Miracolul Iaşului

 (Un neserios jurnal de călătorie al unei chişinăuence la Iaşi)

Miracolul Iaşului

(Un neserios jurnal de călătorie al unei chişinăuence la Iaşi)

Iaşul este miraculos. Până acum, de fiecare dată când am mers la Iaşi, era pe fugă, fie era Podul de Flori şi am avut doar două ore pentru vizitat, fie, studentă fiind, fugeam cu bagajele de la autocar la gara de tren să-mi iau bilet şi să prind trenul spre Cluj, fie aveam puţin timp în care apucam să vizitez doar Copoul (popas obligatoriu dacă aveam vreme, caci Iaşul e Eminescu), Trei Ierarhi şi Mitropolia sau îi vizitam scurt pe “părinţii mei de la Iaşi” – familia profesorilor Titus şi Cleopatra Hotnog, de la care am moştenit nepreţuitele costume tradiţionale vechi, autentice. Dar despre asta puteţi citi mai multe pe pagina Semne Cusute.

 

De data asta am avut însă apoape trei zile - 3 zile minunate, în care, spre surprinderea mea, am rămas fermecată de suflul acestui oraş. Iaşul îmbină armonios frumuseţea arhitecturală (s-au pastrat încă multe clădiri istorice, imediat te simţi în Europa - spaţiu ne-ntinat de sovietici, iar monumente şi busturi ale personalităţior poţi întâlni până şi-n staţiile de tramvai) cu viaţa artistică, culturală foarte vie, variată şi pe gustul tuturor şi cu o prezenţă divină deosebit de puternică, cu o bogăţie spirituală resimţită în multitudinea lăcaşurilor sfinte, moaştelor, a oamenilor care vin de pretutindeni să se roage şi să se închine.

 

 

 

La Iaşi simţi ca Cerul e mai aproape şi că rugaciunea ta e auzită imediat. Probabil, ar fi arogant din partea mea să spun ca am simţit de parcă însăşi Domnul mi-ar fi regizat această călătorie (de parca nu ar fi avut altă treabă), dar exact aşa am simţit, prea ideal s-au aranjat lucrurile. Deşi, scopul iniţial era s-o însoţesc pe mama într-o călătorie de afaceri, aceasta s-a transformat pentru noi într-o veritabilă vacanţă.

 

 

Am reuşit să vizităm atât cât nici n-am sperat, să întâlnim oameni, să participăm la evenimente la care nici nu am visat şi să apucăm să şi prindem în cele două seri ultimul tramvai pentru a ajunge la gazda noastră primitoare. Dar să le iau pe rând.

Nu am mai fost de peste 15 ani la Iaşi, aşa că m-am gandit să încep vizita cu Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi pentru a primi o binecuvântare a călătoriei. La 14.30 am luat tramvaiul spre centru, am intrat în biserică, mi s-a parut simbolic ca prima icoană care mi-a ieşit în cale să fie cea a Sfântului Nicolae, ocrotitorul casei şi familiei noastre din generaţii. M-am rugat şi la alte icoane, dar mi s-a parut ciudat că nu gasesc nici o icoană şi nici o pictură murală cu cei Trei Ierarhi… noroc că era un domn la lumânări care m-a dumirit ca sunt, de fapt, în Biserica Sf. Nicolae (aşa-i dacă mergi rar la Iaşi şi nu-ţi cunoşti ţara) şi mi-a indicat drumul spre Mănăstirea Trei Ierarhi şi Mitropolie. Totuşi, nu cred în întâmplări în aşa cazuri, rugăciunea mi-a fost auzită şi au urmat lucruri minunate.

 

 

 

În continuare, nu am mers imediat la Trei Ierarhi, doar văzusem din tramvai cea mai fotografiată clădire a oraşului  - Palatul Culturii şi numai eu, cred, încă nu aveam poză acolo. Ştiam că Palatul găzduieşte câteva muzee şi, deşi, nu aveam timp să le vizităm, ne-am fi dorit să vedem măcar cum arată holul. De la distanţă am văzut că portarul fie interzicea, fie permitea accesul persoanelor. Mama m-a întrebat: “Oare ce au zis cei cărora li s-a permis să intre? Să zicem şi noi”. Ne-am apropiat de portar şi el ne-a spus că Palatul nu se mai poate vizita, s-a încheiat programul. L-am rugat să ne lase să vedem măcar holul. A zis “Bine… că mai este şi un vernisaj… Chiriac”. Nu prea am înteles despre cine e vorba, mă gandeam că, spre ruşinea mea, nu ştiu nici un pictor cu acest nume.

 

 

Dar, când am intrat – surpriză! Era festivitatea de deschidere a vernisajului Corinei Chiriac – una dintre căntareţele preferate ale mamei, iar lângă ea statea primarul Iaşului – dl. Mihai Chirica, pe care am avut ocazia să-l cunosc într-un tur impresionant al Vienei “Pe urmele paşilor lui Eminescu”, ghidat de minunatul cercetător şi eminescolog Dan-Toma Dulciu (de altfel, acela care mi-a şi dat drept “temă de acasă” să povestesc despre această călătorie). Domnul primar fusese cu trei zile înainte la Chişinau, de Ziua Imnului Naţional şi îmi păruse foarte rău că nu apucasem să ne revedem şi să vorbim, aflând de eveniment doar când am văzut transmisiunea în direct. Dar, am recuperat acum, a avut amabilitatea să ne sugereze ce şi cum să vizităm din cele ce ne interesau. Din pacate, ni s-a spus că nu mai există case, gazde în care ar fi stat Mihai Eminescu sau Veronica Micle (există doar una în care a stat cu soţul), în muzee se păstrează doar plăcile comemorative ale caselor ce nu mai există. Păcat… Viena a fost mai atentă în acest sens, sunt trei case cu plăci comemorative ce menţionează ca acolo a stat poetul roman Mihai Eminescu, mai sunt şi alte clădiri în care a stat Eminescu care s-au păstrat şi se fac demersuri pentru a marca acest fapt.

Revenind la vernisaj, am avut ocazia să ascultăm câteva cântece de altă dată, să vedem documente de familie vechi de peste 100 de ani, cămaşa de botez a cântăreţei, obiecte vechi (în total, în jur de 300), preţioase, trofeele obţinute (inclusiv de la “Cerbul de Aur”), rochiile de concert. Am avut şansa chiar să punem întrebări interpretei, aşa am aflat de unde făcea rost de materiale, cu cât greu obţinea câte o pungă de la “Nufărul” pentu a păstra rochiile şi am întrebat cine i le-a creat. Aşa am aflat că multe au fost cusute de Neagoe Antoaneta - o creatoare unicat, o adevărată artistă, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial se mutase de la Iaşi la Bucureşti şi care reuşea să coase tuturor doamnelor cochete rochii diferite (că se întâlneau la aceleaşi evenimente), după stilul şi silueta lor, fără probă sau doar cu o probă “în ace”, cunoscându-le deja dimensiunile şi având o măiestrie aparte.

Prin bunăvoinţa dnei director a Muzeului de Istorie (căci programul de vizite se încheiase demult), am putut vizita şi două dintre cele mai reprezentative săli ale Palatului Culturii – Sala Voievozilor, cu portretele tuturor domnitorilor şi Sala de Conferinţe, care a avut în trecut funcţia de sală de judecată.

Apoi, paşii ne-au dus spre Trei Ierarhi, unde ne-a întâmpinat bustul lui Mihai Eminescu (poetul a stat acolo o vreme), ne-am închinat la moaşte şi la mormintele domnitorilor Alexandru-Ioan Cuza şi Dimitrie Cantemir.

În drum spre Mitropolie am observat cât de frumoase sunt aranjamentele florale în Iaşi, am trecut pe lângă un târg al meşterilor populari, pe lângă cafenele şi alei scăldate în flori, pe lângă Primărie cu statuia regelui Ferdinand în faţă.

Mitropolia e un loc mirific de putere, care atrage mereu mii de pelerini, iar patroana ei – Sfânta Parascheva îi ocroteşte şi-i alină pe toţi cei care i se roagă. Ieşenii mi-au spus că se simt la adapost sub ocrotirea ei, că şi atunci când în împrejurimi sunt furtuni şi vijelii, Iaşul rămâne protejat. Mi s-a părut simbolic şi faptul că am descoperit aici mormântul şi moaştele Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, care era originar, ca şi mama, de prin părţile Sorocii. Atmosfera din Mitropolie e cu totul specială, e o binecuvântare blândă, pe care poţi doar s-o simţi, nu s-o descrii în cuvinte.

De aici, intenţionam să mergem la Universitate, să vizităm Sala Paşilor Pierduţi de care auzisem demult, dar nu reuşisem s-o vizităm. Dar, surpriză, ne-a ieşit în cale Teatrul Naţional din Iasi, primul teatru din România. Frumuseţea sa e proverbială, fiind considerat unul din 10 cele mai frumoase teatre din lume, având aceiaşi arhitecţi ca şi teatrele din Viena, Praga, Zürich şi Odesa. Aici au activat sau/şi vizionat spectacole Vasile Alecsandri (al cărui nume îl poartă teatrul şi care a fost directorul teatrului, statuia sa e în faţa edificiului), Mihai Eminescu, Veronica Micle, Matei Milo, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu şi mulţi alţii. Aveam un vis mai vechi de a vizita cel puţin interiorul acestui teatru, dar nu am avut timp. Mama, de câte ori a trecut pe aici, l-a gasit închis. Azi, însă, o nouă surpriză, deşi stagiunea s-a încheiat demult, în faţa teatrului era multă lume. M-am apropiat de oameni şi am aflat că e spectacolul “Tatăl”, cu Victor Rebengiuc şi trupa de la Bucureşti, că e festivalul SFR (Serile Filmului Românesc), tot în cadrul acestui festival a fost şi expoziţia Corinei Chiriac. Se pare că mi-am ales strategic interlocutorii, că atunci când le-am spus despre visul nostru, ne-au ajutat să primim permisiunea de a vizita incinta teatrului. Nu mă întrebaţi cum (ca nu dau chiar tot din casă), chiar dacă era sold out, am văzut şi spectacolul. N-o să vă povestesc despre subiect, voi spune doar că e tulburător şi emoţionant, dar, ceea ce m-a impresionat în mod deosebit, a fost jocul firesc, armonios al actorilor, dicţia impecabilă (s-a auzit şi înţeles fiecare cuvânt) şi calitaţile lor vocale şi interpretative. Spectacolul avea şi momente cântate şi timbrurile vocale ale actorilor, curăţenia sunetului, acurateţea interpretării - m-au impresionat plăcut. Cât despre firescul jocului actoricesc, se întâmplă tot mai rar ca să nu se vadă că actorii joacă, şi mai rar se întâmplă, atunci când joacă în scenă o somitate, cum e Victor Rebengiuc (care te cucereşte din prima clipă şi te ţine atent tot spectacolul, parcă nici nu îndrăzneşti să respiri de teamă să nu pierzi firul), să fie înconjurat în scenă de parteneri de calitate, să nu fie evidentă diferenţa de “greutate”.

 

 

 

 

 

Aşa a fost prima zi în care am făcut pe jos aproape 14 mii de paşi, în ziua a doua - m-am apropiat de 24 de mii.

Ziua a doua a debutat cu soluţionarea problemelor care constituiau scopul călătoriei, asta până ce am văzut într-o staţie de autobuz un indicator pe care scria Mormântul lui Barbu Lăutaru şi indicatorul arăta spre un “rebus din arbuşti”  mai înalţi decât omul care ducea într-o parcare într-o parte şi într-un câmp – în alta. Trebuie să vă spun că indicatoarele sunt puse foarte relativ şi aproximativ în Iaşi, şi nu arată nici măcar direcţia corectă. De aceea, dacă aveţi norocul să întâlniţi un om care ştie – întrebaţi. Noi l-am găsit după ce am înconjurat tot cartierul. Am dat întâi de bustul lui Grigore al III-lea Ghica, de un spital, de Muzeul şi bustul Reginei Maria, de Casa Teodorenilor şi abia apoi de Biserica Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur şi a Sf. Mucenic Teodor Tiron, în cimitirul căreia am presupus că e mormântul. Făcusem şi poze cu o cruce mare din cimitir, dar nu întelegeam de ce nu e scris pe ea nici un nume, să nu fie indicat nici măcar numele pe mormântul celui mai cunoscut lăutar român?! Cât cutreieram cartierul, am întrebat multă lume unde se află mormântul, multi s-au străduit să ne ajute apelând la google maps, dar oricum nu ne-au putut da o direcţionare exactă. Abia când am ajuns la Muzeul Reginei Maria, probabil, o doamna-ghid ne-a schiţat un traseu şi ne-a invitat să vizităm muzeul (a rămas pe alta dată, eram în criză de timp).

 

 

 

 

 

Facând pozele cu crucea din cimitir, nu aveam certitudinea că am găsit mormântul corect. Aşa că, mergând spre staţia de autobuz, am mai întrebat doi oameni pe drum, al doilea, deşi nu prea părea în apele lui (dar aparenţele, uneori, înşeală), surprinzător, ne-a condus înapoi spre cimitir şi ne-a explicat şi arătat că mormântul lui Barbu Lăutaru se află, de fapt, în spatele acelei cruci mari, după un brad înalt, acolo am găsit şi numele, şi m-am simţit împlinită.  Acuma ştiţi cum să ajungeţi, dacă vă doriţi.

Ne-am reluat drumul şi după ce am soluţionat treburile, ne-am continuat excursia către Universitate, să admirăm Sala Paşilor Pierduţi. Trebuie să vă spun că spre dezamăgirea noastră – am “găsit paşii”, se aude şi mersul, şi vocea are un ecou obişnuit pentru spaţiile mari. Dar, am avut revelaţia să discutăm cu portarul, un domn spiritual, plin de poante, căsătorit cu o moldoveancă din Republica Moldova, care ne-a făcut excursia interesantă, povestindu-ne din secretele ascunse în tablourile pictate de Sabin Bălaşa pe pereţii holului universităţii. Ar fi indicat să aveţi un ghid când veniţi aici, altfel, impresia e incompletă. Tot portarul ne-a explicat şi secretul “găsirii paşilor”, pe vremuri podeaua şi tavanul erau din alte materiale care într-adevăr estompau zgomotele.

 

 

 

 

 

De aici, am mers să-l revedem pe Eminescu în Copou. În Copou am retrăit momentele de la Podul de Flori, când am avut posibilitatea pentru prima oară să călcăm pe urmele Poetului, să vedem legendarul tei, care trăieşte peste veacuri, dând lăstari noi, unul fiind plantat în Parcul Orăşenesc din Viena. A fost plăcut să descopăr în apropierea teiului şi bustul lui Grigore Vieru, poetul care mi-a marcat copilăria. Ne-am amintit cum la Podul de Flori ne-am plimbat cu toată familia – 12 persoane! în frunte cu bunica, pe aleele Parcului, cum am fost “urmăriţi” de profesorii Hotnog, care nu au îndrăznit să ne întrerupă lacrimile şi s-au apropiat de noi doar la ieşirea din parc (unde ne-am oprit şi acum), ne-au invitat la ei (ceea ce nu era posibil, aveam doar 2 ore pentru a vizita, altfel, am fi rămas de tren, ilegal, fără acte/viză, în România) şi dna Cleopatra dăruindu-ne o carte cu adresa sa, i-a spus mamei “Doamnă, am o ie pentru fetiţa dvs. Doar ei o sa-i vină, e mică, e brodată de mama mea”. Am primit-o peste ani şi am colindat cu concerte de muzică tradiţională românească toată ţara. Acum, în amintirea lor, era firesc de aici să mergem la adresa familiei Hotnog.

Ştiam că domnul Titus Hotnog se prăpădise cu ani în urmă, de câţiva ani tace şi telefonul doamnei Cleopatra Hotnog, dar am sperat că vom găsi măcar un vecin care să ne povestească despre ei, despre locul unde sunt înmormântaţi, să putem să le aducem un omagiu… Ei aşa şi nu au apucat să ne viziteze la Chişinău, deşi ne oferisem să-i aducem cu maşina, ziceau că vor veni când va disparea “ruşinoasa sârmă ghimpată de peste Prut”, încă nu s-a întâmplat…

Pe drum, în tramvai, ne făceam planuri pentru următoarea zi, aveam timp de vizitat doar până la ora 14, dar ne doream să ajungem la Bojdeuca lui Creangă şi la mormântul său, care aflasem că e în Iaşi, la Cimitirul Eternitatea, dar nu ştiam unde se află exact şi cum să ajungem acolo. Şi… iarăşi… providenţa divină (că altfel nu-mi explic) face să ridic ochii şi în drum spre apartamentul familiei Hotnog să văd un indicator pe care scria – Cimitirul Eternitatea. Având experienţa indicatoarelor “exacte” din Iaşi, am întrebat o doamnă cum să ajungem acolo. Mă credeţi sau nu, venise din Italia şi, deşi era deja ora 20, mergea să-şi viziteze rudele îngropate în acest cimitir. Când am spus că vrem să găsim mormântul lui Ion Creangă, s-a arătat interesată să ne însoţească, că deşi, fiind copil, se juca prin cimitir, la mormântul scriitorului nu fusese. Mi se pare paradoxal faptul că lumea vizitează în număr mare Bojdeuca şi aproape nimeni mormântul. Mormântul arată atât de modest şi singuratic… Dacă mergeţi, vă spun cum să-l găsiţi, se află pe parcela 5/1, mai jos de biserică, vis-a vis de ea, în rândul 3 de la drumul central, în spatele cavoului familiei de nobili Ramadan şi a unui mormânt cu cruce neagră. Piatra funerară iniţială se află în spatele Bojdeucii şi mi se pare mai autentică şi mai caracteristică epocii şi scriitorului. Mormântul din cimitir, cu bustul lui Ion Creangă, arată mai “enciclopedic”, mai aşa cum îl ştim din cărţi, înconjurat de verdeaţă nu prea ordonată. E emoţionant să fii acolo, simţi că nu i s-au recunoscut meritele şi nu i s-au acordat lauri în viaţă, deşi merita, tot modest până la culme a rămas şi după moarte…

Datorită acelei doamne, am reuşit să vizităm şi alte morminte care au făcut cunoscut cimitirul: primul mormânt din cimitir (al unui copilaş de 2 ani, care e mereu împodobit cu flori), mormintele lui Mihail Cogâlniceanu şi a lui George Topârceanu, am aflat şi sinistra legendă ce însoţeşte misterios mormântul Uriaşei.

Cu regret, nu am reuşit să aflăm nimic despre familia Hotnog, am vorbit cu nişte vecini, care nu i-au cunoscut, am lăsat şi un bilet în uşă… poate, mă contactează cineva…

Am uitat să vă spun, în drum spre casa domnilor Hotnog am trecut şi pe la “Bolta Rece” – unde făceau popas junimiştii, Eminescu şi Creangă, la un vin (sau la mai multe) după şedintele “Junimii”. Din păcate, când am întrebat dacă a rămas măcar o cărămidă de pe vremea lui Eminescu, mi s-a răspuns sincer “S-a făcut curat, doamnă”. Se presupune că junimiştii au fost în beci, dar beciul e în reparaţie acum, se planifică redeschiderea în decembrie. Totuşi, am înteles că au reconstituit unele meniuri ale poeţilor şi scriitorilor, dar şi atmosfera e foarte placută, cântă pe viu un taraf.

Mergând spre staţia de tramvai, ne-a apărut în cale Liceul de Arte “Octav Băncilă”, Universitatea de Arte “George Enescu” (că tot mă întrebam unde vin la concursuri sau îşi continua studiile foştii mei elevi), cât şi Filarmonica ”Moldova”.

În dimineaţa următoare, am mers spre Bojdeucă, ştiam că nu putem ajunge din Copou decât pe jos. Bojdeuca mi s-a părut schimbată, modernizată, totul în asfalt, cu lift pe trepte pentru persoanele cu dizabilităţi. Înţeleg că rostul renovării, asfaltării e de a conserva, dar, parcă, şi-a pierdut din farmec, din autenticitate. Mi-a părut rău că nu am văzut nici un manuscris al scriitorului. Doamnele-ghid sunt, însă, o prezenţă plăcută, cu “poveşti” pentru orice vârstă şi cu răspunsuri la orice întrebare.

Trebuie să spun o vorbă despre oamenii Iaşului, i-am aflat calzi, reţinuţi, modeşti, interesaţi de cultură (de ex. la teatru am văzut oameni de toate vârstele şi categoriile sociale), deschişi spre a ajuta (m-au îndrumat, condus sau şi-au deschis imediat telefoanle pentru a mă ajuta să găsesc drumul spre destinaţii sau pentru a da un telefon), cu simţul umorului dezvoltat.

Înainte de a lua trenul (trebuie să menţionez că experienţa de a călători cu trenul de la Chişinău la Iaşi şi înapoi, a fost extrem de plăcută, v-o recomand! Am auzit că, din deficit bugetar, s-ar putea anula cursa, mi-ar părea foarte rău, e o plăcere!), nu am putut să trecem pe lângă Copou şi să nu mai intrăm o dată, să ne “luăm rămas bun” de la Eminescu.

Iaşule, să ne mai aştepţi!

Se întâmplă uneori în viaţă că îi ceri Domnului un deget şi El iţi dă toată mâna… şi atunci te simţi binecuvântat. Aşa m-am simţit când am vizitat Sagrada Familia în Barcelona, când am reuşit nu doar să vizitez catedrala, dar şi să cobor în criptă, în faţa mormântului inegalabilului Gaudi, aşa m-am simţit şi pe tot parcursul călătoriei mele la Iaşi. Aşa că, daca aveţi nevoie de alinare sufletească, dacă sunteţi obosiţi, daca aveţi un dor de pace în suflet, de cultură…veniţi la Iaşi!

Cu drag de neam, de ţară, cu drag de voi,

Renata Pogoneţ

muzicolog