Eminescu- caz medical sau ...... ?


Un număr din ce în ce mai mare de lucrări de istorie literară acreditează în ultima vreme ideea că împotriva lui Eminescu s-a urzit, încă din timpul vieţii, o adevărată cabală. Un argument credibil, printre altele, este acela că starea lui de sănătate a fost periclitată intenţionat prin „mal praxis”. Totodată, spun la unison aceşti autori, cauzele reale ale declinului fizic şi psihic al lui Eminescu au fost cu grijă ascunse. [1]
Pe de altă parte, însă, câţiva dintre biografii poetului au vehiculat cu ostentaţie ipoteza că moartea acestuia este rezultatul unei boli blestemate, moştenite de la mamă [2].
Se ştie că, la 6 noiembrie 1886, doi medici ieşeni, Iuliano şi Bogdan, în încercarea de a justifica internarea forţată a lui Eminescu în ospiciul Mânăstirii Neamţ, au mistificat adevărul, susţinând că Eminescu suferea de demenţă acută, pe fondul unui lues congenital, asociat cu exces de alcool şi cafea, favorizată de o stare de surmenaj psihic pronunţat, având ca rezultat paralizia generală
În 1887, un diagnostic similar (alienaţie mintală, produsă probabil de gnome luetice) a fost avansat de către medicul Francisc Iszac, din Botoşani, unul dintre numele de tristă amintire în biografia poetului, după cum vom vedea în continuare.
În mod straniu, dr. Al. Şuţu, din Bucureşti, a acceptat diagnosticul medicului botoşănean, ba chiar a imitat metoda de tratament a acestuia, administrându-i lui Eminescu injecţii letale cu mercur. Printre susţinătorii infamului diagnostic s-au numărat, din nefericire, nume notorii ale medicinii:
G. Marinescu, C. Bacaloglu, Panait Zosin iar, mai recent, Petre Brânzei şi E. Câmpeanu. [3]
La o analiză medicală mai atentă, s-ar fi putut pune în discuţie măcar unele semne de întrebare privind maladia reală de care suferea Luceafărul poeziei româneşti, ceea ce nu s-a întâmplat. Din păcate, unii dintre biografii de prim rang ai lui Eminescu, cum ar fi George Călinescu, au îmbrăţişat fără rezerve această teorie. Călinescu a ignorat opinia exprimată în anul 1934 de medicul Petra Gheorghe, care  concluziona că Eminescu nu a fost luetic şi, cu atât mai puţin, alcoolic, dar legenda maladiei lumeşti de care suferea acesta se înrădăcinase adânc în conştiinţa românilor, încât cu greu mai putea fi combătută.
Şi totuşi,  Eminescu  dădea semne de suferinţă...
Primele semnalări ale stării de sănătate a Poetului se regăsesc în însemnările sale epistolare. La începutul lunii iunie 1881,[4] acuzând simptome cardiace şi reumatism, Eminescu se arăta hotărât să vadă ţărmul românesc al mării şi, totodată, să facă băi de mare, „care promit a-mi face mult bine”.[5] Va sta la „Hotel d¢Angleterre”, în vecinătatea falezei. Gândea să o cheme şi pe Veronica Micle: „ La anul să ştii că venim amândoi aici, băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimii”. Chiar credea că acestea au menirea de a întineri.
Alte îngrijorătoare semne de întrebare privind starea sa de sănătate apar în mai pregnante în1883. În primele zile ale acelei veri toride, la 7 iunie, Eminescu se afla la Bucureşti, acuzând acute dureri de cap. Ele puteau fi cauza unui regim de muncă istovitor, mai mult decât şi-l poate închipui cineva. Totuşi, ulceraţiile de pe picioare, care se deschideau dureros, nu puteau trece neobservate. Să nu ne grăbim însă cu concluziile: acestea puteau fi efectul unei banale dermatite, al unei eczeme nespecifice, cronicizate, netratate şi  nebăgate în seamă de către pacient, ce nu avea nici timp, nici condiţii de viaţă normale. Capşa: 28 iunie 1883 - începutul calvarului
Un episod relatat după câteva decenii de către un jurnalist, încearcă să explice momentul 28 iunie 1883, la Capşa. În acea zi fatidică, care debutase aparent normal, psihicul recalcitrant al poetului se revarsă într-un şuvoi de vorbe fără şir, rostite în sala Cofetăriei „Capşa”, spune povestitorul. Oare nu avea destule motive Eminescu să fie nervos ? Sau, de ce nu am  presupune totuşi că, în ziua amintită, un anonim, dintre cei prezenţi în apropierea lui Eminescu,  a lansat o subtilă provocare, căreia Eminescu nu-i putea intui, pe moment, urmările. Motive de revoltă avea nenumărate, aşa că nu vom insista asupra lor. Credem că Eminescu chiar dorea să facă zarvă, fiindcă localul era frecventat de politicieni dar şi de diplomaţi străini: printre ei şi un cunoscut emisar diplomatic american, Dr. Eugen Schuyler. Iar aceştia puteau fi martori la tirada pregătită de Eminescu.  Probabil că planul său de a alerta pe diplomaţii străini din Bucureşti nu s-a soldat cu efectul scontat, probabil mulţi fiind deja plecaţi din Capitală. Şi ce putea să facă Eminescu în această situaţie ? Era cald, era caniculă. Voia să se răcorească sau, mai bine zis, voia să fie singur. Şi unde putea găsi un remediu nimerit decât la Baia „Mitraşewski” din Str. Poliţiei nr. 4 ? Timp de multe ore se izolă într-o cabină, cântând şi vai, ce risipă, lăsând apa să se scurgă pe culoar.
Între timp, cu repeziciune uimitoare, Maiorescu închiria pentru Eminescu o rezervă în „Casa de sănătate” a dr. Al.Şuţu - Sanatoriul „Caritas”- din Str. Plantelor.
Aici, tratamentul urmat este năucitor: „cloral [6], morfină, fără îndoială vezicătoare, şi băi ale membrelor inferioare”[7]. Evident, aceste medicamente i-au cauzat mult rău Poetului, dar inamicii săi puteau fi liniştiţi; incomodul Eminescu era dislocat din presă, sub un motiv plauzibil - Poetul era nebun !
Trimis la tratament sau…. în surghiun ?
Era prea evidentă, chiar cusută cu aţă albă, înlăturarea lui Eminescu din câmpul luptei politice, pentru a nu trezi bănuieli. Familia protestase, chiar sora lui Titu Maiorescu avea serioase îndoieli asupra maladiei şi tratamentului la care era supus Poetul.
La 1 noiembrie 1883, Eminescu pleacă la Viena, însoţit de Chibici-Râvneanul, fiind internat în clinica medicilor neurologi Leidesdorf şi H. Obersteiner, la Sanatoriul Ober-Döbling, unde şi Lenau fusese pacient. Va sta aici aproape patru luni, până la 26 februarie 1884. Opinia lui Eminescu despre tratament este explicită: „tratamentul pare a consta în mâncare puţină şi proastă şi reclusiune; încolo n-am observat nimic în maniera de-a mă trata”[8]. Foamea şi demoralizarea, iată cele două rele de care suferea Poetul: „ Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la saţiu.”[9] Neştiind nimic asupra viitorului ce-i fusese sortit, Eminescu speră că nu va fi condamnat a petrece acolo „ani întregi, fără necesitate”. (s.n.)
Avea desigur dreptate să se îndoiască de motivele recluziunii sale în acest sanatoriu. In plus, starea sa generală devenise normală, încât Profesorul Obersteiner, optimist, îi scria lui Maiorescu următoarele: „E un caz unic – că ameliorarea s-a făcut aşa de repede.”
Crezându-se cunoscător în ale psihiatriei, Titu Maiorescu explică într-o scrisoare cauzele bolii pentru care, chipurile, se găsea bietul om în spital:
„ Vezi, domnule Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început a suferi de o meningită sau inflamare a învălitoarei creerilor, mai întâi acută, apoi chronică, din care cauză (precum se întâmplă totdeauna în asemenea cazuri, ca adese şi la Typhus) ai avut un deliriu continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamaţiunii.” Departe, mereu tot  mai departe.....
Titu Maiorescu are însă alte planuri. Un Eminescu sănătos devenea un pericol public ! Astfel că, dr. Obersteiner, îi recomandă lui Eminescu un voiaj în Italia, cu acelaşi tovarăş de călătorie, Chibici. Excursia trebuia să dureze vreo 6 săptămâni, spre sudul Alpilor, eventual la Veneţia, Padova sau Florenţa. Era preconizată, în final o cură balneară, la Hall, lângă Insbruck, apoi întoarcerea în ţară, odihnă (odihnă ?) de câteva luni la moşia lui Theodor Rosetti de la Soleşti.[10]
Era clar că neprietenii lui Eminescu nu-i putea ierta însănătoşirea şi doreau ca acesta să stea cât mai departe de ţară. Intuind parcă perfida stratagemă, sub motiv că nu se simte bine, poetul revine subit în ţară, la 27 martie 1884.
Starea sa generală începuse a se îndrepta, dar sub imperiul regimului îndurat în stabilimentul de sănătate al dr. Al. Şuţu, sau la Ober Döbling, Eminescu evită   recomandarea medicilor de bună credinţă de a face hidroterapie, la băile Repedea, din apropierea Iaşului.[11]
Ca o fatalitate, Eminescu mai are încă o dată neşansa de a se întâlni cu zidurile neospitaliere ale spitalului: în noiembrie 1884 îşi fracturează gamba piciorului drept, căzând de pe o scară. El stă internat la spitalul Eforiei „Sf Spiridon”, până la 1 ianuarie 1885. Iarăşi, vitalitatea lui Eminescu îşi spune cuvântul şi acesta iese vindecat. Un bolnav luetic nu avea nici o şansă, repet - nici o şansă, să se vindece aşa de repede ! Cu toate acestea, în timpul verii, rănile de pe picioare recidivează, apărând un nou pretext pentru „expulzarea” Poetului, tot pe motive medicale.
În prima parte a lunii august 1885, un tren ducea spre Odesa pe Mihai Eminescu. Acolo, doctorul F. Iahimowicz, proprietarul băilor de la Andrejewski –Liman, dispunea de un complex format din vile, în total 9 clădiri, cu 50 de camere şi un pavilion balnear, dotate cu instalaţii moderne pentru acele vremi ( 7 cabine cu băi sărate şi 6 cabine cu nămol). Se spera ca tratamentul doctorului polonez să-i închidă dizgraţioasele „ulcere de pe picioare, neplăcute, dureroase şi urâte”. [12] Însuşi Eminescu scria prietenilor săi din Iaşi despre „ biata mea piele bortilită de bube şi boli” [13], dar ceea ce-l durea cel mai tare era lipsa banilor trebuincioşi. Altfel, cu primul tren, recalcitrantul Eminescu ar fi plecat spre patrie. Iar banii, desigur, vor întârzia să îi sosească la timp.
Din nou în straie de „ deţinut politic”
Aceleaşi incorect tratate “buboaie” îl torturează groaznic pe bietul Eminescu încât, în 1886, ajuns la capătul puterilor, acceptă, cu avizul doctorului Pastia, să urmeze „băi de putină” la Repedea, lângă Iaşi, plătite de Vasile Burlă.
Şi după acest episod, istoria se repetă: aflat sub strictă observaţie, Poetul, considerat un veritabil pericol public, ajunge din nou în stare de reclusiune, din considerente aşa-zis medicale.
Deşi conştient de adevăratele motive ale surghiunului său, Eminescu îndură la Mânăstirea Nemţului, (9 noiembrie 1886 - 10 aprilie 1887) un adevărat martiriu: găleţi cu apă rece din fântână, aruncate pe chipul şi pe spinarea bolnavului, urmate de bătăi cu funia. Medicul său curant, un anume dr. Ursulescu, pune un diagnostic…. delirant: Eminescu suferă desigur de „delirium tremens”.[14] Dintr-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 unui prieten, Gheorghe Panu, Poetul cere acestuia insistent, la limita disperării: „ Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare (afară de suferinţa mea de picioare) nu am absolut nimic.” (s.n.)
Conştient de conspiraţia căreia îi căzuse pradă, el scrie unui fost coleg de la Cernăuţi, Gheorghe Bojeicu, plângându-i-se că a fost internat cu forţa la M-rea Neamţ, „ca alienat, deşi nu fusese”.
Un indezirabil devenit cobai
Scăpat din iadul concentraţionar de la Mânăstirea Neamţ, revenit la Botoşani, în preajma Harietei, Eminescu petrece aici câteva luni. Un medic dement, pornind de la premiza că acesta este un suferind luetic, şi hotărât să experimenteze o nouă metodă de tratament, l-a transformat pe Eminescu în cobai. În baza prescripţiilor dr. Isac, bolnavul fu adăpat cu iod, scăldat în băi de romaniţă, şi frecat cu mercur [15] vreme de o lună de zile. Dornic de rezultate rapide, ori, nu ar fi exclus să admitem că, poate, Eminescu trebuia eliminat cât mai repede, dementul medic ridică doza la 7 grame de mercur pe fricţiune. Precaut, dr. Isac, recomandă, totodată, o cură de nămol la Lacul Sărat.
Soluţia: exilul..... din motive medicale !
Într-o ultimă licărire de conştiinţă profesională, voind a-l scăpa din mâinile criminale ale dr.Iszac, un grup de medici din Botoşani (Ştefanovici, Hynek şi Hajnal) recomandă, la 26 mai 1887, trimiterea lui Eminescu la Băile de la Hall, de lângă Insbruck.
„Pentru că sângele cel rău erupea pretutindeni pe trup”[16], poetul se supuse, din nou, unui consult, la 13 iulie 1887, fiind examinat de somităţi medicale ieşene ale timpului: dr. Otremba, Botez, Filipescu, Nagel, Riegler, care-i recomandară băi în Tătăraş sau la Hall. „A doua zi, el pleca la Hall… Urma să fie examinat la Viena de către specialistul Neuman, Nathanagel şi Meinert, iar după avizul acestora să se îndrepte spre Hall, staţiune austriacă de băi, bogată în săruri de brom şi iod, în provincia Steyr.
La Gara de Nord a Vienei, Eminescu a fost întâmpinat de doctorii Ciurea şi Boghean. Din păcate, nu s-a obţinut după acest tratament  nici un rezultat, nici o ameliorare.” [17] Eminescu revine în ţară într-o stare gravă .
Spre sfârşitul anului, doi prieteni care îl vizitară pe poet, veghindu-l câteva zile, consemnează aceste cutremurătoare constatări: „Aseară m-am întors de la Botoşani, unde mă dusesem cu Pompiliu ca să-l vedem pe bietul Eminescu, despre care se svonise că ar fi murit. L-am găsit într-o stare de plâns; de opt zile nu mâncase şi nu vorbise un cuvânt, în urma unui nou acces al bolii vechi şi care a început de astă dată cu ameţeli. Revenirea bolii e cu atât mai stranie cu cât fusese cu totul bine, dovadă poeziile pe care le alăturez aici, scrise în Botoşani şi nici nu ştii cum să-ţi tălmăceşti lucrul, afară dacă nu atribui starea lui de-acum suirei sângelui la cap, în urma încercării dobitoceşti, după mine, de a-i închide cu topuzul[18] rănile de la picioare. Ceea ce este cu adevărat e că în urma redeschiderii rănilor, Eminescu s-a făcut ceva mai bine. Doctorii, cu toate acestea, susţin că nu este nici o legătură între închiderea rănilor şi revenirea bolii, şi se pare că aşa ar fi, deoarece a revenit de la Neamţ cu rănile închise şi cu toate acestea bine; e drept însă că după trei zile rănile i s-au deschis iarăşi şi se poate foarte uşor că o medicamentare contrară cursului natural (s.n.) al boalei să fi produs acele perturbaţiuni în organism.
Rănile de la picioare sunt după mine un fel de fontenele naturale care trebuie întreţinute, cel puţin mai multă vreme, nu închise în mod brusc şi violent. Dar văd că calc drepturile Facultăţii de Medicină şi mă abţin…. E nevoie să-l trimitem la băi şi mijloace nu-s.”
„Mal praxis sau …crimă cu premeditare”
Dacă simptomele descrise mai sus ar fi fost corect tratate, poate că soarta Poetului ar fi fost cu totul alta. Eminescu a fost fie victima ignoranţei, fie a unei criminale decizii de a-l nenoroci, încetul cu încetul, prin otrăvire.
Iată ce spune dr. Ovidiu Vuia: „ Am certitudinea că dacă Eminescu ar fi fost dat sub tutela unor oameni cuminţi….. întru-n cadru ca cel de la M-rea Neamţului, legat de veşniciile neamului său, departe de oraşele iritante pentru creierul lui sensibil, marele nostru poet s-ar fi însănătoşit complet.” [19]
Abia în aprilie 1888, Veronica se deplasă în două rânduri la Botoşani, cu gând să-l aducă pe Eminescu la Bucureşti, pentru tratament, ceea ce şi făcu. La 7 decembrie 1888, cerea oficialităţilor din Botoşani eliberarea unui paşaport „ pe 11 luni pentru voiaj în străinătate”, destinat a-i fi de folos Poetului, în caz că îl va conduce pe acesta la tratament peste hotare.
Era prea târziu, căci, la 3 februarie 1889, Eminescu recidiva, fiind claustrat la Spitalul Mărcuţa, iar de aici fu transferat la Sanatoriul „Caritatea”.
În sfârşit, ultimul popas al tragicului poet naţional a fost din nou la Sanatoriul dr. Alex. Şuţu, din Str. Plantelor nr.1, unde Eminescu a fost internat în două rânduri. Revenit pe mâinile aceluiaşi dr. Al. Şuţu, ca într-n film de groază, acesta amplifică criminala metodă de tratament experimentată de dr. Iszac: de data aceasta dozele de mercur sunt direct injectate în corpul bietului suferind. Da, Eminescu a fost otrăvit cu mercur, de unde şi „pseudo-paralizia membrelor”. Avea dreptate I.N. Roman să exclame: „Am avut totdeauna şi am şi am şi astăzi convingerea că poetul care s-a luptat cu mizeria şi cu foamea a murit cu zile. Eminescu avea nevoie de un tratament serios şi de lungă durată, care cerea oarecare sacrificii, pe care nu s-a găsit nimeni să le facă.” [20]


Era posibil un tratament medical în ţară ?
Precum am arătat, Eminescu a urmat tratamente felurite, unele sub formă de proceduri hidroterapeutice, în străinătate: Odessa, Hall, Ober – Döbling, dar şi în ţară: Constanţa, Bucureşti, Repedea, Mânăstirea Neamţ.
După astfel de rudimentare tratamente doftoriceşti, ulceraţiile apărute pe trup păreau a se vindeca, ceea ce însemna că, deşi maladia nu era eliminată definitiv, aceste terapii aveau, totuşi, un rezultat benefic vizibil.
Chestiunea care a preocupat ulterior lumea ştiinţifică românească a fost aceea dacă Eminescu ar fi avut şanse de vindecare în ipoteza unui tratament corect aplicat, chiar în condiţiile în care ştiinţa medicală era la începuturi.
Presupunând că diagnosticul maladiei a fost corect stabilit, că schema de tratament a fost cea optimă, deşi realitatea era pe departe alta, ne permitem să ne întrebăm: nu era mai bine ca Eminescu să fi fost tratat în ţară ? Şi unde anume ?
Teoretic, poetul trebuia să fie internat într-un stabiliment de sănătate care să îndeplinească, cumulativ, două condiţii: un mediu natural fortifiant pentru psihicul acestuia, atât de astenizat în cei 6 ani de muncă gazetărească distrugătoare, concomitent cu efectuarea unor cure de băi, care să-i amelioreze, ori chiar să-i vindece ulceraţiile apărute pe trup.
Erau atât de evidente simptomele ce indicau starea de astenie psihică şi fizică a Poetului, precum şi constatarea că plimbările şi scurtele evadări în mijlocul naturii, pe care şi le permitea din când în când acesta, erau atât de fortifiante, încât nu trebuia să fii o somitate medicală pentru a indica repaus şi odihnă, ca remediu eficace.
Începând cu anul 1881 Eminescu resimte acut nevoia unor tratamente hidrotermale: cura heliomarină la Constanţa -1881, un tratament sui generis la Baia Mitrashewski –1883, sejur în staţiunea Odesa- 1885, încercarea de a face o cură de băi la Repedea, lângă Iaşi, trimiterea la băile din Hall. Se observă că aceste tratamente de ordin hidrotermal au făcut parte din terapia utilizată în acea perioadă de către medicii curanţi ai lui Eminescu. Chestiunea care ne preocupă acum este însă următoarea: de ce au fost ocolite staţiunile termale din România ?
Se ştie că tradiţia folosirii resurselor naturale (izvoare termale sau ape minerale) în zona Moldovei are o istorie îndelungată. Documentele vremii atestă câteva staţiuni balneoclimaterice de renume: Slănic Moldova (1800), Vatra Dornei (compoziţia apelor minerale din această staţiune a fost analizată încă din 1806), Solca (1800), Strunga (1830), Târgu Ocna (1800), Poiana Sărată sau Vizantea si, mai ales, Bălţăţeşti (1839), ale cărei ape naturale sunt recomandate în afecţiuni cum ar fi: bolile ginecologice, respiratorii, digestive sau locomotorii.
După 1877, obiceiul de a petrece verile călduroase pe la mânăstiri începuse a lua avânt. Un jurnal de vacanţă întocmit de Iancu Cerkez [21] înfăţişează deliciile unui concediu prin staţiunile balneare moldoveneşti, în anul 1886, în vremea când lui Mihai Eminescu i se aplicau tot felul de tratamente rudimentare şi aberante, chiar criminale. După ce vizitează Agapia, Iancu Cerkez ajunge la băile de la Bălţăţeşti, staţiune aflată la 20 de minute de mers cu trăsura. „Vizităm parcul compus dintr-o bordură subţire şi câţiva brăzişori dinaintea unui chalet. Prinţul Ştirbei, proprietarul moşiei, are în adevăr un parc bătrân, dar din nenorocire nu este al stabilimentului. Apele însă, se vede că sunt folositoare, deoarece, la sunetul clopotului de prânz, numeroasele mese se ocupa ca prin minune şi toţi, cu lingura în mână, cu şervetul la gât, ataca borşul…..”.
În continuare, Iancu Cerkez vizitează şi Repedea: „ Ca să mergem sus în deal la Repedea, luăm o şosea unde praful este poate de o palmă şi înaintăm printre vii înconjuraţi de un nor, ca zeii. Întâlnim o vilă prea frumoasă şi cu o vedere admirabilă, poartă numele de Villa Grier. Sus la Repedea e un stabiliment de hydroterapie. Priveliştea este însă de toartă frumuseţea: se vede Iaşul adunat pe colina lui, Miroslava adunată mai spre stânga, ondulaţiile spre Prut şi, în fund de tot, un punct alb, lucind în zare, care, ni se spune că e Stânca, moşia familiei Rosnovanu.”
Un set de documente originale, privind Băile de la Bălţăţeşti [22] aduce în faţa ochilor un fapt incredibil: Eminescu ar fi putut beneficia la Bălţăţeşti de un tratament eficace, în loc să fie internat la Spitalul Mânăstirii Neamţ, unde a fost supus unui tratament bestial, dinadins parcă ucigător.
Băile de la Bălţăţeşti puteau constitui o şansă pentru ameliorarea stării de sănătate a lui Eminescu. De altfel, în apropiere sunt multe locuri, evocatoare, care au jucat un rol important în biografia lui Eminescu şi a Veronicăi Micle.
La Târgu Neamţ se afla casa de zestre a Veronicăi Micle, dăruită de aceasta Mânăstirii Văratic, la 1886, ca să fie metoc măicuţelor bolnave, în preajma spitalului, sau loc de găzduire surorilor ce se aflau cu treburi în oraş.
Veronica Micle obişnuia să se odihnească în timpul verii laVăratec, să se plimbe în pădurea de mesteceni, imortalizată de poet în “Călin Nebunul” sau “Călin, file de poveste”. Aici, în verile lui 1874 şi 1875 Eminescu închiriase de la maica Asinefta Ermoghin o cămăruţă, de unde privea „ codrul de aramă” sau „pădurea de argint”. La Văratic mai stătuse Eminescu şi peste ani, în gazdă la maica Străinescu.
Tragedia de la Văratic
În 1889, Văratecul era o staţiune de odihnă şi tratament cu renume, în care se aflau Veronica şi fiicele sale, alături de numeroase persoane venite din diverse oraşe ale Moldovei. La 3 august 1889, Veronica obţinu, prin doctorul Andronescu de la Spitalul din Bălţăţeşti, o cantitate apreciabilă de arsenic. Pe atunci, se credea că înghiţind doze reduse de arsenic starea de anemie se poate ameliora. De data aceasta, Veronica Micle luă întregul conţinut al flaconului de arsenic, pentru a nu se mai trezi niciodată.
Dr. Cantemir şi dr. Ursulescu, de la Bălţăţeşti, informaţi asupra tragicului eveniment, nu mai putură face nimic. O zi întreagă s-a chinuit muribunda nefericită. Ba chiar şi doctorul Taussig, venit cu întârziere de la Iaşi, ridică neputincios din umeri. La 6 august, trupul Veronicăi fu înhumat lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratic, sub arborele ei preferat: un molid.

Agapia, Văratic, Bălţăţeşti
Într-o vreme în care Eminescu era trimis aiurea, cât mai departe de ţară, pentru tratament, în Moldova exista o staţiune cu ape miraculoase, ce ar fi putut fi de folos în tratarea maladiei de care suferea poetul.
Bălţăţeşi se află într-o regiune foarte pitorească ( 475 m altitudine), unde pretutindeni poţi admira bogăţia naturii: coline blânde, ape „ frumos curgătoare şi limpezi ca cristalul”, livezi şi izvoare. Venind dinspre Piatra spre Târgu – Neamţ, îţi iese în cale această aşezare, cu ape miraculoase ( predominant clorurosodice).
Odinioară, aici erau domeniile familiei Cantacuzino. Pe la 1810, ei deţineau, printre altele, moşiile Bălţăţeşti şi Hangu.[23] Tradiţia locală spune că unul dintre membrii acestei familii, vânând pe aceste meleaguri, a descoperit câteva izvoare cu „slatină”, apă foarte sărată. Intuind valoarea terapeutică a acestor ape minerale, calitate certificată de analizele de specialitate. Numeroşi oaspeţi din ţară şi străinătate, care admirau Ceahlăul şi Valea Bistriţei, se opreau la Bălţăţeşti: Wilhelm von Kotzebue, Dumas – Tatăl, Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, George Panu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu etc.
„ Se zice că, puţin timp după aşezarea principilor Cantacuzino în Palatul zis pe atunci domnesc, fie din propria lor iniţiativă, fie după îndemnul unui doctor, au început a întrebuinţa aceste ape pentru băi, clădind în apropierea izvoarelor două barăci mari de lemn, în care aşezară mai multe căzi pentru scăldarea familiei lor şi a altor boieri din ţară.
Cu timpul, vestea împrăştiindu-se printre boieri şi neguţătorii din Moldova că aceste ape sunt folositoare pentru mai multe boli, se spune că mulţi veneau în timpul verii de luau băi, închiriind case prin sat, pe la mânăstirile vecine, iar alţii luau apă cu butoaiele şi o cărau în toate părţile, pentru a se scălda acasă la ei.” [24]
Prima consemnare a efectelor curative ale apelor de la Bălţăţeşti (cunoscute atunci sub numele de Izvoarele Olga, Elena şi Kneazul) a fost făcută pe la 1830 de dr. Giahac şi asistentul său Frantz Humpel, care au constatat că acestea conţin
„ acrime carbonică, acrime hidroclorică, sodă, Magnezie, Calce, Potasă, Fer şi Iod”.
Numărul crescând al persoanelor care găseau tămăduire la apele sărate de la Bălţăţeşti l-a îndemnat pe principele G. Cantacuzino să ridice un hotel în imediata apropiere a izvoarelor, cu 24 de camere, 6 bucătării şi 6 cabine, în care s-au aşezat câte 2 căzi pentru proceduri hidroterapeutice.
În anul 1856, în urma unui ordin venit din partea Comitetului Sanitar din Moldova, doctor în chimie Steiner a efectuat o nouă analiză a apelor minerale de la Bălţăţeşti, punând în evidenţă eficacitatea lor terapeutică: „Aceste ape se întrebuinţează mai cu seamă în scăldători la toate boalele de care am vorbit, la clasa apelor sărate, în genere şi îndeosebi la „poala albă, la gutunarul încuibat (ozenă), la umflătura ghindurilor, la alte forme de boli scrophuloase, precum şi reumatismul cronic, la pete (pecingeni), la noduri, la băşicuţi şi la alte bube, la limbrici, la trânji şi la diferite afecţiuni nervoase”(apud dr. Fătu).
Ulterior, moşia Bălţăţeşti a trecut în proprietatea Principilor Calimachi. Pentru că trăiau în străinătate, ei au arendat băile, astfel încât o parte din apa lor era vândută pe la mânăstirile din apropiere, tot în scopuri curative. Cu toate acestea, în fiecare vară, băile de la Bălţăţeşti erau mult căutate de bolnavi.
Vizitând pe la 1870 aceste locuri, dr. Dimitrie Cantemir, medic originar din Roznov, localitate de lângă Piatra – Neamţ, constată că majoritatea bolnavilor ce se găseau în stabiliment şi în sat, „erau atinşi de felurite forme de boli scrofuloase şi de matcă.”
Stabilindu-se în oraşul Piatra – Neamţ ca medic al Spitalului şi al Oraşului, Dr. Dimitrie Cantemir „a avut ocazia de a vedea mulţi bolnavi amelioraţi şi tămăduiţi de boli ce se credeau aproape incurabile” (s.n.) Ca urmare, medicul se hotărăşte să cumpere de la Principele Dimitrie Ştirbei aceste izvoare minerale, şi o suprafaţă de teren, pe care a ridicat un hotel şi stabilimentul balnear.
Într-o primă etapă, Dr. Cantemir utilizează sarea albă-gălbuie, compusă din cristale regulate şi transparente, având un gust amar, care provenea dintr-o dializă naturală a apelor minerale, la realizarea unui prim medicament, testat cu succes la Spitalul Piatra, intitulat „ Salis athermarum Bălţăteşciani”, un fel de purgativ. În acest scop, dr. Cantemir a înfiinţat un laborator de purificare şi cristalizare a acestei sări. Apoi, cere efectuarea unor analize chimice precum şi începerea unor experienţe medicale de către medicii din Bucureşti, pentru a se stabili valoare terapeutică a medicamentului.
Un document (datat 7 octombrie 1880) conţine rezultatul analizelor de specialitate privind mostra intitulată „ Salis athermarum Bălţăteşciani”, efectuată de dr. Bernat din cadrul „Laboratorului de chimie al Eforiei Spitalelor Civile şi al Facultăţii de Medicină”. Raportul concluzionează că acest produs obţinut prin cristalizarea apelor minerale de la Bălţăteşti este la fel de bun ca şi cele obţinute la Carlsbad, Vichy sau Marienbad.
Consiliul Medical Superior confirmă la 7 octombrie 1880 valoarea curativă a sării de Bălţăteşti, concluzionând: „ Această sare indigenă poate înlocui cu succes sarea de Carlsbad, de Epson şi alte săruri analoage de provenienţă străină.” [25]
Consecvent aceloraşi eforturi, în toamna anului 1883, dr. Cantemir solicită sprijinul dr. în chimie Konia, posesorul unui foarte bun laborator de analize din Iaşi. Acesta vine la Bălţăţeşti pentru a cunoaşte şi mai bine compoziţia minerală şi a stabili „pe bază ştiinţifică calităţile lor tămăduitoare”.
Redăm câteva pasaje din raportul dr.Konia (1884) : „ În drumul care duce de la Piatra la Târgu – Neamţ, întâlnim satul Bălţăţeşti, cu vreo 300 de locuitori, locuind împrăştiaţi în căsuţe pe un mic deal. În valea satului, paralel cu şoseaua, se ridică nişte edificii noi, după care trecătorul de departe poate cunoaşte că aici se află o staţiune balneară. La o parte a şoselei sunt situate izvoarele şi băile, pe alta Hotelul cel mare şi diferite clădiri, în formă de vile destinate pentru locuinţa vizitatorilor într-un parc bine îngrijit.”
La 20 octombrie 1883, dr. Cantemir, împreună cu dr. Konia conferă izvoarelor 1,2,3 şi 4 denumirile: „ Isvorul Carol I”, „Independenţa”, „Elisabeta” şi, respectiv, „Cuza -Vodă”.[26]
După minuţioase analize de laborator, concluziile sunt următoarele:
1. Aproape a patra parte din apă consistă în Clorură de Natriu
2. Caracteristic pentru apa sărată de Bălţăţeşti este marea lor bogăţie în sulfate, ceea ce contribuie mult la valoarea terapeutică a lor.
„ Se constată că izvoarele de la Bălţăţeşti sunt cele mai bogate în
săruri din toate apele minerale analoage de pe continent (s.n.) şi că, nici unul din izvoarele cunoscute din străinătate, nu conţine pe lângă cantitatea de Cloruri de Natriu, atâtea sulfate ca la Bălţăţeşti, având totodată şi cantităţi considerabile de bromură de magneziu. Izvorul Carol I cu drept cuvânt se poate pune în fruntea tuturor izvoarelor de slatină în Europa.” Concluzii:
a) Pentru afecţiunile de care suferea, Eminescu a fost tratat cu o culpabilă neglijenţă. Nu se poate exclude ipoteza unei condamnabile şi intenţionate rea voinţe;
b) Deşi tratamentul fizioterapeutic în România se dovedea a fi folositor, doctorii ce i-au acordat asistenţa medicală au ignorat acest domeniu. Din necunoaştere sau din interes?
c) Aşa cum am încercat să dovedim, Eminescu ar fi îndurat mult mai puţine suferinţe de ordin fizic dacă i-ar fi fost recomandat în mod corect un tratament adecvat la una dintre staţiunile balneoclimaterice din ţară, la Bălţăţeşti, de exemplu şi nicidecum la Spitalul Dr. Şuţu, din Bucureşti, unde aşa-zisul tratament consta în băi ale membrelor inferioare ori la Piatra Neamţ, unde pseudo tratamentul consta în aruncarea unor căldări de apă asupra corpului suferindului pacient .
Dan Toma Dulciu 2004 [1] Conform cercetărilor lui Ion Grămadă, nici până azi nu se ştie care a fost diagnosticul medicilor austrieci care l-au tratat pe Eminescu, deoarece documente importante privitoare la maladia de care suferea acesta au dispărut în mod misterios din jurnalul de observaţii medicale de la Ober Döbling, inclusiv corespondenţa dintre dr. Obersteiner şi T. Maiorescu. Se afirmă că fişele medicale ar fi fost luate de către un funcţionar diplomatic român. Cf. Dr. Ion Grămadă, “Mihail Eminescu Contribuţii la studiul vieţii şi operei sale”, Heidelberg, 1914; „Scrisori către Simion Mehedinţi”, Viena, iunie 1911, în I.E. Torouţiu, “Studii şi Cercetări Documentare”, IX, p.175. [2] „Paralizie generală progresivă” de natură luetică, maladie localizată în zona cerebrală. (Dr. Şuţu, G. Marinescu) [3] Alţi medici au concluzionat că Eminescu suferea de epilepsie psihică (A. Şunda), schizofrenie (C. Vlad) sau psihoză maniacală depresivă, pe fond ereditar ( Ion Nica, Ovidiu Vuia). [4] Gellu Darian, Emil Iordache, „Paşii Poetului”, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1989, p.120, îl citează pe Dumitru Vatamaniuc, care acreditează anul 1882 drept dată a sosirii lui Eminescu la Constanţa. [5] „Am venit ieri şi am făcut deja două băi în mare care promit a-mi face mult bine, dar pe aici e frig şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De aceea sunt din cei de¢ntâi, sosiţi aici pentru băi, şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine. Nu o să stau aici decât vr¢o zece zile şi apoi iar mă¢ntorc la Bucureşti.” Scrisoare publicată de către Augustin Z. N. Pop în „Tomis”, IV, nr. 9, 1969, p.7. Se infirmă definitiv ipoteza conform căreia Poetul n-a avut de-a face cu marea, că nici nu a văzut-o. Cf. Nicolae Dabija, „Pe urmele lui Orfeu”, Chişinău, 1990, p.255 şi urm. [6] Cloral: Substanţă chimică lichidă, uleioasă, iritantă, folosită în farmacie ca antiseptic, calmant şi hipnotic. [7] G. Călinescu, “Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 285 [8] Scrisoare din Ober-Dőbling către Chibici, datată 12/24 ianuarie 1884. [9] idem [10] “Studii şi Documente Literare”, Ed. I. E. Torouţiu, Vol. IV, 1933, p. 186 - 188 [11] Gh. Teodorescu – Kirileanu, “Câteva date asupra lui Eminescu”, în Convorbiri Literare, XL, 1906, p. 995 –1016, 1089 –1094. [12] Augustin Z. N. Pop, “Eminescu Veronica Micle” , Editura Tineretului, p.146 [13] idem, p. 147 [14] Acelaşi medic Ursulescu admitea ulterior că Eminescu putea să plece oricând din spital, dar numai sărăcia îl împiedicase să o facă !?!. [15] Doze enorme, câte 20 de fricţiuni, a câte 4 grame fiecare. [16] G. Călinescu, op. cit. p. 304 [17] Augustin Z. N. Pop,”Pe urmele lui Mihai Eminescu”, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1978, p. 300. [18] Locuţiune: cu sila, cu forţa [19] Dr. Ovidiu Vuia, „Despre boala şi moartea lui Eminescu Studiu patografic”, Editura Făt Frumos, Bucureşti, 1997. [20] I.N. Roman, “O pagină inedită din viaţa lui Eminescu”, în „Adevărul Literar şi Artistic”, nr. 535/ 8 martie 1931. [21] M. Ştefan, “Un concediu în 1886, Iancu Cerkez”, Magazin Istoric, 1998. Licenţiat în drept la Paris, înalt consilier la Curtea de Casaţie şi Justiţie, literat, membru al Junimii, în perioada bucureşteană a acesteia, autorul descrie cu minuţiozitate localităţile cu profil turistic din Moldova. Printre ele, băile de la Bălţăţeşti şi Repedea. [22] „Ministerul de Industrie şi Comerţ, Direcţiunea Generală a Minelor”, Dosar No I/3 anul 1925, „Izvoarele minerale de la Băile Bălţăţeşti, Jud. Neamţ”. [23] Moşia Bălţăteşti a fost o perioadă în proprietatea contesei Marta de Bellu, intrând după Primul Război Mondial, prin expropriere, în proprietatea Statului, reprezentat de Consilieratul Agricol de Neamţ. [24] „Ministerul de Industrie şi Comerţ, Direcţiunea Generală a Minelor”, Dosar No I/3 anul 1925, „Izvoarele minerale de la Băile Bălţăţeşti, Jud. Neamţ” p. 8 v. [25] Documentul este semnat de medici de prestigiu din Bucureşti, precum : dr. Capşa, dr. Theodori, dr. I. Felis,
Dr. Marcovici, Dr. Calenderu, Dr. I. Polizu etc., ceea ce înseamnă că, încă din 1880, calităţile băilor de la Bălţăteşti erau cunoscute lumii medicale. [26] În primele decenii ale secolului XX, aceste izvoare aveau următoarea folosinţă: Carol I, Independenţa şi Elisabeta - băi; Cuza-Vodă pentru extrageri de săruri purgative şi tratament intern.