FESTIVALUL IULIA HASDEU – Ediția a VI-a, 2025

 

Festival creativ de expresie artistică și spiritualitate

Asociația Culturală UNESCO „Iulia Hasdeu”, în parteneriat cu Centrul Metropolitan de Cultură „Ioan I. Dalles” și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, a organiyat cea de-a VI-a ediție a Festivalului Iulia Hasdeu, un eveniment dedicat celebrării artei, culturii și spiritualității, şi s-a desfășurat Vineri, 14 noiembrie 2025, Orele 15:00 – 20:00

Sala DALLES, Bdul Nicolae Bălcescu, nr. 18, București

Sub motto-ul inspirat din cuvintele Iuliei Hasdeu – „Voi învinge prin mine însămi” – festivalul a reunit artiști, creatori, gânditori și iubitori de frumos într-un spațiu al expresiei libere și al dialogului cultural.

• Expoziții de artă vizuală

• Recitaluri muzicale și poezie

• Lansări de carte

• Fashion show 

• Momente de spiritualitate și reflecție

În paginile revistei noastre vom detalia participarea scriitorului-compozitor Marin Voican-Ghioroiu care a scris scenariul „Iulia și tatăl” pe care l-a interpretat cu scriitoarea Elena Armenescu, fiind recompensat cu DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ, iar scrierile concurenților la această prestigioasă manifestare vor fi editate ntr-o revistă omagială IULIA HAȘDEU, coordonată de doamna prof. univ. dr. CRINA BOCȘAN DECUSA

IULIA ŞI TATĂL

https://youtu.be/IUhIj48hgPc

Tabloul III din piesa de teatru 

„VIAȚĂ,... VIAȚĂ TE-AM IUBIT!”

Dramă în teri Acte și șase Tablouri

Autor: Marin Voican-Ghioroiu

Paris, Piața Concordiei, Fântânile

IULIA:

(în extaz)

Câtă măreție!...  Doamne, gândurile nu-mi dau pace și mă poartă-n zborul lor către tine, bun părinte și iubitul meu popor.  Toate-s  dulce alintare,... le aud glasul lor de heruvim care-mi pun întrebare: „Spune-ne de cin’ ți-e dor?”  Și tot zbor ntr-o visare... înspre plaiul drag și sfânt,  mă cobor în curtea casei noastre, și sunt primită de corul  pomilor verzi care flutură în vânt, cuvânt sfânt: „Bine ai venit pe-al tău pământ!”   De-ai ști tată, calc pe iarba-nrourată și, asemenea zeului Anteu, din vechime, prind puteri, sunt fericită... Visez cu ochii deschiși cum  mă apropii de tine, iar tu mă cuprinzi în brațe și mă săruți pe creștet. 

Fantastic!... o ciocârle se-nalță pe cerul  fără de nori, iar din pădurea fermecată aud  trilurile corului de privighetori...

O VOCE:

 Piața Concordiei. Fântânile monumentale își aruncă șuvoaiele în lumina dimineții, iar razele soarelui dansează pe valurile lor în mii de diamante. Iulia stă pe marginea unei bănci, cu privirea pierdută între cer și apă. Din depărtare, se aud roțile trăsurilor și pașii grăbiți ai parizienilor. În sufletul ei, glasul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu răsună din nou – grav, măreț, dar plin de duioșie părintească.

HAȘDEU:

(glas venind ca un murmur din istorie)

Iulia mea, fântânile acestea sunt pagini de istorie scrise în apă și lumină. Ele nu sunt doar podoabe, ci simboluri.

Aici, în Piața Concordiei – pe care odinioară o numeau *Piața Revoluției – pământul a fost adăpat cu sânge nobil și cu sânge de oameni simpli. Regele Louis al XVI-lea și Regin Maria Antoinette, alături de Charlotte Corday, Philippe de Orléans, Danton, Malesherbes, Maximilien Robespierre  și marele savant Lavoisier…       * Antoine Laurent de Lavoisie* toți au urcat pe eșafod sub același cer pe care îl privești acum.

Această piață a fost martoră la tragediile prin care a trecut Franța, dar și la renaștere. După ce furtuna a trecut, oamenii i-au schimbat numele, ca să fie semn de împăcare, semn de iertare: Plasa de la Concordia. Așa au vrut să aline memoria sângelui vărsat.

Iar fântânile pe care le vezi, aceste bijuterii ale artei, au fost proiectate de marele arhitect Jacques Ignace Hittorff. El a îndrăznit să ridice aici, pe locul plin de umbre, o simfonie de apă și piatră, ca un imn al vieții peste moarte (glasul îi devine patetic).  Când le privesc, îmi amintesc de propriile mele încercări, de conferințele mele ținute la Paris, de clipele când cuvântul nostru românesc răsuna între aceste ziduri străine. Îmi amintesc cum, aici, în orașul luminilor, am simțit pentru prima dată că spiritul nostru poate sta alături de cel francez.

Și acum, tu, fiica mea, ești aici… și porți cu tine visul meu și visul unui popor întreg.

IULIA:

(ochii îi strălucesc, glasul îi tremură ușor)

Tată,… glasul tău mă însoțește pretutindeni. Când privesc apa acestor fântâni, văd lacrimile, sângele și renașterea unui popor. 

Razele soarelui binefăcător, luminează și încălzesc, sunt așa de bânde ca îmbrățișarea ta... Mă simt așa de bine, că aș zbura în infinit, să mă contopesc cu veșnicia.

(se uită atentă, parcă îl are în față pe Hașdeu, își pleacă fruntea, zâmbește)

Iubitul meu tată, promit că voi fi vrednică de acest loc, de numele tău și de țara noastră.

HAȘDEU:

(voce blândă, ca o mângâiere)

Așa să fie, Iulia mea. Ia din aceste locuri puterea lor: din Sena, curgerea, din Sorbona, înțelepciunea și din Concordia,  iertarea. Mai presus de toate, ia cu tine iubirea mea și s-o păstrezi ca pe un odor sfânt, așa cum și eu te țin în colivia sufletului meu, pasăre măiastră! Iulia,... numai Iubirea te va apăra, te va întări, te va ține în picioare.

(Glasul se stinge încet, iar apa fântânilor țâșnește tot mai strălucitoare în soarele amiezii. Iulia își strânge palmele la piept și zâmbește, ca și cum ar primi o binecuvântare invizibilă)

IULIA HAŞDEU:

(gânditoare)

... Papa, ce fericită aş fi să fii lângă mine şi să-mi spui taina acestui loc binecuvântat, unde se întâlnesc genialitatea omului cu iubirea de frumos, măreţia cu gândurile celor care admiră asemenea frumuseţi. Aseară, de fapt era foarte târziu şi a trebuit să mă odihnesc, am rămas datoare să-ţi scriu că te iubesc.

Ah, de-aş putea să cuprind în misiva mea  tot ce văd şi simt,... viața și natura sunt un vals unduitor, totu-i vesel, mă-ncântă, iar de tine mi-este dor! Sfinte bun, cerescul Tată, pentru setea de a cunoaște ce e nou pe-acest pământ, mi-ar trebui... noapte să nu se sfârșească, ori să fie numai zi, să-ţi pot scrie.

Hașdeu:

 (voce blândă,o alintare pentru inima Iuliei)

 Lumina dimineţii se revarsă peste grădinile Luvrului. Iulia rămâne nemișcată, privind spre cupolele aurii și spre aleile pline de flori. O adiere blândă face să foșnească frunzele). 

Ah, Parisul... oraşul luminilor! De câte ori i-am străbătut străzile cu sufletul plin de mirare! Aici, în fiecare piatră, bate o inimă de gânditor, iar aerul e îmbibat cu scântei de geniu. Luvrul, Iulia mea, nu e doar un palat al artelor, e o catedrală a sufletului omenesc. Acolo, sub privirile marilor maeştri, simţi cum timpul îngenunchează în faţa frumosului. Când am păşit întâia oară în galeriile Luvrului, am auzit ecoul veacurilor, un glas ce spunea: „Frumuseţea e veşnicie.”

Iar Sorbona... ah, Sorbona! Câtă demnitate poartă zidurile ei, câtă înţelepciune se adună acolo! Cărţile, vorbele dascălilor, febra ideilor, toate par flăcări sfinte în *altarul cunoaşterii. Şi tu, copila mea, eşti parte din această lumină! Tu porţi în tine scânteia ce uneşte mintea românească cu spiritul Europei. (făcând o pauză, cu emoţie în glas) Sunt mândru, Iulia... mândru cum n-a fost vreodată un tată. Când te privesc, simt că tot neamul românesc îşi regăseşte speranţa în tine. Eşti floarea rară crescută din rădăcinile unui popor blând, dar neînfrânt. Numai inima mea de părinte tremură: fiindcă boala te pândeşte, copila mea, şi eu aş da anii mei, viaţa mea, ca tu să te poţi bucura de tinerețe și să fii mulțumită de viață.. Nu-ţi frânge sănătatea în nopţi fără somn, nu te lăsa copleşită de dorul de a şti totul!

Cercetează, dar nu te mistui! Fii precum falacăra Olimpului care nu ştie ce-i sfârşitul... Fii a ştiinţei fiică, dar şi a vieţii! Lasă ca sufletul tău să fie limpede ca un izvor de munte, în care se oglindeşte adevărata înţelepciune. (glasul devine blând, aproape o şoaptă) Ţie ţi-a fost dat să uneşti cerul cu pământul prin gând şi cuvânt... Dar aminteşte-ţi, Iulia, că înainte de toate eşti fiică, eşti om, eşti iubire, eşti sufletul meu.

IULIA:

(cu ochii umezi, privindu-şi mâinile tremurânde) Tată drag,... glasul tău e ca un balsam ce-mi alintă  sufletul. Da, voi avea grijă de mine, aşa cum mi-ai spus. Mă voi bucura de soare, de flori, de cer... şi de cuvinte, dar fără să mă pierd în ele. Voi învăţa pentru tine, pentru mama, pentru ţară... pentru ca atunci când românii vor rosti numele meu, să se gândească la tine, la Haşdeu, la neamul nostru!

HAŞDEU:

(glasul se topeşte în lumina cerului)

Aşa să fie, Iulia mea... Să fii lumină, dar să nu te arzi... Să fii geniu, dar rămâi copilul meu aorat!...

Glasul se stinge încet, iar apa fântânilor țâșnește tot mai strălucitoare în soarele amiezii. Iulia își strânge palmele la piept și zâmbește, ca și cum ar primi o binecuvântare invizibilă

Cortina.