Eminescu şi meandrele Diplomaţiei

Un studiu scris în urmă cu 15 ani, dedicat prezenţei lui Eminescu în capitala germană (1), pe care l-am înaintat conducerii ministerului român de externe din acea vreme, sublinia un adevăr istoric surprinzător, asumat prompt de ministrul în funcţie al momentului: pe vremea cât a fost la student la Berlin, Eminescu a fost angajat al Ministerului Afacerilor Străine al României, îndeplinind activităţi caracteristice unui veritabil diplomat, inclusiv pe aceea de cifrator !

Ca urmare, în toamna anului 1992, printr-o scurtă ceremonie desfăşurată într-o atmosferă plină de recunoştinţă, dar de o discreţie nemeritată faţă de memoria Poetului, statuia lui Eminescu a fost aşezată sub fereastra clădirii Ataşaţilor Culturali, în curtea MAE de la Bucureşti. Mai mult, o sală din sediul ministerului a primit numele genialului reprezentant al spiritualităţii româneşti.


Pentru a înţelege legăturile lui Eminescu cu lumea diplomaţiei acelor vremi, evocăm numele a trei personalităţi care au influenţat în bună măsură existenţa acestuia.


Eminescu si dr. Eugen Schuyler


Se stie că primul sediu al Legaţiei SUA în România a fost CASA CAPŞA. Aici locuiau şi alţi diplomaţi străini.Începând cu anul 1876, Grigore Capşa schimbă destinaţia iniţială a Salonului Slătineanu, amenajând, la etajul I, apartamente luxoase, destinate oamenilor politici dar mai ales pentru diplomaţii străini. În Jurnalul lui Titu Maiorescu este menţionat numele diplomatului Eugene Schuyler, ziarist redutabil, ca şi Eminescu, cunoscător al limbii române, ales membru de onoare al Academiei Române, o personalitate care a influenţat decisiv evoluţia unora din ţările din această parte a continentului.


Observator avizat al situaţiei din Balcani, Schuyler era desigur interesat de minuţioasele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care îl cunoştea personal, şi ale cărui articole erau de mare folos pentru diplomatul american.


Contactul dintre Eminescu şi diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti a fost facilitat de către Mite Kremnitz. În salonul său, ale cărui uşi erau larg deschise elitei bucureştene, cumnata lui Maiorescu primeşte literaţi, politicieni şi diplomaţi străini: „ Mi-aduc aminte că diplomaţii care erau de faţă la un dineu, îl plăceau foarte mult (pe Eminescu, n.n.) şi finul american Mr. Schuyler observase numaidecât cu ce cap spiritual avea a face” (2).


În anul 1883, în luna Mai şi Iunie, Dr. Eugene Schuyler era în Bucureşti. Acelaşi Jurnal aminteşte că, în ziua de 23 Iunie, Eminescu a avut o lungă convorbire cu acesta, acasă la Maiorescu:
„Prea cald! Astăzi la 6 1/2 la cină la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toţii în cea mai plăcută atmosferă până 11 1/2”. (Titu Maiorescu, “Însemnări Zilnice”).


Admirând abilităţile lingvistice ale diplomatului american, cunoscător al limbii române, dar nu numai, Eminescu, la rândul său, afirmă că ar dori să înveţe limba albaneză. Expresia aceasta, scoasă cu abilitate din context, este menţionată de Maiorescu în însemnările sale amintite drept o dovadă a „nebuniei” incipiente a ziaristului rebel ! Dacă Eminescu ar fi dat semne de alienare, atmosfera nu putea fi caracterizată ca fiind „cea mai plăcută” !


Cu toate acestea, în opinia noastră, momentul 28 Iunie 1883, atât de amplu comentat în ultima perioadă, ar putea avea o altă explicaţie decât cele cunoscute până în prezent.
Avem motive sa credem ca prezenţa lui Eminescu la Capşa a fost motivată de speranţa de a-l întâlni pe acest influent personaj diplomatic, prieten apropiat, în acelaşi timp, al Poetului. Apreciem că, în disperare de cauză, Eminescu intenţiona să atragă atenţia diplomaţilor străini, cazaţi aici, într-un mod zgomotos, scandalos am spune, arătând astfel că nu întreaga opinie publică românească aprobă schimbarea radicală a politicii autorităţilor de la Bucureşti. Printre ei, desigur, şi Eugene Schuyler - un prieten al României - pe care Eminescu nădăjduia să-l avertizeze asupra pericolelor ce ameninţa această ţară.


Poetul, care detesta asemenea localuri frecventate de “stâlpi de cafenea”, a fost prezent la CAPŞA, în fatidica zi de 28 Iunie 1883, dar nu dintr-un exces de Iresponsabilitate, cum s-a încercat să se acrediteze această idee, ci animat de o adâncă Luciditate, în încercarea de a exlica unui diplomat străin, pentru a protesta în legătură cu un act politic important, cu urmări considerate de Eminescu extrem de grave. Intuitiv, putem afirma că diplomatul american era convins, în calitatea sa de fin şi avizat cunoscător al situaţiei ţărilor din Balcani, că Regatul Român intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale, aşa că eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest motiv, rezultă, probabil, şi absenţa pentru mai mulţi ani a unor relaţii dinamice între cele două ţări, după plecarea lui Schuyler din postul deţinut la Bucureşti.


Eminescu şi R. Kunisch sau despre rolul unui diplomat mai puţin cunoscut
După cum se ştie, timp de decenii s-au purtat discuţii aprinse, ce par a nu avea nici azi sfârşit, cu privire la sursa de inspiraţie care a stat la baza capodoperei eminesciene, “Luceafărul”. Majoritatea exegeţilor au plecat de la însemnarea aflată pe una din filele de manuscris, care atribuie unui misterios “K”, călător, memorialist dar şi culegător de folclor românesc (“Fata în grădina de aur" şi "Frumoasa fără corp”) cheia de înţelegere a “Luceafărului”.


Moses Gaster este primul care abordează problema modelului literar ce a stat la baza creaţiei inegalabilului poem. În studiul său, intitulat “ Literatura populară română”, dezvăluie încă din 1883 numele lui R. Kunisch şi cele două basme traduse de acesta în germană.


N. Iorga precizează contextul apariţiei acestor traduceri din folclorul românesc: Richard Kunisch face o călătorie pe Dunăre, ajungând şi la Bucureşti, în urma căreia publica la Berlin, în 1861, memoriile sale prin Ţările Române şi Orient, sub titlul: "Bűkarest und Stambul, Skizzen aus Ungarn Rűmanien und der Tűrkei”. El observă un Bucureşti cosmopolit, care păstrează însă mult din farmecul Orientului. Deşi este un oraş select, având spectacole de operă italiană, franceză şi teatru în limba română, Capitala nu i se pare un oraş european, semănând mai degrabă cu Algerul.Kunish ne povesteşte că, în timpul unei petreceri, o doamnă a cântat arii italiene, iar la o altă reuniune, o invitată ,,ceteşte uşor manuscrise greceşti”. În tot acest timp ,,autorul este uimit de farmecul femeilor”.


N.Iorga, care a abordat acest subiect, mai ales prin prisma călătorilor străini în trecere prin Ţările Române, aminteşte că Richard Kunisch a scris şi o nuvelă, intitulată “La belle Florica”.
Dar cine este acest Richard Kunisch şi cum a ajuns Eminescu să se inspire din cele două poveşti traduse în germană ?


Cercetări datând din deceniul 9 al secolului trecut (3) dezvăluie identitatea misteriosului “K”: este vorba de colonelul Richard Kunisch, care efectuase o călătorie la Bucureşti şi Istambul, cu sarcini diplomatice, primite din partea Austro – Ungariei.


Această lucrare memorialistică a avut-o la îndemână Mihai Eminescu, pe când era angajat al Agenţiei Diplomatice de la Berlin şi, desigur, a fost impresionat de conţinutul ei.
Iată, aşadar, încă un diplomat care influenţează biografia marelui nostru poet. De altfel, în setul de documente eminesciene, aflate în Arhiva MAE, pus în valoare prin studiul nostru din 1988, există unul, scris de Eminescu, dar semnat, evident, de Th. Rosetti, care demonstrează că la sediul Agenţiei de la Berlin exista practica de a se distribui celor interesaţi lucrări traduse în germană, evocând realităţile româneşti.


Iată conţinutul acestuia:


“ Agenţia României
Domnule Ministru,
Fiindcă D. Ulysse de Marsillac, după cum anunţaţi prin adresa D-Voastră No 7646, se oferă a distribui la cabinete de lectură “ Journal de Buckarest”,
Vă rog să mijlociţi ca, deocamdată, această foaie să se trimută la
“ Akademische Leschalle”, Berlin, Georgenstrasse, rămânind a vă comunica mai în urmă şi alte asemenea locale.
Primiţi Domnule Ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. Domniei Sale, Domnului Ministru de Esterne, S.S. Th. Rosetti “
Eminescu şi Eduard Griesbach sau legătura dintre un Poet şi un exeget al lui Schopenhauer



Eduard Griesbach este numele unui alt diplomat străin, prieten apropiat al lui Mihai Eminescu, despre care s-a scris foarte puţin în studiile ce au fost dedicate acestuia de-alungul celor peste o sută de ani ce s-au scurs de la moartea sa. Printre exegeţi, George Muntean (“Viaţa lui Mihai Eminescu”, Editura Minerva, Bucureşti, 1973) aminteşte în treacăt: “Iar cu consulul prusian Griesbach, poet de o reală distincţie şi frecventator al Salonului Mitei, Eminescu se întreţinea îndelung acum ca şi mai târziu”.


Bănuind că în salonul Mitei Kremnitz se adunau numai poeţi, George Muntean îi dezvăluie diplomatului Prusiei calităţi mai ales poetice.


Acest ignorat prieten al lui Eminescu, Eduard Griesbach (1845 – 1906 ), a fost nu numai diplomat de carieră ci, mai ales, unul dintre cei mai importanţi istorici literari dar şi editori ai operelor lui Schopenhauer.


Datorită acestei calităţi, discuţiile dintre Eminescu şi Griesbach nu puteau fi decât extrem de benefice. Mai mult decât atât, Eduard Griesbach îl încurajează pe Eminescu să facă traduceri din marii poeţi germani iar dovada este numărul 128 al Telegrafului Român, din 1881, în care apare traducerea baladei Der Handschuh (Mănuşa) de Fr. Schiller, semnată de Mihai Eminescu.


Redactorul ziarului amintit semnalează apariţia la Lipsca (Leipzig) a unui „fasciculu nou (V) din Schalk-Bibliothek, cuprindend: Der Hanschuh. Von Friedrich von Schiller. Eine polyglotte Zusammenstellung von Fr. Thiel. Mit 24 Original-Illustrationen von W. Wellner.
În cărticica aceasta aflăm de traducerile în 12 limbi încă. (...) Pe noi ne interesează cu deosebire atenţiunea progresivă a străinetăţii faţă cu limba română: din prefaţa editorului vedem adecă, cum dl. Eminescu a fost anume recercat prin mijlocirea consulului german Griesbach din Bucuresci, a traduce balada lui Schiller în limba română pentru ediţia poli- glotă de faţă. Apoi ne bucurăm că dl. Eminescu ne-a dat o traducţie, care se poate presenta fără cea mai mică sfieală lungă ori şi care din celelalte 11 traduceri, toate fiind de autori eminenţi.”


Diplomatul Eduard Griesbach era cunoscut şi de Titu Maiorescu, încă din 1880, (anul în care sunt stabilite relaţiile diplomatice româno-germane). Rolul acestuia devine important în momentul transferului lui Eminescu la o clinică din Viena, în toamna anului 1883, precum şi la începutul anului 1884.


Rămâne un mister cine, când şi cum a dat viză lui Eminescu pentru a pleca în Austria şi, mai ales, cine a intervenit pentru obţinerea vizelor necesare unor eventuale deplasări ale Poetului în Italia sau Germania.


Un răspuns plauzibil îl aflăm în Jurnalul mentorului Junimii, unde T. Maiorescu consemnează că, la 27 ianuarie 1884, a luat legătura cu Griesbach, care se afla în acel moment în misiune la Milano.


Mentorul Junimii ar fi dorit să faciliteze lui Eminescu o întâlnire, la Milano, cu bunul său prieten, Eduard Griesbach, pe care Poetul însă o evită.


Despre momentul reîntâlnirii celor doi prieteni la Milano vorbeşte şi Eugeniu Speranţia:
“ Eminescu şi Chibici trebuiau să se prezinte “ la locul indicat”, decent îmbrăcaţi, deoarece se pare că Griesbach a înlesnit lui Eminescu obţinerea documentelor pentru şederea acestuia în Italia.
Dar Eminescu nu era pe deplin în stare să se întâlnească cu vechiul său prieten. Conştient de starea în care se afla, Poetul doreşte să revină cât mai iute în ţară.Este evident că acest cărturar german a avut un rol important în biografia lui Eminescu, rol pe care studiile ulterioare urmează a-l defini cu mai multă claritate.

Un scandal diplomatic petrecut la Sinaia, in toamna anului 1882, ar putea sa lamureasca anumite aspecte tenebroase privind capodopera eminesciana, Luceafarul. Istoriografia consemneaza ca, la 8 Octombrie 1882, în plin scandal de Palat, Poetul citeşte “Luceafărul”, după ce Maiorescu insistă să se modifice anumite pasaje din poezie.
Câteva evocări ale contemporanilor lui Eminescu ne dau de gândit:
Brătescu Voineşti, publică in revista Din pragul Apusului un crâmpei dintr-o convorbire cu Titu Maiorescu: "Citirea Luceafărului mă face să cred că Eminescu a fost îndemnat să-l scrie de o mare durere pe care trebuie s-o fi îndurat (s.n.)".


In Amintiri despre Eminescu publicate îa File rupte, Vlahuţă atestă parcă veridicitatea "spovedaniei" lui Brătescu-Voineşti: "Intr'o conversaţie cu Eminescu, prelungită până noaptea târziu, poetul mi-a povestit o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat Luceafărul, şi care nu se poate spune aici"(s.n.).


Oare ce întâmplare curioasă, “care nu se putea spune aici”, i-a mărturisit Eminescu lui Vlahuţă?
Pornind de la cele petrecute în toamna anului 1882, am putea să conferim o altă semnificaţie poemului capodoperă. Prin elementele de decor, prin atmosferă şi personaje, putem sa identificam Palatul de la Sinaia, drept fundal al actiunii.
Creaţia de apogeu a Poetului exprimă, în formă metaforică şi într-o manieră artistică ce atinge perfecţiunea, atitudinea lui Eminescu (“străin la vorbă şi la port”) vis à vis de tentativa eşuată lamentabil a asimilării sale de către “cercul literar” patronat de Carmen Sylva.
Eminescu detesta cu sinceritate viata frivola a personajelor „ negrului castel”, populată de tinere de familie buna, “din rude mari, împărăteşti”, unde pajii de curte le ofera cu lipsa de masura “cupele de vin”, ori evadeaza in promiscuitatea carngului din apropiere.
Dezamăgit de “cercul strâmt”, imoral şi decadent, atitudinea lui Eminescu este transanta: Poetul prefera sa traiasca izolat, nemuritor si rece, departe de lumea plina de ipocrizie, de false valori pe care i-ar oferi-o viata in apropierea Palatului Imparatesc.
NOTE
1. Studiul a fost publicat de noi, împreună cu Ion C. Rogojanu, sub egida Memorialului Ipoteşti, Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, sub titlul “Biblioteca Eminescu, Arhive, Biblioteci – Ambrozie şi Aguridă”, Editura Geea, 1998.
2. Mite Kremnitz, “Amintiri fugare despre Eminescu”, Cartea Românească, 2000, p.25
3. Klaus Heitman, “ Sűdosteurope –Studie”, 47, Műnchen, 1988, p.97 -112