Capşa – muzeul figurilor de ceară.

Un spectacol colorat şi vesel, cu vedete de primă mărime şi spectatori de soi, desfăşurat pe o scenă improvizată, aceasta era Capşa în perioada interbelică. Să rememorăm lista protagoniştilor: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Emil Isac, Zaharia Stancu, Mihail Sorbul, Al. Cazaban, Caton Theodorian, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Radu Boureanu, George Mihail Zamfirescu, Octav Şuluţiu, Camil Baltazar, Adrian Maniu, I. Peltz, Corneliu Moldoveanu, Camil Petrescu, Dan Barbilian (Ion Barbu), Mateiu Caragiale, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Ionel Teodoreanu, Iancu Brezeanu ş.a.m.d.

Iată-l, intrând în cafenea, pe Ion Minulescu, înfăşurat în şaluri colorate, cu o pălărie astronomică şi o lavalieră în ton cu costumaţia, cu uriaşa ţigara de foi în colţul gurii, asemenea poeţilor simbolişti de la început de veac.

Purtând haine tărcate, asortate cu fulare înnodate dezordonat, ieşind din palton ca o barbă, poetul acoperă scena. Deodată, privirile se îndreaptă spre colţul de unde se iscă spectacolul: personajul se simte în centrul atenţiei şi se comportă ca o veritabilă vedetă. Încet, se aşează la masa lui preferată, mai umblă şi pe la nasturii de la vestă şi dă semnalul începerii reprezentaţiei.

Poetul se pregăteşte să citească celor de faţă o nouă poezie. Ochelarii cu ramă subţire, rezemaţi pe nasul cât un cartof, par o straşină peste faţa bonomă, garnisită cu o mustaţa roşiatică, tunsă cu măsură. În buzunarul de sus al hainei atârnă leneş o batistă de linpu, având iniţialele numelui său, brodate în negru. Când rolul e pe sfârşite, vedeta Capşei se îndreaptă spre plecare, îşi ia bastonul ţi mănuşile, apoi salută spectatorii, ieşind din scenă. Astăzi, reprezentaţia s-a sfârşit, dar mâine va reîncepe o alta.

În apropiere este Ionel Teodoreanu: înfăţişare plăcută, simpatică, o frumuseţe fizică dublată însă de un talent fără egal. Nici nu ştii ce să apreciezi mai mult la acesta: scrisul sau cuvântul! Har de vorbitor (avocat celebru), debit precipitat, dar clar, trădând un om dinamic, abundenţă de imagini în cascadă şi horbote de cuvinte.......

Un nume, astăzi aproape uitat, este acela al unui mare capşist: prozatorul Alexandru Cazaban. Trăsăturile fine, memorabile (coama de păr alb, câteodată ondulat, alteori vâlvoi, cu ochii mici, plini de şiretenie, cu un zâmbet ironic, cu mişcări sprintene, neobosite) îl transformă într-un personaj insolit: un “stâlp de cafenea”, nelipsit din decor, istorisind poveşti cinegetice, cu iz fantastic.

Iată-l pe Al. T. Stamatiad, cu mustăţi răsucite cu şarm, până în borurile pălăriei, purtând bastonul pe umăr, în poziţie de “la umăr arm' ”, vecin de masă cu Petru Comarnescu - înalt, cu spatele cât o uşă, vorbind atât de iute, de parcă ar fi răpăitul unei mitraliere. Alături, Caton Teodorian, cu ţinuta gravă de senator roman, dar cu un semnificativ monoclu, vorbind “din guşă”, afectat.

Dar figurile celebre ale Capşei sunt adesea şi pe trotuarul din faţa cafenelei. Da, mai ales pe trotuar, unde se derula o dramă: personajul era un poet damnat : Arthur Enăşescu (1888 – 1942. În tinereţe era adulat de femei, fiind frumos, înalt şi inteligent: îşi luase chiar doctoratul în filosofie. Etala cu ostentaţie haine de lux, de la Paris. Monoclul purtat cu prestanţă şi eleganţă i-a adus porecla “Prinţul”. Mai spre apusul vieţii, pierzându-şi minţile, va fi numit “poetul-cerşetor”. Aşezat lângă fereastra Capşei, primea cu demnitate câte un ban, pe care i-l strecura cu discreţie vreunul dintre cunoscuţii săi din tinereţe. Enăşescu publicase un singur volum de poezii, “Pe gânduri...” (1922). Soarta făcu să fie cunoscut numai ca autor al unor versuri de romanţă:

“Balada crucii de mesteacăn”, pusă pe note de Ionel Fernic sau “Riţa”: “Femeie cu ochii sprinţari/ Cu sâni ca de piatră / Condusă-n alaiul a zece cobzari / Regină de şatră...”
O altă figură din galeria figurilor de ceară de la Capşa era Stan Palanca. Înalt la trup şi rumen la faţă, îmbrăcat în salopetă albastră, Stan Palanca, botezat “regele şpriţului”, intra vijelios în saloanele cafenelei şi, asemeni unui dirijor, cerea imperios celor prezenţi să păstreze o clipă de linişte. Cu glas de actor, îşi începea tirada: “Onorat public de la Capşa şi iubiţi colegi poeţi, îmi dau seama că în faţa dumneavoastră sunt un burete uscat, apărut din mahalaua Bucureştiului, ca să vă tulbure digestia....... Tirada se încheia apoteotic: “Atât am avut de spus. Până la plăcerea viitoare, “Regele Şpriţului”, Stan Palanca, vă salută. ! “

Iată-l, în sfârşit, pe Ion Barbu, aşezat la masa de lângă fereastra ce da în Calea Victoriei. Şerban Cioculescu, coroziv ca întotdeauna, îi descrie înfăţişarea cu acuitate de caricaturist: “cap rotund, lucios ca o bilă, pleşuv, cu părul lateral răvăşit, cu o pereche enormă de mustăţi, din care se prelingea cafeaua sorbită cu lăcomie.”

Acestuia, prietenii de la Capşa i-au dedicat o baladă, având titlul:

Sâc, sâc din Isarlâc

Barbu ici, Barbu colea,
Barbu la Giurgiu pleca
Şi la Capşa se oprea.
Colinda şi se-nvârtea,
Se-nvârtea-ntr-un “Joc Secund”,
Octogon pătrat ,rotund
Şi striga: sâc,sâc şi sâc
Asta-i jos din Isarlâk,
Joc Secund pe trei picioare
Pentru fanţi şi domnişoare,
Pentru domnişoare Hus....”

La o altă masă îl vedem pe Cincinat Pavelescu, poet macedonskian, în viaţa de toate zilele magistrat, dar apreciat la Capşa ca un geniu al epigramei. Scăpărând de inteligenţă, strălucind de eleganţă, Cincinat era o figură interesantă în decorul cafeneli: lavalieră neagră, jiletcă de catifea, ghete de lac cu piele de antilopă şi, evident, pantaloni dungaţi.

Provocat să-şi recite poeziile, Cincinat dovedea un patos actoricesc fără egal (cine nu a citit celebrele sale poezii Necunoscutei, Serenada, Pentru ochii tăi cei dulci, Îţi mai aduci aminte, doamnă... Frumoasa mea cu ochii verzi..., O insulă aş vrea să fiu...). Mereu ras şi întotdeauna pudrat, actorul poet sublinia cu gesturi elegante, răsfirându-şi degetele cu inele, un vers anume, o idee. Întotdeauna deborda de vervă şi lirism. “Trubadur cu cap de faun, jiletcă de catifea şi mâini episcopale” (V. Eftimiu), Cincinat Pavelescu avea un glas dumnezeiesc, ochi fermecători, ce inspirau emoţie.

La Capşa, dialogul era numitorul comun al conversaţiei, cu o singură condiţie: să mustească de genialitate. Un exemplu este acest duel spiritual de catrene, protagonişti fiind Arthur Enăşescu şi Cincinat Pavelescu, în vremea tinereţii lor:

Arthur Enăşescu, lui Cincinat
O muză, pe cât am aflat,
L-a tras de păr pe Cincinat,
A fost fatal, deci într-un fel,
Ca să rămîie bardul chel.”

Sau

E spiritul lui Cincinat,
Ca şi-o “prinţesă-ndepărtată”;-
Cu toţi se-namorau de ea,
Dar n-au văzut-o niciodată.
Ciudată soartă, Cincinat,
Ţi-a hărăzit natura ţie,
Să fii la Curte magistrat
Şi-un inculpat în poezie.”

Evident, Cincinat îi răspunde printr-un catren:

D-lui Enăşescu
Caragiale – Cimitir

Către

Enăşescu – Botoşani

Mă Enăşescule, tu m-ai rămas,
Şi te felicit mort, că nu sunt viu:
Eu m-am trudit o viaţă ca să scriu;
Tu te-ai făcut celebru într-un ceas.
Nume de scriitori şi artişti, figuri de legendă ale spiritualităţii române, obişnuiţii Capşei din alte vremi, sunt acum doar amintiri. Sau, poate, schiţe de portret pentru un închipuit muzeu al figurilor de ceară.

Dan Toma Dulciu