala elementară „V. Alecsandri”, situația a fost dintre cele
mai suprarealiste. Învățătoarea clasei unde am fost repartizat era o femeie
obeză, care încerca să slăbească prin toate mijloacele. Unul dintre elevi era
fiul unui cofetar (pe atunci mai existau prăvălii particulare). Cum acesta
remarcase slăbiciunea tov. învățătoare pentru patiserii, venea în fiecare zi cu
câte o tavă de prăjituri, pe care i le oferea. Aceasta încerca să refuze, dar
colegul nostru alerga după ea prin clasă cu tava, insistând și, în cele din
urmă, forțând‑o să ia vreo două sau trei. Desigur că, în aceste condiții,
autoritatea și obiectivitatea învățătoarei scăzuseră la zero!
Motiv pentru care
părinții mei au căutat o altă școală, cu un profesor autoritar, și așa am
nimerit la „Clemența”, la cunoscutul „profesor” Borcea, unde am fost coleg cu
mulți elevi regăsiți pe urmă la „Spiru” sau la „Sadoveanu”.
Câțiva ani mai târziu,
după introducerea învățământului mixt, m‑am trezit repartizat la școala
„Centrală”, fostă „de fete” (pe atunci numită „Zoia Kosmodemianskaia”). Cum
însă eram într‑o clasă de vreo 27 elevi dintre care numai… trei erau băieți, și
cum profesoarele își începeau lecțiile zicând: „Fetelor, azi vom vorbi
despre…”, am găsit că trebuie să schimb rapid școala!
Drept care mama mea s‑a
învârtit timp de o săptămână în jurul liceului „Spiru Haret”, unde situația era
exact inversă, până a găsit o amatoare de a schimba școala pentru una fostă „de
fete”!
Cât despre plecarea de
la „Spiru Haret”, s‑a făcut cu durere, dar în mod forțat!
La examenul de admitere
în clasa VIII‑a, deși avusesem note bune, chiar excelente, de‑a lungul întregii
perioade petrecute în școală, am fost trântit cu brio: când am cerut detaliul
notelor, am constatat că ele erau foarte bune la toate probele, mai puțin la
ultimul examen, oral, la care mi s‑a dat nota… 1! Exact cât trebuia ca să nu
pot reuși la examenul de admitere, în care aveam deja handicapul, ca „fiu de
burghez”, de a concura numai în cadrul celor 30% din locurile atribuite.
Când tatăl meu s‑a dus
s‑o vadă pe tov. Teodorescu, directoarea școlii, aceasta i‑a spus: „Lasă,
Adrian e elev bun! Poate da examenul în toamnă și va intra.”
Riscul unei noi
„aventuri” asemănătoare celei din sesiunea de primăvară era însă mult prea
mare! Astfel, am decis în familie că era preferabil să dau examenul la „Mihail
Sadoveanu”, un liceu nou înființat, pe bulevardul Dacia, unde niciunul dintre
elevi nu era cunoscut de direcţie. Și, cu tot regretul de a‑mi părăsi
prietenii, am intrat în noul liceu.
Dar azi, la 50 ani după
terminarea liceului, văd aceste schimbări ca pe un element pozitiv. Nu numai că
ele îmi permit, precum lui Sacha Guitry, să sărbătoresc de mai multe ori
același eveniment, dar mai ales pentru că astfel am putut cunoaște mult mai multe
persoane din generația mea. Pe care, de altfel, le‑am părăsit uneori într‑o
școală, pentru a le regăsi, după câțiva ani, într‑altă școală, unde eram iar
colegi. Sau, și mai surprinzător, după zeci de ani, într‑un colț sau altul al
lumii, de manieră întâmplătoare sau provocată, dar întotdeauna cu plăcerea
regăsirii unei vechi cunoștințe.
Poate că și din acest
motiv anii de școală îmi apar ca un ansamblu, din care mi‑e greu să detașez o
tranșă, încrucișările fiind mult prea numeroase. De aceea îmi propun să trec în
revistă nu numai perioada claselor V‑VII (1957–1960), petrecute în colegiul
„Spiru Haret”, ci întreaga epocă a școlarității mele din deceniile 1950‑1960,
pe care am trăit‑o cu toții, sub o formă sau alta, și care a fasonat „Generația
1964”.
*
Acum câteva zeci de
ani, la sfârșitul reuniunii de evaluare a rezultatelor obținute de‑a lungul
anului, șeful meu a încheiat, spunându‑mi: „Sunteți un caz atipic!”
În primul moment am
fost șocat de această afirmație. Mai apoi, când am realizat sensul profund al
afirmației, am devenit mândru de această caracterizare. Nu numai că punea în
valoare faptul că nu mă înscriam în șabloane, asemeni colegilor mei, dar valoriza
experiențele și educația primită într‑un colț al Europei, de cele mai multe ori
ignorat de lumea occidentală.
E drept că noi, membrii
„Generației 1964”, am trăit experiențe, uneori dureroase, alteori fericite, ale
unei societăți în permanentă schimbare, a cărei existență, în decadele 5 și 6
ale secolului al XX‑lea, nu a fost „un long fleuve tranquille”.
Alți colegi vor descrie
contextul istoric al copilăriei și adolescenței noastre. Eu prefer să‑mi
amintesc contextul cultural. Poate și pentru că, dacă evenimentele politice
reprezintă un „momentum” ce nu trebuie uitat, evenimentele culturale au,
de cele mai multe ori, o conotație internațională și atemporală. Ele pot servi
ca referință și pe alte meridiane, ba chiar și zeci de ani după ce s‑au
petrecut. Vom vedea în continuare că unele dintre aceste evenimente sunt
menționate chiar și în presa internațională de azi, mai bine de jumătate de
veac după ce ele s‑au desfășurat.
Desigur că acest text
nu are pretenția de a realiza un studiu atotcuprinzător al vieții culturale din
perioada 1950–1960 a secolului trecut. El reproduce, mai degrabă, amintirile
unui trăitor al acelei epoci, cu lacunele și momentele ei de încântare ce au
supraviețuit trecerii timpului, în speranța că unii dintre contemporanii mei
își vor regăsi astfel propriile lor amintiri.
*
Cel mai vechi eveniment
cultural de importanță pe care mi‑l amintesc este „Cel de‑al IV‑lea Festival
Mondial al Tineretului și Studenților”, care s‑a desfășurat la București, în
vara anului 1953.
După ce, timp de câteva
luni de zile, magazinele au fost goale, pentru că se acumulau stocuri în
vederea evenimentului, în cele două săptămâni ale festivalului puteai găsi tot
ce voiai, mâncare, haine, aparate electrice… Scopul era să arate străinilor cât
de bine o duceam noi și să pună în valoare succesele „conducerii înțelepte a
Partidului și Guvernului Republicii Populare Române”!
Festivalul ne‑a permis
însă, pentru prima oară, să ieșim de sub umbrela exclusivă a culturii sovietice
și să avem unele contacte cu lumea occidentală. Chiar dacă participanții la
acest gen de manifestații erau, mai ales, simpatizanți ai ideologiei comuniste,
simplul fapt de a putea vorbi în plină stradă limbi ca franceza, engleza sau
germana, ne dădea un sentiment de libertate ce ne lipsea de multă vreme.
Am profitat pe deplin
de acest moment privilegiat, deși aveam numai 6 ani, asistând la ceremonia de
închidere a festivalului, pe stadionul 23 August, unde se desfășurau defilarea
delegațiilor participante și un spectacol de masă, cum nu mai poți vedea astăzi
decât în Corea de Nord… sau la Jocurile Olimpice! De fapt, nici nu bănuiam pe
atunci că, fiind la numai câteva luni după moartea lui Stalin, lucrurile aveau
să evolueze, până când, după vreo trei ani, urma să izbucnească perioada
„dezghețului”, ca urmare a discursului antistalinist pronunțat de Nikita
Hrușciov, la tribuna Congresului al XX‑lea al PCUS, în 1956.
Între timp însă,
perioada „proletcultismului” era în floare!
Acest termen, apărut în
Rusia, după 1917, a desemnat în România postbelică trei categorii de scriitori.
Unii, mai în vârstă, se formaseră sau publicaseră încă dinaintea războiului; în
general, ei beneficiau de o cultură și de o experiență multilaterală, dar sub
presiunea dictaturii sovieto‑comuniste, uneori, ca să le fie uitate „păcatele”
trecutului, adoptau limbajul impus de Moscova, prin intermediul cozilor de
topor locale. Este cazul unor scriitori precum M. Sadoveanu, Mihai Beniuc,
Maria Banuș, Dan Deșliu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Eugen Jebeleanu… Ei se
autosugestionau și erau convinși că erau pe calea cea bună și că deveniseră
creatorii unei „linii noi”.
Alții erau simpli
oportuniști, lipsiți de orice talent, care profitau de ocazie pentru a
beneficia de onoruri și pentru a‑și exersa puterea în lumea artei. Este
cazul unui Alexandru Toma sau Eugen Frunză.
O a treia categorie o
formau tinerii de talent, care nu avuseseră nici timpul, nici ocazia de a avea
un contact cu educația universală, care n‑au cunoscut decât sunetul de clopot
comunist și care au fost utilizați de sistem. Cum ar fi Nicolae Labiș, Nina
Cassian, Veronica Porumbacu…
În fine, un număr deloc
neglijabil de scriitori, refuzând să urmeze „linia partidului” ori datorită
faptului că aveau un trecut politic sau artistic compromițător, erau eliminați
din viața literară, n‑aveau „drept de semnătură” sau, pur și simplu, putrezeau
în pușcărie. Este cazul unor Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Silviu, Radu
Gyr, Nichifor Crainic, Ion Pilat… Sau a unui Octavian Goga, asupra căruia se
manifesta o răzbunare „post mortem”!
Desigur că aceste
categorii sunt simplificatoare, pentru că unii scriitori, de‑a lungul anilor,
au trecut dintr‑o secțiune într‑alta, uneori cu prețul unor compromisuri
jalnice. Chiar și renumitul epigramist din acea vreme, Păstorel Teodoreanu,
scria:
La restaurantul
Uniunii Scriitorilor:
Beau băieţii
harnici,
De cu seară‑n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii… turnători!
*
Cel mai bun exemplu
este cel al lui Petru Dumitriu, care studiase filosofia în Germania, între 1941
şi 1944, devenit timp de 15 ani „fiul adorat” al regimului comunist pe care l‑a
ridicat în slăvi prin romanele lui, şi care a fugit, în 1960, în occident, în
ciuda vieții de prinț pe care o ducea în România.
Așa se face că, în
1960, elev fiind la „Spiru Haret”, am aflat despre „dezertarea” lui Petru
Dumitriu. M‑au trecut atunci toate sudorile, pentru că tocmai dădusem teza la
limba română și subiectul fusese romanul lui Petru Dumitriu, intitulat Pasărea
furtunii. Cum scriitorii fugiți erau nu numai interziși la publicare, dar
era chiar un pericol să pronunți numele lor, eram sigur că teza va fi anulată
și că vom fi obligați s‑o prezentăm din nou. În realitate, urmând sistemul
nescris al minciunii generalizate, nu s‑a spus nimic în mod oficial, am primit
notele ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat, dar tezele nu ne‑au fost
înapoiate, ca de obicei!
În schimb, în anul
următor, Petru Dumitriu a dispărut din manualele de literatură română!
În anii 1990, l‑am
văzut pe Petru Dumitriu la Paris, la Centrul Cultural Român, unde ne‑a
mărturisit că cel mai mare regret al vieții lui este cel de a fi scris
romanul Drum fără pulbere, preamărind realizările Canalului Dunăre‑Marea
Neagră, simbol al gulagului românesc. Ceea ce nu l‑a împiedicat, după numai
câteva luni, să facă act de supunere autorităților de la București,
moștenitorii celor pe care îi servise în anii 1950.
Pe unii dintre
scriitorii acelei epoci am avut ocazia de a‑i cunoaște personal.
Aaș a fost cazul cu
Marcel Breslașu, poet, fabulist, compozitor și traducător, pe care‑l întâlneam
deseori la concertele de la Ateneu. După ce studiase avocatura și muzica la
București, Marcel Breslașu obținuse titlul de doctor în drept la Paris, urmând
și cursurile de la Schola Cantorum, cu Vincent d’Indy. Pentru ca, la sfârșitul
vieții, să devină șef al organizației de partid a Uniunii Scriitorilor din RPR.
Dar mai întâi absolvise cursurile liceului „Spiru Haret”, așa că eram, pe
undeva, colegi! Tot așa l‑am cunoscut pe Horia Liman, jurnalist și scriitor din
generația antebelică, devenit după 1946 redactor‑șef al revistei Contemporanul,
timp de 11 ani. Acolo, el a lăsat amintirea unui intransigent procomunist,
frizând delațiunea. Ceea ce nu l‑a împiedicat să rămână la Geneva, în 1970, să
devină un scriitor de succes elvețian, fiind chiar distins cu un premiu
național pentru romanul Les bottes, autobiografic, în care descrie
România anilor 1930–1970.
Mulți ani după ce am
părăsit România, am cunoscut‑o la Paris pe Florica Jebeleanu (fiica poetului
Eugen Jebeleanu și a Floricăi Codrescu, pictoriță, graficiană și desenatoare),
care mi‑a confirmat, cu propriile ei amintiri, detaliile vizitei lui Pablo
Neruda la București, în anii 1950.
Cine dintre noi n‑a
visat, citind romanul Toate pânzele sus! la vârsta
adolescenței, să viziteze Țara de Foc? Pe mine, acest vis m‑a determinat să
vând 3 000 tone de PVC la Ushuaia, justificare suficientă pentru a vizita
clientul de acolo, în anii 1980. Însă pe Radu Tudoran, cu a cărui traiectorie m‑am
încrucișat în anii 1960, nu l‑am cunoscut personal decât la începutul anilor
1990, la Paris. Mai puțin abil din punct de vedere politic decât fratele lui,
poetul Geo Bogza, Radu Tudoran a trecut printr‑un „con de umbră” între 1947 și
1954, romanul de aventuri deja citat aducându‑l iar în actualitate.
La sfârșitul anilor
1950, așteptam cu nerăbdare, în fața chioșcului de ziare, sosirea fascicolului
bilunar din colecția „Povestiri științifico‑fantastice”. Printre autorii de
succes ai vremii se număra și binomul M. Ștefan și Radu Nor, cu romane „din
viitor”, ce purtau numele: Drum printre aștri și Robinson
pe planeta oceanelor.
Cu fiul lui Radu Nor,
Raul Rudel, am fost coleg de an la Institutul Politehnic și am suferit împreună
când am fost trântiți la examenul de analiză matematică, în anul I. Pe atunci,
tatăl lui lucra la Institutul Meteorologic, așa că aveam informații despre
„starea vremii” chiar înaintea prezentatorului de la radio.
În schimb pe unul
dintre creatorii literaturii științifico‑fantastice din România, Oscar Lemnaru,
îl întâlneam săptămânal la concertele Filarmonicii; atunci tatăl meu vorbea
îndelung cu el, pentru că se cunoșteau de zeci de ani. Autorul a două romane de
ficțiune remarcabile, Omul și umbra și Ceasul din turn,
Oscar Lemnaru a trecut și el prin etapele contradictorii ale scrisului românesc
postbelic.
Mai întâi un
Robespierre comunist al literelor, mai apoi dat la „munca de jos” ca simplu
traducător timp de câțiva ani, el a reapărut pe firmament în anii 1960, când a
fost autorizat să publice pe prima pagină a săptămânalului politic‑social‑cultural Contemporanul,
câte zece calambururi sau aforisme. Atunci am început să‑l întâlnesc regulat,
duminică la prânz, la braseria hotelului Athénée Palace, unde o parte din
intelectualitatea românească se regăsea în jurul tradiționalului „Menu fix” la
10 lei. Nu pot să nu amintesc aici faimosul imobil din strada Dionisie Lupu 74,
unde, după cum menționează o placă nu demult instalată pe fațadă, „au trăit și
au creat în diferite etape ale vieții scriitorii Al. Andrițoiu, Anda Boldur,
Ov.S. Crohmălniceanu, Dana Dumitriu, Valeriu Munteanu, Marin Preda, Catinca
Ralea, Nicolae Stoian, Al.I. Ștefănescu, Nicolae Tăutu, Mihnea Gheorghiu”,
indicând lângă fiecare nume anii între care au locuit acolo. Nu sunt menționați
însă – oare de ce? – Toma George Maiorescu, Mihai Stoian, Emanoil Petruț. Și,
mai ales, în ceea ce mă privește, Mioara Cremene, scriitoare și jurnalistă,
poetă și eseistă, care, după ce a studiat la Conservator în clasa lui Victor
Ion Popa, a debutat la începutul anilor 1950 ca jurnalistă, în revistele
vremii. „Interzicerea de semnătură”, câțiva ani mai târziu, a dirijat‑o spre
literatura pentru copii, mai puțin expusă. Cine dintre noi n‑a văzut, la
Teatrul de păpuși și marionete Țăndărică, piesa ei Mălina și cei
trei ursuleți, în regia lui Liviu Ciulei și direcția de scenă semnată
de Renée George Silviu?
Pe Mioara Cremene,
emigrată în Franța, în 1969, împreună cu soțul ei, cineastul Sergiu Huzum, am
întâlnit‑o mulți ani mai târziu, la Paris, și tot discutând cu ea, am găsit, nu
mai știu cum, că suntem chiar rude!
Mioara Cremene a
publicat în anul 2000 un volum de amintiri sub formă de dialog cu Mariana
Sipoș, intitulat La ce folosește Parisul?, în care trece în revistă
toată lumea artistică din România acelor ani.
Tot acolo locuia,
împreună cu soțul ei Marin Preda, poeta/ actriță Aurora Cornu, care a jucat, în
anii 1970, în două din filmele „culte” ale lui Éric Rohmer, printre care în
faimosul Genunchiul lui Claire, în compania vedetelor franceze Jean‑Claude
Brialy și Fabrice Luchini. Pe Aurora Cornu, marea prietenă a Mioarei Cremene, o
întâlnesc în mod periodic la recepțiile și conferințele Ambasadei române din
Paris.
Pe o stradă paralelă cu
Dionisie Lupu, numită Pitar Moș, se află casa unde a locuit Mihail Sadoveanu.
În 1960, când am fost obligat să părăsesc colegiul „Spiru Haret”, am intrat la
liceul „Mihail Sadoveanu” de pe bulevardul Dacia, ce se găsea la câțiva pași de
casa celui al cărui nume îl purta. În ultimul an al vieții, scriitorul a venit
la liceul ce‑i purta numele ca să ne cunoască. Numai că suferise un atac
cerebral cu puțin timp înainte și nu mai putea vorbi. Nu vom ști deci niciodată
ce gândea el despre această onoare, care se adăuga nenumăratelor alte titluri
și funcții acumulate de‑a lungul vieții!
Eu însă, dacă n‑am
apreciat niciodată romanul proletcultist Mitrea Cocor, scris la
comandă, precum și pozițiile lui politice de oportunist, am admirat nenumărate
alte scrieri, mai mult sau mai puțin cunoscute, ale povestitorului moldovean.
Iar acum vreo zece ani, am căutat cu disperare un exemplar din Soarele
în baltă sau aventurile șahului, tradus într‑o limbă de circulație
internațională, pe care i‑l promisesem celebrului scriitor spaniol Francesco
Arrabal, fanatic jucător cu „căișorii” (după cum îi numește Sadoveanu) și
prieten/luptător împotriva comunismului, cot la cot cu E. Ionesco.
La fel ca și Mioara
Cremene sau Radu Tudoran, mulți scriitori au găsit un paliativ pentru a scăpa
de presiunea ideologică a anilor 1950, specializându‑se în domeniul literaturii
pentru copii, mai puțin supusă rigorilor cenzurii. Nu rezist tentației de a
aminti culegerea de nuvele Complotul de la Piatra Verde, semnat cu
pseudonimul Elisabeta Gălățeanu de mătușa mea, de altfel traducătoare reputată.
Poate că aici este
momentul să‑l amintim măcar pe unul dintre scriitorii care au refuzat să se
compromită cu puterea comunistă în anii 1950. Este vorba despre uitatul poet,
jurnalist, scriitor, avocat, om politic George Silviu, abil mânuitor al limbii
române, care, refuzând anexarea săvârșită de partidul comunist asupra
Partidului Social‑Democrat, din care făcea parte (aripa Titel Petrescu), a
petrecut 18 luni în închisoare, fără act de acuzare și fără proces!
Cu una din fiicele lui,
Ioana George Macker, am fost coleg de clasă în 1961. Ne‑am regăsit în Franța,
în 1994, și astfel am putut beneficia de cele cinci volume de „poezii, snoave,
vorbe cu tâlc, piese de teatru sau romane” publicate de fiicele lui, în anii
1990, după decesul autorului.
*
Teatrul României anilor
1950–1960 reflecta și el contradicțiile perioadei de „trecere de la capitalism
la socialism”, cum se spunea pe atunci.
Pe vremea aceea
funcționau la București nouă teatre: Teatrul Național „I.L. Caragiale”, Teatrul
Municipal („Sala Splai” și, pe urmă „Sala Studio”, devenite mai târziu „Lucia
Sturdza Bulandra”), Teatrul Tineretului, Teatrul actorului de film „C.
Nottara”, mai apoi Teatrul pentru tineret şi copii, azi Teatrul Mic, Teatrul
Armatei, după 1960 Teatrul C. Nottara, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești,
Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Păpuși „Țăndărică”, Teatrul Consiliului
Central al Sindicatelor, precum și diferite teatre muzicale: Opera de Stat,
Teatrul de Stat de Operetă, Ansamblul de Estradă și Filarmonica de Stat (după
1955, „George Enescu”). Un nou teatru a fost înființat în 1961, cu numele
Teatrul de Comedie, ca urmare a inițiativei lui Radu Beligan.
Programele teatrelor
erau relativ specializate; astfel, Teatrul Național avea ca obiectiv
„promovarea literaturii dramatice naționale” (înțelegeți teatrul românesc
recent: Mihail Davidoglu, Mircea Ștefănescu, A. Rogoz…), precum și piesele lui
Caragiale; Teatrul Armatei își dedica programul frescelor istorice (Ion Vodă
cel Cumplit…) etc. Însă toate acordau „partea leului” (mai bine zis a ursului!)
dramaturgiei ruse și sovietice (N. Gogol, C. Simonov, A. Ostrovski, C. Tremov,
M. Gorki, B. Cirkov…). Uneori, erau prezentate și opere selecționate din
repertoriul clasic universal (Lope de Vega, Shakespeare…), dar mai nimic din
creațiile occidentale recente. A trebuit să sosească epoca „dezghețului” pentru
a putea admira un Arthur Miller sau un Friedrich Dürrenmatt, un Steinbeck sau
un Ionesco…
Și totuși, această
perioadă de aproape două decenii mi‑a lăsat amintirile cele mai puternice! Nu
numai pentru că era perioada copilăriei și a adolescenței, când ești ca un
burete gata să se îmbibe de toate informațiile care te pasionează, dar și
pentru că am avut marea șansă de a întâlni nenumărate personalități care făceau
actualitatea vieții culturale și, mai ales, teatrale ale acelor vremuri.
În 1953, sosind în
clasa I la școala „Clemența”, am făcut cunoștință cu Costin Cazaban, cu care am
fost coleg de clasă timp de patru ani. În continuare, ne‑am regăsit timp
de trei ani la liceul „Spiru Haret”. Astfel, s‑a creat între noi o prietenie
atât de strânsă încât, chiar și atunci când eu am plecat la „Sadoveanu” și am
urmat o carieră tehnică (Institutul Politehnic), iar el studii artistice
(Conservatorul de muzică), am continuat să ne vedem, uneori zilnic, să avem
prieteni comuni și să frecventăm aceleași cercuri.
El era fiul lui Jules
Cazaban, „Artist emerit” și, mai apoi, „Artist al poporului”, și al Irinei
Nădejde Cazaban, ea însăși actriță până în anii de după război, cu care mă
uneau chiar și legături de familie. Costin, locuind în blocul Wilson, în inima
Bucureștiului, și familia lui fiind foarte primitoare, casa lor era un punct de
trecere al întregii intelectualități românești a acelor ani, dar mai ales a
celor din lumea teatrului.
Deoarece Jules Cazaban
juca în permanență la Teatrul Municipal, unde de altfel a exersat funcția de
director‑adjunct încă de pe vremea Luciei Sturdza‑Bulandra, prin el am cunoscut
mai ales actori ai acestui teatru. Noi mergeam acolo la toate piesele, ba
chiar, în perioada școlii medii, ne duceam deseori duminica la matineu, unde
rămâneam doar 15 sau 20 minute, pentru a vedea și revedea cutare sau cutare
scenă preferată din spectacolele ce se jucau pe acele scene. Sau despre care
auzisem tot felul de anecdote în casă la Cazabani!
Așa am auzit vorbindu‑se
despre capriciile Luciei Sturdza‑Bulandra, monstru sacru al teatrului românesc,
și am văzut‑o interpretând rolurile titulare în Profesiunea doamnei
Warren, Vassa Jeleznova, Mamouret, Nebuna
din Chaillot sau rolul principal din Pădurea, de
Ostrovski. Talentul ei, capacitatea didactică, inițiativele directoriale au
fost recunoscute prin numeroase medalii și titluri, printre care și „Steaua
Republicii” și titlul de „Artist al Poporului”.
Tot în acea vreme am
asistat de pe tușă, ca spectator, la competiția pentru locul de frunte în „noua
dramaturgie românească” dintre Aurel Baranga, autorul piesei Arcul de
Triumf, în care juca și Jules Cazaban, și Al. Mirodan, cu Celebrul
702, interpretat de Radu Beligan la noul înființat Teatru de Comedie, piesă
reluată mai apoi sub formă cinematografică, în care Jules interpreta un rol de
compoziție.
Mulți ani mai târziu,
după ce părăsise țara în 1977, l‑am întâlnit pe Alexandru Mirodan în Israel,
unde a publicat până la moarte revista Minimum, în limba română.
Lui îi datorez porecla dată de profesorul nostru de matematică din liceu:
„Șeful sectorului suflete”, după titlul piesei lui Mirodan.
Nu pot să nu‑l amintesc
pe Mihail Sebastian, de care mă leagă o admirație și o nostalgie fără limite.
Chiar din adolescență, treceam, de câte ori aveam ocazia, să depun o floare pe
mormântul lui, la cimitirul Filantropia.
N‑aș putea să aleg,
chiar dacă aș fi obligat, între Steaua fără nume și Jocul
de‑a vacanța!
În anii 1960–1970, când
câțiva români refugiați la Paris își dădeau întâlnire la cafeneaua Le Colisée
de pe Champs‑Elysées, în fiecare miercuri după‑amiază, mama mea era mereu
prezentă. Printre cei ce soseau acolo deseori, se număra și soția lui Victor
Brauner sau fratele lui Mihail Sebastian, Bruno Hechter, care fusese coleg de
școală cu unchiul meu pe linie maternă. Cu toate astea, am refuzat în tot acest
timp să‑l întâlnesc! Teama de a fi deziluzionat? Frica de a mă apropia de
fratele idolului meu? Întrebări care merită o analiză a subconștientului!
Și totuși, întâmplarea
a făcut, mulțumită scriitorului atipic Alexandru Vona, să‑l cunosc la
Stockholm, în 1996, pe profesorul de estetică Reutersvärd, care mi‑a povestit,
printre multe alte amintiri din timpul războiului, pe când tatăl lui
era ambasadorul Suediei la București, despre recepția dată de Martha
Bibescu în saloanele palatului de la Mogoșoaia. Aceeași invitație pe care
Mihail Sebastian o descrie în Jurnalul său!
Alt moment remarcabil a
fost întâlnirea, în 1960, cu Titus Popovici, autorul unei piese de teatru
intitulate Passacaglia, în care Jules interpreta rolul unui bătrân
profesor de muzică. Ceea ce i‑a dat ocazia de a‑și manifesta talentul muzical,
interpretând seară de seară la violoncel solo o piesă de Bach. Era oarecum
straniu pentru mine să‑l întâlnesc în carne și oase pe cel ale cărui
romane, Setea și Străinul, le studiasem în orele
de literatură română, la școală. E ca și cum l‑ai întâlni pe Caragiale pe stradă
sau într‑o berărie. Gen de local nu departe de obiceiurile lui Titus Popovici!
Tot de la Irina Cazaban
am auzit pentru prima oară despre teoriile teatrale ale lui Stanislavski sau
despre interpretarea actriței Helene Weigel în Mutter Courage și copiii
ei, de Bertolt Brecht, intrată în istoria teatrului contemporan, pe scena
reputatului Berliner Ensemble, aflat în turneu la Bucureşti. Interpretare
despre care, nu demult, ziarele din Franța vorbeau cu mare emoție. Cu această
ocazie, mi‑am amintit că d‑na Weigel, care locuia în aceeași curte cu mine la
București, era rudă cu soția lui Bertolt Brecht.
Tot în turneu, pe scena
Sălii Palatului, am admirat regia lui Roger Planchon la Théatre National
Populaire din Villeurbanne, în Cei trei mușchetari. Și, dacă aș fi
avut destui bani, m‑aș fi dus să văd și Georges Dandin. Ceea ce m‑a
uimit pe atunci, era că în foaier, toți spectatorii vorbeau în franceză! Însă
asta se petrecea mai târziu, pe la mijlocul anilor 1960.
Totuși, trebuie să
recunosc că predominanta rusească a teatrului din România anilor 1950 mi‑a dat
ocazia să descopăr marii autori ai acestei culturi majore (Cehov, Gorki,
Ostrovski, Pușkin, Gogol), ba chiar și operele unor scriitori mai puțin
cunoscuți, precum C. Treniov (cu Liubov Iarovaia, în care juca
Jules Cazaban), sau Nunta lui Krecinski de A. V. Suhovo‑Kobîlin
(cu actorii Alexandru Giugaru și Grigore Vasiliu‑Birlic).
După câțiva ani, în
Franța, am constatat cu uimire că pe acești autori mulți dintre contemporanii
mei îi ignorau cu desăvârșire, cunoștințele lor în domeniul teatrului rusesc
reducându‑se, în cel mai bun caz, la Trei surori sau la Unchiul
Vania, pe care eu le văzusem la București, în interpretarea Teatrului
Vahtangov, de la Moscova.
Tot astfel, în ultimii
ani, autoritățile teatrale occidentale sunt mândre de a fi descoperit
traducerea textului pe un ecran deasupra scenei (mai ales la spectacolele de
operă sau operetă), ignorând că la București puteai asista la spectacolele
Teatrului Evreiesc de Stat cu traducerea în cască, încă din anii 1950! Acolo
unde eu am văzut pe atunci piesa Tevie lăptarul, adaptată după
nuvela lui Șalom Alehem, devenită după vreo două decenii un film de succes
mondial cu titlul Fiddler on the roof sau o comedie muzicală
în Franța, Un violon sur le toit, în interpretarea regretatului
Yvan Rebroff.
Printre nenumărații
oameni de teatru români pe care i‑am cunoscut atunci, trebuie să‑l menționez pe
Septimiu Sever, pe care‑l admiram pentru abilitatea uimitoare în mânuirea
spadei. Ne duceam să‑l vedem în Marchizul de Possa din Don
Carlos, de Schiller, unde avea și o scenă de duel. Într‑o zi, în vizită în
casa lui Jules Cazaban, ca să ne facă plăcere, ne‑a propus să se bată în duel
cu noi doi, Costin și cu mine. Văzând cât de puțin abili eram, a propus un
handicap suplimentar: între două încrucișări de spade cu noi, el urma să dea
câte o lovitură în ușa dulapului din camera lui Costin, unde ne aflam. După
numai câteva astfel de lovituri, a apărut Irina Cazaban și ne‑a interzis acest
joc periculos… pentru dulap!
Înalt și trupeș cum
era, noi îl vedeam mult mai în vârstă, dar el avea pe atunci doar 30 sau 35
ani. Astăzi, în vârstă de 88 ani, Septimiu Sever își continuă activitatea în
Canada, unde s‑a refugiat în 1971, și a făcut o carieră de actor în limbile
franceză și engleză.
Îi amintesc și pe
alții: Fory Etterle, amic intim cu Jules Cazaban, care, în ciuda ticurilor și
ridurilor, avea încă un succes uimitor pe lângă liceene; Paul Sava, pe care l‑am
cunoscut ca prezentator al programului de televiziune „Varietăți”, dar, mai
ales, ca actor la Teatrul Bulandra. El a jucat acolo și rolul celor doi frați
gemeni dintr‑o piesă de Shakespeare și, adoptând o idee a lui Jules, după
căderea cortinei, apărea cu fratele lui geamăn, doctor de meserie, îmbrăcat
într‑un costum identic, ceea ce îi lăsa pe spectatori fără glas. În anii 1980,
l‑am revăzut la Paris, unde se refugiase. Puțin timp înainte de a muri, în
1995, l‑am întâlnit în sălile muzeului Luvru și am depănat amintirile anilor
șaizeci; Sorin Popa, desenator și decorator de teatru de mare talent, scenograf
și sculptor, meșteșugar de artă (pirogravură, legătorie în lemn și piele), fiul
scriitorului Victor Ion Popa.
Cum Jules și Irina
Cazaban fuseseră amici intimi cu V.I. Popa și cu soția lui Maria Mohor, Sorin
Popa, ieșit în 1964, după 16 ani, din detenție politică în închisoare, a venit
imediat să‑i vadă. Jules, care interpretase rolul lui Ilie chiar de la prima
montare a piesei Take, Ianke și Cadâr, în 1933, nu mai era printre
noi, dar Sorin Popa a continuat să‑i frecventeze familia de câteva ori pe
săptămână.
În 1981, m‑a căutat la
Paris și, după alte nenumărate aventuri stranii, printre care o corespondență
cu Mircea Eliade în care făceam oficiu de „căsuță poștală”, a dispărut în lumea
mare! După câțiva ani, în 1984, l‑am revăzut la New York unde, necugetat ca la
20 ani, tocmai se bătuse cu niște români ale căror opinii politice nu‑i
conveneau!
Nu știu ce a devenit
Sorin Popa de atunci. Dar văd zilnic stampele japoneze, tabloul unui nobil
spaniol, expuse pe pereții casei mele, la fel ca și desene, saci de piele sau
gravuri, pe care mi le‑a lăsat atunci în păstrare, spunând că va reveni să le
ia! Îl mai aștept și astăzi!
Pe Beate Fredanov am
văzut‑o la Teatrul Municipal în diferite roluri, dar mi‑a rămas în amintire
prin interpretarea din Dragă mincinosule de Jerôme Kilty, din
1964, împreună cu Fory Etterle. Unul dintre fondatorii celebrului „Barașeum”,
un moment de seamă al artei teatrale din România, ea a rămas în amintirea
oamenilor de teatru prin talentul ei pedagogic, exersat timp de zeci de ani,
până la moarte. Beate a fost, de altfel, alături de Jules Cazaban și A. Pop
Marțian, unul dintre cei trei profesori ai „Generației de aur 1963/1964”, la
IATC (Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică).
Vreau să îl amintesc și
pe Octavian Cotescu, asistent la IATC, numit de noi „Casandra”, după numele
sălii unde tinerii actori își rodau vocația, începând din 1957. După cei trei
ani de profesorat ai lui Jules Cazaban, el i‑a preluat clasa, la numai 32 ani,
și a dus‑o până la absolvire, continuând o strălucitoare carieră pedagogică.
Tot de memoria lui
Octavian Cotescu mă leagă filmul O dragoste lungă de‑o seară,
turnat în 1963 la Stremț, sat din județul Alba, cu care am de aproape 15 ani
legături de suflet.
În 1969, când Teatrul
Bulandra a participat la Festivalul Théatre des Nations din Paris, am avut
bucuria de‑al invita, împreună cu soția sa, Valeria Seciu, la un pahar, după ce
prezentaseră spectacolul D’ale carnavalului, în regia lui Lucian
Pintilie. Atunci l‑am cunoscut pe acest mare regizor român, împreună cu Iulian
Negulescu, tânăr absolvent IATC, care tocmai luase decizia să rămână în Franța,
unde a devenit actorul Julian Negulesco.
Îi mai amintesc aici și
pe: Gheorghe Storin, care locuia în cartierul meu. Nu o dată l‑am văzut oprind
un trecător care alerga să prindă un tramvai, strigându‑i, cu vocea lui de
stentor:
„Domnul meu! Să nu
alergi niciodată după un tramvai sau după o femeie. Vin altele după câteva
minute!”; George Măruță, actor la Teatrul Municipal și bun prieten cu Jules
Cazaban, cu a cărui familie am petrecut vacanțe la Tușnad și care avea o
fetiță…!;
„Tânăra generație”,
elevii lui Jules sau din clase paralele la IATC, printre care Virgil Ogășanu,
Mariana Cercel, Ovidiu Moldovan. Ilincăi Tomoroveanu, pe care n‑am cunoscut‑o
personal pe atunci, îi datorez mare parte din ceea ce știu până azi din istoria
Franței, pentru că la mama ei, colegă de birou cu tatăl meu, am găsit cele vreo
20 volume din romanele lui Alexandre Dumas, editate în Bibliothèque Rose, pe
care le‑am înghițit într‑o vară, prin anul 1965. Am revăzut toată această lume
artistică în 2004, când au sărbătorit la „Casandra” cei 40 ani de la absolvire
și am scris, profitând de această ocazie, un articol publicat în reviste
românești prin lume; Ina Don, tot actriță la Teatrul Municipal, poate mai puțin
cunoscută pentru că a jucat mai ales roluri secundare, cu excepția rolului
titular din Don Gil de ciorap verde de Tirso de Molina, a
cărei amintire pare că s‑ar fi pierdut! Probabil că nici eu nu mi‑aș fi amintit
de ea dacă Ina Don n‑ar fi fost vecina mea de casă, pe strada Donici, și
prietenă cu mama mea. Mulți ani mai târziu, am descoperit în Franța, că ea era
nepoata renumitului caricaturist „francez” Don!; nenumărați alți actori precum
Nicolae și Ruxandra Sireteanu, George Manu, „actorul Ramadan” (numit așa după
placa instalată pe bustul ce‑l reprezenta), Clody Bertola… Dar întâlnirile cu
ei au fost mai degrabă episodice, deci mai puțin marcante pentru mine.
În concluzie, îmi dau
seama că, deși i‑am menționat de nenumărate ori numele, n‑am vorbit tocmai
despre traiectoria lui Jules Cazaban, pe care am urmărit‑o pas cu pas, timp de
zece ani, de la Pădurea lui Ostrovski, până la Vizita
bătrânei doamne, piesa lui F. Dürrenmatt cu care și‑a încheiat cariera. Din
nefericire, această carieră, desfășurată tot atât de bine pe scenă ca și pe
ecran sau în programele radiofonice, trece acum printr‑un con de umbră, chiar
dacă unele creații, cum ar fi cea a lui Ianke din piesa lui V. I. Popa, au
rămas referințe neegalate în teatrul românesc. Și această viață de creație ar
merita să fie reevaluată. Iar în ceea ce mă privește, nu pot spune decât, după
cum afirmă francezii: „L’amitié d’un grand homme est un bienfait
des dieux!”.
*
În primăvara anului
1958, s‑a desfășurat la București Festivalul Mondial al Teatrelor de Păpuși și
Marionete. A fost o excelentă ocazie de a pune în lumină realizările
păpușarilor români. Totodată, publicul din țară a avut revelația unei
activități artistice considerate de mulți ca trebuind să se limiteze la lumea
copiilor.
Atunci au venit la
București sau au fost prezentate pe scenă și pe ecran realizările unor
marionetiști de prestigiu internațional, precum Obrazțov, Trînka, Malik,
Philippe Genty, care au avut astfel ocazia de a descoperi vivacitatea artei
păpușarilor din România, unde această „specialitate” avea o vechime de mai bine
de un secol, în târguri și iarmaroace.
Prezența actorilor
străini și animația creată cu acest prilej au făcut să apară cam peste tot
asociații, cursuri, spectacole de amatori, conferințe, lecții de tehnică
păpușărească și de fabricare a marionetelor. Astfel am participat la cursuri
serale gratuite legate de acest subiect. Am descoperit atunci istoria mondială
a marionetelor, existența unui Pehlivan și Karaghioz, în Asia Centrală, sau a
lui Guignol, la Lyon.
Parte din aceste
cursuri erau predate de Renée George Silviu, creatoarea teatrului de marionete
încă de dinainte de război, directoare de scenă la Teatrul Țăndărică, dar pe
atunci „interzisă de semnătură”, din cauza activităților soțului ei, George
Silviu, cum am văzut mai sus.
Merită totuși să
menționăm realizările Margaretei Nicolescu, directoarea de atunci a Teatrului
Țăndărică. Împreună cu Jacques Felix, ea a organizat Festivalul Internațional
de Marionete la Charleville‑Mézières, ce a încununat activitatea sa
păpușărească începută în Franța, în 1972.
Să remarcăm totuși că
Teatrul Țăndărică, în forma lui actuală, rezultat al fuziunii diferitelor trupe
de păpușari, există la București din 1949, pe când la Paris, un teatru
permanent de marionete n‑a văzut lumina rampei decât în… 2003!
Această activitate
distractivă (o piesă cu păpuși trebuie să aibă întotdeauna un happy end,
după cum spune un cunoscut marionetist) ne dirijează spre filmul de animație,
domeniu în care România anilor 1950–1960 a excelat, mai ales datorită
talentului unui regizor de neuitat: Ion Popescu‑Gopo. Începând cu primul lui
film de animație în culori, Doi epurași, trecând pe la Rățoiul
neascultător și Poveste cu trei ursuleți, culminând
cu Scurtă istorie, distins cu premiul Palme d’Or, la Festivalul de
film de la Cannes, în 1957, el a știut să creeze personaje simbolice,
simplificate la maximum, reprezentând, într‑o formă ludică, eternul omenesc,
ajutat fiind de desenatori de talent, precum Matty Aslan, sau de umoriști de
geniu, ca Mircea Crișan. Gopo a făcut apel și la muzicieni de talent, precum
Nicolae Kirculescu și Henry Mălineanu, care au ilustrat cu voioșie banda sonoră
a filmelor de animație. Cine n‑a fredonat pe atunci Marinică, Marinică,
împreună cu Dorina Drăghici!
Văzute prin prisma
timpului, aceste realizări de talent apar ridicole datorită comentariilor
proletcultiste ale vremii, de genul celor privitoare la Marinică,
Marinică: „Critica ce i‑o fac tovarășii lui de muncă și aleasa inimii, îl
ajută să se transforme într‑un om nou, cu mentalitate și atitudine sănătoasă”.
Nici Circul Krateyl,
redenumit, în 1954, Circul de Stat, după contopirea mai multor trupe, nu scăpa
de această limbă de lemn, fără legătură directă cu activitatea artistică, dar
impusă „de la centru”: „E vorba de perfecționarea necontenită a omului, prin
ducerea tot mai departe a însușirilor lui de forță, agerime, mlădiere,
abilitate și curaj” (Emil Krateyl).
Puțini sunt cei care
știu însă că Emil Krateyl, talentat dresor de cai, descendentul unei numeroase
familii de circari, a donat statului întregul echipament al circului, păstrând
numai animalele… cu care s‑a angajat, mai apoi, la Circul de Stat!
Pe atunci, înaintea
construirii circului de beton din groapa Tonola, în 1961, spectacolele aveau
loc într‑un cort instalat în fața Universității, pe terenul unde azi se află
Teatrul Național. Acolo am asistat la spectacolul Parisul pe gheață,
cu vedete ale patinajului francez, precum Nadine Damien, campioana Franței în
anul 1953. Iar mai apoi, am făcut coadă, împreună cu mii de alți bucureșteni,
ca să admirăm balena „Moby Dick”, bine ținută la rece!
Și Teatrul de revistă
din România a cunoscut în anii 1950–1960 nenumărate avataruri! După strania
dispariție a lui Constantin Tănase, maestrul necontestat al genului, în 1945,
autoritățile epocii s‑au grăbit să‑i uite numele, schimbând denumirea teatrului
în Ansamblul de estradă. Funcția lui era astfel definită, după cum spunea
compozitorul și directorul Ion Vasilescu:
Deși tânăr și având
atâtea sarcini, Ansamblul de estradă este pe calea cea bună, fiind ajutat de
partid, de guvern și de toți oamenii artei, cu care colaborează. Atenția
maselor de spectatori este îndreptată cu simpatie asupra lui, ceea ce constituie
un imbold pentru noi toți în înfăptuiri tot mai bune în acest gen după
modelul Ansamblului de estradă al URSS.
În practică, în această
primă perioadă, se insista mai puțin asupra caracterului satiric sau de critică
a societății și mai mult spre latura „folclorică” sau balet cu caracter
proletar (viața la țară, activitatea de culturalizare în fabrici ș.a.m.d.). Mai
apoi, ansamblul a devenit Teatrul de Stat de Estradă și, începând din 1962,
Teatrul Satiric‑Muzical „C. Tănase”.
În toată această
perioadă, pe scena sau în culisele Teatrului de revistă „C. Tănase” (nume
redobândit după 1990) s‑au aflat personalități artistice de prim‑plan, cum ar
fi: Maria Tănase, Ion Antonescu–Cărăbuș, Dan Demetrescu, Vasile Tomazian, Horia
Căciulescu, Radu Zaharescu, Horia Șerbănescu, Elena Burmaz, Zizi Șerban,
Alexandru Arșinel, Stela Popescu, Nicu Constantin, Alexandru Lulescu, Gică
Petrescu, Nicolae Nițescu, Luigi Ionescu, Nicușor Constantinescu, Nicolae
Frunzetti, Bițu Fălticineanu, Nicolae Dinescu, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino,
Henry Mălineanu, Gelu Solomonescu, Nicolae Patrichi, Sergiu Malagamba, George
Voinescu, Oleg Danovski.
Dar cel mai iubit și
admirat actor de revistă al acelor ani a fost Mircea Crișan. Scheciurile lui
erau așteptate cu nerăbdare de public care spera să sesizeze, sub jocurile de
cuvinte sau naivitățile prefăcute ale interpretului, săgețile muiate în vitriol
lansate în direcția conducătorilor. Era o ușoară satisfacție pentru fiecare, o
manieră de a spune prin gura altuia ceea ce gândea tot omul! Până în 1968, când
Mircea Crișan a rămas la Paris și, mai apoi, s‑a stabilit în RFG, unde a
reînceput o carieră în teatrul nemțesc, punctată însă de turnee în Israel, unde
juca în limba română, sau de intervenții comice la Radio Europa Liberă. Până
când, după 1990, a putut reveni pe scenele de revistă din România.
Mulți dintre actorii de
revistă ai acelor vremuri au continuat stilul sau au reluat refrenele pe care
le lansaseră înainte de război, cum ar fi N. Stroe, cu faimosul: „Alo, aici e
Stroe/ Și roagă să‑i dați voie/O clipă să vă‑nveselească/Să glumească iar cu
voi!”.
La începutul anilor
1960 am văzut spectacolul Vitamina M este muzica, în grădina
„Boema”, pe terenul unde azi se găsește noul edificiu al Bibliotecii Centrale
Universitare (BCU).
Vorbind de BCU, în anul
1958 am asistat în aula acestei instituții la sărbătorirea centenarului de la
nașterea umoristului evreu Șalom Alehem. Au fost citite atunci diferite texte
umoristice ale celebrului scriitor de limbă idiș, în interpretarea câtorva
actori de renume. Dar poanta serii a fost lectura unei povestiri de către Jules
Cazaban, născut la Fălticeni, unde conlocuise cu populația evreiască al cărui
accent îl imita cu o exactitate uimitoare. Momentul de vârf a fost atins când
Jules a pronunțat formula‑cheie, pusă în gura personajului interpretat: „Moișe,
adă bomba!”, care a ridicat sala în picioare și a dezlănțuit ropote de aplauze.
Formulă care a circulat săptămâni în șir prin oraș!
Este imposibil să‑i
citez pe toți cântăreții sau umoriștii care și‑au lăsat amprenta în
spectacolele de revistă și, mai apoi, în spectacolele TV ale vremii. Pe mulți
dintre ei îi găseam pe atunci ridicoli, mai ales din vina textelor
proletcultiste pe care erau obligați să le cânte (Trio Grigoriu, cu Macarale,
râd în soare argintii, macarale…) sau datorită parodiilor care circulau
prin oraș („La cabana Trei brazi, n‑avem apă, nici gaz…”). Dar azi, după atâția
ani, fără contextul capacului de plumb al epocii, ne dăm seama că melosul
compozițiilor unor Ion Vasilescu, Henry Mălineanu, Gherase Dendrino, Marius
Mihail, Temistocle Popa, Edmond Deda, Elly Roman etc., era de primă
calitate.
Uneori, chiar și
textele erau remarcabile! Cel care ascultă cu atenție melodia Broscuța
Oac a fraților Grigoriu nu poate să nu remarce turul de forță al
rimelor în „ac”, ce amintesc o melodie contemporană a lui Serge Gainsbourg, dar
cu rime în „ex”! Ca să nu mai vorbim de modernitatea jazzului unui Sergiu
Malagamba, creatorul curentului malagambist, o formă de revoltă inofensivă
împotriva regimului. Și care, de fapt, nu era decât continuarea mișcării zazou din
Franța anilor 1940 sau gaga în Italia mussoliniană.
Abia jumătate de secol
mai târziu urma să descopăr că malagambiștii noștri își aveau echivalentul în
Uniunea Sovietică a aceleiași epoci, sub numele de stilyagi. După
cum surorile Kosak sau Trio Armonia reprezentau o variantă a
celebrelor Andrews Sisters din Statele Unite ale Americii
sau Trio Lescano din Italia.
Printre zecile de
artiști admirați atunci pe scena teatrului de revistă aș evoca câteva nume:
Aida Moga, Lavinia Slăveanu, Dorina Drăghici, Doina Badea, Pompilia Stoian,
Gigi Marga, Mara Ianoli, Roxana Matei, Constantin Drăghici, Ștefan Bănică,
Aurelian Andreescu, Dan Spătaru, Luigi Ionescu, George Bunea, Dorel Livianu. Ca
să nu mai vorbim de Margareta Pâslaru sau de Marina Voica, prezente până azi pe
scenele și ecranele bucureștene!
Față de Gică Petrescu
am o datorie de onoare! Ani de zile l‑am considerat o „mumie a istoriei muzicii
ușoare”. La fel ca și pe Charles Trenet! După ce, în ultimii ani, acest
cântăreț, poet și compozitor francez, el însuși participant al mișcării zazou,
a devenit în Franța un „clasic” sau cum se spune azi „un muzician cult”, am
început să reascult melodiile lui Gică Petrescu și mi‑am dat seama de
asemănarea de stil, de energie, de prezență scenică între cei doi artiști.
Dar mai întâi, pe la
începutul anilor 2000, l‑am întâlnit din întâmplare la administrația…
cimitirului Bellu! În fața mea, un domn în vârstă, cam neglijat, și cu o enormă
pereche de ochelari de soare, adusese o fotografie care dorea să fie pusă pe
monumentul său funerar. Așa am remarcat că era vorba de Gică Petrescu!
Când i‑am spus că vin
de la Paris, și‑a scos ochelarii și am surprins un surâs nostalgic ce i‑a
luminat fața. A început să‑mi povestească amintirile concertelor date la
Olympia, înainte și după război, și nu se mai oprea din povestit.
Pe Gigi Marga am
admirat‑o acum câțiva ani în restaurantul românesc din Brooklyn, unde, cu
ocazia sărbătorilor de Paște, a animat o seară de trei sau patru ore, cântând
în cinci sau șase limbi, ca un adevărat crooner (cântăreț de
jazz) american. Și asta la vârsta de 80 ani!
Și pe George Bunea l‑am
revăzut acum mai bine de un deceniu, la Haifa (Israel), într‑un turneu al
Teatrului de Revistă, cu aceleași Trei Mărioare și Lalele (pe
care le împărțea cu Luigi Ionescu, în anii 1960). Dar atunci, în foaierul
teatrului israelian, nu se vorbea decât românește! Consecință a „încălzirii
climei”, mi‑am amintit nu demult de melodia E primăvară în ianuarie,
pe care el o interpreta în duet cu Luigi Ionescu, acompaniat de Trio
Armonia.
Poate că toate aceste
spectacole de estradă din anii 1960 nu mi‑ar fi rămas atât de bine întipărite
în minte dacă ele n‑ar fi reprezentat pregătirea necesară pentru a iubi cu
pasiune comedia muzicală americană. De unde dorința de a vedea pe scenă Mamma
mia!, Les Misérables, Cats, A chorus line, 42nd
Street, The King and I, The Rink etc.,
adică mai toate musicalurile de la New York, timp de 35 ani. Sau spectacolele
de tangou din Argentina, cele de fado din Portugalia, revistele din Brazilia
sau Columbia etc. Pentru că, în fond, lumea revistei este aceeași la Teatrul
„C. Tănase”, la Caesars Palace din Las Vegas sau la Cazinoul din Beirut! După
cum un spectacol de operetă poate fi tot atât de bun sau de prost la Teatrul de
Operetă „Ion Dacian”, la Reduta din Budapesta sau la Theater an der Wien și
Volksoper din Viena!
Însă am avut șansa de a
vedea pe scena Teatrului de Operetă din București, în anii 1950–1960,
spectacole de cea mai bună calitate, cu interpreți remarcabili, uneori cu
montaje sau decoruri cam desuete, însă care se potrivesc acestui gen, el însuși
din alte timpuri.
Nu voi face decât să
menționez artiștii neuitați ai operetei acelor vremuri: Ion Dacian, Silly
Popescu, Maria Wauvrina, Constanța Câmpeanu, Toni Buiacici, Virginica
Romanovski și atâția alții. Ba chiar și reputați actori clasici, care au trecut
prin lumea operetei, precum Radu Beligan, Jules Cazaban, Ion Lucian, Nicolae
Gărdescu…
Însă poate și mai
interesante sunt două aspecte ale teatrului muzical din acea vreme, astăzi
neglijate de o manieră nejustificată:
- creația națională: Gherase
Dendrino (Lăsaţi‑mă să cânt!, Lisystrata),
Filaret Barbu, Elly Chiar dacă întreaga operetă nu este de același nivel
cu a lui Strauss, nenumărate arii merită să fie reamintite. Iar succesul
duetelor Angela Gheorghiu/ Roberto Alagna cu arii de Gherase Dendrino, în
românește, pe diferite scene mondiale, este cea mai bună dovadă!
- operetele sovietice, pe care
noi le‑am ascultat în anii adolescenței, precum Vânt de
libertate de Dunaievski, cu o muzică excelentă, în ciuda
libretului marcat de ideologia acelor vremuri.
În ceea ce mă privește,
nu pot uita bucuria comunicativă a spectacolelor muzicale din copilăria mea și
am încercat s‑o transmit, nu fără un oarecare succes, interpreților
Festivalului de Operetă, care are loc de două ori pe an la Lamalou‑les‑Bains,
în regiunea Languedoc din sudul Franței.
*
Oricât ai fi de
pasionat de acest gen, nu te poți duce în fiecare zi la teatru sau la operă!
În schimb, poți asculta
zilnic o emisiune radiofonică sau urmări un program TV.
În anii 1950, alegerea
era ușor de făcut! La radio nu exista decât programul 1 și programul 2, iar
televiziunea n‑a început să emită decât în 1956. Se întâmpla totuși, după cum
am descoperit la Roma, în 2014, cu ocazia unei expoziții‑aniversare, la numai
doi ani după televiziunea italiană!
La început, programele
de radio alternau, mai ales, știri și muzică populară. De altfel în ziare,
întregul program intra într‑o jumătate de pagină cu inițialele
„DuLuMaMiJoViSî”, adică „Duminică/Luni…”.
Mai apoi au apărut
programe muzicale intitulate Din folclorul popoarelor, în care
încercam să pescuim câte o melodie italienească sau din „Far West”.
Încet‑încet, emisiunile interesante s‑au înmulțit, mai ales în programele
duminicale, cum era, de pildă, De toate pentru toți, la care
așteptam cu sufletul la gură cronica lui Ioan Grigorescu, intitulată De
pe alte meridiane.
Tot atât de pasionante
erau și emisiunile‑concurs Cine știe, câștigă, unde urmăream cu
nerăbdare etapele care duceau la premiul maxim. Un prieten al familiei,
doctorul endocrinolog Frederic Watts, care‑și crease o oarecare faimă în
cercurile bucureștene prin cura lui de slăbire (deja!), a câștigat atunci
premiul cel mare, vreo 25 000 lei, cu subiectul Viața și opera lui
Rubens. Om cu o memorie fenomenală, tot el a învățat, câțiva ani mai
târziu, limba rusă, urmărind filmele sovietice subtitrate, la televizor.
Și totuși, în ciuda
programelor reduse, nu puțini erau cei care luau în derâdere activitatea
micului ecran, numind această unealtă „tembelizor”!
Cum în ultimii ani de
liceu aveam cursurile după‑amiază, începând de la ora 14, îmi petreceam mai
toată dimineața ascultând programele de radio, pe când îmi pregăteam lecțiile.
Așa am descoperit pictura muraliștilor mexicani Orozco, Siqueiros, Diego
Ribera, ritmurile tropicale ale lui Ernesto Lecuona sau comparația între
tangourile lui Carlos Gardel și cele ale lui Ionel Fernic, pe care am avut
șansa de a le verifica, vreo 30 ani mai târziu, la Mexico, Guadalajara, Havana,
Siboney și Buenos‑Aires.
Primul program de
televiziune la care am asistat a fost retransmiterea recitalului Yves Montand,
de la Sala Floreasca. Turneul marelui cântăreț francez în Țările de Est,
acompaniat de soția lui Simone Signoret, a stârnit o vie polemică, pentru că
avea loc la puțină vreme după ocuparea Budapestei de Armata Roșie. Drept care
vizita lui la Moscova a fost interpretată ca un acord tacit al acestei invazii.
Yves Montand și‑a explicat, mai apoi, motivarea, asupra căreia nu voi reveni.
Dar ceea ce a șocat publicul românesc pe atunci este că Yves Montand a apărut
în smoching la Moscova și în salopetă la București!
Dacă la începuturile ei
televiziunea română era cam anostă, cu prezentatoare selecționate pe criterii
politice, ulterior a evoluat foarte repede, îmbrăcând o față mai atrăgătoare,
cu ajutorul unor Cleo Stieber și Florin Brătescu. Mai apoi s‑au înmulțit
programele culturale: retransmiterea concertelor duminicale ale Filarmonicii de
la Ateneu, spectacole de operă și balet, piese de teatru sau ecranizări special
făcute pentru televiziune, în care jucau aceiași actori de frunte pe care‑i
puteai admira pe marile scene bucureștene. Îmi amintesc, de exemplu, de George
Constantin, în Doisprezece oameni furioși, cu nimic mai prejos
decât Henry Fonda în originalul american, sau de Pană de
automobil de F. Dürrenmatt, cu Mircea Albulescu.
Un moment de „dezgheț”
mult apreciat de telespectatori a fost apariția programului duminical Varietăți,
prezentat de Paul Sava, care golea străzile. În afară de nelipsitele dansuri și
cântece folclorice, de o autenticitate discutabilă, apăreau acolo adevărate
vedete ale muzicii de operă (Nicolae Herlea, Niculescu‑Basu, Ștefănescu‑Goangă,
Dan Iordăchescu, Magda Ianculescu, Iolanda Mărculescu) și de operetă (Ion
Dacian, Constanța Câmpeanu, Toni Buiacici) etc.
Mai surprinzător a fost
numărul de cabaret al actorului Ion Finteșteanu, care cânta „…Am fost tentat/De‑așa
vânat,/De‑o demimondă,/De‑o nimfă blondă!” Sau apariția Elenei Zamora, cu
perucă pudrată, ce părea sosită direct de la curtea Regelui Soare, cântând în
franceză melodia lui Charles Trenet, Le menuet c’est la polka du roi!.
Numai câțiva ani mai târziu, în 1968, cu ocazia unui autentic mariaj în
prezența lui Ch. Trenet, Michel Simon interpreta aceeași melodie, moment de
antologie rămas în analele televiziunii franceze!
Primul din lungul șir
al serialelor de succes care azi au năpădit micul ecran din lumea întreagă, a
fost Sfântul, cu Simon Templar (Roger Moore), care ne‑a fascinat,
ca și pe toți telespectatorii din România.
Am avut ocazia, încă
din 1953, când noul edificiu al Radiodifuziunii Române de‑abia fusese inaugurat,
să mă plimb prin studiourile și culoarele lui. Un fotograf de mare calitate,
Ferester, găsea că eram fotogenic și m‑a dus acolo să‑mi facă niște poze. Am
rămas impresionat de studiourile capitonate, cu lemnării galbene, și de
atmosfera febrilă, dar fără niciun zgomot. Ambianță pe care o regăsesc în
ultimii ani, de când înregistrez de trei sau patru ori pe an programe la RRI.
Nimic nu s‑a schimbat în 60 ani! Chiar și clanțele de la uși sau marmora albă a
scărilor, cu deceniile de uzură în plus.
Dar ceea ce m‑a uimit
și dezamăgit pe atunci era că Silvia Chicoș, pe care o adoram în emisiunile de
radio pentru „copii și pionieri”, cu o voce de copil de 10 ani, era în
realitate o doamnă de vreo 40 ani, care, în plus, mai și șchiopăta. Desigur că
nu cunoșteam pe atunci drama idolului radiofonic al copiilor din România.
*
Nu știu cum se face,
dar producția cinematografică românească a anilor 1950–1960 mi‑a lăsat întotdeauna
un sentiment de „neterminat”. Desigur că subiectele proletcultiste din
scenariile filmelor Mitrea Cocor, Răsună valea, În
sat la noi, Nepoții gornistului, Viața învinge nu
aveau cu ce să te entuziasmeze. Și cu atât mai puțin „făcăturile” istorice, cum
ar fi Lupeni 29, montate pentru a pune în valoare „lupta PCR în
ilegalitate”. Cu toate că actorii care jucau în aceste filme (George Vraca, Ion
Talianu, Septimiu Sever, Irina Răchițeanu‑Șirianu, Fory Etterle, Geo Barton, C.
Ramadan, Marcel Anghelescu, Gheorghe Ciprian) erau artiști de frunte ai scenei
românești! În ciuda muzicii semnate de compozitori de talent (Paul
Constantinescu, Sabin Drăgoi, Ion Dumitrescu, Radu Paladi) totul suna fals. Ca
să nu mai vorbim de prezența impusă a Licăi Gheorghiu, care, în ciuda unui chip
agreabil, era de o stângăcie dezolantă. Ceea ce a provocat hohote de râs în tot
Bucureștiul când a apărut pe ecrane un scurtmetraj intitulat Lica și
leul!
Singurele realizări ale
acelei perioade au fost ecranizările după operele autorilor clasici români (Lanțul
slăbiciunilor, cu Radu Beligan și Marcel Anghelescu, Vizita, cu
Gr. Vasiliu‑Birlic și Maria Wauvrina, Arendașul român, cu Gh.
Ionescu‑Gion și C. Ramadan, în regia lui Jean Georgescu).
Poate de aceea primul
film românesc „consistent” de care‑mi amintesc este Moara cu noroc,
realizat în 1955, de Victor Iliu, un adevărat western românesc, interpretat de
Geo Barton, Ioana Bulcă și Constantin Codrescu. Filmul acesta a fost, de
altfel, nominalizat pentru premiul Palme d’Or, la Festivalul de Film de la
Cannes, în 1957.
Tot în 1955 a fost
realizat filmul satiric Directorul nostru, o șarjă împotriva
birocrației dominante, care se potrivea ca o mănușă actorilor Al. Giugaru și
Gr. Vasiliu‑Birlic. Tema a plăcut mai puțin autorităților, care „l‑au interzis
de semnătură” pe regizor, Jean Georgescu, până în 1962. Acest film mi‑a rămas
în memorie și pentru că o secvență a fost turnată în Piața Drobeta (azi Piața
Spaniei), lângă care locuiam.
Vedeta masculină a
epocii, „junele prim” al cinematografului românesc era pe atunci Iurie Darie.
Un exemplu straniu, un adevărat film „clasic”, fără „tovarășe”, chiar și cu o
paradă a modei (!), a fost realizat în 1956 de Paul Călinescu, Pe
răspunderea mea, în care, alături de Iurie Darie și Ileana Iordache, în
rolurile principale, apar Liliana Tomescu și Ion Talianu, cu compoziții
spumoase. Dacă nu mă înșel, tot Iurie Darie a lansat, în filmul Alo?
Aţi greşit numărul!, turnat de Andrei Călărașu în 1958, schimbul de replici‑fulger
cu aleasa inimii lui, interpretată de Rodica Tapalagă: „«Volens?». «Nolens!»”.
Titlul filmului s‑a transformat însă, în limbajul umoristic al vremii, în „Alo?
Ați băgat degetul într‑o gaură străină!”. Au urmat multe alte realizări, de
nivel inegal, dar voi aminti doar Darclée, în 1961, cu Silvia
Popovici și Victor Rebengiuc, în care Jules Cazaban juca un rol secundar, film
nominalizat, de asemenea, pentru un premiu la Cannes. În acest film, turnat în
România, marile teatre lirice ale lumii (la Milano, Buenos Aires, Montevideo,
Paris, Rio de Janeiro), unde Darclée a cântat, erau reprezentate prin
cărți poștale. După ce am revăzut filmul la cinemateca din București, în anii
1990, am plecat pe „urmele” marei cântărețe, ceea ce s‑a tradus prin întâlniri
excepționale la Montevideo (Teatro Solis), la Buenos Aires (Teatro Colon) sau
la Milano (Teatrul La Scala).
Alt film marcant a
fost Portretul unui necunoscut, realizat de Gh. Turcu și Andrei
Călărașu, în 1960. Aventura polițistă țesută în jurul unui tablou pictat de Van
Dyck a fost un excelent pretext pentru a vizita și revizita colecțiile Muzeului
Național de Artă și, mai ales, recent restaurata aripă Știrbey Vodă din Palatul
Regal (pe atunci Palatul RPR).
Mai devreme,
vizionasem Telegrame, realizat în 1959, de Aurel Mihales și Gh.
Naghi, după schița omonimă de I.L. Caragiale. Filmul beneficiase de o
distribuție compusă din nume sunătoare ale ecranului și scenei din România,
printre care Gr. Vasiliu‑Birlic, Șt. Ciubotărașu, M. Anghelescu, Jules Cazaban,
Nicky Atanasiu, Costache Antoniu, Vasilica Tastaman și a fost nominalizat, la
rândul lui, pentru un premiu la Cannes. Poate că aici am putea aminti, într‑un
alt registru, interpretarea lui Jules Cazaban în rolul „Caragiale”, în 1962, pe
scena Teatrului de Comedie, în piesa Procesul D‑lui Caragiale de
Mircea Ștefănescu, în compania lui Radu Beligan, Șt. Ciubotărașu, Dem Savu, Ion
Lucian. Jules a creat atunci un rol de compoziție, ajutat de un machiaj atât de
reușit, încât era oprit pe stradă de către spectatori care‑l identificau cu
marele dramaturg.
Amintind cinemateca
anilor mei de adolescență, nu pot uita serile petrecute în compania unor Jean
Gabin, Erich von Stroheim, Michelle Morgan, Emmanuelle Riva, Jean‑Pierre Leaud,
Robert Lamoureux în sala din Piața Cosmonauților (azi redevenită Lahovary) și,
mai apoi, pe Bulevardul Magheru. Au fost scoase atunci din Arhivele
Cinematografiei nenumărate filme vechi, dinaintea apariției filmului sonor, cu
Ch. Chaplin, Laurel și Hardy, Harold Lloyd, Malec, Mary Pickford, Buster Keaton
și multe alte vedete, unele chiar uitate. Așa că cinemateca a creat chiar și un
premiu (un abonament anual gratuit) pentru spectatorul care recunoștea cutare
sau cutare actor dintr‑un film mut!
O seară de neuitat a
fost cea a prezentării filmului mut Intolerance: Love’s Struggle
throughout the Ages de D.W. Griffith. Două ore și jumătate fără vreo
bandă sonoră sau vreun acompaniament muzical în afara tusei unui spectator sau
a cheilor scăpate pe podea!
Tot la cinematograful
din Piața Lahovary am văzut și revăzut de vreo zece ori The Young
Ones cu Cliff Richard, acompaniat de formația The Shadows,
sau pe Gianni Morandi intonând In ginocchio da te.
Un succes neașteptat a
avut tot acolo documentarul despre turneul Baletului Moiseiev în Statele Unite
ale Americii. Nu atât din cauza lungilor scene de dansuri folclorice rusești,
cât datorită secvenței de numai două minute în care Harry Belafonte interpreta Matilda,
într‑un bar din Los Angeles. Așa că soseam, în mod periodic, exact la momentul
când era proiectată această secvență, după care plecam mulțumiți la alte
treburi! Aceste două minute de neuitat m‑au făcut să aleg, printre nenumărate spectacole
propuse în 1973 la Las Vegas, show‑ul lui Belafonte din cazinoul Caesars Palace
și în 1986, la Düsseldorf, un alt spectacol al aceluiași interpret.
Alte filme de succes au
fost reconstituirile istorice, în care excelau Jean Marais sau Jean‑Paul
Belmondo (Contele de Monte Cristo, Cocoșatul, Cei
trei mușchetari, Cartouche). Continuând genul, Gérard Barray a
excelat în Căpitanul Fracasse sau Cavalerul Pardaillan.
Aceste filme de divertisment, ideale pentru călduroasele seri de vară din
capitală, umpleau stadioanele și teatrele în aer liber, unde erau proiectate pe
ecran lat, în cinemascop. Uneori atenția spectatorilor era deturnată de
apariția pe cer a unui punct luminos în mișcare, un satelit, încă o raritate,
în acea vreme! Tot atunci am văzut filmele muzicale italiene ale lui Alberto
Sordi (Veneția, luna și tu!) sau cele austriece cu campionul de schi
Toni Sailer.
Într‑un registru nu mai
puțin serios, pentru că e vorba tot despre o comedie, însă mult mai
consistentă, datorită calității actorilor Vittorio Gassman și Jean‑Louis
Trintignant, filmul de antologie, văzut la cinematograful „Volga”,
intitulat Il sorpasso (Depășirea) de Dino Rissi, mi‑a
permis să‑l recunosc pe actorul italian, când l‑am întâlnit vreo patru ani mai
târziu, la Milano. Desigur că fiecare își amintește de filmele lui Michelangelo
Antonioni cu Monica Vitti, ale lui Fellini, cu Giulietta Massina și Anthony
Quinn, de Vikingii cu Kirk Douglas și lunga introducere
acompaniată de simfonia lui César Franck sau de Fun in Acapulco,
în care juca și cânta Elvis Presley!
Aș dori să menționez
două momente speciale, petrecute la începutul anilor 1960. Primul a fost
Festivalul filmului american, în prezența actorilor Shirley MacLaine și Jack
Lemmon, care jucau în Garsoniera. Multe persoane care participaseră
la premiera din sala „Patria” (adică ARO!) sau la cocktailul ce a urmat la
ambasada americană mă opreau pe stradă atrăgându‑mi atenția asupra asemănării
frapante între actorul american și… tatăl meu! Pe Shirley MacLaine urma s‑o
revăd pe scenă la Broadway, în 1984, poate cel mai strălucit „one woman
show” la care am asistat vreodată, cu care ea și‑a sărbătorit a 50‑a
aniversare. Și a cărui casetă, piratată, am cumpărat‑o după câteva luni… la
Dubai!
Amintesc și Festivalul
filmului francez, tot la ARO, unde Marina Vlady a asistat la premiera
producției Prințesa de Clèves. Ne amintim cu toții
evenimentele care au urmat în viața ei, artistică și personală, precum și în
cinematografia franco‑română: filmul Mona de Henri Colpi, cu
Claude Rich și Cristea Avram, legătura ei cu actorul român, despre care ea
vorbește cu multă sinceritate în cartea de memorii, 24 images/seconde.
Lui Anthony Quinn îi
datorez „une fière chandelle”, cum spun francezii! În 1966, când căzusem
de două ori la examenul de matematici speciale, în anul II, la Politehnică, mă
vedeam deja reîncepând tot anul, cu cele 12 examene. Moralul era la nivelul
zero! Atunci, în așteptarea deciziei comisiei, m‑am dus să văd filmul lui
Cacoyannis, Zorba grecul. Am ieșit din sală cu moralul restabilit
și cu voința de a muta munții din loc! Și după numai câteva ore, aflam că s‑a
hotărât organizarea unei sesiuni suplimentare, la care am reușit să iau
examenul și așa am salvat un an de școală. Trebuie să mărturisesc că sesiunea
suplimentară nu a fost decisă pentru a‑mi face mie plăcere, ci pentru că fiul
lui Gogu Rădulescu, membru al Comitetului Central al PCR, era în aceeași
situație inconfortabilă ca și mine! O fi intervenit Anthony Quinn în favoarea
noastră? Sau am fost, pur și simplu, „laureatul Concursului de circumstanțe”?
Desigur că nimeni nu‑l
poate uita pe Henri Colpi, cel care a dat prin arta lui o dimensiune
internațională filmului românesc: Codin, realizat după nuvela
omonimă a lui Panait Istrati, l‑a urcat în fine pe podiumul de la Cannes, cu un
„Prix pour le scenario”, în 1963; Mona, l’étoile sans nom,
ecranizare după Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, film
subtil, impregnat de o tandrețe și o nostalgie rar întâlnite, dar care, din
păcate, nu a avut succesul pe care l‑ar fi meritat. Chiar Marina Vlady scrie în
cartea ei de amintiri: „…acest film ce va rămâne printre preferatele mele,
chiar dacă, din nefericire, el n‑a obținut niciun succes în Franța. Cred că
Henri Colpi era în afara timpului, în afara modelor, dar că aici a realizat una
dintre cele mai frumoase opere cinematografice. Prea devreme sau prea atipic?”.
Nici cinematograful
sovietic nu era absent de pe ecranele Capitalei. Dacă nenumărate producții
proletcultiste nu mi‑au lăsat nicio amintire sau probabil că nici nu m‑am dus
să le văd!, câteva filme au marcat tinerețea noastră. Bineînțeles, Zboară
cocorii, câștigător la Cannes al premiului Palme d’Or în 1958, ne‑a marcat
pe toți. Dincolo de interpretarea minunată a Tatianei Samoilova și a lui
Aleksei Batalov, peste intriga universală care distona cu subiectele obișnuite
ale filmelor sovietice, lunga secvență a „dezghețului” răsuna ca un strigăt de
speranță într‑o schimbare apropiată. Și atât de mult visată de noi toți!
Desigur că filmele‑capodoperă
ale lui Eisenstein puteau fi văzute la cinematecă, dar pe mine m‑au marcat mai
ales două producții: Steaguri pe turnuri, film realizat în 1958,
după cartea „genialului pedagog sovietic Makarenko”, ce ne explica „importanța
influenței colectivului în munca de reeducare a elementelor asociale”; într‑un
registru diametral opus, Noapte de carnaval (1956), o
adevărată comedie muzicală „à l’americaine”, dublată de o șarjă satirică
la adresa birocrației comuniste, totul iluminat de surâsul cuceritor al
Ludmilei Grușenko.
Ar mai fi atâtea alte
amintiri legate de arta cinematografică a României de la mijlocul secolului
trecut! Prefer însă readucerea în lumină a câtorva personaje mai puțin
cunoscute ale acestei lumi.
Pe Pavel Constantinescu
nu l‑am cunoscut decât în anii 1970. În lucrarea 1234 Cineaști Români –
Ghid bibliofilmografic, apărută în 1996, Cristina Orciovescu și Bujor T.
Rîpeanu publică nota biografică următoare:
„Constantinescu,
Pavel (Josefson, Pavel). Regizor film documentar (Odobești, 10 aprilie 1922).
Studii: Institutul Unional de Cinematografie, Moscova, 1961.
Între 1941 și 1945,
militar în Armata Sovietică. 1945–1950: activist al CC al UTC. Vicepreședinte
și director general la Comitetul cinematografiei (1950–1953), director general
al Studioului Buftea (1954–1955). Din 1960, la Studioul Al. Sahia. Trăiește în
Israel din 1971. Premii: Praga 1967 (Comori de artă românească); Leipzig 1967
(Copilărie furată)”.
Urmează o listă menționând
alte 16 filme documentare turnate la București, între 1959 și 1971. Cele mai
importante formează un ciclu de patru filme despre operele lui Brâncuși,
realizat între 1970 și 1971, în marile muzee ale lumii, unde se află lucrările
sculptorului de la Hobița. Personaj complex, contradictoriu, dar cuceritor,
Pavel era impresionant prin optimismul său, setea de cunoaștere și talentul de
povestitor. Decedat la Tel Aviv, în 1997, el a lăsat nu numai filmele citate,
pe care le‑a recuperat plătind bani grei Studioului „Alexandru Sahia”, dar și
multe note de producție, amintiri din voiajele lui, precum și scenarii pentru
filmele documentare pe care plănuia să le realizeze.
Tot în anii de școală
am cunoscut un operator talentat, Gyuri Hershdörfer, care a lucrat în România
anilor 1950–1960 cu regizorul Paul Barbăneagră (în Franța i se spunea Barba‑Negra!).
Îmi amintesc de un film alb‑negru, fără text, despre viața pescarilor din Delta
Dunării. Filmul documentar‑artistic era însoțit de o coloană sonoră bazată pe
muzica lui Carl Orff, Carmina Burana. După 1964, refugiat în
Franța, Paul Barbăneagră a realizat zeci de filme documentare, toate legate de
un subiect comun: „Géographie, Architecture et Sacré”. În ultimii ani ai
vieții, Paul Barbăneagră organiza în casa lui un cenaclu literar la care invita
floarea intelectualității române în exil la Paris.
De Nina Behar,
talentată regizoare de filme documentare (aproape 30 titluri între 1958 și
1974), și de destinul ei dramatic, puțini sunt cei care‑și mai amintesc. După
ce a câștigat premii internaționale la Paris (1965), Lausanne (1966) și Veneția
(1969), ea s‑a refugiat în Franța, unde și‑a sfârșit zilele, în 1989, lucrând
ca plasatoare într‑un cinematograf!
Elisabeta Bostan este o
realizatoare română, specializată în filmele pentru copii (mai bine de 25
titluri între 1956 și 1991, printre care Amintiri din copilărie, Pupăza
din tei, Fram etc.) În 1962, trecând zilnic prin Parcul
Ioanid, în drum spre liceul „Sadoveanu”, am asistat la turnarea unei secvențe
din filmul Puștiul, admirând nu numai lucrul regizoarei cu tânărul
actor care interpreta rolul titular, dar și arta scenografului care, utilizând
cu măiestrie decorul natural, crease cu puține mijloace atmosfera de spaimă
cerută de scenariu în acel moment.
Cei pasionați de
filmele documentare își amintesc de cinematograful „Timpuri Noi” de pe
bulevardul 6 Martie (devenit Gh. Gheorghiu‑Dej după 1964, azi Regina Elisabeta,
ca înainte de 1948), unde erau prezentate numai filme de scurtmetraj, de
dimineață până seara. Asta ne permitea să chiulim de la școală numai o oră (ca
din întâmplare ora de limba rusă!) și să revenim, cuminți, la continuarea
programului!
Acolo am văzut, prin
anul 1962, celebrul film italian Mondo Cane, care a șocat la vremea
lui și a dat naștere unui stil reportericesc, mai apoi o branșă a celei de‑a
„șaptea arte”, numită „șockumentar”. De altfel, următorul film al lui
Jacopetti Africa addio! (1966) a stârnit nenumărate polemici
privind autenticitatea imaginilor prezentate de el. Însă Mondo
Cane a lansat și o neuitată melodie, Ti guardero nel cuore,
devenită în engleză More și înregistrată de marile vedete
americane ale anilor 1960.
Dar mai întâi am stat
la coadă la „Timpuri Noi” pentru a viziona filmul lui Jacques‑Yves Cousteau
(regia Louis Malle!) intitulat Lumea tăcerii, distins cu Palme d’Or
la Cannes, în 1956, și cu premiul Oscar „For the Best Documentary Feature”,
anul următor.
În 1993 urma să
întâlnesc în Bucegi (!) echipa lui Cousteau, care sosise în România ca să realizeze
un film despre Delta Dunării! Însă, între timp, Jacques‑Yves Cousteau fusese
numit membru al Academiei Române și Doctor Honoris Causa al Universității din
București în 1990, respectiv 1993.
*
Ocaziile de a întâlni
distinși oameni de cultură în anii 1960 nu erau rare, ba chiar la îndemâna
tuturor. Universitatea Populară de Artă își ținea cursurile în Sala Dalles și
ajungea să consulți programul afișat pentru a alege subiectele sau conferențiarul
preferat pe care doreai să‑l asculți. Îmi amintesc, astfel, de un ciclu de
conferințe ale lui Petru Comarnescu despre istoria artei apusene, în care a
făcut o comparație între Rubens și Rembrandt, exprimându‑și neta lui preferință
pentru primul dintre ei. A fost o nouă ocazie de a reveni la Muzeul Național de
Artă, pentru a încerca să‑mi fac o părere proprie despre acest subiect. De
gustibus…!
Ceea ce mă uimea în
acea vreme în discursul lui Petru Comarnescu era libertatea cu care vorbea
despre studiile lui în Statele Unite ale Americii sau despre amiciția cu Mircea
Eliade (fuseseră amândoi bursieri „Cartea Românească” înainte de război, dar el
alesese să studieze în SUA, pe când Eliade plecase în India).
Acest comentariu este
valabil și pentru alți intelectuali de mare ținută care, la un moment sau
altul, făcuseră nenumărate compromisuri cu sistemul comunist, mergând chiar
dincolo de propriile lor convingeri de stânga. Mă gândesc la Matei Socor sau la
Alexandru Graur, cu care mă uneau chiar legături de familie. Unii dintre ei, ca
Jules Perahim și Victor Mașek, au avut ocazia, fugind în Occident sau apucând
anii 1990, să‑și „întoarcă vesta”, dar va rămâne veșnic pentru mine un semn de
întrebare: când erau sinceri și când erau oportuniști?
Revenind la prelegerile
anilor 1960, atunci am asistat la conferințele lui Eugen Schileru, tot la Sala
Dalles, și ale lui Viorel Cosma, la Conservator. Eram entuziasmat de ciclul
„Prietenia artelor”, în care Viorel Cosma urmărea o temă filozofică sau literară
în diferitele ei forme artistice, sub pana unor compozitori, scriitori, pictori
etc. Ideea aceasta m‑a urmărit chiar și după ce am ajuns în Franța și am propus‑o,
în 1968, organizatorilor programelor de la Maison de la Culture din Saint‑Étienne,
unde îmi urmam studiile la École des Mines.
Totul era pregătit!
Exista o sală circulară cu 200 locuri, alesesem chiar și un „jingle”
(melodie sau refren publicitar) pentru începutul și încheierea programului (J’ai rendez‑vous
avec vous! de Georges Brassens). Atunci mi‑am dat seama că trebuia să
aleg: ori École des Mines, ori cariera artistică. Și, realist, am ales‑o pe
prima, fără să renunț la ideea de a flirta, cândva, cu cea de‑a doua! Este
inutil să precizez că toate activitățile culturale ale anilor 1960 le‑am
efectuat în compania lui Costin Cazaban, cu care urmăream zilnic viața
artistică a capitalei și ultimele noutăți ale lumii scenei sau ecranului, ale
penei și pensulei; cu o preferință evidentă pentru lumea muzicii, căreia el
decisese să‑și consacre cariera.
*
Presa anilor 1950 în
România era mai mult decât anostă! Cotidianele (Scînteia, Scînteia
tineretului, România Liberă, Munca și, mai
apoi, Informația Bucureștiului) cuprindeau numai patru pagini,
dedicate în mare parte propagandei în favoarea activităților PMR și doar în
ultima pagină se publica o selecție dirijată și interpretată a știrilor
internaționale. Chiar și Contemporanul, săptămânal politico‑social‑cultural,
prezenta lungi articole polemice procomuniste, semnate de aceiași dascăli ai
partidului: Radu Lupan, Horia Liman, Ion Vitner, Ion N. Bălănescu… Doar în ultimele
pagini puteai găsi adevărate cronici artistice sau literare sub pana unor
intelectuali precum Mioara Cremene, Nina Cassian, Ovid S. Crohmălniceanu, Emil
Suter, toate însă cu același substrat ideologic. Până și Sportul
popular publica, în prima pagină, articole propagandistice sau relata
„vizitele unor conducători de partid și de stat în țările prietene”!
Abia la începutul
anilor 1960, Contemporanul a devenit o adevărată revistă de
cultură în care, sărind peste primele pagini propagandistice, puteai găsi
cronici și informații despre viața culturală din întreaga lume, chiar și cea
vest‑europeană. Atunci au dispărut caricaturile unui Rik sau Nell Cobar cu
imperialiști americani burtoși, purtând joben și cu țigară de foi în colțul
gurii! Iar George Călinescu, de altfel distins intelectual, care publicase în
trecut Cronica mizantropului, apare în 1956 cu o rubrică
intitulată: Cronica optimistului!
Secolul XX, „revistă de sinteză” editată de
Uniunea Scriitorilor începând din 1961, având ca redactor‑șef pe Dan Hăulică,
dar la care Ștefan August Doinaș juca un rol major, a reprezentat o piatră de
temelie a culturii noastre, naționale și internaționale. În paginile ei am
citit extrase din scrierile marilor romancieri americani (Faulkner, Steinbeck),
cronici privind scriitorii din Franța („Noul roman”, Alain Robbe‑Grillet,
Françoise Sagan), ba chiar am descoperit artiști români ale căror opere
fuseseră puse la index ani de zile (Eugen Ionesco, Ion Barbu, Ion Țuculescu).
Presa occidentală a
fost interzisă aproape timp de două decenii! Cu excepția unor ziare patronate
de Partidul Comunist Francez, cum era Lettres françaises. Dar chiar
și acesta circula în „circuit închis”. Îmi povesteau chiar niște cunoștințe,
doamne născute în Franța, căsătorite în timpul războiului cu români, deveniți
„persoane cu funcții de răspundere” în anii 1950, că trebuia să meargă la
biroul soților pentru a putea citi un ziar venit din Franța, pentru că nu aveau
autorizația de a‑l scoate din minister!
Prin 1962, tatăl meu a
făcut cunoștință, pe stradă, cu un grup de francezi, membrii ai PCF. Convins că
îi împărtășeam vederile politice, unul dintre ei ne‑a propus să ne facă un
abonament la cotidianul comunist francez L’Humanité. Astfel am avut
șansa de a citi zilnic, timp de trei ani, un ziar francez, din care, pe lângă
„limba de lemn” specifică stângii comuniste, puteai afla și informații pe care
nu le‑am fi descoperit decât ascultând programele de la Radio Europa Liberă,
când nu erau bruiate! Poate de aceea, chiar și astăzi citesc zilnic un jurnal
de dreapta, Le Figaro, și un jurnal de stânga, Le Monde,
poate doar‑doar voi reuși să‑mi fac o părere cât de cât obiectivă. În L’Humanité am
urmărit cronicile cotidiene (Mais,… dit André Wurmser) sau funeraliile
demne de un împărat roman ale lui Maurice Thorez.
Totuși, între 1960 și
1963, Jules Cazaban primea lună de lună revista L’Avant‑scène și
astfel știam ce se juca în teatrele pariziene.
Cu totul alta a devenit
situația în 1965, când am cunoscut și m‑am împrietenit, la Mamaia, cu o familie
de francezi. Ei s‑au angajat să‑mi trimită lunar cele patru sau cinci numere
ale săptămânalului L’Express, pe care le‑am primit cu regularitate
până la plecarea din România, în 1967.
Astfel am descoperit
marii editorialiști ale presei franceze din anii 1960: Jean‑Jacques Servan‑Schreiber,
Françoise Giroud, François Mauriac, Catherine Ney, Ivan Levai, Claude Imbert și
mulți, mulți alții.
Desigur că așteptam cu
nerăbdare la fiecare sfârșit de lună „pachetul” ce sosea din Franța, care, după
ce era citit din scoarță în scoarță de întreaga familie, devenea o monedă de
schimb pentru Paris Match sau Le Nouvel Observateur,
primite de alți amici. Ceea ce mă uimea în numerele din L’Express primite
era că lipseau mereu niște sferturi de pagină, frumos tăiate cu foarfeca. Să fi
fost cenzura? Până când am descoperit că aceste goluri corespundeau bonurilor
gratuite pentru tampoanele periodice Tampax, pe care familia amicului meu
francez, care avea trei fete, le păstra din spirit de economie!
Citind cu nespusă
curiozitate revistele primite, am descoperit, în afara vieții politice și
culturale din Franța, și cea de zi cu zi, prin reclamele pentru „la pile
Wonder, qui ne s’use que si l’on s’en sert”, șamponul Pétrole Hahn sau
mașina de ras Schick Injector. Toate aceste reclame, în aparență inutile, m‑au
ajutat, câțiva ani mai târziu, să mă integrez cu mai multă ușurință în viața
franceză. Este și aceasta o funcție esențială a presei!
*
Legătura mea cu muzica
clasică a început într‑un mod straniu!
Cum tatăl meu cânta la
vioară cam două sau trei ore în fiecare după‑amiază, încă de mic copil am
„plutit” într‑o ambianță muzicală. Nu se poate spune că el era un virtuoz al
arcușului, însă, pasionat fiind de muzica clasică, a „rescris” principalele
concerte pentru vioară, eliminând părțile greu de executat pentru un amator
talentat, dar păstrând temele principale și „melosul” lucrărilor preferate.
La început erau numai
celebrele concerte clasice pentru vioară (Ceaikovski, Beethoven, Paganini,
Mendelssohn Bartholdy, Lalo), dar mai apoi s‑au adăugat teme din arii de operă
(Verdi, Gounod, Offenbach), piese celebre pentru vioară (Kreisler, Vieuxtemps),
transcrieri după piese pentru pian (Debussy, Schumann, Rubinstein, Chopin), ba
chiar și romanțe (Mai am un singur dor, Steluța, Ce
te legeni, codrule) sau melodiile zilei (N. Kirculescu, V. Soloviov‑Sedoi,
A. Giroveanu). Nu lipseau din selecția lui nici temele din folclorul românesc (Trandafir
de la Moldova, Pe Mureș și pe Târnave), muzica italiană (Torna Surriento, Santa
Lucia, Bella ciao), spaniolă (Amapola, Ay, ay,
ay!), ba chiar și cea sovietică (Suliko, Nopțile în
împejurimile Moscovei). Astfel și‑a creat un repertoriu de mai bine de o
sută de teme, pe care eu le auzeam repetându‑se la intervale regulate, sub
arcușul lui. Când scriu aceste rânduri, am în fața ochilor cele cinci caiete de
școală, unele dintre ele arborând stema RPR pe copertă, „salvate de la foc” de
niște colegi de la École nationale des mines de Saint‑Étienne, care ni le‑au
adus dintr‑un voiaj în România, în 1968.
În 1957, Mendi Rodan,
vărul mamei mele, un „copil‑mi‑nune” al arcușului și al baghetei, în vârstă de
numai 28 ani, ne‑a invitat să asistăm la concertul pe care‑l dirija la Ateneul
Român. El urma să facă mai târziu o carieră internațională ca dirijor, la
pupitrul celor mai prestigioase orchestre din lume, în Viena, Bruxelles,
Londra, Paris, Ierusalim, Oslo etc. Totuși, la vârsta de zece ani, ideea de a
petrece două ore închis într‑o sală, ascultând un concert de muzică clasică, nu
mă prea încânta! Cu atât mai mult cu cât doream să citesc un pasionant volum de
povestiri pentru copii. Atunci, tatăl meu a avut o excelentă idee.
„Poți lua cartea cu
tine și s‑o citești în timpul concertului”, mi‑a spus. Nu știu cum se face, dar
n‑am citit atunci nici două pagini, atât de mult mă pasiona ceea ce auzeam.
În anul următor a avut
loc primul Festival și concurs internațional „George Enescu”. Am urmărit cu
pasiune, în săli și la televizor, concertele festivalului, iar din anul
următor mi‑am făcut un abonament la concertele Orchestrei filarmonice „George
Enescu”, pe care l‑am reînnoit an de an, de șase ori, până la plecarea din
România. Elev și, mai apoi, student fiind, prețul biletului de abonament era
ridicol de ieftin – între 2 și 4 lei, dacă‑mi amintesc bine. În toată această
perioadă am avut același loc, într‑o lojă pe dreapta sus, la Ateneu, loc pe
care mă bat să‑l obțin și azi, când merg să ascult acolo un concert!
Desigur că în toți
acești ani am asistat și la concerte în Sala Palatului, la Sala Radio, în Sala
mică din Știrbey Vodă, în aer liber, dar concertele de duminică dimineață de la
Ateneu m‑au marcat pe viață.
Am văzut atunci, timp
de șapte ani, dirijând sau cântând, pe aceste scene, cei mai mari muzicieni ai
timpului. A‑i enumera pe toți ar fi cu mult prea fastidios, probabil chiar
imposibil. Totuși nu pot să‑i uit pe David și Igor Oistrah, Yehudi Menuhin,
Sviatoslav Richter, Isaac Stern, Nathan Milstein, John Barbiroli, Herbert von
Karajan, Roberto Benzi, Ivry Gitlis, Ghenadi Rojdensvenski, André Cluytens,
Lola Bobescu, Henri Szering, Magda Tagliaferro, Monique de la Bruchollerie,
Lorin Maazel și mulți, mulți alții. Desigur că am ascultat acolo și pe
muzicienii români de vază, dirijorii George Georgescu, Mircea Basarab, Iosif
Conta, soliștii Ion Voicu, Valentin și Ștefan Gheorghiu, Șt. Ruha, Alexandru
Demetriad, Daniel Podlovschi… I‑am apreciat și pe cei care, mai devreme sau mai
târziu, au rămas în străinătate, Sergiu Comissiona, Mândru Katz, Constantin
Silvestri, Radu Aldulescu.
Întâlneam în sălile de
concert și nenumărați compozitori români (Anatol Vieru, Ion Dumitrescu, Tiberiu
Olah, Miriam Marbé) sau străini (Haciaturian). Cu Ludovic Feldman discutam
deseori în pauze, mai bine zis, discuta tatăl meu, care‑l cunoștea din
copilărie. După 1964, când Costin Cazaban a intrat la Conservatorul de muzică,
mare parte dintre acești muzicieni i‑au devenit profesori, de unde alt prilej
de contacte.
Am pomenit deja
tradiția înscăunată în anii 1960: după concertul de duminică, mergeam din când
în când la braseria Athénée Palace, unde serveam veșnic același menu fix, la 10
lei: supă de conopidă, sufleu de știucă, ruladă cu marmeladă! Puțin conta ce mâncai!
Importante erau atmosfera, calitatea serviciului și obișnuința de a frecventa
astfel de localuri. Cum spuneam pe atunci: „Nobel ești, nobel trăiești!” Este o
urmare colaterală a vieții muzicale de atunci!
Revenind din săptămână
în săptămână, timp de șapte ani, la concertele Filarmonicii, mi‑am creat acolo
un cerc de prieteni sau cunoștințe. Nu pot uita un personaj pitoresc,
profesorul Faion. Predând matematica într‑un liceu bucureștean, completându‑și
veniturile cu meditații, acasă, profesorul Faion era nelipsit de la concertele
de duminică, unde se așeza în primele rânduri, chiar în spatele dirijorului.
Numai că el, în afara celor vreo 130 kg și a unui costum cam slinos, târșâia
prin sală un fel de papuci zgomotoși. Și cum avea bunul obicei de a sosi veșnic
în întârziere, dirijorii români nu‑și începeau concertul până când profesorul
Faion nu era instalat!
După concert, îl puteai
întâlni la braseria Athénée Palace unde, după o masă copioasă, termina în mod
invariabil, comandând o „pieptănată”: într‑un castron de supă, un strat de
„mascote”, peste care se întindea o pătură de frișcă, urmată de alt strat de
Joffre și iar unul de frișcă! Pe care le bătea bine el însuși cu o furculiță,
până deveneau o „preparație omogenă”, pe care o savura cu satisfacție.
Într‑o duminică
dimineață din 1966, când am sosit în sala Ateneului, mi s‑a părut că ceva s‑a
schimbat. Numai când am ridicat ochii, mi‑am dat seama că fâșia de pluș roșu,
care acoperea fresca de aproape 20 ani, dispăruse peste noapte! N‑am înțeles
însă de ce i se spunea „de la lupoaică la Lupească”, pentru că imaginea regelui
Carol al II‑lea nu apărea! Mult mai târziu am aflat că imaginea regelui și a
Marelui Voievod Mihai fusese „eliminată”, se pare, chiar de pe vremea
mareșalului Antonescu. Alte versiuni afirmă că ultima scenă, înfățișând Unirea
cea Mare, ar fi fost pictată sub regimul comunist. Însă variantele disponibile
sunt contradictorii, în mare măsură datorită documentelor din acea epocă
(timbre, fotografii, desene).
În continuare, am avut
tot timpul s‑o studiez, mai ales când se cântau compozițiile muzicienilor
români contemporani, obligatorii în fiecare concert.
Printre compozitorii
apreciați de regimul comunist, se număra și Matei Socor, autorul Imnului de
Stat al RPR, director și, mai apoi, președinte al Radiodifuziunii Române, între
1946 și 1952, care tăia și spânzura în lumea muzicii acelor ani. Deși eram rude,
nu l‑am întâlnit niciodată. Dar, de curând, am descoperit o scrisoare adresată
în timpul războiului, de cei mai reputați muzicieni români (G. Enescu, M. Jora,
M. Andricu, E. Ciolan și C. Brăiloiu) ministrului de Interne, implorând
eliberarea lui Matei Socor din lagărul de concentrare unde putrezea de doi ani
și jumătate, din cauza activității lui comuniste. Probabil că în anii 1950 el
nu‑și mai amintea de acest episod!
Printre tinerii
muzicieni pe care i‑am cunoscut în acele vremuri, și care au făcut în
continuare o carieră internațională, trebuie să‑i menționez pe: Silvia
Marcovici, violonistă multipremiată, cu care călătoream pe treapta
troleibuzului 86, arhiplin, ea spre Școala de muzică, eu spre Politehnică. Ea
strângea vioara în brațe și eu o țineam să nu cadă de pe treapta troleibuzului;
Christian Badea, violonist și dirijor de reputație internațională, care a făcut
o carieră mondială la pupitrele orchestrelor simfonice și de operă din Statele
Unite, precum și Amsterdam, Spoleto, Viena, Sidney, București etc.; Silvian
Ițicovici, violonist, elevul lui Yehudi Menuhin, azi „vioara I” în Orchestra
Saint Louis Symphony (Missouri, SUA); Daniel Podlovschi, violonist premiat la
Festivalul Enescu din 1961, cu care am luat lecții de vioară…
*
În anii 1960 au trecut
prin București nu numai reputați interpreți ai muzicii clasice. Prin breșa
deschisă de Yves Montand, în 1956, s‑au strecurat din ce în ce mai multe vedete
ale varietăților sau ale muzicii ușoare sau folclorice din întreaga lume. Mai
întâi a apărut, în 1957, Raj Kapoor, vedeta filmelor Vagabondul și Articolul
420. Descendent al unei dinastii a cinematografiei indiene, care continuă
și azi cu fiii și nepoții lui, Raj Kapoor era indirect exponentul grupului
„țărilor nealiniate”, văzute cu ochi buni de Moscova. De unde primirea lui
triumfală în URSS și în țările‑satelit de pe atunci. Complet ignorat în
occident, în acea vreme (filmele menționate mai sus nu au fost prezentate la
cinemateca franceză decât acum cinci ani!), el a lăsat o amintire de neuitat
până azi publicului român, deschizând drumul altor producții bollywoodiene, ba
chiar și unui fenomen atipic, unic în lume: cântăreața Naarghita. Așa se face
că, în anii 1970, când veneam în România, mă duceam să văd și un film indian,
cu toate că subiectele erau foarte repetitive.
Tot cam pe atunci a
sosit la București Arkadi Raikin, alter ego‑ul lui Mircea Crișan, cu care, de
altfel, a şi realizat un spectacol în rusește și în românește. Replica „«Și ce‑o
să fie?». «Bere rece o să fie!»” a răsunat multă vreme pe străzile
Bucureștiului! Au urmat nenumărați cântăreți occidentali.
Între timp, din 1960,
se construise Sala Palatului, așa încât exista o scenă unde interpreții din
vest puteau prezenta spectacole chiar și în timpul iernii. În schimb, vara cel
mai des se foloseau stadioanele și teatrele în aer liber.
Dintre cântăreții
italieni cunoscuți publicului național prin Festivalul de la San Remo,
retransmis de televiziunea română, am avut ocazia să‑i ascult pe Remo Germani,
Marino Marini și, desigur, Domenico Modugno, pentru care am și azi o admirație
fără limită. Au fost, pentru mine, primii pași în cunoașterea limbii lui Dante.
În afară de șlagărele cunoscute de toți (Come prima, Il vecchio
frak, Volare), el a interpretat atunci și Donna
riccia (Femeia cu cârlionți), în dialect napolitan. Acest
cântec îmi amintea teoria profesorului nostru de limba română, Rădulescu, de la
„Spiru Haret”, care afirma că fiecare cârlionț este un semn de întrebare – „Mă
mai iubești?” – şi că ei se înmulțesc cu trecerea vremii.
Vico Torriani a uimit
publicul bucureștean interpretând Mica serenadă de Henry
Mălineanu, în românește, pe lângă Sieben mahl, Calcutta sau Coco
auf Caracas, devenite peste noapte șlagăre pe buzele tuturor.
După un bun obicei
românesc, melodiile străine, mai întâi traduse în românește, pentru a primi
autorizația de a fi interpretate pe scenă sau la radio, erau mai apoi
transformate în parodii, la Teatrul de estradă și în cele din urmă circulau în
versiuni „de mahala”, uneori vulgare, alteori „reacționare”. Cine rescria
versurile în acest caz? Probabil tot textierii reputați care, în acest fel, își
luau revanșa asupra cenzurii care le punea botnița. A fost cazul Lilianei
Antonova, vedeta bulgară care a lansat la București Mambo, mambo și C’est
si bon! Ultimul a devenit, în puțin timp, „C’est si bon/Sunt Popescu
Ion/Venit de la raion…”
Tot cam atunci a apărut
moda muzicii sud‑americane. Printre soliștii care au cântat la București se
număra și Luis Alberto del Paranà, acompaniat de Trio Los Paraguayos. Luis
Alberto, glorie națională a Paraguayului, a înregistrat cinci discuri la
București; el a murit subit, la numai 48 ani, în 1974. După numai câteva luni,
am petrecut o seară memorabilă, cinând cu membrii grupului Los Paraguayos, după
unul din concertele lor la Dublin. Numai că, între timp, trioul devenise
cvartet, ba chiar cvintet, de când îl asociase pe Reynaldo Meza, fratele lui
Luis Alberto!
Yma Sumac, celebra
cântăreață peruviană, „prințesă inca”, a impresionat Bucureștiul prin ambitusul
ei excepțional (4 octave!), dar și prin calitatea melodiilor scrise de Moises
Vivanco, soțul ei. Fenomenul cel mai curios este că singura înregistrare europeană
a Ymei Sumac, care în 1961 a petrecut mai bine de șase luni în Uniunea
Sovietică, este cea realizată de Electrecord, la București, intitulată Live
in Russia, cu orchestra dirijată de Moises Vivanco și de… Sile Dinicu!
Altă stea de prima
mărime, care a strălucit pe firmamentul bucureștean, a fost Sara Montiel.
Aureolată de succesele obținute în Mexic, Spania și Statele Unite ale Americii,
tot atât de bine în lumea scenei, a filmului și a discului, cu simpatii afișate
de stânga, ea sosea în România cu certitudinea unui succes absolut ce putea fi
prevăzut cu ușurință. Aşa a şi fost cazul din punct de vedere artistic și
mediatic. Însă, în mod straniu, nenumărate zvonuri privind vârsta reală a
actriței au circulat prin oraș, deși ea avea pe atunci doar ceva mai mult de 30
ani! Pe Sara Montiel am avut șansa s‑o revăd la Paris, în 1982, într‑o noapte
de pomină, organizată de Frédéric Mitterrand, în care au fost proiectate
filmele ei… de seara până dimineața! I‑am amintit atunci turneul regal din
România și ea mi‑a acordat un autograf, pe care‑l păstrez cu sfințenie, până
azi.
Câțiva ani mai târziu,
am revăzut‑o pe scena unui teatru din Buenos Aires, chiar lângă Corrientes 348,
așa cum cânta, cu mult șarm, în melodia A media luz. Și unde
azi o placă amintește istoria acestui tangou torid.
Nu întâmplător i‑am
lăsat la urmă pe artiștii francofoni, atât de numeroși încât sunt sigur că voi
uita să menționez mulți dintre ei. Cum, în plus, nenumărați sunt cei care au
participat la Festivalul Cerbul de Aur de la Brașov, după plecarea mea din
țară, în 1967 (Gerard Lenormand, Barbara, Rika Zaraï, Guy Mardel, Frida
Boccara) desigur că n‑am putut asista la spectacolele lor.
Printre cei care mi‑au
lăsat o amintire neștearsă se numără: Gilbert Bécaud, „M. 100 000 Volts”,
purtând cravata cu buline albe pe fond albastru şi sărind ca un ied pe scena
Sălii Palatului; Petula Clark, cu succesele muzicale în care amesteca limbile
franceză și engleză (D’antan/Down town, Le chariot/I
will follow him); Orlando, fratele vedetei franco‑italo‑egiptene Dalida, în
puținii ani când a fost și el cântăreț, pe scena Circului de Stat, însoțit de
formaţia Les Rocamboles; Les Surfs, grupul de frați și surori cântăreți
malgași, care au interpretat în anii 1960 toate șlagărele yé‑yé ale
vremii, cot la cot cu Sacha Distel, Sylvie Vartan, Claude François. După un
concert la Sala Palatului, i‑am însoțit până la Hotelul Ambasador, unde
locuiau. Pe drum, am încercat s‑o conving pe una dintre fete, care avea vârsta
mea, (Monique sau Nicole?) să vizităm împreună Bucureștiul. Și poate că aș fi
reușit s‑o antrenez în această aventură, daca n‑ar fi început să ningă… ca‑n
basme!; Jean‑Claude Pascal, care câștigase premiul Eurovision în 1961, a trecut
prin București pentru un singur spectacol, la Sala Palatului. Din păcate,
părinții mei, care considerau că nu e un artist major, n‑au acceptat să
deblocheze fondurile necesare achiziționării unui bilet… așa că nu l‑am văzut
pe scenă. În schimb, după ani de zile, l‑am descoperit în filmul lui Sacha
Guitry, Si Versailles m’était conté, în care el interpreta
rolul lui Axel de Fersen, în compania româncei Lana Marconi, care o întruchipa
pe regina Franței, Maria Antoaneta.
*
Nenumărate au fost
vedetele de muzică ușoară sau de music‑hall pe care le‑am cunoscut mulțumită
discurilor și benzilor aduse din occident sau înregistrate de manieră mai mult
sau mai puțin legală. Toți membrii grupului yé‑yé din Franța
(Johnny Hallyday, Sylvie Vartan, Françoise Hardy, Claude François, Les
chaussettes noires, Patricia Carli) sau cântăreții italieni (Rita Pavone,
Gianni Morandi, Mina, Renato Carosone, Marino Marini, Connie Francis) făceau
„furori” la „ceaiurile” organizate la unul sau altul dintre prieteni. De unde
importanța capitală a unui personaj central din vremea adolescenței noastre:
„omul cu magul”, cel care avea cea mai bună muzică („occidentală”, se
subînțelegea) „trasă” pe bandă. „Mag” care era, în general, un Tesla
cehoslovac, transportabil. Așa se face că, în caz de penurie de muzică, puteai
găsi sâmbătă seară, la ceas, la Universitate, posesori de magnetofon, care
așteptau să fie invitați la un „ceai”, la niscaiva necunoscuți!
Mulțumită unor prieteni
care aveau cunoștințe în occident sau care fuseseră acolo în vizită, am
descoperit alte aspecte ale muzicii apusene. Prin Mihai Oroveanu, al cărui
bunic, sculptorul Ion Jalea, fusese în vizită la Paris, am aflat de existența
unor vedete ale music‑hall‑ului francez (Francis Lemarque, Juliette Greco,
Alain Barierre).
Însă, mai întâi, am
trecut prin etapa discurilor de patefon. Cei care mai aveau discuri de ebonită
rămase dinainte de război și acele necesare, le scoteau cu mare grijă din
mobila unde erau păstrate în picioare (erau foarte fragile și riscau să se
spargă în orice moment) ca să putem asculta pe Maurice Chevallier sau pe
Joséphine Backer, pe Charles Trenet sau pe Rina Ketty.
Când au apărut
discurile Electrecord, unii cântăreți români din minoritățile care mai
rămăseseră în țară, erau autorizați să cânte în limba lor maternă. Cine‑și mai
amintește azi de Gianni Spinelli cu Picolissima serenata și Domani,
de fapt șlagăre italiene de Toni Renis sau Minucci? Până când, după 1960, a
apărut pe unde Marina Voica, interpretând toate șlagărele muzicii spaniole și
sud‑americane. Mai apoi, au debarcat discurile lui Charles Aznavour (Il faut
savoir, Les comédiens, La bohème) care treceau din
mână în mână.
Alți prieteni ne‑au
adus cărțile de succes apărute la Paris, printre care Aimez‑vous
Brahms? de Françoise Sagan și Paroles de Jacques
Prévert. Poemele lui Prévert le copiam în caiete de școlar, ca să mi le pot
aminti după ce înapoiam cartea, de cele mai multe ori editată în colecția „Le
Livre de poche”, fericitului proprietar, care mi‑o împrumutase numai pentru
câteva zile. Unele dintre aceste poeme, copiate și învățate pe de rost, urma să
le regăsesc printre succesele lui Yves Montand, uneori pe muzica scrisă de
Francis Lemarque sau Joseph Kosma. Același Francis Lemarque care compusese
pentru Edith Piaf textul de la Johnny tu n’es pas un ange, de
fapt Sanie cu zurgălăi, muzică și text compuse, la origine, în
România!
Tot la începutul anilor
1960 au apărut, la Editura pentru Literatură Universală, cărți de referință din
toată lumea, traduse în limba română. Astfel, am făcut o pasiune pentru Forsyte
Saga de John Galsworthy sau pentru Dragostea de viață și Agonie
și extaz de Irving Stone, ultima scrisă în 1961, puțin timp înaintea
publicării ei în România.
Nu mică mi‑a fost
surpriza când am descoperit, acum câțiva ani, că Vulpile în vie sau
Arme pentru America, romanul‑fluviu al lui Lion Feuchtwanger, apărut în
Statele Unite ale Americii, în 1946, și pe care noi ne‑am bătut să‑l citim în
1966, n‑a fost publicat în limba franceză decât în… 1977!
E drept că o carte de
bază a literaturii pentru copii, Cuore – Inimă de copil» de Edmondo
de Amicis, editată în mai bine de 12 limbi de la apariția ei în Italia, la
1886, și până azi, pe care noi am citit‑o în limba română încă din pruncie, nu
a fost tradusă integral în limba franceză decât în… 1968!
Ca să nu mai vorbim
despre un scriitor italian, poate minor și marcat de apartenența lui politică,
Mario Appelius, remarcabil călător și jurnalist, autorul a 19 cărți de voiaj,
dintre care dețin două volume în limba română traduse înainte de război, dar complet
necunoscut în franceză sau în engleză.
Recent, într‑un program
cultural apărut la televiziunea franceză, un actor renumit de la Comédie
française, vorbind despre proiectul de a monta Pădurea de
Ostrovski pe prima scenă pariziană, se plângea că încercarea eșuase din cauza
lipsei mijloacelor de finanțare!
Tot așa, baletul lui
Asafiev, cu libretul inspirat de poemul lui Pușkin, Fântâna din
Baccisarai, a fost prezentat pentru prima oară pe o scenă din Franța abia
acum câțiva ani. Iar balerina franceza Marie‑Agnès Gillot este obligată să se
deplaseze la Perm, în Siberia, sau la Tokyo, pentru a putea interpreta un rol
în această capodoperă a baletului mondial!
*
Privind cu o încercare de
obiectivitate viața culturală la care am participat în cursul copilăriei și
adolescenței mele, mă năpădește un sentiment de mândrie și de recunoștință:
mândrie pentru că, în ciuda vicisitudinilor acelei epoci, am putut beneficia de
un mediu cultural excepțional, cu o varietate și cu un nivel rar întâlnite în
lume; recunoștință pentru familie, profesori, prieteni toți cei care mi‑au dat
posibilitatea de a profita pe deplin de acest mediu și mulțumită cărora am
devenit ceea ce sunt astăzi. Sunt dezolat să constat că toate aceste nume,
anecdote, evenimente, întâlniri sunt legate de un denominator comun: dublul
limbaj! Obligația nescrisă de a practica în permanență un limbaj cu familia și
altul în public, un limbaj „adaptat”, uneori chiar și cu cei mai buni prieteni,
un limbaj diferit între ce e pus pe hârtie și ce zboară cu vorbele! Iar asta e
dureros și marchează o persoană pentru întreaga ei existență. Sau, cum spun
Julien Clerc și Maxime Le Forestier în cântecul Double enfance:
A plonger dans les eaux troubles
De mes souvenirs lointains
Si quelquefois je vois double
C’est que l’enfance me revient.
Când plonjez în apele tulburi
Ale amintirilor mele îndepărtate
Dacă uneori văd dublu
Înseamnă că‑mi revine în minte copilăria.
Recitind textul
alăturat, îmi dau seama că am uitat un element major al vieții noastre
culturale din copilărie. Desigur că mai sunt și alte amintiri de acest fel care‑mi
revin acum în memorie, dar, la un moment dat, trebuie pus capăt acestei
„nostalgii” care riscă să înnegrească alte zeci de pagini! Pe Pif le
Chien nu‑l pot lăsa deoparte însă! Nu știu cum și când a început
pasiunea mea pentru comics sau, cum se spune azi, banda
desenată, termen tradus probabil din franceză. Pentru că în italiană acest gen
se numește fumetti, iar în spaniolă tira comica!
De altfel, e normal să
utilizez un termen la origine francez pentru că totul a început cu… Placid
et Muzo. Îmi amintesc chiar că, în dimineața unei zile din iunie 1957,
când trebuia să mă prezint la examenul de trecere în clasa a cincea, în loc să
mă mai uit o dată prin cărțile de școală, eu mă amuzam să copiez desene cu
Placid dintr‑o revistă pentru copii! Pe care le „adaptam” lumii noastre,
înlocuind steagul Franței cu cel al României! A urmat, în continuare, Vaillant,
le journal le plus captivant, cu personajul său vedetă, Pif le
chien. Acolo am învățat nu numai rudimentele limbii franceze, dar și câte
ceva din istoria Franței (Jean și Jeannette, Guy Môquet, Robin des Bois) sau a
altor țări din lume (Nasdine Hodja, Davy Crockett, Ragnar Vikingul), am
descoperit umorul francez (Arthur le fantôme justicier, A.
Bâbord et Père O.K., La pension Radicelle) sau romanele de
aventuri (Bob Mallard…) și mai apoi, când limba lui Molière mi‑a devenit mai
familiară, am urmărit experiențele științifice la îndemâna adolescenților sau
începuturile aventurii spațiale…
Nu știam pe atunci că
acest jurnal era o emanație a Partidului Comunist Francez, dar valorile de
dreptate, curaj, simț sportiv, ba chiar și oarecum de „ecologie” pe care le
vehicula, erau universale și perfect adaptate vârstei noastre. În tot cazul, nu
aveam de ales…!
După ce am părăsit
România, am cam uitat această „specialitate” pe care colegii mei de la Școala
de Mine o practicau cu regularitate. A trebuit să treacă aproape câteva decenii
până ce am regăsit plăcerea de a citi benzi desenate, prin intermediul lui Hugo
Pratt și al faimosului său Corto Maltese, și, mai de curând, pe
Hermann, care, la mijlocul primului deceniu al secolului al XXI‑lea, s‑a
ilustrat și a ilustrat trei volume de benzi desenate cuprinzând întreaga
aventură a contelui Dracula, în spațiu și în timp. Cu o importantă prezență
românească, ce se desfășoară pe mai bine de o sută de pagini!
Biografie:
Adrian Rozei
Născut la București în 1947, Adrian Irvin
Rozei a studiat mai întâi la Institutul Politehnic București și, după
stabilirea în Franța în 1967, la „Ecole Nationale Superieure des Mines de
Saint-Etienne”, obținând titlul de „Ingenieur Civil des Mines”. A lucrat în
diferite societăți din Franța și Germania între care, în ultimii treizeci de
ani, în grupurile petroliere ELF și Total, unde s-a ocupat de export în
domeniul produselor chimice în Europa, America și Orientul Mijlociu. A dirijat,
timp de 14 ani, exportul unor produse utilizate în industria minieră. A
câștigat „Premiul Fundației ELF” pentru restaurarea unui monument istoric din
departamentul Hérault (Franța).
Începînd din anul 2000 a colaborat cu
reportaje, interviuri și cronici culturale la diferite periodice românești din
Danemarca, Elveția, Canada, Australia, Noua Zeelandă, SUA și România. Participă
în mod regulat la organizarea „întâlnirilor Franco-Române în Mediterana”, care
au loc în fiecare an în sudul Franței sau în România. A fost numit „Ambasador
de onoare” al orașului Capestang (departamentul Hérault) ca recunoaștere a
activitîții relaționale dezvoltate între regiunea Languedoc și comunitățile române
din lume. Colaborează la emisiunile postului Radio România Internațional cu
reportaje și interviuri în limbile română și franceză. Face parte din
„Societatea Arheologică, Științifică și Literară” din Beziers, una din cele mai
vechi societăți savante din Franța. Vorbește opt limbi.
Hobbies: călătoriile, fotografia,
actualitatea culturală, gastronomia.
Autorul caută de mai multe decenii prezențele
românești, artistice, științifice și literare, mai puțin cunoscute sau uitate,
în toate colțurile lumii. A publicat în anul 2011 un volum bilingv intitulat
„Secante românești/Secantes roumaines” reunind articole editate în aproape zece
țări, în limbile română sau franceză, care pun în lumină legăturile
franco-române și, în special, cu Languedocul, regiunea de adopție a
scriitorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu