ISTORIA CASEI CAPSA XXIV
dulciu 15 Iulie, 2006 12:58

Paul Morand
Bucarest

Bucarest, chef – lieu. Capsa c’est le coeur de la ville, topographiquement et moralement. Capsa c’est quatre choses à la fois: un hôtel, une confiserie, un restaurant et un café. Imaginez, reunies dans une maison d’apparence modeste et désuéte, quatre vieilles gloires européennes: le restaurant Foyot, la confiserie Rumpelmayer, le café Florian de Venise, et l’hôtel Sacher de Vienne. C’est un style, une tradition, une habitude, un organe, un décor, une salle des Pas – Perdu, un monument et une cocarde, que Capsa. Tout Bucarest s’y retrouve vers une heure de l’après – midi. Capsa c’est un endroit “très – civilisè” diraient les Roumains. Capsa c’est le tympan de cette grande oreille qu’est bucarest ville potin.

D’abord, la confiserie. Les confiseries bucarestoises sont restées ce que devaient être les notres, il y a cent ans: des salons, ou l’on croque pralines et reputations. Parisiennes par les petit fours et par la langue qu’on y parle, viennoises par leur “indianeer krapfen” et leurs strudel aux pommes, russes par les gâteaux chauds au hachis, dont on se charge l’estomac dèsle matin, grecques par leurs confitures, turques par leurs baclavas et leurs sherbets, le confiseries de Bucarest offrent une récréation de douceurs. Dès midi y apparaissent ces très vieilles dames qu’on peut voir en province française à la sortie de la messe; des dames un peu plus jaunes, un peu plus noires, beaucopu plus pauvres, mai faites du bois même, dans lequel furent sculptées nos grand mères; on se croirait chez Chibouet ou chez Gloppe, le dimanche matin; le poêle de faiene sel dépaysé par son exotisme. Les demoiselles de magasin en n oir et collerettes blaanches, du meilleur genre Boissiere et du styl “patronage”, sont à leur poste près des gateaux luisantes de chocolat, des pastilles aux vives couleurs, des fondants aux teintes de pastel. Emmitouflées dans leurs fourrure qui ne sont pas ornamentales comme en Occident, mais indispensable comme en Russie, les maîtresses de maison y passent en français leurs commandes de caramels. Vers midi et demi les vieux jeunes gens, leurs ami arrivent à leur tour; c’est l’heure de leur petit déjeuner (Bucarest est après Madrid et Buennos-Aires, la dernière ville où l’on puisse encore rencontrer des indolents du type 1900, ces fils de famille qui ne savent pas se raser seulement se lèvent à midi). A part l’eau-de-vie de prune chaude et très sucrée rélevée d’une pointe de clou de girofle, la tzuica nationale qui vous réchauffe l’hiver, personne n’y boit d’alcool; le dames grignotent des cdrats, des feilletés turcs au miel, en plaque . Il y a bien a Bucarestd’autres confiseries célébres, mai le fin du fin, le véritable arcane c’est Capşa. Il faut en mangeant un sandwich au caviar derrière la vitre près du comptoir , assister au défilé des petits militaires portant de hauts grades, des attachés aux Affaires Étrangères, des politiciens, des avocats, des ministres intègres et d’autres, des nobles dames litteraires, des vieilles dames célèbres, des acrtrices, des espionnes (le “tout le monde sait qu’elle este de la Police” se dit souvent à Bucarest), des beautés entretenues par les pétroliers; il faut avoir vu ces gens recevoir au passage leur douche de compliments, avoir vu ces planètes et leur satellites, observées, cataloguées, épluchéees ausitôt qu’elle entrent dans l’angle de vision de chez Capşa, pour comprendre que Bucarest n’est qu’une grande famille. “Bucarest a bien changé... Autre fois tout le mond se saluait...Maintenent on est entouré d’inconnus....” Le temps de dire cette phrase et mon interlocuteur a retiré six fois son chapeau...........................................................................................................................................................................................................................................................

(Paul Morand, Bucarest, Plon, 1935).



ISTORIA CASEI CAPSA XXIII
dulciu 15 Iulie, 2006 12:57

Gh. Crutzescu

Podul Mogoşoaiei (fragment)

Restaurantul Capşa s-a deschis, ca şi hotelul, de abia la 1881. Sala restaurantului era numai cât jumătatea celei actuale, cuprinzând doar partea din fund şi având uşă de intrare de-a-dreptul pe str. Edgar Quinet. Era rece, întunecoasă, căptuşită toată cu marmură roşie. Şi i se dase numele de “mormântul faraonilor”.

Aici a mâncat, timp de 30 de ani, tot ce avea un nume în Bucureşti şi tot ce era străin de vază. Aici venea, după teatru sau concert, protipendada bucureşteană să supeze: serate pe care le descria Claymoor în stilul lui inspirat de cronicele “Figaro”-ului de după războiul franco-german: “ pe mese înflorite, în această frumoasă sală de ospeţe, se înşirau mâncări delicioase, datorate frigărilor aurite ale “Vatel”-ilor Casei Capşa; şi n-am nevoie să spun că oaspeţii şi mai cu seamă batalionul Therpsychorei au executat o zgomotoasă simfonie a furculiţelor în sânul acestor desfătări demne d Capşa”.

În cele trei salonaşe “particulare”, care dau pe Edgar Quinet, s-au perindat toate femeile frumoase ale Bucureştilor, toate actriţele străine, toate elegantele, mai mult sau mai puţin artiste, atrase de faima cheflie a oraşului nostru, căci între 1870 şi 1914, Bucureşti au fost capitala din Răsăritul Europei care numai cu St. Petersburg putea să împartă reputaţia de a avea bărbaţii cei mai darnici şi cei mai uşor de înflăcărat din lume.

În salonaşele de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar. Cleo de Mérde, iubita lui Leopold al II-lea. Jane Hading sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcérie, Blanche Toutain, Suzanne Desprès, Réjane şi Sarah Bernhardt.

La Capşa au făcut senzaţie surorile Barrison, frumoasele dansatoare americane, dintre care una ieşea uneori pe pod, îmbrăcată în bărbat, de se ţineau copiii după ea, şi la Belle Otero- care izbutise să-l dezghieţe şi pe Claymoor – căruia - zice-se, nu-i plăceau prea mult femeile - căci scrie, cu stilul lui, azi atât de nesuferit:

“Ollé, ollé ! per las trabucos de las trompettas de los torreros. Mademoiselle, vous êtes fichtrement jolie !Vla Otero ! En avant les lorgnettes ! Le coup de rein final eh ! bien! Ça c’est de l’art tout bonnement !”

Otero păstrase de trecerea ei pe la noi o amintire mişcată. Oraşul e foarte pitoresc , scrie în “Amintirile” ei, cu nenumăratele sale biserici, uliţele sale strâmte, palatele sale, grădinile sale minunate. Cântecele şi dansurile mele plăcuseră publicului român şi reprezentaţiile erau primite cu favoare. Eram pe atunci ca beată de dans şi de muzică. Lăutarii şi ritmul lor mă fermecau.

După spectacol, eram în fiecare seară invitată la supeu: aduceam şi pe ghitariştii mei şi, la sfârşitul serii, dansam.“Dansam nebuneşte, cu toată căldura, cu toată dragostea mea de viaţă, cu un fel de frenezie fericită şi senzuală. Cineva îmi spusese că seamăn cu o bacantă posedată de un zeu. Un altul, după ce dansasem un fandango, se apropie de mine şi îmi zise grav: “Pustnicul care mănâncă cât mai multe urzici, care bea mai multă apă şi care posteşte mereu nu vă va vedea dansând, domnişoară, fără să ofteze, să vă dorească şi să-şi dea dracului castitatea şi sandalele.”
Şi, în seara aceea, conchide Otero, sandalele s-au dus dracului !”

“Într-o seară, R. Dădea un supeu în cinstea mea. Am dansat, pe urmă cu atâta exaltare şi atâta pasiune, încât fu prins şi dânsul şi, ca în Spania, îmi aruncă portofelul, bijuteriile, tot ce avea pe dânsul. Închipuindu-mi că eram într-un cabaret din Sevilla, dansam cu picioarele goale şi, deodată, deschisei uşa restaurantului şi ieşii în stradă, dansând mereu. R. Făcu semn lăutarilor şi ghitariştilor să mă urmeze. Ninsese, era ger şi, pe covorul alb, care se întindea până în stradă, luna arunca licăriri fantomale. Şi, cu picioarele goale, şi tot dansând în zăpadă, mă dusei până la hotel, urmată de muzicanţii şi de prietenii mei, în cortej triumfal....Din nenorocire, fantezia asta m-a costat o congestie pulmonară, care m-a ţinut în pat şase săptămâni....”

În acele timpuri, corifeii juneţii aurite, care erau şi stâlpii de la Capşa, “les pschutt”, “les vlans”, “les bécarre”, cum îi numea Claymoor, erau: Radu Văcărescu, Alexandru Florescu (Floflo), diplomat şi autor dramatic. Constantin (Tantin) Bălăceanu, Iancu Cretzeanu, zis “Raţa”, Mihail Laptew, Soutzo “Cap de mort”, Popa Miclescu “le ténor chéri des dames”, Alexandru Ghica, poreclit Rapineau pentru îndeletnicirile sale picturale, Costică Izvoranu, elegantul Sacha Blaremberg şi, în sfârşit, Mişu Văcărescu “Claymoor”, pe care l-am citat atât de des, cronicarul acestor timpuri şi acestor vieţi. Pe atunci, pentru damele din societatea bucureşteană, să nu fii citată de Claymoor în “Carnet de Highlife” din “L’Indépedance Roumaine”, era o nenorocire, o jicnire soră cu moartea mondenă. De aceea, casa lui Claymoor era plină cu daruri felurite de la doamnele doritoare de a nu fi niciodată uitate sau trecute cu vederea.

“Banda veselă” se întâlnea zilnic la Capşa, la ora aperitivului, sau la ora mesei, sau între 5-7, iarna în cafenea, vara pe terasă, căci din Mai ieşeau măsuţele afară, ca pe marile bulevarde şi pe Ring.

Iarna, jucau “pair ou impair” sau “à la courte oaille”, cu chibrituri, vara bacarà cu numerele trăsurilor. Trăsurile care suiau spre Teatru erau ale “băncii”, cele care coborau ale “pontei”. Odată, când Floflo ţinea “banca”, observă că Eftimie, muscalul lui Radu Văcărscu, care avea numărul 9, trecea odată şi încă o dată, tot venind de la Teatrul Naţional ... şi Floflo plătea. La a patra oară, îl opri pe Eftimie, întrebându-l ce rost avea plimbarea asta, numai într-un sens şi Eftimie răspunse cu simplitate că aşa avea poruncă de la stăpânul său.....

Pe vremea aceea, femeile zise “cumsecade” se fereau vara de trotuarul lui Capşa, unde erai “ca pe genunchii bărbaţilor” şi treceau grăbite, cu privirea înainte, pe trotuarul din faţă, al Luvrului. Pe dinaintea meselor, se plimbau numai “pipiţele”, care treceau zâmbitoare, prinzând din zbor o adresă, un compliment, sau o cerere de “ rendez-vous”.

Mă gândesc la “domnii de la Capşa” ca la nişte oameni fericiţi, care vorbeau de cai, de femei şi de vinuri cu multă seriozitate şi care trăiau într-o lume restrânsă şi stilizată ca un desen de Constantin Guys sau o noapte de carnaval. Erau, înainte de toate, amanţi, purtau melon cenuşiu, monoclu şi pantaloni pepite, aveau o floare la butonieră şi nu vorbeau decât franţuzeşte. Am cunoscut pe cei mai mulţi dintre dânşii, în tinereţea mea.

Erau însă atunci domni bătrâni, liniştiţi şi aveau necazuri şi boală de ficat, ca toată lumea. Azi au murit, cred, toţi, împreună, cu politeţe, veselia dezinteresată, nepăsare şi leul de aur.
Dar viaţa la Capşa şi-a urmat cursul nestingherit şi după ce dânşii nu mai erau, până în vara anului 1916.


ISTORIA CASEI CAPSA XXII
dulciu 15 Iulie, 2006 12:56

A Kiriacescu

Evocări

Când am consimţit, cu deosebită plăcere, să scriu câteva rânduri pentru volumul pe care Casa Capşa îl consacră celor 90 de ani de frumoasă şi rodnică activitate comercială şi industrială, gândul meu a trecut de marginile unei vanităţi personale de a aşterne pe hârtie mici incidente politice, povestiri banale sau anecdote de cafenea.

M-am gândit mai mult la evocarea unui trecut care a lăsat neşterse amintiri în întreaga noastră viaţă socială şi politică.

În adevăr, Casa Capşa n-a fost numai un local de consumaţie sau de întâlnire a câtorva obişnuiţi, un restaurant de mâna întâia sau un hotel de seamă, ci un adevărat Club închis, în care nu pătrundeau decât tot ce avea mai distins lumea noastră bucureşteană. În cele patru secţiuni ale Casei Capşa, Cofetăria, Restaurantul, Hotelul şi Cafeneaua, unde calitatea produselor rivaliza cu serviciul corect al unui personal bine stilat, s-au perindat aproape trei generaţii, care au lăsat în trecere amintiri ce pot face obiectul mai multor volume.

Dacă bărbaţii aveau cluburile lor, unde se puteau întruni, doamnele din elita bucureşteană îşi dădeau întâlnire la Cofetăria Capşa, după ce aveau de făcut, dimineaţa, câteva curse în oraş, sau după amiaza, primăvara şi toamna, la întoarcerea de la Şosea sau de la alergările de cai de la Băneasa, sau iarna, la ieşirea de la un concert, de la o reprezentaţie de gală sau Operă.
Distincţiunea aristocratică a consumatoarelor, eleganţa cu care purtau toaletele, discreţiunea cu care îşi îndreptau la oglinzile din perete o şuviţă de păr desprinsă de vânt, puteau face obiectul unui film, care ar fi arătat lumii de azi ce era societatea de ieri. Nici surâsul doamnelor, nici mâinile ce le întindeau cunoscuţilor nu purtau ultragiul roşului de buze sau al unghiilor vopsite. Pe atunci, Capitala nu avea un “institut de beauté” dar strălucea frumuseţea clasică, fără fard.

Era aristocraţia în toată splendoarea ei, aristocraţia care s-a retras din viaţa publică, pentru a trăi mai departe, în mici reuniuni intime. Marea proprietate, cu rolul ei social şi cultural, a cedat pasul colegiului unic al tuturor vanităţilor şi ambiţiunilor.......

Pe acele vremuri d frumoasă amintire, până şi flirtul îşi avea alt mod de a se exprima. Când un tânăr făcea curte unei femei, el punea în sentimentul său mai multă poezie decât îndrăzneală şi pare că spunea cu Alfred de Musset:

J’aime et rien ne le dit, j’aime et seul je le sais,
Et ma douleur m’est chère et chère ma souffrance,
Et j’ai fait le serment d’aimer sans espérance
Mais non pas sans bonheur, je vous vois c’est assez.

Azi, a trebuit să intervină o ordonanţă de poliţie, ca să pună ordine şi în sentimente.......

Era atâta nobleţe în interiorul Cofetăriei Capşa, încât boieri ca N. Blaremberg, Al. Lahovary, Titu Maiorescu, Alex. Marghiloman,Al. G. Florescu, Barbu Catargi, Alex. Davila şi mulţi alţii se descopereau când intrau în salonul de consumaţie.

Restaurantul Capşa a avut şi el un rost politic şi social. Era nu numai cel mai de seamă din Bucureşti, ci şi un teren neutru, unde se întâlneau şi luau un dejun sau un prânz de reconciliere bărbaţii politici pe care evenimentele neprevăzute îi despărţiseră un moment.

Alături de aceste secţiuni sau, mai bine zis, între ele, era Hotelul unde descindeau nu numai străinii, dar tot ce avea provincia mai de seamă. Adaog aci şi o amintire personală: fratele meu, Oscar Kiriacescu, defunctul vice -guvernator al Băncii Naţionale, a fost născut la Hotel Capşa (fosta Casă Slătineanu), la 7 noiembrie 1869 (stil vechi).

Apoi, venea Cafeneaua Capşa, cu obişnuiţii ei, care-şi dădeau întâlnire acolo, înainte de ora prânzului, pentru a se afla ultimele ştiri. Capşa a fost primul institut de Radiodifuziune. Acolo se aflau incidentele politice, se ştiau interpelările ce aveau să fie adresate în Parlament şi moţiunile ce trebuiau să le urmeze. Reporterii politici, înainte de a se duce la ziarele la care colaborau, treceau pe la Capşa să anunţe ştirile de senzaţie. Acolo s-a aflat că, la Jockey – Club, Petre Missir avusese un incident cu Poklewsky, ministrul Rusiei, că Nicu Filipescu refuzase, la acelaşi club, să răspundă salutului lui von dem Busche, ministrul Germaniei.

Iar dacă trupele bulgare, la 1916, intrând în Capitală, unii din căpeteniile lor s-au instalat la Capşa, direcţiunea lăsa obloanele, nu ca un indiciu al unei suspendări de activitate, ci mai mult ca un simbol al unui doliu naţional.

În amintirea acelor vremuri, scriu aceste rânduri pentru că, după mine, Casa Capşa n-a fost numai o întreprindere comercială şi industrială, ci un institut de adevărată educaţie socială şi politică.

Jean Jacques Rousseau spunea undeva că adevărata educaţie nu stă în a şti să iei loc la masă, sau să dai cuiva bună ziua, ci adevărata educaţie o dovedeşte bogatul care nu umileşte cu averea lui pe cel sărac, ca şi săracul care, prin lipsa lui, nu indispune pe cel bogat.

Aşa vremuri a trăit Casa Capşa şi eu, în amintirea lor, închei aceste câteva rânduri cu trei versuri ale unui mare scriitor francez:

Mortel à souffrir condamnés
Ce n’est que des jours fortunés
Qu’il faut conserver la mémoire !

A fost odată o elită bucureşteană, care a trecut toată pe la Capşa, după cum Capşa a trecut prin toate saloanele ei.

ISTORIA CASEI CAPSA XXI
dulciu 15 Iulie, 2006 12:55

Victor Eftimiu

Odinioară, la Capşa.....

Personal, n-m prea multe amintiri de la Capşa... Adolescenţa mi-am petrecut-o în localuri modeste, începând cu ceainăriile de pe Calea Văcăreşti....Debutau, pe atunci, Gala Galaction, T. Arghezi, V. Demetrius, N. D. Cocea şi bietul Radu Baltag, care a murit la Paris după ce a tipărit, sub pseudonimul Adrien le Corbeau, câteva romane mult apreciate.

Eram legat mai ales cu Radu Baltag şi cu V. Demetrius, care locuia prin acele cartiere depărtate. Pe urmă, am trecut la centru, în ceainăria Macedonia, din pasajul Doamnei, cu N. Georgescu – Cocoş, cu I. Chiru – Nanov şi confraţii de la “Duminica”. A urmat Küblerul, Imperialul, High – Life, Terasa Oteteleşeanu, împletite cu cafeneaua Habermann din Sibiu şi Lägerhornn din Budapesta, cu Arkaden – Kafé din Viena, cu Vachette, Cluny, Soufflet şi Napolitani din Paris... Pretutindeni, în aceste localuri, mă simţeam într-un mediu familiar.

Dacă la “Fialkowsky” se ducea generaţia dinaintea noastră: I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, fraţii Hodoş, Grigore Ventura, Gh. Ranetti şi Ion Brezeanu; dacă la “Boulevard” şi mai târziu la “High – Life” tronau Alexandru Macedonsky, Mircea Demetriad şi D. Karnabatt, dacă la “Imperial” şi “Kübler” veneau Ilarie Chendi, St. O. Iosif, D. Anghel, Octavian Goga, P. Cerna, Ion Minulescu, sculptorii Stork şi Späthe şi atâţia alţii, dacă la “Terasa Oteteleşeanu” îşi petreceau vremea Em. Gârleanu, Ion Dragoslav, D. Nanu, Liviu Rebreanu, Mihail Săulescu, George Gregorian şi majoritatea scriitorilor care au intrat în al şaselea deceniu, cofetăria-cafenea Capşa era interzisă bohemiei literare, fiindcă acolo se ducea protipendada bucureşteană, ultimii boieri, oameni politici şi ziariştii.

Acolo nu se discuta literatură ci se puneau la cale interpelări în Parlament, campanii de presă, cancanuri.

În “separeurile” de la Capşa, sub arcuşul fermecat al lui Cristache Ciolac, frumoasele vremii petreceau până la ziuă, în tovărăşia băieţilor de bani gata şi a puternicilor zilei. La ora mazagranului, se vorbea de ultimul chef al cneazului Moruzzi, de ultima metresă a lui Em. Porumbaru sau a lui Petrovici-Armis, de ultima farsă datorită distracţiei intermitente a lui Conu Costică Disescu, ultima moştenire tocată de Floflo (Al. Florescu) sau de Vasilică Mortzun, mecenate ale artiştilor. Mai era în discuţie întrecerea ca lungime şi frumuseţe, a bărbilor lui Iancu Manu şi a tânărului, pe atunci, Tilică Burileanu.

Bietul Conu Iancu Manu ar fi trecut cu vederea orice concurenţă, chiar a noilor purtători de bărbi patriarhale, Pascal Vidraşcu şi Georgescu Ştefăneşti, atât de încredinţat era că nu-l poate întrece nimeni. Dar îl scotea din fire Iorgu Cavadia, amabilul bogătaş şi muzicant din Brăila, despre care prietenii îi spuneau, mai ales lui Iancu Manu, că are într-adevăr, cea mai frumoasă barbă din România.

Spre sfârşitul vieţii - prin 1939 – Iancu Manu, care a locuit vreme lungă la Hotel Capşa şi a murit chiar acolo, a făcut o ultimă călătorie la Paris şi, ca să mai întinerească odată, şi-a rotunjit de jur împrejur, micşorând-o venerabila podoabă argintie, care făcuse pe ştrengarii bucureşteni să-l numească “tatăl lui Dumnezeu”.

** *

Vitrinile “Capşa”, însă, m-au intimidat întotdeauna. Încă din copilărie....Mi se părea că acea cofetărie cu preţuri mari, cu clientelă aleasă, cu reputaţie prestigioasă, îmi va fi interzisă de-apururi. Am rămas până azi cu această îndepărtată impresie; cu o strângere de inimă, tot mi se pare că nu voi fi primit, că aşezându-mă la o masă, n-am să fiu servit sau, dacă sunt servit, trebuie să plec foarte repede, ca să las loc boierilor şi ziariştilor de marcă...

Mi-a rămas poate această stranie senzaţie din vremea când, băiat sărac, treceam pe Calea Victoriei, vedeam dându-se jos din cupeuri şi birji muscăleşti şi intrând la Capşa doamne frumoase, dispreţuitoare.... La măsuţe, pe trotuar, şedeau picior peste picior, mâncând îngheţată cu fisticuri sau sorbind, din paie lungi, siropuri colorate sau brune mazagranuri, în pahare înalte, personagii cunoscute, băieţi de bani gata, proaspăt picaţi de la Paris, viitori deputaţi, prefecţi şi profesori universitari.

Printre aceştia se strecurau şi unii filfizoni, care nu odată jucau roluri echivoce în societatea bucureşteană, în preajma doamnelor bogate, în a doua sau a treia tinereţe.

Se spune că Iancu Brezeanu, după o noapte de chef, cumpără din piaţă o ştiucă sau un crap, îl legă de coadă cu o sfoară şi, târându-l după el, cum îşi duc alţi oameni căţelul, trecea pe trotuarul din faţa Capşei şi, arătând cu coada ochiului peştele, spunea cu amabilitate tinerilor matinali, de pe la mese:

“ – Sans à-propos ! Sans à-propos !.... (Fără nici o aluzie !)

Se ducea uneori la Capşa şi Nicu Filipescu, chiar Petre Carp, şi era nelipsit ziaristul Papamihalopol, directorul “Ţării”. L-am văzut acolo şi pe fostul meu director de la “Epoca”, maestrul T. Pisani, precum şi pe fraţii Ranetti şi pe strălucitorul C. Congopol.

Scriitorii, actorii, cântăreţele străine, în trecere prin Bucureşti, mai ales francezi, erau ospătaţi la Capşa în saloanele rezervate meselor intime.

Mi-aduc aminte de un dejun oferit actriţei Réjane, de către V.G.Mortzun, când a vorbit, foarte emoţionant, I. Al. Brătescu – Voineşti, despre “le frisson de la France”... Pe urmă alt dejun, tot în separeurile dinspre strada Edgar Quinet, tot de Mortzun oferit, Suzane Desprès şi lui Lughé – Poe...

Oaspeţii plecau spre Paris, încărcaţi de cutii de lemn, pline cu acele bomboane unice în Europa....La Paris, la Berlin, la Budapesta, la Viena, am fost întrebat, nu odată, în decursul anilor, dacă mai există Capşa şi dacă mai are ciocolată tot atât de savuroasă.

** *

Câteva luni după întregirea ţării, îmi povestea Octavian Goga că la alegerile din Transilvania candidau şi oameni din vechiul regat, primiţi cu simpatie şi curiozitate de către ţăranii alegători. Erau cei dintâi soli ai Marii Uniri, începutul acelei contopiri sufleteşti care întregeşte cu adevărat o ţară.

Candidaţii la deputăţie vorbeau în faţa mulţimilor, îşi arătau bucuria Unirii, îşi expuneau Programul, căutând să le câştige sufragiile.

- Toate bune – întrerupse pe orator un ţăran – dar la Capşa te duci ?

Domnul de la Bucureşti rămase fără răspuns. Nu ştia ce-l iscodeşte în aşa chip alegătorul.

- Franţuzeşte ştii ? La Capşa te duci ? întrebau din toate părţile ţăranii, pentru care, a şti franţuzeşte, a te duce la Capşa, era un certificat că viitorul lor reprezentant în Parlament e un om subţire, cult, inteligent şi le merită încrederea.

A te duce la Capşa era pentru ţăranul transilvan sinonim cu a reprezenta elita bucureşteană, abilitatea politică şi tactul diplomatic, a te purta bine în lume, a fi la nivelul grofilor şi gentrylor maghiari, care îi dispreţuiau pe ei de la înălţimea titlurilor nobiliare, a face parte dintr-o aristocraţie a averii şi a spiritului, a fi boier purtat pe la Paris, în sfârşit, a putea înfrunta oricând distincţia manierelor şi strălucirea minţii, pe străinul civilizat, pretenţios.

Această reputaţie de “casă subţire”, de o calitate aleasă, de rafinament, a vechiului hotel, cofetărie, cafenea şi restaurant din colţul Căii Victoriei, cu strada Edgar Quinet, ţine de multe
decenii şi nu s-a dezminţit niciodată.

După războiul celălalt şi în timpul acestui război, Capşa s-a mai deschis şi altora, nu numai boierilor şi viitorilor miniştri. De altfel şi speţa acestora s-a mai rărit.

Avem, acum, curajul să mai intrăm şi noi, cei pe care zeii nu i-au favorizat......

Prietenii de demult s-au dus, aşa cum s-a dus şi Küblerul, şi Imperialul şi Terasa......

Numai la Capşa mai poţi întâlni din când în când, printre vitrinele tot mai puţin opulente, vechi tovarăşi, pe Em. Grigoraş, pe Iorgu Metaxa, pe Ion Foti. Evocăm, cu melancolie, în această primăvară întârziată, pe cei ce străluceau, la Capşa, sau aiurea, acum treizeci de ani, fantome ale
Bucureştiului tot mai schimbat şi tot mai fantomatic.


ISTORIA CASEI CAPSA XX
dulciu 15 Iulie, 2006 12:54

Capşa –după război

După război, Capşa a început să adăpostească pe scriitori şi actori, iar când s-a dărâmat aşa zisa “Academie Terasă”, Capşa a devenit sediul multora din răsfăţaţii muzelor – adevărat cenaclu literar.

Lucrul acesta a prilejuit unui publicist provincial azvârlirea câtorva lănci în “Capşisti”. Răspunsul l-a dat marele scriitor Tudor Arghezi, publicând un articol despre rolul Capşismului în cultura generală, despre Capşa “parlament universal”, “singurul local intelectual rămas pe Calea Victoriei”.

“Capşistul e un individ inteligent şi primejdios şi critica reală se face la Capşa, nu în presa literară. Dacă eşti prost la Capşa, este imposibil - zice capşistul – să fi inteligent altundeva, măcar în scris......Capşa e încrucişarea tuturor drumurilor şi toate drumurile duc la Capşa, o dată pe zi...”.

În anul 1935, publicistul Paul Morand, după o vizită în Bucureşti, a publicat în revista “Marianne” o serie de reportagii, cu mult cuprins fantezist: “Bucarest – Portrait de Ville”. În cuprinsul unuia dintre aceste reportagii, Casei Capşa i se rezervă un articol: “Chez Capşa”. Între alte consideraţii, mai mult sau mai puţin subiective, Paul Morand spune: “Capşa este sufletul topografic şi moral al oraşului. Închipuiţi-vă întrunite într-o casă de înfăţişare modestă, patru vechi glorii europene: restaurantul Foyot, cofetăria Rumpelmeyer, cafeneau Flonari din Veneţia şi otelul Sacher din Viena... Capşa este timpanul acestei mari urechi, care este Bucureştiul.”

Publicistul francez mai este încredinţat că toate duelurile, adulterele, combinaţiile politice, intrigile diplomatice ale secolului al XIX-lea au avut ca leagăn cabinetele particulare de la Capşa.

În 1936, conducătorii Casei Capşa, găsind nimerit să desfiinţeze “Consumaţia” cu intrarea în colţ – aşa zisa cafenea, deşi i-au lipsit întotdeauna biliardul şi atâtea alte accesorii legate de noţiunea de cafenea – , pentru ca s-o unifice cu restaurantul, aproape toate ziarele au găsit prilejul să publice un cuprinzător material anecdotic în legătură cu Capşa, ba - unii ziarişti au plâns cu lacrimi sincere pe ruinele “celei mai glorioase cafenele a Capitalei”....localul care făcea şi desfăcea guvernele, faimoasa “Capşa” şi-a închis ieri porţile. Un afiş mărunt anunţă: “Închis din cauza renovării.” .... Faptul a produs senzaţie: până în ultima clipă, clienţii nu credeau în zvonurile după care, în locul cafenelei, se va mări restaurantul aceleaşi firme... Pe la “Capşa” au trecut figurile cele mai reprezentative ale politicii şi culturii noastre....................... Chiar sub ultimele guverne, au fost oameni politici care au aflat la Capşa că sunt miniştri.” [1]

Un alt ziar, în cuprinsul unui reportaj intitulat: “Uzina de vise dispare, Capşa, sediul reprezentanţilor vieţii literare, artistice şi politice şi-a zăvorit uşile” – scrie că, alături de “Terasă”, “Kübler” şi “Riegler”, “Capşa” rămâne o firmă istorică legată strâns de mişcarea literară de la noi.[2]

“...... inteligenţa nu-i incompatibilă cu cafeneaua, ca să rămână ataşată exclusiv secăricii şi pârjoalelor moldoveneşti. Şi, dacă nu vin la Capşa, confraţii care detestă în cadrul Copoului locaşul de perdiţie al Bucureştilor, sunt siguri ei că gândesc mai temeinic şi scriu mai frumos decât Capşiştii ? “[3]

Intrarea literaţilor la Capşa a inspirat o seamă de foiletoane [4], chiar în presa străină. Articolele publicate în subsolurile ziarelor cuprind consideraţii despre Capşa, care, după unii, ar fi decăzut pe motiv că boema reprezentată prin scriitori şi ziarişti s-a amestecat sau a luat locul vechii aristocraţii. [5]

Într-un foileton vienez - “Neue Freie Presse” (11 ian. 1932) – Capşa e comparată cu “Sacher” – după cum alţii compară Capşa cu “Tortoni”: “Terasa Casei Capşa constituie un punct de vedere asupra universului.”

Publicistul Leontin Iliescu a scris că la Capşa se redactau zilnic, în cele mai variate ediţii, gazeta vorbită, interesantă mai ales prin faptul că nu era la discreţia cenzurii. Şi mai departe: “ Dar chiar dacă te consacrai vieţii politice şi ţineai să debutezi sigur de succes, elegant, spre a fi repede cunoscut şi impus, n-aveai nevoie de studii doctrinale şi plictisitoare sau, chiar dacă făceai studii academice pe tărâm politic, nu primeai consacrarea decât făcând ucenicie, adică trecând o probă de seminar politic în “urlătoarea” academică de la Capşa. Trebuiai să fii, deci, neapărat Capşist dacă ţineai să te impui atenţiei tuturor......”[6].

Un ziarist, luând un interviu unui “vechi capşist”, scrie între altele: “În acest local veneau odinioară cele mai reprezentative figuri ale politicii noastre, dintre care reţinem numele lui Negruzzi, Cantacuzino, Nicu Filipescu, Delavrancea, fraţii Lahovary, Petrovici (Armis), Ghica (Rapineau), generalul Manu, Porumbaru, Moruzzi, Lecca şi o armată întreagă de latifundiari, care-şi petreceau viaţa între conacul moşiei, Capşa şi.... Nisa.”

Şi-apoi: “La Capşa se cerea adeseori socoteală miniştrilor şi parlamentarilor de ţinuta lor publică, fiindcă a doua zi, după un lapsus sau după o greşeală făcută în Parlament, se putea pomeni din partea adversarilor sau chiar a amicilor politici cu o pereche de palme sau cu un duel..... Astfel, cafeneaua Capşa constituia – din acest punct de vedere – o mare sperietoare şi un examen greu de trecut, încât mulţi cei care greşiseră, se întâmpla să nu-i mai calce pragul....” [7].

Într-un reportaj pe trei coloane, intitulat: “Cafeneaua Capşa mai trăieşte două luni” – celebrul sediu al şvarţului şi ...bârfelii cedează locul restaurantului” se scrie....”o cafenea care a acumulat în câteva decenii de existenţă cel mai interesant material, înfăţişând viaţa noastră publică şi “culisieră”, în toate domeniile”. [8]

Sub titlul, “O casă veche”, un articol cuprinde această observaţie: “Capşa este un mic monument, unde s-a păstrat o tradiţie autentică.” [9]

Dar, s-ar putea spune: “mult zgomot pentru nimic”. Căci, în ziua de 15 decembrie 1936, ziarele au publicat următorul anunţ: “Casa Gr. Capşa are onoarea a anunţa distinsa sa clientelă că joi 17 decembrie, ora 12, va deschide noile sale saloane pentru ceaiuri şi restaurant.”

Pe drept cuvânt, o revistă a scris următoarele: “Capşa nu va muri. Capşa nu poate să moară, fiindcă spiritul Capşei face parte din viaţa acestui Bucureşti.... Capşa face parte din istoria politică, literară şi artistică a României din ultimii şaizeci de ani.” [10]
Nu de mult, un distins profesor universitar, membru al Academiei Române, a scris: “.... azi, mai toţi românii ar vrea să trăiască la Bucureşti, bucureştenii în Calea Victoriei iar cei din Calea Victoriei la Capşa”. [11] Mărturisire revelatoare pentru atracţia Casei Capşa.
[1] “Lupta”, 8 sept. 1936
[2] “Ordinea”, 8 sept. 1936
[3] “Lumea”, Iaşi, 21 febr. 1925
[4] “Politica”, 13 ian., 1928; “Rampa”, 27 ian. 1932; “Epoca”, 25 apr., 1930; “Omul Liber”, 2 iun. 1932 ş. a.
[5] În 1935, expirând contractul pentru exploatarea otelului şi restaurantului “Palace” din Sinaia, Capşa a reluat exploatarea otelului şi restaurantului “Caraiman”, pe care o deţine de la 1 aprilie 1935.
[6] “Universul”, 10 sept. 1936
[7] “Adevărul”, 26 august 2936
[8] “ Dimineaţa”, 12 august 1936
[9] “Curentul”, 1 oct. 1936
[10] “Încotro ?”, No. 192, 1935
[11] S. Mehedinţi, “Şcoala Poporului.”


ISTORIA CASEI CAPSA XIX
dulciu 15 Iulie, 2006 12:53

Întâmplări şi anecdote de la Capşa

Anecdotica ţesută în jurul Casei Capşa este foarte bogată şi ea îşi aşteaptă colecţionarul şi poate că se vor găsi vechi şi autentici “capşisti”, care – în cuprinsul unor interesante volume vor strânge întâmplările, incidentele, cancan – urile, cuvintele de spirit legate de viaţa acestei întreprinderi. Volumele acestea, mai ales dacă autorii vor fi şi oameni de duh, sunt menite unui mare succes, ele constituind o interesantă contribuţie pentru istoria socială a Capitalei noastre.
Pentru că această întreprindere a fost un centru social al Bucureştilor, - îndrumător şi creator de opinie publică, loc de informare – politicieni care căutau răzbunări ridicole, găsind Capşa vinovată de toate relele, s-au gândit, la un moment dat, să închidă întreprinderea, gândind: desigur, dacă n-ar fi fost Capşa, nu se afla cine ştie ce lucru care nu le convenea !

Un prefect de poliţie a sugerat chiar Regelui Carol I să închidă Capşa, capul tuturor răutăţilor, dar bunul simţ al marelui rege a râs de asemenea propunere, rezistând argumentelor care vroiau să fie serioase prezentate de păstrătorul ordinii publice. Ba, se spune, că de atunci Regele, nelipsit de ironie, avea obiceiul să spună în anumite prilejuri: “Ei, acum o să spuneţi că tot Capşa e de vină ?”

Un amănunt duios este acela prilejuit ani de zile în ziua de 10 Mai, când trăsura “à la Daumont”, care ducea pe Suverani de la Palat la Mitropolie, ajungea în dreptul lui Capşa se oprea, - pentru ca una din fetele lui Grigore Capşa, ridicată în braţe de tatăl său sau de mama lor să ofere Domniţei, mai târziu Reginei Elisabeta, un splendid buchet de flori.

Era o zicală, în timpul când, chiar în faţa lui Capşa era o cofetărie, ce se numea Broft, însă lumea zicea: “La Capşa îi bine, la Broft e moft!”. Bătrânii clienţi ai lui Grigore Capşa spuneau că, atunci când Broft a deschis cofetăria, unul din ei s-a adresat lui Grigore Capşa, spunându-i: “Nene Grigore, ce zici de cofetăria din faţă ? la care Nenea Grigore a răspuns: cu ce preţ vinde mărfurile ? Clientul răspunde: Mai ieftin ca D-ta ! Grigore Capşa conchide: N-ai nici o grijă, dacă vindea mai scump ca mine poate că-mi păsa, dar dacă vinde puţin mai ieftin, puţin îmi pasă.”

Dacă cei de la Capşa nu s-ar fi arătat totdeauna discreţi, dacă nu s-ar fi arătat neînduplecaţi la atâtea oferte îmbietoare, pentru trădarea “secretelor profesionale”, viaţa noastră politică ar fi fost şi mai agitată.

O pildă din multe: Împăcarea dintre Takişti şi Filipescani, în 1905, împăcare care ar fi fost de mare însemnătate pentru desfăşurarea vieţii politice, s-a încercat într-unul din aşa zisele “saloane particulare” de la Capşa. Spre amiază, Take Ionescu a intrat prin cofetărie, iar Nicu Filipescu prin otel, aşteptaţi într-o cabină de ziariştii Papamihalopol, omul lui Take şi Pisani, din partea lui Filipescu. După amiază a apărut Moruzzi – Kneazul , prefect al Poliţiei şi “omul guvernului”, pentru a se informa dacă este adevărat că cei doi oameni politici au luat masa împreună. I s-a dezminţit acest lucru. Kneazul, din ce în ce mai stăruitor, a spus că a fost informat de agenţi despre această întâmplare, ba a dat şi amănunte asupra felului cum au intrat cei doi. Răspunsul personalului fiind din nou negativ, Moruzzi şi-a schimbat tonul, spunând că, atunci când prefectul poliţiei se informează, să i se spună adevărul. Dându-şi seama de dârzenia personalului, întru apărarea clienţilor lor de eventuale neplăceri, a renunţat la investigaţii.

Pe vremea aceea, se juca în Parcul Oteteleşeanu, de către Compania de Operete a lui Grigoiu “Moştenitorii Veseli”, în care artistul Maximilian, spunea un cuplet de mare efect, cu refrenul :

“Asta nu-i amor adevărat”. A doua zi după ce s-a anunţat în gazete rezultatul negativ al dejunului, domnul Paul Gusty, cunoscutul om de teatru, traducătorul operetei de mai sus, a făcut cupletul următor, de care s-a făcut mult haz, ca orice aluzie la politicieni:

“La Capşa în cabină
Un dejun combină
Doi duşmani politici, oameni mari de stat.
Ei se sărutară
Îşi jurară apoi amor înflăcărat.
Însă peste noapte
S-auziră şoapte
Şi toţi partizanii, iute au constatat:
Cei doi de la Capşa
S-au jucat de-a leapşa,
Nu, n-a fost amor adevărat.”

Aceiaşi discreţie se păstra faţă de toţi clienţii saloanelor particulare, ale căror ziduri, dacă ar prinde grai, ar avea ce să ne povestească despre atâtea chefuri, combinaţii politice sau despre nesfârşitele “şuete” ale lui Alexandru Davila, care, până-n ziuă, cu un pahar de liquer în faţă, povestea prietenilor şi tot nu termina, anunţând continuarea în şedinţa viitoare.

Unul dintre saloane a văzut-o pe Sarah Bernardh, cu capul între mâini, privind în ochi pe Christache Ciolac, care-i cânta la ureche “Ploaia”, în timp ce, nu mai puţin celebrul Petrache îşi acoperea ţambalul cu un şervet.

Tot în saloanele de la Capşa, un căpitan B.D. avea , printre alte damblale, şi pe aceea de a invita, după reprezentaţie, întregul personal al Circului Sidoli: director, acrobaţi, jongleuri; după ce îşi arătau “talentele” în faţa originalului căpitan, se puneau pe chef, care dura până dimineaţa.

Un moment greu pentru Capşa – mare centru de influenţare politică – a fost în 1916, când cu nenorocirea de la Turtucaia, despre care opinia publică a aflat prin Capşa.

Şi totuşi, întotdeauna Capşa a fost bine informată. În legătură cu aceasta, o mică întâmplare revelatoare, povestită de un cunoscut ziarist, cu largi legături în lumea politică, dinaintea Întâiului Război Mondial.

“În 1913, în ajunul declarării războiului, m-a chemat Titu Maiorescu, pe atunci ministru: “Te avizez că astăzi declarăm război Bulgariei. Contez pe discreţia dumitale !” Plec, încredinţat că sunt deţinătorul unui mare secret şi, cum lucrurile se petreceau destul de dimineaţă, intru la Capşa să iau micul dejun. De abia am intrat, şi un cunoscut mă anunţă: “ Ştii că s-a declarat război Bulgariei ! ”.

Pentru ca să nu creadă primul ministru că nu sunt în stare să păstrez un secret nici măcar câteva ore, am simţit nevoia să iau prima trăsură, pentru a-i spune că secretul său era aproape ca al lui Polichinelle. Titu Maiorescu, oarecum revoltat, a exclamat: “Of, Take ăsta !”, punând vina indiscreţiei pe colegul său Take Ionescu şi apoi: “Capşa, tot Capşa”.

Şi acelaşi ziarist ne-a spus că, la un moment dat, Capşa ajunsese să fie, chiar în străinătate, un fel de simbol. Într-un rând, sosind la Berlin, un diplomat german, care fusese prin Bucureşti, l-a întrebat, chiar pe la începutul convorbirii, dacă la Capşa sunt bomboane tot atât de bune şi dacă aceeaşi lume interesantă frecventează localul.

Viaţa politică şi Capşa sunt noţiuni care nu se pot separa. Acţiunea pentru intrarea în război a României Mari a fost, într-o bună parte, desfăşurată la Capşa, care a asistat la sumedenie de conflicte locale, premergătoare celor de pe teatrul de operaţiuni. În această vreme, şi chiar de mai înainte, fruntaşii vieţii noastre politice se simţeau datori ca, ”cel puţin o dată pe zi”, să treacă pe la Capşa.

Privitor la atmosfera de la Capşa în această perioadă, o revistă scrie: “În primele zile ale războiului mondial, Capşa a trăit zile glorioase. Acolo se adunau strategi care urmăresc luptele după toate fronturile, criticând aspru operaţiile lui Foch şi ale lui Ludendorff, aprobând uneori pe Brusilov sau pe Joffre, cerând înlocuirea unor generali incapabili, etc. etc.

La Capşa cădeau, înainte de a cădea, Liège, Louvain, Anvers, Presmyzl, Cracovia, toate cetăţile asediate; la Capşa, înainte de a sosi comunicatele oficiale, se ştia că la Isonzo italienii au pierdut 80.000 de oameni, iar ruşii 2000 000 la Lacurile Mazuriene; la Capşa, pacea s-a încheiat de sute de ori. Kaiserul a fugit din 1915, iar Revoluţia rusă a izbucnit în 1914 .“ [1]
Iancovescu, talentatul actor, susţinea într-o vreme că 85% din somităţile politice şi culturale, valoroase în special prin tăcerea lor, s-ar “curăţa” în 24 de ore la Capşa. Căci, dacă în Parlament, prestigiul îţi poate aduce spor prin tăcere, la Capşa, omul trebuie să vorbească, să dea examen.
[1] “Încotro”, 24 februarie 1935


ISTORIA CASEI CAPSA XVIII
dulciu 15 Iulie, 2006 12:52

Radu Rosetti

Capşa - pe front

Subiectul rândurilor de mai jos mă tentează de mult. Articolul s-ar fi intitulat “Stâlp de cafenea” şi-ntrânsul aş fi cercat să dovedesc că greşiţi sunt acei care îşi fac din clientul cafenelei un tip de farnient, leneş şi palavragiu, pe când el e de multe ori un om distins. Câţi din aceşti dispreţuiţi nu-şi petrec iarna zilele în preajma catedrei casieriţei numai fiindcă n-au foc acasă, şi câţi nu se opresc în treacăt pe la mult hulita cafenea numai ca să fie în curent cu civilizaţia şi cu mişcarea mondială, răsfirând în orele de repaos, revistele ilustrate !

Câtă depărtare la obişnuiţii cluburilor şi, cu toate acestea, ce domni mari sunt cei dintâi, ce infimi necunoscuţi cei din urmă! Cam acestea era să le dezvolt, arătând şi cum se creează prietenii şi discuţii, împrejurul meselor rotunde, şi de ce nu poate oricine să frecventeze bibliotecile şi multe altele – neuitând că mulţi scriitori de seamă, în frunte cu Paul Verlaine, şi-au scris capodoperele la cafenea – când întâmplarea face să-mi revăd subiectul în împrejurări tragice.
“Capşa” – pe front. Tot o cafenea, cea mai ilustră, cea mai bârfită. De câte ori n-au auzit şi nu s-a scris: “Ciocoii de la Capşa. Filfizonii de la Capşa. Trântorii de la Capşa” şi alte epitete la fel ?
Nedrepte şi acestea, fiindcă ce era, în definitiv, Capşa ? O odăiţă de câţiva metri pătraţi, aşezată în centrul Capitalei, lângă cofetăria cu acelaşi nume, fără biliard, fără table, fără joc de cărţi, fără şah – nici măcar un Domino – modest loc de “rendez –vous” el elitei, unde – la ora aperitivului – întâlneai de multe ori un ministru lângă un student, un voluntar lângă un general, un proprietar lângă un proletar. Nicăieri democraţia nu-şi dăduse mâna cu boieria mai din toată inima ca aici, nicăieri nu auzeai o înjurătură românească urmată de ironia franceză mai curent ca la Capşa. Gravul Haret, la ora ceaiului, demonstra cu plaivazul o problemă matematică, Rădulescu Motru se avânta cu aprindere într-o speculaţie filosofică, Nicu Filipescu aranja, cu temperamentu-i focos, ultimul adversar politic, nenea Nae Bazilescu punea la cale o nouă afacere industrială, papa Ventura, într-un colţ retras, îşi scria cronica teatrală - şi, cu toate astea - expresia “filfizonii de la Capşa” persevera.

Vine războiul mondial. România îşi întrezăreşte îndeplinirea idealului ei naţional, la o ţuică, “beizadelele” de la Capşa cer intrarea în acţiune – aici nu mai îndrăznesc cei de altă părere să viziteze localul – gazetele vândute zeflemesc: “să sosească numai ceasul, şi-o să vedeţi cum toţi boeraşii aceştia îşi vor lua catrafusele şi vor trece graniţa, lăsând să intre în foc numai naivii care i-au crezut”.

Ei bine, ceasul a sunat, şi-n minutul acesta, când îmi reamintesc batjocura, nu pot să nu relevez nedreptatea, fie chiar d-un minut, făcută acestor bravi copii ai ţării, căzuţi pentru patrie printre cei dintâi. Mort căpitanul Cristian Dimopol, distins avocat al Baroului Ilfov, mort George Răceanu, rentier, trăit 25 de ani la Paris, mort inimosul judecător al Tribunalului de Ilfov, Emanoil Văcărescu, morţi atâţia entuziaşti: bătrânul Donici, căpitanii Vulturescu şi Anastasiu, locotenenţii Scarlat Mareş, Nicolae Crătunescu, Nanu, Bebe Mănescu, Jules Roşca, Iorgu Costa-Foru, Filiti, sublocotenentul Buia Vârnav şi atâţia alţii, care nu-mi aduc aminte acum.
Lista vitejilor e lungă, din fericire nu toţi dispăruţi, printre răniţi, locotenenţii Paleologu, Emil Costinescu, G. Brătianu, Puiu Roşianu, Dinu Stolojan, printre prizonieri inginerul Filip Mateescu, Oraţiu Niculescu, Dan Corbescu, Mihai Mitilineu, Podgoreanu, Cristian Tomulescu etc, etc, pe care nu-i mai înşir, că să nu fie prea lungă lista.

Revelaţia nu e oportună numai în ceea ce priveşte reabilitarea capşistilor, ci pentru a arăta încă o dată, cu mare mulţumire sufletească, că ofiţerii au apărat pământul strămoşilor cot-la-cot cu soldaţii, boierii la un loc cu ţăranii – ca-n nici o parte din lume – şi aici mulţumirea sufletească face loc amărăciunii – proporţia ofiţerilor morţi, comparativă cu numărul soldaţilor, n-a fost nicăieri mai mare ca-n România.

Dar fiindcă vorbirăm de Capşa, e bine să se ştie că “filfizonii” şi-au schimbat porecla în renume, şi că de-abia aşteaptă să dea ultimul asalt victorios, spre a-şi relua reduta.


ISTORIA CASEI CAPSA XVII
dulciu 15 Iulie, 2006 12:49

Dr. Nicolae I. Angelscu

GRIGORE CAPŞA
şi familia sa (1841 – 1902)

Grigore Capşa (1841 –1902)

Grigore Capşa a fost unul din comercianţii care prin muncă şi pricepere şi-a onorat breasla. În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, activitatea şi destoinicia lui Gr. Capşa i-au asigurat o situaţie preponderentă în negoţul românesc şi i-au pregătit o reputaţie frumoasă şi temeinică.
Grigore Capşa s-a născut în Bucureşti, în anul 1841. Tatăl său se numea Constantin Capşa, iar mama sa, Ana, era născută Vasiliu.

Constantin Capşa era fiul lui Dumitru Capşa, care avea o prăvălie de cojocărie, pe locul unde e acum Piaţa Sf. Anton. Prăvălia aceasta a ars în anul 1847, cu prilejul focului cel mare, care a nimicit o bună parte din oraşul Bucureşti.

Constantin Capşa învăţă meşteşugul de cojocărie de la tatăl său şi se stabili cojocar subţire pe piaţa Bucureştilor, realizând o mică avere din negoţul său. El se căsători cu Ana Vasiliu, din Ploieşti. Din căsătoria lor s-au născut 12 copii. Din aceştia, 4 s-au făcut cofetari şi au întemeiat Casa Capşa. Alţi 4 băieţi au fost trimişi în străinătate ca să înveţe carte.

Unul din ei, Ştefan Capşa (1822-1885) se întoarce cu diplomă de doctor în medicină şi devine un foarte preţuit medic şi profesor universitar. Născut la Braşov, în vremea Zaverei, dr. Ştefan Capşa a făcut studiile la Şcoala Greacă a lui Ţoni. În 1842 termină studiile gimnaziale. Susţinut de unchiul său, Ştefan Cernavodeanu din Braşov, care fiind un om avut, bancher, s-a oferit să-l ia în grija sa, Ştefan Capşa urmă studii de medicină la Viena şi, astfel ajutat, termină învăţătura în 1847, întorcându-se în ţară şi stabilindu-se medic la Bucureşti, în specialitatea de mamoş.

Profesor la Facultatea de medicină, ţinând cu demnitate catedra de ginecologie şi obstetrică, doctor primar la Maternitate, director general al Serviciului Sanitar de la 1864, înfiinţătorul Şcoalei de Moşit, doctorul Capşa s-a ridicat prin meritele sale netăgăduite, aducând mari servicii Ţării şi Ştiinţei.

Alt fiu, Nicolae Capşa, 1834 – 1864, e primul român care îşi ia doctoratul în matematici la Paris, fiind bursier al Eforiei Şcoalelor; însă moartea îl răpune de tânăr.

Dumitru Capşa, 1826 – 1863, face studii de teologie şi se retrage călugăr la Mănăstirea Căldăruşani.

În sfârşit, Ion Capşa, 1839 – 1894, îşi ia diploma de inginer.

Dintre ceilalţi copii ai lui Constantin Capşa, unii au murit de mici.

Pitarul Anton Capşa, 1821 – 1880, a fost şef masă la Departamentul Visteriei, dar a demisionat spre a se face cofetar.

Sofia Capşa, 1829 – 1913, a fost măritată cu Petre Davidell, şeful Diviziei Consulare şi al Contenciosului în Ministerul de Externe.

Cel dintâi dintre fiii lui C. Capşa, care a îmbrăţişat cariera negustorească a fost Vasile Capşa.
Acesta, în tovărăşii succesive cu fraţii săi: Anton, Constantin şi Grigore a înfiinţat una dintre cele mai de seamă case de cofetărie din ţara noastră.

După ce a isprăvit câteva clase gimnaziale, Vasile Capşa, la vârsta de 14 ani, e dat de tatăl său să înveţe meseria de cofetar, la Constantin Lefteru (Alexandru Elefterescu), care avea prăvălie în Hanul Dedu (Palatul Nifon de astăzi).

Pe vremea aceea, la nunţi, botezuri şi baluri nu se consumau decât dulceţuri, rahat, şerbeturi şi cofeturi numite “cilindre”. Aceste cofeturi de făină erau colorate în galben, roşu, albastru, violet şi verde şi aveau un gust pronunţat de scorţişoară, cuişoară şi mastică. Ele puteau să placă numai copiilor şi celor cu gusturi nepretenţioase.

Nimeni nu se gândea la vreo perfecţionare în arta cofetăriei, fiindcă nimeni nu cerea ceva mai bun.

În anul 1850, pictorul Amman reprezintă într-un tablou al său un dansator în frac, cu mănuşi şi cravată albă, oferind unei doamne o cutie cu smochine. În tot Bucureştiul tânărul nu găsise altceva mai bun cu care să trateze pe adorata lui.

De prăjituri, bomboane fondante, ciocolată, fructe zaharate, nu putea fi vorba. Se cunoşteau numai baclavalele, sarailiile, cataifurile; iar din Orient se aduceau stafide şi smochine.
Cofetarii cunoscuţi pe piaţa Bucureştilor, acum o sută de ani, erau: Constantin Lefteru (Alecu Elefterescu), de care am vorbit; Atanasie Constantinescu, cu prăvălia în Hanul Damari, actualul Grand Hotel Lafayette; Pascu, cu prăvălia în uliţa Nemţească; Dertman, cu prăvălia în Poşta Veche; Comoreli din Podul Mogoşoaiei, care a adus pe Fialcowsky; Giovani, care avea prăvălia la Hotel Metropol; Ferdinand Mayer, cu prăvălia în faţa Episcopiei (astăzi Palatul Ateneului); Kaiser, din uliţa Nemţească şi Ghiţă Bimbaşa, cu prăvălia la biserica Albă.
Cofetarul Giovani a introdus pentru prima oară în ţară îngheţată în formă, iar în Bucureşti a adus moda ca protipendada care se întorcea cu trăsurile de la Şosea să fie servită cu îngheţată chiar în trăsurile care se înşirau în faţa prăvăliei lui din Podul Mogoşoaiei.

Iată un anunţ al cofetarului Giovani, publicat în ziarul “Românul” acum 70 de ani:

“Giovani Flore”,

“Cofetar în Piaţa Palatului.”

“Ne-a sosit un bogat asortiment de cartonaje, bonboane franceze de prima calitate de la casele cele mai renumite, fructe din Italia, “marrons glacées etc.”

Tot în acea epocă găsim şi anunţurile cofetarilor Fialcovschi şi Toma Antoniu.

Fialcovschi avea prăvălia în Podul Mogoşoaiei, iar Toma Antoniu în Pasajul Român, atunci de curând construit.

În anunţul lui Fialcovschi, care şi el vestea că aduce bombonărie de la Paris şi chocolată de la cele mai renumite fabrici din Franţa, găsim şi anunţuri de vinuri şi lichioruri străine premergătoare ale renumitei cafenele Fialcovschi de mai târziu.

După cum vedem, cofetarii la început erau în majoritate români. Ei făceau parte din starostia rachierilor şi băuturi spirtoase. Aceste băuturi erau un articol principal de vânzare, fie cu paharul, fie cu sticla. Cele mai cerute erau: rachiul de anason, mastica, vinurile de şampanie şi de Bordeaux, votca romul şi coniacul.

Publicăm în corpul acestei lucrări fotografia pecetei Starostiei Rachierilor din 1849.
E interesant de recitit zapisul prin care Constantin Capşa dădea pe fiul său Vasile, ca ucenic la meşteşugul de cofetărie în prăvălia lui Constantin Lefteru. Iată-l, cu stilul şi ortografia vremii:
“Prin acestu zapisu adeverescu suptu isscălitu spre a fi ştiutu precum că am datu lu Dumnealui Kir Constantin Lefteru cofetaru, pă fiul meu Vasile sin Constantin Capşa, la meşteşugu de cofetărie, ucenicu în patru ani, purtândui ieu grijea de îmbrăcăminte şi spălatul cămăşilor şi de încălţăminte şi spălatu la capu are are Dumnealui ai purta grijea precum şi la împlinirea de patru ani are Dumnealui săi facă un rând de haine de postavu după vârsta lui şi aşa are copilul săse poarte cu silinţă cu dreptate cu supunere la cele cuviincioase lucruri şi porunci ale stăpânului său dândui ascultare cum şi Dumnealui Kir Constantin are datoria ca săi arate la acest meşteşug de cofetărie de spre învăţătura băiatului dândui cuviincioasele nizamuri spre ale sale bunele urmări şi învăţături pentru care sunt ieu chezaşu răspunzător şi spre bună încredinţare mam iscălitu.”

Constantin D. Capşa

1841, Aprilie 10, Bucureşti.
*
* *

După o practică de mai bine de 10 ani, la Constantin Lefteru, Vasile Capşa, care învăţase bine arta cofetăriei şi poseda şi un mic capital, propune fratelui său, pitarul Anton, să deschidă împreună o cofetărie. Acesta demisionează din slujba pe care o avea la visterie, şi, împreună cu Vasile, cumpără pe lei vechi 2.194, edecurile şi marfa aflată în prăvălia lui Panaiot Constantinescu. Prăvălia aceasta se afla în Hanul Damari, pe podul Mogoşoaiei, peste drum de Hanul şi biserica Zlătari.

Tovărăşia aceasta a început cu un capital de 5.000 lei vechi. Anton aducea 4.272 lei vechi. Iar Vasile numai 727. Totuşi, câştigul rămânea să se împartă pe din două, din pricină că Vasile pe lângă capital, aducea şi cunoştinţa meseriei, de care Anton era cu totul lipsit.
Firma sub care au deschis cofetărie, pe ziua de 6 iulie 1852, a fost: “La doi fraţi Anton şi Vasile Capşa”. Chiria pe care au plătit-o la hanul Damari până la 23 Aprilie 1857 a fost de lei vechi 1.460 anual.

Munca şi priceperea lor au dat roade bune în negoţul pe care-l începuseră. În prima lună încasările prăvăliei au fost de 415 lei vechi; in luna Iulie a anului următor, în 1853, vânzarea a fost de 4.421 lei vechi; patru ani mai târziu, în luna Iulie 1856, încasările au fost de 8.500 lei vechi, adică de 20 de ori mai mari decât în primul an. În timpul acesta cei doi tovarăşi s-au gândit că ar fi bine să dea o mai mare întindere negoţului lor, şi la 26 Octomvrie 1854 deschid o nouă prăvălie tot pe Podul Mogoşoaiei în casa Castrişoaia, proprietate a lui Vasile Popa. Imobilul acesta se afla pe locul unde sunt acum magazinele Neuman şi Apostoleanu. Aici ei cumpărară cu lei vechi 2.925 edecurile şi marfa lui Nae Vasilescu. Până în anul 1862 au plătit aici o chirie anuală de lei vechi 1.600, iar de aici înainte, până la 23 Aprilie 1870, chiria a fost de 2.000 lei vechi pe an.

Noul local fiind mai încăpător şi mai bine situat, Anton şi Vasile Capşa renunţă în primăvara anului 1857 la întâia lor prăvălie din hanul Damari, care rămăsese prea mică faţă de muşteriii cofetăriei care se înmulţiseră.

Spirit întreprinzător, Vasile Capşa pleacă în luna februarie a anului 1855 cu chervane pe câmpul de luptă de la Sevastopol. Ducea cu el: şunci, caşcaval, carne de porc afumată, pâini şi alte alimente: În anul acela însă au fost călduri mari şi de timpuriu; marfa s-a stricat iar Vasile Capşa, pierzând banii, a fost nevoit să se întoarcă în ţară. La înapoiere, a trecut în Bulgaria, unde livezile erau pline de fructe. Vasile Capşa s-a gândit că ar putea să-şi scoată o bună parte din pagubă dacă ar face din fructe dulceaţă şi ar vinde-o bulgarilor ca pe ceva rar. Aşa s-a întâmplat: livada de fructe din Bulgaria a compensat băneşte pierderea de pe câmpul de luptă din Sevastopol.
Cofetăria fraţilor Capşa, deşi mărită cu prăvălia lui Nae Vasilescu, totuşi nu avea lor pentru laborator. Vasile Capşa închirie nişte magazii care se aflau în curtea caselor de peste drum şi instală acolo camerele de lucru ale cofetăriei. Casele în curtea cărora se aflau aceste magazii erau lângă Consulatul Rusesc şi ele au fost cumpărate personal de către Vasile Capşa şi au rămas până la dărâmarea lor în posesiunea familiei lui Vasile Capşa.

După cum am mai spus, articolele pe care le vindeau cofetăriile pe atunci nu erau variate şi nici de o calitate prea deosebită. Envelopuri, dulceţuri, şerbeturi, compoturi, fondanuri, pandişpanuri, plăcinte, prăjituri, îngheţată la pahar, cozonaci, lisă de fructe, salep, ciocolată, cataif, pesmete de Braşov, pişcoturi, nuga; cam acestea erau numele dulciurilor ce se puteau găsi într-o cofetărie, pe vremea aceea.

Deoarece marii negustori de pe atunci plecau ei înşişi după cum cumpărarea de mărfuri prin ţările străine, Vasile Capşa, cu începere din anul 1856 se duce şi el regulat după taxid. Din socotelile rămase de la el, vedem că în primul an a adus marfă în valoare de 48.787 lei vechi, în al doilea an marfa a costat 56.528 lei vechi. Şi astfel, Vasile cumpără din ce în ce mai multă marfă, până în anul 1867, când făcu ultimul taxid.

Din prima lui călătorie în străinătate, Vasile aduse în anul 1856, bonbonerie, cartonaje, cutii de scoici, cornete, bomboane fondante, ouă de ciocolată, caramele englezeşti, fructe zaharisite. Pentru Bucureşti, toate acestea constituiau mici evenimente în domeniul gastronomiei, după cum surpriza neaşteptată a fost importul, în 1860, al primului absint adus din Paris sau, în 1863, prezentarea îngheţatelor în forme diferite.
Anton şi Vasile Capşa în anul 1855 luaseră pe lângă dânşii în prăvălie, pe fratele lor mai mic, Constantin, care învăţase bine meseria. După vreo trei ani, în August 1858, fraţii Capşa se hotărâseră să deschidă o cofetărie în Craiova. Pentru aceasta, închiriază cu lei 1920, din august 1858, la aprilie 1859, casa Hagi Tudorache din Craiova. Constantin Capşa e trimis acolo ca să conducă cofetăria. Afacerile însă nu prea au mers strălucit în cetatea banilor, şi de aceea, în primăvara anului următor, cofetăria se închide.

În anul 1863, Anton şi Vasile Capşa iau în tovărăşie şi asociază la câştig şi pe fratele lor constantin, care de 8 ani era pe lângă dânşii. Firma devine: “Anton, Vasile şi Constantin Capşa”. După doi ani, însă, în 1865, Anton se retrage din tovărăşie. Partea lui la desfacerea asociaţiei a fost de lei vechi 192.923, iar partea lui Vasile lei vechi 190.237.

Din catastifele rămase de la Vasile şi Anton Capşa, se vede foarte bine că pe lângă comerţul de cofetărie, ei se ocupau şi cu bancherlâc, câştigând bune parale, dar şi pierzând.

Din 1865 până la 1867, cofetăria rămâne din nou sub firma “La doi fraţi, Vasile şi Constantin Capşa”, iar Constantin se retrage în 18 mai 1867, când Vasile Capşa rămâne singur cu prăvălia sa din Casa Castrişoaiei până la 1 mai 1871, când, în urma lichidării comerţului, închide prăvălia.
În anul următor, în 1868, Constantin Capşa se asociază cu alt frate mai mic, Grigore Capşa, care se perfecţionase în arta cofetăriei la Paris. În noua tovărăşie, Constantin Capşa aduce lei vechi 89.481 (20.295 lei noi), iar Grigore Capşa aduce lei vechi 34.351 (8.588 lei noi).
Dintre toţi copiii fraţilor Capşa, singurul care a învăţat meşteşugul a fost fiul lui Constantin Capşa, Ştefan.

Constantin Capşa a avut doi copii, pe Gheorghe Capşa, inginer, profesor al Şcolii Politehnice din Bucureşti şi pe Ştefan Capşa, care a condus întreprinderea mai mulţi ani după moartea lui Grigore Capşa.
*
* *

Grigore Capşa s-a născut la 4 Decembrie 1841, anul în care fratele său Vasile Capşa intră ucenic în cofetăria lui Constantin Lefteru.

După ce a terminat clasele primare, a fost dat la gimnaziu.

Tot timpul liber însă, Grigore şi-l petrecea în laboratoarele de cofetărie ale fraţilor săi. Mamă-sa văzând dragostea lui Grigore pentru această meserie, îl dădu ucenic la fraţii săi ca să înveţe meşteşugul cofetăriei.

La vârsta de 15 ani, Grigore a fost trimis la Paris la renumita casă Boissier ca să se perfecţioneze şi să înveţe toate tainele meseriei pe care şi-o alesese. În 1867, numai după un an de practică la Boissier, Grigore Capşa a fost singurul străin căruia i s-a îngăduit să participe la expoziţia din Paris. Aici a obţinut două Menţiuni onorabile şi i s-a permis să prezinte Împărătesei Eugenia câteva din produsele artei lui de cofetar. Împărăteasa îi făgădui titlul de furnizor al Curţii; însă evenimentele politice care au dus la război, au împiedicat înfăptuirea acestui proiect.
Întors în ţară, Grigore Capşa îşi pune în gând să modernizeze meseria de cofetar, făcând ca Bucureştii să aibă în această ramură de activitate aceleaşi ca şi Parisul.

Întovărăşindu-se în anul 1868 cu Constantin Capşa, Grigore, prin gustul şi priceperea sa, a dat un avânt incomparabil casei de cofetărie întemeiată şi condusă până atunci de fraţii săi. Noua prăvălie se deschide sub firma: “La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa”, în podul Mogoşoaiei. Asociaţii au cumpărat fondul de comerţ al lui Ioniţă Dumitrescu. Prăvălia se afla în casele Marelui Logofăt Iancu Slătineanu. Chiria pe care au plătit-o de la 23 Aprilie 1868 până în anul 1872 a fost de 132 de galbeni pe an (1452 lei vechi).

Grigore Capşa a căutat să modernizeze meseria de cofetar, făcând din ea o artă de lux şi de prezentare rafinată aşa cum era în marile capitale europene. Meritele lui au fost grabnic răsplătite: în 1869 i se dădu brevetul de furnizor al Curţii şi Medalia Bene Merenti clasa I.

În 1871, el se căsătoreşte cu Marie Obeline Vautier care i-a fost o demnă tovarăşă de muncă până la sfârşitul vieţii. Din căsătoria lor s-au născut 3 fete şi un băiat: Ana Capşa, care s-a măritat cu Felicien de Montlebert, ofiţer în armata franceză; Sofia Capşa, care a devenit soţia lui Niculae Zanne; Margareta Capşa măritată cu Constantin Hagi Tudorache şi Anton Capşa.

În anul 1872, firma Capşa cumpără de la Ioniţă Dumitrescu imobilul Iancu Slătineanu pe suma de 18.000 de galbeni austrieci. Afacerile bune pe care realizează le da putinţa să devie proprietarii casei în care îşi exercitau comerţul. Prevăzând dezvoltarea ulterioară a negoţului lor, ei cumpără în acelaşi an, pe preţul de 12.000 de galbeni austrieci şi casa din strada Nouă, alăturată cofetăriei lor. Casa aceasta era ocupată de fotograful Duschek.

Propăşirea casei Capşa se datora râvnei neobosite a conducătorilor ei. Lucrători specialişti din Paris, de la cele mai renumite laboratoare de cofetărie, fuseseră aduşi în ţară spre a învăţa pe lucrătorii români tainele şi reţelele cofetăriei franceze. Mulţumită acestui fapt, Casa Capşa concurează la expoziţia din Viena în 1873, şi capătă marea medalie “pentru merit” şi un certificat de felicitări din partea juriului. La 29 Noiembrie 1873, Casa Capşa organizează primul dineu de gala la Palatul Princiar.

In 1874, asociaţia fraţilor Capşa se desface, şi Grigore Capşa rămâne singur proprietar al cofetăriei. Constantin Capşa se retrage din tovărăşie luând partea sa de lei 293.000, dintre care 282.598 lei reprezentau jumătate din averea asociaţiei, iar 10.402 lei partea de beneficiu cu prilejul acestei retrageri. Constantin Capşa a avut după aceia un comerţ de băcănie en-gros în strada Blănari nr. 20, iar în urmă a fost bancher având cantor în strada Lipscani nr. 51.

În 1875, Grigore Capşa capătă brevetul de furnizor al Curţii Princiare Sârbeşti şi tot în anul acela concurează la expoziţia internaţională din Paris şi obţine o izbândă strălucită dobândind marea medalie de aur. În ţară, produsele Capşa sunt cerute pretutindeni, iar numele acestei firme e cea mai autentică chezăşie de calitate. Atât la bufetele de la Târgul Moşilor, Filaret, Mitropolie, Pantelimon etc., cât şi la banchetele, nunţile, botezurile şi balurile din înalta societate, Casa Capşa e chemată să organizeze cu gust şi cu artă sărbătorile şi mesele.

În 1876, Grigore Capşa construieşte pe str. Nouă porţiunea care se întinde până la intrarea de astăzi a hotelului. Hotelul avea să fie construit 10 ani mai târziu.

În 1881, la expoziţia din Bucureşti, produsele Capşa obţin medalia de aur, iar în 1883, Grigore Capşa e singurul dintre comercianţii români care ia parte la expoziţia din Bordeaux, expunând acolo produsele vinicole ale României şi obţinând medalia de bronz. Astfel, graţie lui Grigore Capşa, case mari din Bordeaux se pun, prin intermediul său, în legătură cu producătorii noştri de vinuri, care găsesc astfel debuşeuri pentru produsele lor în străinătate.

La expoziţia din Bucureşti, Grigore Capşa dobândeşte, în 1884, o altă medalie de aur; iar în Paris, la marea expoziţie universală din 1889, Casa Capşa triumfă dobândind marea medalie de aur.
În 1886, pe lângă cofetărie, Grigore Capşa se hotărăşte să clădească un hotel şi să deschidă un restaurant de lux, iar în 1891, în locul farmaciei Bruss care încă din anul 1872 ocupa imobilul din calea Victoriei colţ cu str. Nouă, inaugurează salonul de consumaţie care avea să devină vestita cafenea Capşa de mai târziu.

Însemnătatea pe care o căpătase Grigore Capşa în viaţa noastră economică trebuia în mod firesc să-i confere înalte posturi de conducere. Astfel, în 1891 este ales senator, iar la 3 Februarie 1896 Camera de Comerţ şi de Industrie îl alege Preşedinte al ei, într-o vreme când problema dobânzilor prea urcate şi transportul prea costisitor al fabricatelor indigene îngrijorau în gradul cel mai înalt pe comercianţii şi industriaşii români.

Împrejurările fac ca Grigore Capşa să fie numai câteva luni Preşedinte al Camerei de Comerţ si Industrie din Bucureşti. În timpul prezidenţiei sale, Camera din Bucureşti intervine şi obţine să se înfiinţeze o sucursală a Băncii Naţionale Giurgiu.
Succesorul lui Grigore Capşa la Preşedinţia Camerei de Comerţ si Industrie din Bucureşti a fost George Assan.

Cu prilejul participării Casei Capşa la expoziţia universală de la Paris în anul 1900, G. Dervilly publică în Nr. 436 din L’Encyclopedie Contemporaine, un articol despre „Cofetăria şi Hotelul lui Grigore Capşa din Bucureşti, din care extragem rândurile următoare:

„Îndepărtata noastră soră latină, România, este o ţară care merită astăzi simpatia adevăraţilor parizieni, prin cultul ce a arătat faţă de toate rafinamentele inteligente ale civilizaţiei noastre.
Nu numai că şi-a asimilat progresele importante ce capitala noastră a realizat în marile industrii de lux, dar ea a ştiut să satisfacă şi să înţeleagă un public foarte greu de satisfăcut: vrem să vorbim de lumea „gourmeţilor” şi de discipolii înfocaţii ai lui Brillat-Savarin, Dumar şi Monselit.

Astăzi, graţie imitaţiunii meritorii a unui dibaci specialist, Grigore Capşa, Bucureştii posedă un stabiliment de cofetărie şi patiserie care rivalizează cu cele mai mari case ale noastre de pe Bulevarde. Această întreprindere la fel cu a lui Boissier, Marquis, Potel et Chabot, figurează de altminteri foarte onorabil în marea noastră luptă industrială de la 1900, şi se clasează în primul rang al caselor mari de alimentaţiune prin îngrijirea ce a adus tuturor preparaţiunilor delicate care constituie luxul mesei; acest superflu ale cărui seducţiuni irezistibile deşteaptă apetiturile cele mai rebele şi umple stomacurile cele mai rebele şi umple stomacurile cele mai îndărătnice.
Grigore Capşa născut la 4 Decemvrie 1841, continuă stabilimentul fraţilor săi de la 1868, după întoarcerea sa din Paris în urma expoziţiei de la 1867, la care a avut onoarea să participe ca expozant de produse româneşti. Fusese admis a concura odată cu expozanţii francezi în calitatea sa de lucrător, lucrând la Paris, şi avu satisfacţia de a-şi vedea lucrările recompensate cu două menţiuni onorabile.

Atunci când cea mai mare parte din stabilimentele care apar în zilele noastre, au obiceiul să se mărginească într-o specialitate mică, Grigore Capşa a organizat pe lângă producerea cofetăriei şi patiseriei fine, îngheţată, bucătărie, etc. A adăugat mai târziu hotelul şi un restaurant, după modelul francez şi graţie numai unei îmbunătăţiri continue, graţie mai ales stăruinţei şi muncii, Grigore Capşa a ajuns să ia locul în rândul celor mai mari şi importante case similare din lume. La această epocă de altfel România era o ţară nouă, în care toate întreprinderile îndrăzneţe trebuiau să obţie consacrarea succesului. Înalta societate românească crescută în tinereţe în Franţa sau cel puţin familiară cu viaţa din capitala Franţei, posedă obiceiurile şi-şi apropie gusturile pariziene. Pentru satisfacerea trebuinţelor ei de lux şi de rafinament, înfiinţarea unei întreprinderi ca aceea care face obiectul acestei notiţe, era bine venită.

De altfel, exemplul dat de Grigore Capşa a determinat o emulaţiune din cele mai fecunde în industria alimentară din România. Vechile stabilimente cu o organizaţie cu totul primitivă trebuiră să se scuture de lenea lor şi luând model de la casa din Bucureşti, ajunseră la nivelul progresului de astăzi.

Casa Capşa n-a încetat să aducă servicii reale societăţii româneşti, puindu-i la dispoziţiune cu un personal şi un serviciu perfect, toate furniturile din care se compun marile prânzuri, bufeturile de la serate, de la baluri, recepţii etc.

Casa Capşa mai are şi meritul de a fi iniţiat în delicata artă cofetăriei, o serie întreagă de tineri români, care au devenit cofetari pe contul lor propriu şi care şi-au făcut şi îşi fac şi astăzi o onoare de a menţiona pe firmele lor „foşti elevi ai Casei Capşa”.
Printre aceşti elevi trebuie să pomenim pe Niţă Ionescu, Nae Drăghiceanu, Teodor Demetru, Jean Nestor şi alţii.

În semn de recunoştinţă pentru grija ce i-a fost purtată, personalul Casei Capşa a făcut, în 1912, o plachetă comemorativă în cinstea celor patru întemeietori ai casei.
Recapitulând fructuoasa activitate a acestei întreprinderi româneşti, trebuie să constatăm că ea s-a bucurat de mari şi înalte încurajări.

După expoziţia din 1867, Grigore Capşa a concurat regulat la toate expoziţiile franceze, a participat de asemenea la expoziţia din Viena în 1873 şi la expoziţiile româneşti.
Aci e locul e releva, că mai multe mari stabilimente pariziene şi-au procurat, în diferite împrejurări, lucrători de la Casa Capşa, care deveniseră aci maeştri.
Ne mai rămâne să adăugăm că, Grigore Capşa, în cursul lungii sale cariere, a ştiut să-şi atragă toate simpatiile şi a primit de la concetăţenii săi cele mai înalte semne de stimă.
El a fost mai mulţi ani senator al colegiului I al Capitalei, a avut distincţiunile de ofiţer al Coroanei României şi al Stelei şi a îndeplinit funcţia de Preşedinte al Camerei de Comerţ si Industrie din Bucureşti.
*
* *

Ajuns la apogeul carierei sale, Grigore Capşa a avut nefericirea să piardă în anul 1899 pe Anton Capşa, unicul său fiu care moare la vârsta de 22 de ani. Crescut şi instruit în vederea continuării negoţului părintesc, Anton Capşa dispare înainte de vreme, lăsând în inima tatălui său o durere care avea să-i grăbească sfârşitul. La 23 Decemvrie 1902, Grigore Capşa se săvârşeşte şi el din viaţă, după o existenţă închinată muncii.

*
* *

Numele lui Grigore Capşa rămâne înscris printre acelea ale fruntaşilor comerţului românesc din veacul trecut. Destoinicia, priceperea şi puterea sa de realizare au adus strălucirea şi prestigiul firmei pe care a condus-o atâtea decenii. Graţie lui, numele Casei Capşa a ajuns să reprezinte luxul, calitatea şi bunul gust în arta cofetăriei.

Tot datorită lui Grigore Capşa s-a format o pleiadă de lucrători şi mai târziu comercianţi cofetari români, Grigore Capşa contribuind astfel la naţionalizarea acestui comerţ.
În viaţa noastră socială, politică şi modernă, cafeneaua, cofetăria şi banchetele Capşa au jucat şi ele rolul lor însemnat. Cenacluri literare şi mese politice s-au organizat între pereţii vechii case a Slătineanului. Iar hotelul Capşa adăpostea boieri adevăraţi şi personalităţi de vază în trecere pe la noi prin ţară.

Comandor al Coroanei României, ofiţer al Stelei României, ofiţer al Legiunii de Onoare, Grigore Capşa a cunoscut în viaţă onoruri mari şi mulţumiri sufleteşti meritate. În urma sa a rămas reputaţia unui om care şi-a respectat şi înnobilat meseria; şi a rămas o întreprindere care duce mai departe numele de prestigiu şi de cinste al vrednicului său întemeietor şi conducător.

ISTORIA CASEI CAPSA XVI
dulciu 15 Iulie, 2006 12:48

1. Vremuri grele, urmate de biruinţă

Apropierea unui război de mari proporţii nu mai era o taină. Printre preliminariile
conflagraţiei care va izbucni foarte repede, trebuie să socotim şi vizita Ţarului Rusiei la Constanţa; Ţarul căuta aliaţi. Suitei Ţarului i s-a oferit un dejun servit de Capşa.
Dar Capşa din epoca zisă a neutralităţii României, a epocii chi8nuitoarei întrebări “intrăm, ori nu intrăm ?”, este un subiect vast, vrednic de pana romancierului social şi care depăşeşte cadrul lucrării de faţă.

Capşa a fost, până la 15 august 1916, data intrării României în Război, centrul în care s-a plămădit biruitorul instinct naţional, rezistent atâtor momeli şi ameninţări. Nu este în această afirmaţie nici o exagerare şi nu simpla întâmplare a făcut ca tocmai la Capşa să fie sărbătoriţi, în ziua de 23 mai 1916, cei care au înapoiat decoraţiile austro - ungare.
Zilele de restrişte ale Ocupaţiei duşmane au fost pentru Capşa zile de adevărată urgie. Căci, în afara suferinţelor generale, asupra Casei Capşa s-au abătut excepţionale persecuţii, menite să răsbune anumite atitudini ale “Capşiştilor”. În judecata vremelnicilor ocupanţi “Capşismul”trebuia pedepsit, chiar stârpit, prin Casa care ajunsese să reprezinte un simbol, - al locului unde s-au călit sufletele întru realizarea drepturilor naţionale. Ocuparea Bucureştilor fără pedepsirea Casei Capşa nu ar fi fost completă. Ceva mai mult, Casa era chiar disputată şi n-a lipsit mult să constituie adevărat măr al discordiei pentru aliaţi şi vremelnici ocupanţi ai Capitalei noastre.

Germanii ştiau că la Casa Capşa au biruit acei care desluşiseră instinctul naţional, care nu poate greşi. Bulgarii, printr-unul din fruntaşi, promiteau solemn că într-o zi vor bea, victorioşi, cafeaua la Capşa, - promisiune care luase caracterul unui adevărat ideal naţional ce trebuia să fie înfăptuit.

Deocamdată, la nici măcar o lună de la ocuparea Bucureştilor, - în ziua de 20 decembrie 1916, stil vechi, - Casa Capşa a fost rechiziţionată. Până atunci, ofiţerii germani luau masa la Capşa, pe bază de “bonuri de mâncare”. În zorii zilei de 20 decembrie 1916, s-au aşezat sentinele pe la toate uşile, pentru ca, a doua zi, să se înceapă golirea pivniţelor şi magaziilor, operaţie care a durat două săptămâni, “lucrându-se” zilnic de la 7,30 dimineaţa până la 8 seara, fără ca să se poată goli totul. Golirea vinurilor din butoaie şi a magaziilor încărcate cu provizii de cofetărie a fost desăvârşită mai târziu, de către aliaţii bulgari.

Aceştia nu priveau de fel cu ochi buni instalarea germanilor la Capşa – care li s-ar fi cuvenit – şi, într-o zi, au cerut Comandaturei Germane evacuarea Casei Capşa pentru instalarea “Casinoului Ofiţeresc şi Soldăţesc bulgar”. Germanii n-au cedat uşor, dar – în cele din urmă – au satisfăcut cererea aliaţilor lor, deveniţi ameninţători.

Aşezarea firmei chirilice la Capşa a însemnat, fără exagerare, una dintre loviturile cele mai dureroase aduse mândriei şi simţământului românesc, în epoca de întristare 1916 – 1918. Instalarea bulgarilor la Capşa a fost privită cu durere de oameni care, niciodată, nu intraseră în acest local – oameni necăjiţi, care priveau de pe trotuare sacrilegiul. Soldaţii bulgari, aşezaţi la intrări, contrastau izbitor cu personalul distins de odinioară.

Când au venit primele veşti bune, când s-a zvonit că victoria dreptăţii începe să se arate, o seamă de cetăţeni au alergat să consulte barometrul de la Capşa – firma cea boccie din balcon.
În ziua când Capşa a fost liberată de povara firmei, bucureştenii au simţit fiorii bucuriei şi ai nădejdilor. Eticheta robiei româneşti fusese înlăturată.

Capşa a uitat de umiliri şi pagubele suferite (pentru Bucureşti mărfuri în valoare de 1.206.379 lei, iar pentru Sinaia - Otel Palace- mărfuri de 120.534 lei, degradări la imobil şi lipsuri de 1.221.331 lei ) în ziua când i s-a făcut cinstea să servească banchetul Încoronării de la Alba Iulia, în ziua de 15 octombrie 1922 şi, mai târziu, în 1929, banchetele de la Bucureşti şi Alba – Iulia , cu prilejul împlinirii a zece ani de la Unire.

Dintre sutele de banchete servite de Capşa vom desprinde, în ordine cronologică, cele care amintesc evenimente din istoria politică şi socială:

22 martie 1881, sărbătorirea lui I. C. Brătianu, în sala Teatrului Naţional; 27 februarie 1888, banchet în onoarea lui Ştefan Sihleanu; 30 mai 1893, banchet în onoarea lui Ghenadie Petrescu – Episcop de Argeş; 19 februarie 1894, banchet în onoarea lui Monet Sully; 5 mai 1894, banchetul Comisiunii Europene a Dunării, cu prilejul inaugurării Canalului Sulina; 2 noiembrie 1895, banchet în onoarea inaugurării liniei Londra – Constantinopol; 8 decembrie 1895, banchet în onoarea ing. Saligny, constructorul Podului de peste Dunăre; 16 octombrie 1896, banchet cu ocazia aşezării pietrei fundamentale a Portului Constanţa; 11 mai 1906, banchet cu prilejul împlinirii a 45 de ani de Domnie ai Regelui Carol, organizat de Ministerul de Externe; 27 septembrie 1909, banchet organizat cu prilejul inaugurării Portului Constanţa; 4 iunie 1912, banchet cu prilejul punerii pietrei fundamentale a Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu; 29 iulie 1913, banchet în cinstea Delegaţilor Păcii; 17 iulie 1930, banchet cu prilejul inaugurării Uzinelor de la Dobreşti; 3 oct. 1931, banchet cu prilejul Conferinţei Interparlamentare; 2 decembrie 1936, banchet în onoarea parlamentarilor Micii Înţelegeri etc.
După solemnitatea Încoronării de la Alba - Iulia şi după semnarea actului comemorativ, a urmat un mare banchet de gală, în sala “Unirea”, banchet servit de Capşa.

În 1926, Capşa şi-a sporit capitalul la 7.948.649 lei. Tot în 1926 a luat în exploatare restaurantul Otelului “Athénée Palace” din Capitală.

În 1932, “Casa Capşa” se transformă în Societate în Comandită, alcătuită din Ana Capşa, Sofia N. Zanne, Margareta C. Hagi Tudorache, Jean de Montlebert şi Margareta I. Nicolaescu, capitalul fiind de lei 11 731 000, pentru ca, în 1941, să fie sporit la
23 000 000 000 lei.

În vara anului 1933, Casa Capşa ia în exploatare Restaurantul bazinului “Lido”.
Conducerea întreprinderilor de la Athénée Palace şi Lido a fost încredinţată lui
U. Gentillini, intrat în serviciul Casei Capşa încă din 1905. În timpul războiului din 1916 – 1918 fiind în pribegie, U. Gfentillini a fost la Petersburg, Stockholm şi Londra, unde a fpcut practică. Devotamentul cât şi însuşirea pe deplin a şcolii Casei Capşa, fac din U. Gentillini un foarte bun elev al întreprinderii.

În 1935, la 15 octombrie, a încetat din viaţă inginerul Nicolae Zanne, moştenitorul moral al lui Gr. Capşa, cel căruia, la sfârşitul vieţii, i-a fost încredinţată greaua sarcină a păstrării tradiţiei Casei. Nicolae Zanne a îndeplinit cu sfinţenie testamentul moral al lui Grigore Capşa.

Continuatorii săi, I. Nicolaescu şi Jean de Montlebert duc astăzi mai departe glorioasa tradiţie.
Cel dintâi, a refăcut complet otelul care a avut mult de suferit din cauza cutremurului din 1940; cel de-al doilea a dat extensiune restaurantului, desfiinţând aşa zisa cafenea.

În 1936, se retrage din administraţia casei Ştefan Capşa, după o activitate de 34 de ani. După terminarea cursurilor liceale şi a serviciului militar, Ştefan Capşa este chemat de Grigore Capşa, unchiul său, căruia îi datora mare recunoştinţă, atât el cât şi fratele său, Gheorghe Capşa, pentru grija mai mult decât părintească şi ajutorarea lor după moartea tatălui lor.

Ştefan Capşa a intrat în întreprinderea lui Grigore Capşa la 1 octombrie 1902, unde – după ce a învăţat meşteşugul cofetăriei, a fost trimis, în 1910, la Paris, la renumitul restaurant “Maxim’s”, din Rue Royale, de unde, după şase luni, a trecut la restaurantul “Ambassadeurs”, de pe Champs Elysées.

După încetarea din viaţă a Sofiei Zanne, în ziua de 31 iulie 1941, Margareta Possa este de asemenea asociată întreprinderilor Capşa.

ISTORIA CASEI CAPSA XV
dulciu 15 Iulie, 2006 12:46

Partea a III-a

Urmaşii

1. “Casa Gr. Capşa”

Trăirea prin opera lăsată, chiar după săvârşirea omului din viaţă, nu sunt vorbe goale, în ceea ce priveşte pe Gr. Capşa.

Marele merit al urmaşilor este că au ştiut să ducă mai departe tradiţia care se statornicise în jurul întreprinderii, să nu strice nimic din ”stilul” ei, care o făcea unică nu numai în Ţară, dar şi în această parte a Europei.

Moştenitorii lui Grigore Capşa, a cărui întreprindere se va numi de-acum înainte “Casa Gr. Capşa” – sunt cele trei fiice ale sale: Ana Capşa, Sofia N. Zanne şi Margareta C. Hagi – Tudorache. Capitalul investit a fost de 1 295 184 lei.

În 1903, a fost numit director al Casei, francezul Albert Balin, iar procurist Rudolf Knapp, care, din 1915, funcţionează în calitate de director, după plecarea lui A. Balin. În timpul când Zanne făcea parte din Consiliul de Administraţie al Băncii de Scont din Bucureşti, văzând printre funcţionarii Serviciului Contabilităţii pe R. Knapp, care arăta a fi un tânăr deosebit de înzestrat la angajat la Casa Capşa, în mai 1902, când noul angajat a introdus contabilitatea dublă. A fost primit în 1911 la Berlin, la Hotel Adlon, ca să studieze organizarea acestui otel, pentru ca, un an mai târziu, în 1912, să aplice practica la conducerea otelului Palace din Sinaia.

Mulţumită râvnei, puterii de muncă şi, mai presus de toate, priceperii directorului R. Knapp, care – lucru nu chiar atât de uşor – a ştiut să păstreze stilul şi tradiţia statornicită de înaintaşi.

În seara de 25 februarie 1903, Capşa a servit marele banchet dat în sala Teatrului Naţional în cinstea lui D. A. Sturza – banchet prilejuit de împlinirea vârstei de 70 de ani de către fostul şef al Partidului Liberal.

În aprilie 1903, marele tragedian italian Ermete Novelli, venind în Capitală pentru o serie de reprezentaţii pe scena Teatrului Naţional, a locuit la otelul Capşa, de pe strada care nu se mai numeşte Nouă, căci nu mai era de mult nouă, ci Edgar Quinet, în cinstea marelui filo-român.

O dată cu venirea căldurilor, în timp ce sălile de spectacole se golesc şi stagiunea reuniunilor mondene se închide, eleganţa Bucureştilor se mută la Capşa. Cronicarul monden spune: “ On flirte, on potine, on se voit et l’on se fait voir autour des petites tables, tandis qu’une foule curieuse passe en badinant devant ce cercle.”

Otelului şi saloanelor de la etaj li se aduc schimbări, pentru că noţiunea de confort să nu sufere. În saloanele renovate, de la primul etaj, se fac nunţi care au fost numeroase în toamna anului 1903. Nunta care unea pe D-ra Yvonne Băleanu cu prinţul Nicolae Ghica – Comăneşti, a fost încoronată cu un mare dineu în saloanele Capşa.

Bomboanele “Prince Nicolas” şi “Ventura”, lansate în acest an, sunt în legătură cu naşterea unui prinţ român şi cu debutul Mariei Ventura, care a constituit un adevărat eveniment artistic.

Anul 1903 este însemnat cu o întâmplare tristă pentru istoria Casei Capşa: credinciosul cronicar Mihail Văcărescu a încetat din viaţă. După trecerea atâtor ani se poate spune că unul a fost Claymoor !

În ianuarie 1904, ministrul de externe Ionel Brătianu, dă în Palatul Sturdza, care adăpostea Ministerul de Externe, primul dineu oficial, urmat de recepţie, invitând Corpul Diplomatic şi parlamentarii. Lucrul constituia o inovaţie, deoarece până atunci reuniunile oficiale, date de Ministerul Afacerilor Străine se desfăşurau în locuinţa titularului departamentului. Noul sediu al Ministerului Externelor, pe care fostul proprietar Grigore Sturdza (“Viţel”) n-a mai ajuns să-l locuiască, strălucea în seara aceea din mii de becuri, iar saloanele erau inundate de verdeaţă. Vederea meselor întinse era cu adevărat încântătoare, mulţimea florilor, porţelanurilor şi cristalelor, contribuind ca efectul să fie minunat. Era aceasta opera Casei Capşa, care, după cum a observat un ziar, era singura în stare să organizeze asemenea agape. Onorurile serii au fost făcute de Ionel Brătianu şi de D-na Sabina Cantacuzino. Într-unul din marile saloane s-a dat un concert, la care şi-au dat concursul Carola Leria şi Gh. Dinicu. Şi astfel s-a statornicit obiceiul ca toate recepţiile Ministerului de Externe să fie organizate la Casa Capşa.

În februarie s-a dat în sala Teatrului Liric marele Bal al Societăţii “ Obolul”, care-şi avea tradiţia, constituind singurul prilej când întreaga societate selectă dansa într-o sală publică. A luat parte ceea ce se numea pe vremuri “Tout Bucarest”, învestmântat în fracuri, dintre care unele colorate, şi în toalete purtătoare de adevărate constelaţii de bijuterii. Pe scenă, într-un decor de plante exotice, s-a construit un frumos salon, Ludovic al XV-lea, rezervat Suveranilor.

Regina a fost primită în vestibulul împodobit cu flori, întâmpinată fiind de D-nele Adina Costinescu, Contesa de Roma, Catherine Florescu, Eufrosina Ghica, Maria C. Arion, Simona Lahovary, Elise Triandafil, Irena Butculescu, Esther Halfon – membre în comitet. Un frumos buchet de trandafiri aprinşi a fost oferit reginei de către D-na Hélène Ferykide, vice-preşedinta Societăţii. Cu acelaşi ceremonial, au fost primişi prinţul Ferdinand şi prinţesa Maria. Capşa a servit bufetul. Dansul final a fost dirijat de 11 “conductori” care purtau frac roşu, pantaloni scurţi de mătase şi pe umeri o panglică de culoarea secţiei pe care o conduceau. O sută de perechi a luat parte la cotilion.

Cu ocazia jubileului de 25 de ani de la Războiul din 1877, ofiţerii de artilerie au oferit Regelui Carol la Arsenalul Armatei un banchet de 500 de tacâmuri.

În primăvara anului 1904, Casa Capşa a luat în exploatare bufeturile de pe câmpurile de curse de la Băneasa – după cum, în vremurile de mult apuse ale bătăilor de flori, tot Capşa servea la Şosea delicioasele mese câmpeneşti.

Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministrul de Război, D. A. Sturdza, dând în casele sale din strada Mercur un dineu în cinstea delegaţiei ofiţerilor celui de-al doilea Regiment German de Gardă Imperială, recurge la serviciile Casei Capşa.

La Restaurantul Capşa s-a dat în octombrie 1904 un banchet în onoarea Societarului Comediei Franceze, Silvain, - un altul organizat de ministrul Afacerilor Străine, Ionel Brătianu, în cinstea D-lui Henry, ministrul Franţei – iar în decembrie au fost sărbătoriţi la Capşa profesorul Spiru Haret şi ataşatul Legaţiei Germaniei, Bethmann Holweg.

Este epoca violonistului Cristache Ciolac, căci mai toate aceste reuniuni se făceau în prezenţa lăutarului, care cânta, ca nimeni altul, “bucăţile” lui.

În Bucureşti a apărut automobilul şi lumea se minunează de primele filme de cinematograf.....

2. Când Capşa ţinea deschis toată noaptea.....

Sinaia, reşedinţa regală, ajunsese staţiunea climaterică la modă, foarte frecventată de înalta societate, care părăsea vara Bucureştii. Nimic mai firesc ca întreprinderea Capşa să-şi urmeze vara clientela în staţiunea cu atmosferă aristocratică, imprimată, în primul rând, de prezenţa Suveranilor. Şi, astfel, în 1905 Sinaia a câştigat o nouă atracţie prin deschiderea sucursalei Casei Capşa, într-un frumos pavilion de pe bulevardul Ghica. Construcţia nouă, amenajată cu terase şi o imensă sală de consumaţie, Vila Capşa atrăgea mulţimea vizitatorilor, mulţumiţi că localul preferat din Bucureşti vine să le mărească plăcerea vilegiaturii. Aci se ţineau concertele simfonice ale lui Gh. Dinicu .[1]

Între timp, la Bucureşti, Capşa nu lipsea de la recepţiile înaltei societăţi. Astfel, la recepţia contesei de Roma, Capşa nu a servit numai alesul “menu”, ci a împodobit masa cu flori rare, cristaluri şi candelabre de argint, în care pâlpâiau lumânări de ceară colorată. Printre asistenţii care onorau recepţia; domnul şi doamna Petre Carp, domnul şi doamna Jaques Negruzzi, prinţesa Adina P. Ghica, domnul şi doamna D. Greceanu, prinţul şi prinţesa Cantacuzino, domnul şi doamna Const. Miclescu, domnul şi doamna Lascăr Catargiu, domnul şi doamna Al. D. Florescu, domnul Nicolae Lahovary.

Toamna, când începea seria turneelor celebrităţilor străine, Capşa nu lipsea de la aceste evenimente. În după - amiaza zilei de 23 februarie 1905, trotuarul din faţa Cofetăriei Capşa era înţesat de curioşii care împiedicau circulaţia. În cofetărie, lua ceaiul celebra dansatoare pariziană Cléo de Mérode. Indiscreţia mulţimii a alarmat poliţia care, cu binişorul, a îndepărtat pe curioşi, gata să spargă vitrinele localului. Pentru că frumoasa dansatoare, zice-se în lipsa unei urechi, îşi acoperea defectul printr-o pieptănătură specială, Bucureştii au cunoscut moda pieptănăturii “à la Cléo de Mérode”.

În seara din preajma Anului Nou, printre multele revelioane servite de Capşa, a fost unul “monstru” la “Clubul Tinerimii”. În seara aceea, membrii clubului, de sub preşedinţia magistratului Ciru Economu, au luat excepţionala hotărâre să nu discute politică. După miezul nopţii s-a făcut o însemnată colectă pentru săraci.

În 1906, Casa Capşa ajunsese atât de legată de viaţa societăţii numită înaltă, încât în serile când marile asociaţii de binefaceri dădeau baluri, cu a căror splendoare şi atmosferă nu credeam să se mai întâlnească Bucureştii, saloanele Capşa rămâneau deschise toată noaptea.

Conflictul din sânul Partidului Conservator – lupta pentru supremaţie între “Cantacuznieşti” şi “Tachişti”, - care va duce în curând la înfiinţarea Partidului Democrat, prilejuieşte numeroase banchete organizate de fruntaşii celor două tabere.

La începutul lui iunie 1906, Take Ionescu oferă un banchet, în sala paşilor pierduţi a Palatului Casei de Depuneri, funcţionarilor superiori ai administraţiei centrale a Ministerului Finanţelor şi directorilor marilor bănci. Capşa a servit cu un succes deplin.

Dar 1906 este anul sărbătoririi a 40 de ani de domnie a Regelui Carol şi anul Expoziţiei din Parcul Carol. De la sine înţeles că, în acest timp, rolul Casei Capşa nu a fost dintre cele mai mici, dacă ţinem seama de mulţimea banchetelor şi recepţiilor prilejuite de aniversarea Dinastiei române.

Printre acestea, banchetul în onoarea primarului Vienei, Lueger, la care s-a servit, între multe altele, “Aspic de fois-gras Schönbrunn”, “Petits pois Rathauskeller”, Glace Kahlenberg”.
La Expoziţia din Parcul Carol, Capşa a avut un pavilion foarte frecventat.

O întâmplare, revelatoare pentru vremea când “nu oricine îşi îngăduia să intre la Capşa”. Cu prilejul Expoziţiei naţionale, au sosit în Capitală sumedenie de fraţi bucovinei. Într-o seară, vre-o zece ţărani din Bucovina au intrat la Capşa, cum ar fi intrat în oricare local. Lumea s-a înghesuit să-i vadă, făcându-se mult haz de păcăleala bucovinenilor. Cei mai puţin surprinşi au fost cei de la Capşa, care au servit cu multă amabilitate pe trimişii Provinciei robite. Aceştia au mărturisit la plecare că niciodată n-au mâncat şi n-au băut atât de bine.

În ziua de 10 septembrie 1906, Primăria a oferit un banchet d-lui de San Martino, aducătorul, din partea Consiliului Municipal al Romei, a unei copii a legendarei lupoaice din Cetatea Eternă. A servit Capşa, printre altele: “Sterlet du Danube Daco – Roumain”, “Pièce de filet Boeuf Florentine”, “Punch à la Romaine”, “Haricots verts à la Romulus”, “Glace Napolitaine.”
Cu prilejul Congresului Internaţional pentru Prorietate Literară şi Artistică, ţinut la Bucureşti în 1906, sub preşedinţia lui A. D. Xenopol, Capşa a organizat mai mult banchete, servind, între feluri: “ Poularde du Houdan à la Flammarion”, desigur în cinstea lui Camille Flammarion, care se afla printre congresişti - după cum tot Capşa a servit şi banchetul organizat de comandorul Coandă, director al Serviciului Maritim Român, cu ocazia inaugurării liniei maritime Constanţa - Alexandria.

Despre Capşa din această perioadă scrie C. Bacalbaşa: “ Capşa este acum cafeneaua la modă, unde se întâlnesc politicieni şi ziarişti, vânzători de noutăţi”.

La Capşa găseai întotdeauna, mai ales vara, pe octogenarul Costache Bălcescu, fost ministru sub Cuza – Vodă. Întotdeauna, la o măsuţă, pe trotuar, îşi lua cafeaua cu lapte şi îşi fuma tradiţionala ţigară de Havana, de întâia calitate, de care nu se despărţea niciodată... Mişu Deşliu... era un capşist nestrămutat. Foarte mare apărător al sănătăţii sale, nu bea niciodată apă obişnuită şi nici răcită la gheaţă, ci avea întotdeauna în păstrare o sticlă de apă de Evian, la temperatura casei. Se păzea de boală cu o mare atenţie, cea ce nu l-a împiedicat să moară relativ tânăr.

O figură obişnuită era baronul de Herz, unchiul scriitorului cu acelaşi nume, ginerele lui Beizadea Mitică Ghica, fost ofiţer în armata austriacă. Aproape în toate dimineţile îl găseai la terasa lui Capşa, picior peste picior la o masă, ochind femeile şi pierzându-şi vremea.

Din oamenii politici au fost mai ales doi care făceau în cofetăria din cafeneaua Capşa lungi staţiuni, înconjuraţi de ziarişti şi alţi cunoscuţi politicieni. Aceştia erau: Anastasie Stolojan dintre liberali şi Nicolae Filipescu dintre conservatori. Anastasie Stolojan, fost ministru liberal, om cu cultură destul de variată, dar obţinută târziu, mai mult auto – didact, era un agreabil vorbitor. Aduna în jurul său pe reporterii ziarelor de toate culorile politice şi ţinea conferinţe. De cele mai multe ori. Oferea şi sticle de şampanie, căci “Conu Năstase” era un mare iubitor al bunei mâncări şi băuturi.

Nicolae Filipescu perora în grupul său ca un simplu “frondeur” politic şi nu oferea niciodată sticle de şampanie.... Birtul la modă, pentru lumea de sus, era ca şi azi, Capşa, care, pe vremea aceea, nu avea nici un concurent. Un dejun bun, cu vin, cu bogăţie de feluri, costa cel mult între 8 şi 10 lei; un prânz, ceva mai mult. [2]

În primăvara şi vara lui 1907, s-au făcut clădirii Capşa nu numai reparaţii însemnate dar s-au adus şi schimbări faţadei. Înfăţişarea de astăzi a fostei Case Slătineanu, cu graţiosul turn, debutează din 1907. Micile vitrine au fost înlocuite cu vitrine mari şi – lucru însemnat – s-a introdus lumina electrică. Saloanele au suferit de asemenea importante modificări, încât nici pe departe nu mai semănau cu ceea ce văzuse Nae Drăghicanu la 1877. S-a adus mobilă nouă, mesele din “consumaţie”, acoperite cu muşama, au fost înlocuite cu mese de stejar.
Laboratoarele au fost refăcute şi înzestrate cu maşini şi unelte, între alte maşini fiind şi cele pentru făcut gheaţă şi frig, trebuitor păstrării alimentelor; de asemenea, au fost mărite locuinţele personalului.

Închiderea Casei Capşa, pentru reparaţii, n-a fost trecută cu vederea. De altfel, nici nu se putea aceasta, întrucât întreprinderea se integrase puternic în viaţa Capitalei. Ziarele au scris că “la Capşa se fac reparaţii. Trebuie să ştiţi aceasta, deoarece tot ce se întâmplă la Capşa i-a proporţiile unui eveniment politic.” Amănuntul surprins de un gazetar – un salahor care, pentru a se răcori se tratează cu o bragă, într-un loc unde, de obicei, se bea şampanie, inspiră unui ziarist consideraţii în legătură cu momentul politic: “C’est de la braga chez Capşa”.

În 1907 Casa Capşa, în afara vilei pe care o avea la Sinaia, a mai luat în exploatare restaurantul otelului “Caraiman”, pe care-l va ţine până în 1912.

În 1907 personalul Casei Capşa “ însufleţit de cele mai adânci sentimente de recunoştinţă pentru fondatorii acestei case”, a înfiinţat “Societatea Personalului Casei Gr. Capşa”.

Sforţările pe care le face Casa Capşa pentru lucrători sunt apreciate de aceştia, ceea ce contribuie la bunul mers al întreprinderii. Formarea unui personal ireproşabil, perfect cunoscător al meseriei şi căruia i se pune la îndemână materii prime de calitatea cea mai bună, au fost principii de bază de la care nu s-au abătut conducătorii Casei Capşa.

Cu toată parţiala încetare a activităţii, în această vreme de transformări de gospodărie interioară, Capşa a servit în acest an mai multe banchete, prilejuite de întâiul “Congres internaţional al petrolului”, ţinut la Bucureşti, în sala Ateneului, în ziua de 27 august, cu participarea somităţilor în materie, din lumea întreagă. Din pricina prelungirii banchetelor, urmare a atmosferei plăcute de la Capşa, un congresist a spus că a luat parte la “ congresul fracurilor şi banchetelor” şi că nu prea a fost timp pentru discuţiile de specialitate.

3. În preajma Războiului Mondial

Credem că nu este lipsit de interes, pentru evocarea vremurilor din preajma întâiului război mondial, redarea câtorva aspecte de la serbările Societăţii “Obolul" din Grădina Cişmigiu - serbări la care Capşa juca un rol, nu din cele mai mici.

La ora 6 după-amiază, printr-o lovitură de tun, se anunţa începerea serbării. La una din porţi fac onorurile doamnele Zoe Sturdza şi Sabina Cantacuzino, la altă intrare doamnele Mihail Ferykide, Emil Petrescu, Crătunescu. Pe aleea principală sunt: “buveta”, debitul de ţigarete, condus de doamnele Mihail Săulescu şi Fleva, bodega, unde cincizecile de ţuică sunt servite graţios de doamnele Irène Butculescu şi Perieţeanu – Buzău.

Chioşcul poştei, condus de doamnele Zoe B. Reinek şi Rachelle Mendl, vinde timbre festive şi cărţi poştale speciale, pe care vizitatorii le trimit însoţite de “ salutări” . Gara, cu un trenişor pe linie îngustă, avea ca “împiegate” pe doamnele Victor Antonescu, Corbescu, Coralia Pillidy iar marea berărie “Gambrinus” era deservită de doamnele Adina Costinescu, Esther Halfon, Grigore Trandafil. O deosebită atracţie o constituia cursele de animale.

După ce au asistat la aceste curse, Regina Elisabeta, însoţită de principesele Elisabeta, Maria şi prinţul Carol, au făcut o plimbare cu bărcile pe lac, oprindu-se pe “insula Monaco”, unde era instalată ruleta. Regina a “pontat”, spunând că joacă pentru prima oară. Multă lume lua masa la restaurantul “Monte Carlo”, în timp ce pe lac se desfăşurau “serbări veneţiene”, iar pe alei minunate bătăi de flori. Dar lumea aleasă lua masa la restaurantul Capşa, unde au venit să cineze prinţul Ferdinand şi prinţesa Maria.

Şi în timp ce Cristache Ciolac îşi arăta măiestria scoţând accente duioase din vioară, pe lac “ gondolierii” cântau melodii acompaniate de chitare. Serbarea s-a sfârşit spre ziuă.
Revista “John Bull” din 25 iulie 1908 scriind despre “ cele mai bune oteluri din lume” citează: “ Slawinsky Bazar” din Moscova, “Hungaria” din Budapesta, “Capşa” din Bucureşti, “Douglas” din Madrid, “Capello Nero” din Veneţia şi “Gioppone” din Livorno.

În 1909, la 9 noiembrie îşi dă obştescul sfârşit Maria Gr. Capşa, nu numai soţie, dar şi preţioasă colaboratoare a lui Grigore Capşa, căreia i se datoreşte, într-o largă măsură, strălucirea întreprinderii.

Timpul, - acest impresar fantezist, care aduce la rampa actualităţii oameni şi evenimente, pentru ca, atunci când îi vine la socoteală, să le înlăture în vederea prezentării altor actualităţi, - a făcut să se pasioneze Bucureştii pentru zborul lui Blériot, pentru al lui Aurel Vlaicu, pentru moda “chanteclaire”, stârnită de prezentarea piesei lui Rostand, pentru patinajul pe rotile, - aşa zisul “skating”, care atrăgea lumea mondenă la grădina “Ambasador”, de pe strada Academiei, ca şi naufragiul Titanicului, bombardarea Dardanelelor de către flota italiană. Toate aceste lucruri trecătoare, stârneau discuţii la Capşa, care a mai văzut trecându-i prin faţa vitrinelor femei îmbrăcate în rochii – pantalon, huiduite însă de indignarea publică.

Dar, mai presus de toate, luptele dintre partidele politice – între “Tache” şi “Petrache”, adică între Take Ionescu şi Petre Carp, care aveau fiecare motive temeinice pentru a crede că vor fi chemaţi să alcătuiască lista ministerială, urmând să ia locul guvernării liberale a lui Ionel Brătianu, preocupau opinia publică în general şi pe “Capşişti” în special.

Între 31 decembrie 1910 şi 13 februarie 1911, ziarul “La Roumanie”, oficiosul în limba franceză al Partidului Conservator – Democrat, a publicat sub titlul “Mots de chez Capşa” o serie de cancanuri şi epigrame politice culese de la Capşa. Mai târziu, epigramele acestea au apărut într-o broşură.

Pentru banchetele servite de Casa Capşa în acest răstimp, cităm pe cel prilejuit de inaugurarea Portului Constanţa, cel dat cu ocazia inaugurării Palatului Camerei de Comerţ şi cele de la Sinaia şi Chitila, organizate în cinstea mareşalului japonez Nogi, eroul de la Port – Arthur. Mareşalul Nogi a fost primit cu entuziasm de către populaţie, care a alergat să vadă pe strălucitul ofiţer japonez şi, cu deosebită strălucire, de către oficialitate, care s-a gândit să transforme această primire fastuoasă, într-un fel de manifestaţie anti-rusă.

Un caracter politic a avut şi vizita primarului Parisului, Felix Russel, căruia i s-a făcut primire oficială, iar Primăria i-a dat un banchet servit de Capşa. De altfel, o seamă de emisari străini, dintre cei mai distinşi, vizitau România, a cărei atitudine avea un interes deosebit, în preajma celor două războaie care stăteau să izbucnească.

În 1912, Capşa a luat în antrepriză otelul şi restaurantul “Palace” din Sinaia.

4. O sărbătoare rară

Anul 1913 a marcat o sărbătoare rară în istoria comerţului şi industriei româneşti. Casa Grigore Capşa şi-a sărbătorit 60 de ani de existenţă. Evenimentul a prilejuit o festivitate paşnică, într-o vreme când Bucureştii trăiau atmosfera de nelinişte din preajma Războiului.
Oficialitatea a luat parte la această sărbătoare, puţin obişnuite pentru viaţa economică românească, prin ministrul Industriei şi Comerţului, N. Xenopol, prin ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice, C. Dissescu şi prin G. Juvara, directorul Comerţului. Au mai luat parte la serbarea din 13 ianuarie fruntaşii comerţului şi industriei româneşti.
Nicolae Zanne, în calitate de reprezentant al Casei Capşa, a făcut un succint istoric al întreprinderii, stăruind asupra devotamentului şi hărniciei colaboratorilor acestei case, care are maeştri şi lucrători cu o vechime în serviciu între 25 – 40 de ani.

Ministrul N. Xenopol a declarat că se simte mulţumit că poate lua parte la o sărbătoare unde se cinsteşte munca de 60 de ani a unei case româneşti, a felicitat apoi, ca membru al Guvernului, pe conducătorii însemnatei întreprinderi, remiţând lui N, Zanne “Meritul Comercial şi Industrial, Clasa I-a”. Au mai fost decoraţi Ştefan Capşa, Rudolf Knapp şi Albert Balin. De asemenea, Ministrul a remis Casei Capşa o adresă oficială în amintirea sărbătorii.

Gh. Oprescu, cel mai vechi dintre lucrători, şi-a exprimat recunoştinţa faţă de patroni; “Noi vom munci şi ne vom cinsti meseria, pentru ca faima Casei să meargă tot mai departe” – a încheiat bătrânul Oprescu, fost ucenic la Vasile şi Constantin Capşa.

Umberto Gentilini, preşedintele “Societăţii Personalului Casei Capşa”, a reliefat puternicul sprijin dat de Casa Capşa lucrătorilor şi asociaţiei lor. În semn de omagiu, lucrătorii oferă patronilor o plachetă în bronz, în care înfăţişează chipurile întemeietorilor Casei Capşa: Anton, Vasile,
Constantin şi Grigore Capşa.

Gheorghe Radu –1889; Valeriu Vlad – 1898; Gheorghe Munteanu – 1899; Niculae Pilei – 1902; George Leroy – 1903; Julieta Zihany – 1905; Mihail Stătescu – 1905; AL. Ivanitzki – 1906; Ana Divora – 1921; Ion Cimpoca – 1922; Ion Bârsan – 1922; Nicolae Vicol – 1922; Victor Neagu – 1923; Mitache Stan – 1924; Petre Butnaru – 1925; Ion Aleci – 1926; I. Glomnicu – 1908; Al. Cimpoca – 1910; D. Ionescu – 1910; Marius Cadillac - 1913;Ana Coşăneanu – 1913; Tudor R. Dumitru – 1913; Şerban Ioniţă – 1913; Ion Popescu – 1915; Ion Danciu – 1915; Dănilă Bucuţă – 1915; Ferdinandt Conradt – 1916; Gheorghe Moise – 1918; Ştefan Moldoveanu – 1919; Nicolae Aldea – 1920; Istvan Olah – 1920; Atena Leroy – 1921; G. R. Ştirbu – 1926; Olimpia Lăzărescu – 1926; Cornel Moise –1928; Nestor Drăghici – 1929; Ion Dracea – 1929; Niculae Danci – 1929; Filofteia Georgescu – 1929; Iacob Verhovec – 1930; Ion Gregorius – 1930; Oscar Popa Dumitru – 1931; Gheorghe Cişmaş – 1931; Dumitru Avrămie – 1931; Grigore Hitioan –1931; Stănescu Ana – 1931.

Trimiţând Suveranului o plachetă cu prilejul aniversării a 60 de ani de existenţă a Casei Capşa, s-a primit o adresă de mulţumire. [3]

S-au primit, de asemenea, adrese de felicitare din partea instituţiilor economice, precum şi numeroase felicitări ale unor personalităţi de vază.

Două banchete oferite “Delegaţiilor Păcii” de Primăria Capitalei în ziua de 29 iulie 1913 şi de Ministerul de Externe în ziua următoare – banchete servite de Casa Capşa – amintesc încheierea păcii prin tratatul numit “ Tratatul de la Bucureşti”

La banchetul de la Externe au luat parte, între alţii, Venizelos, Titu Maiorescu, Take Ionescu, C. Dissescu, ministrul bulgar Tonceff, colonelul bulgar Stancioff, N. Xenopol, ministrul grec Tzancados, N. Em. Lahovary. În partea din dreapta, locul de onoare era ocupat de soţia ministrului de externe, d-na Titu Maiorescu. Apoi, Nicolae Pasici, Ion Lahovary, Politis, D. Moruzzi, prefectul Poliţiei Capitalei, generalii Coandă, Pisoschi, Gavrilovici, Constantinidi.
“Fiecare comesean a plecat cu “menu”-ul purtând toate semnăturile celorlalţi – iar unele dintre doamne au primit pe cutele evantaiurilor autografe ale delegaţilor.”
[1] Un amănunt de reţinut este că Hipodromul Băneasa, unde Capşa ţinea bufetul şi restaurantul, în zilele de mari alergări mesele se reţineau cu mult timp înainte.
[2] C. Bacalbaşa, “Bucureştii de altădată”, vol. III, Ediţia a doua, p.121-122
[3] Iată cuprinsul adresei: “Casa M. S. Regelui, Bucureşci în 12/25 ianuar 1913. Domnule Zanne, M. S. Regele a primit cu multă plăcere frumoasa plachetă bătută cu prilejul a 60 – a aniversară de la întemeierea Casei Capşa şi a binevoit a mă însărcina să vă transmit Înaltele Sale mulţumiri pentru această atenţiune. Pe lângă felicitările Sale, Majestatea Sa vă aduce cele mai sincere urări pentru ca viitorul acestui aşezământ industrial, care va face cinste industriei româneşti, să fie tot aşa de binecuvântat ca şi vrednicul său trecut. Primiţi, vă rog, încredinţarea deosebitei mele consideraţiuni. (ss) Basset.


CASA CAPSA XIV

dulciu 15 Iulie, 2006 12:44

7. Capşa şi viaţa politică

S-ar putea spune că dezvoltarea vieţii politice a cerut mărirea Casei Capşa. În preajma lui 1890, o nouă generaţie urca arena vieţii politice, încercând să ia locul celor care binemeritaseră, înfăptuind Unirea şi Independenţa. Noii oameni politici, dintre care unii vor ocupa cele mai înalte demnităţi in Stat, arătându-se demni urmaşi ai celor care au pus temeliile României moderne – erau încă prea gălăgioşi, ei aducând la Capşa ceva din atmosfera pitorească a “Daciei” şi “Orfeului”, celebre săli de întruniri publice. Grigore Capşa a observat că entuziasmul acestor tineri cam indispune pe “salonarzii” care, distinşi şi dispreţuitori ai cotidianului, stăteau ore întregi in jurul măsuţelor de marmură, cochetând, discutând chestiuni care nu aveau nimic din nota iritantă a actualităţii sau răsfoiau liniştiţi “ Le Temps”.

Pentru a nu supăra pe aceşti “chambrişti”, cum le spunea Claymoor, pentru a deosebi pe salonarzi de politicieni, Capşa a deschis, în 1891, în locul farmaciei Bruss, care se afla în colţul imobilului, un alt salon de consumaţie. Acesta a luat numele de “Cafeneaua Capşa”, deşi proprietarul nu a intitulat-o niciodată astfel.

Localul acesta a ajuns repede un fel de prelungire a Parlamentului şi redacţiilor bucureştene. Aici nu mai veneau doamne şi domni eleganţi şi plini de ifose, ci parlamentari, oameni politici, înalţi funcţionari, care după o cunoscută vorbă “puneau ţara la cale.”
“În colţ la Capşa” - a ajuns o expresie consacrată ca şi aceea “Între Capşa şi Palat”, după cum, “Te-a văzut tot Capşa” sintetiza centrul social care a luat naştere în jurul acestei întreprinderi.

Ziariştii îşi începeau reportagiile de senzaţie cu formula ajunsă clasică: “Un distins fruntaş politic ne-a spus aseară la Capşa... “ Publicistul dădea garanţia Casei Capşa, pentru ştirile-i senzaţionale – bombele n-au lipsit niciodată – să aibă aerul verosimilităţii: omagiu adus Casei Capşa, al cărei nume intrase în conştiinţa publică.

Din această vreme este aquarela lui Jiquidi, care arată pe generalul Jaques Lahovary, elegant, cochet chiar, cu mânuşi şi cravată albă, luând graţios cu un cleşte de argint o bomboană fondantă din raftul cofetăriei.

În anii 1891 – 92, totalul vânzării Casei Capşa a fost de 605.126 lei, repartizaţi astfel: 265.500 lei cofetărie; 72. 278 “consumaţia”; 130.828 lei restaurantul; 136.521 lei otelul.
“Medalia de Aur” a “Expoziţiei Universale de la Paris” din anul 1889 se adaugă celorlalte distincţii acordate Casei Grigore Capşa [1] - după cum, alegerea în 1891 a lui Grigore Capşa în Senat dovedeşte locul însemnat pe care şi-l câştigase în viaţa socială şi economică.
După săvârşirea din viaţă a fratelui său Constantin, cel cu care pusese baza solidă a întreprinderii sortită gloriei, Grigore Capşa a luat sub îngrijirea sa pe doi nepoţi nevârstnici.

Odată cu ocuparea întregii clădiri, fostă Slătineanu, de către Casa Capşa, multe se schimbase în jur. Biserica Sărindar de peste drum fusese dărâmată, după cum au căzut victime ale târnăcopului multe case de prin partea locului, pentru a face loc marilor bulevarde care porneau din strada Brezoianu până la Cotroceni şi din strada Colţei până la Obor. Tramvaiul electric străbătea aceste artere ale Capitalei pornită pe înnoiri.

Dar în ciuda acestor netăgăduite progrese de ordin edilitar, nu exagerăm spunând că întreprinderea lui Grigore Capşa constituia un colţ de adevărat Occident, într-un oraş care, din pricina împrejurărilor, rămase în urmă în multe privinţe.
Şi în lumea mondenă, atât de legată de Capşa, se petrecuseră evenimente. Murise doamna Hélène Oteteleşeanu, născută Filipescu, “marea matroană a Bucureştilor”, despre care se spunea că a-i face portretul însemna a face istoria aristocraaţiei româneşti din ultimii treizeci de ani. Dacă erai primit în saloanele sale, însemna că şi-ai cucerit dreptul să frecventezi înalta societate.
În scurt timp s-a produs şi moartea doamnei Irina Suţu, proprietara Palatului din Strada Colţei, care rivaliza cu doamna Oteteleşeanu, în ceea ce priveşte “ştiinţa de a primi”.
După moartea acestor două personalităţi, atât de strâns legate de Capşa, nu a aşteptat mult pentru a pleca din această lume însufleţitorul atâtor reuniuni mondene – muzicantul de mare talent Louis Wiest.

Capşa îşi împletea activitatea cu necazurile şi bucuriile Ţării. În 1892, Bucureştii şi-au făcut sărbătoare din primirea unei Prinţese tinere şi frumoase, care trebuia să devină ilustra Regină Maria. Oaspeţi de seamă, veniţi cu prilejul nunţii, au frecventat Capşa care, în amintirea zilei, a lansat produse cu numele tinerilor Prinţi.

În 1892, Sarah Bernhardt a dat o serie de reprezentaţii pe scena Teatrului Naţional. Pentru a putea lua parte la aceste spectacole, multe doamne şi-au vândut din blănuri şi bijuterii. După reprezentaţii, marea artistă care locuia în otelul Capşa, coborând în salonul cofetăriei, mulţime dintre spectatorii vrăjiţi de jocul “divinei Sarah” aau dat năvală la Capşa.
Despre salonul Capşa din acest timp. Claymoor observă: “C’est l’heure du pâtissier et dans le nouveau salon des dams, au millieu des fleurs, des bibelots et des bonbons, c’est une vrai ruche d’abeilles où bourdonne la haute gomme papillonnante autour des plus jolies guêpes.”

În aşa zisa Cafenea Capşa, agitaţia politică îşi trimitea ecourile. După răsturnarea Guvernului de 12 ani al lui Ion Brătianu, a venit rândul răsturnării “Marelui Minister Conservator” al lui Lascăr Catargiu. Apoi, agitaţiile stârnite de votarea Legii Maximului”, adică a Legii Taxelor Comunale, a “Legii Minelor” şi a altor legi producătoare de adevărate furtuni, înmormântate între tomurile Monitorului Oficial.

Asasinarea lui Stambuloff, fostul ministru bulgar, o epidemie de holeră repede potolită, răscoale ţărăneşti fără urmări prea grave şi, totul se potolea prin venirea verii, când Bucureştii începeau să se golească, Clymoor devenea melancolic şi cria în “Carnet du High – Life”: “Rie, rien! Repos complet, silence absolu, tranquillité parfaite.”

Şi, totuşi, vara, pe la ora 5 după amiază, după plimbarea la Şosea şi seara, între orele 9 şi 10, Capşa pentru a putea face faţă numeroasei clientele, dornice să se răcorească, făcea apel şi la personalul laboratoarelor. Când mesele de pe trotuar se ocupau – şi ele se întindeau cât ţinea faţada – sumedenie de lume era servită chiar în elegantele echipage, care erau înşiruite, mai ales în serile când se dădeau spectacole la teatrele de vară, “Raşca” şi “Stavri”, toată strada Nouă, până în dreptul teatrului Bossel.

François Marechal, maître d’hotel, făcea sforţări –i reuşea întotdeauna – ca toată lumea să fie servită şi ca totul să se desfăşoare fără cel mai mic incident.

Serbările din Cişmigiu sunt de asemenea o caracteristică a acestor vremi. Organizate în scop de binefacere, aceste serbări – vorbim de cele de seamă – nu se făceau fără participarea Casei Capşa.

Atracţiile serbărilor din Cişmigiu ne evocă vremuri, dacă vreţi, de simplitate sufletească, dar nu lipsite de linişte sufletească; o cale ferată electrică ducea “spre surprize misterioase”, un balon captiv; mare serbare navală pe lac; curse în saci; un tramvai în miniatură pentru copii; o menagerie “cu cele mai feroce animale din lume”. Seara se făceau “serbări veneţiene”. În prăvălii, în care serveau doamne şi domnişoare din elita bucureşteană, se vindeau produsele
Casei Capşa.

Cu prilejul inaugurării Podului “Regele Carol I”, Capşa a servit toate mesele la care a participat Suveranul, inclusiv cele din timpul călătoriei, în tren şi pe vapor.

În ianuarie 1895, lui Grigore Capşa i s-a decernat “Steaua României”, în grad de Ofiţer.
Spre sfârşitul secolului trecut, numele de Capşa intrase în conştiinţa publică. Un redactor al “Timpulu” a scris că “ domnul Capşa este în felul său o glorie naţională”. După ce enumeră case pariziene cu renume european, ca “Bignon”, “Boissier”, “Marquis”, “Chevet”, “Potel et Chabot”, care fiecare reprezintă o glorie deosebită, “Timpul” constată că “domnul Capşa a avut meritul să întrunească sub o singură firmă toate gloriile împărţite între cinci sau şase firme pariziene. Şi ceea ce ne umple de o adevărată mândrei naţională – urmează acelaşi ziar – este că produsele similare de la Capşa întrec chiar în calitate, în fineţe, în arta desăvârşită, pe ale diferitelor case pomenite mai sus şi a căror reputaţiune e universală. “[2]

8. Munţi de brioşuri şi cozonaci îşi răspândeau mirosul parfumat......

A fost o vreme când industria cofetăriei era influenţată de evenimente, în înţeles că produsele luau forme şi denumiri, în legătură cu întâmplările şi oamenii care ocupau scena actualităţii.

Astfel, în 1896, când Împăratul Franz Iosif a vizitat Capitala, Capşa a pus
în vânzare “Malles François – Joseph Garnies des merveilleux chocolate François – Joseph” [3].
“Salonul doamnelor” era încărcat de bibelouri şi lucruri de cofetărie, inspirate de sărbătoarea pascală. Alături, în cofetărie, adevăraţi munţi de brioşuri şi cozonaci, răspândeau mirosul parfumat, până-n stradă. În cafenea, celebra “Chestie Ghenadie” stârnea discuţii pasionante.

După Paştele 1896, “tout le Gotha de Bucarest”, cum spunea Claymoor, a luat parte la serata din
casa generalului Gheorghe Manu, serată onorată cu prezenţa Principesei Maria şi a Prinţului Ferdinand. Frumoasa prinţesă, care purta o rochie de satin alb, stil “Reine Amelie”, a deschis dansul, valsând cu amfitrionul. Claymoor ne încredinţează despre “minunile” făcute de Capşa, care a servit bufetul şi supeul, într-un cadru artistic. Descrierea seratei de către Claymoor poate servi o seamă de amănunte interesante istoricului social al Bucureştilor.[4]

Cu prilejul zilei de 1 Mai, lumea aleasă a fost invitată în casa Dumitru Butculescu. Într-un chioşc al grădinii se afla instalat bufetul Casei Capşa, înconjurat de măsuţe împodobite cu flori proaspete. Claymoor se întrecea cu elogiile privitoare la bogăţia bufetului.

La inaugurarea portului Constanţa, eveniment la care a luat parte şi o seamă de invitaţi străini,
printre care marele duce Boris Vladimirovici, Capşa şi-a îndeplinit misiunea. Regele Serbiei, încântat de masa servită de Capşa pe vasul “Orientul”, a decorat pe unii din şefii bucătari şi pe trei ajutoare.

Alegerea lui Gr. Capşa, în 1896, ca preşedinte al Camerei de Comerţ din Bucureşti, “într-o vreme când problema dobânzilor prea urcate şi transportul prea costisitor al fabricatelor indigene îngrijorau în gradul cel mai înalt pe comercianţii şi industriaşii români” – dovedeşte aprecierea de care se bucura Grigore Capşa în lumea economică românească.

În 1897, Capşa a lansat “Bombons Theodorini”, în cinstea marii cântăreţe române Elena Theodorini”, care obţinea mari succese în ţară şi peste hotare. [5]

În amintirea reprezentaţiilor marii tragediene Réjane, Capşa a lansat ciocolata “Sans – Gêne”, “Sapho”, “La Douloureuse”, iar în legătură cu mişcările din Creta- “Oeufs fantaisie nouvelles la question Crétoise”.

Alexandru Marghiloman, câştigătorul Derby-ului, a dat un banchet la “Jockey – Club”, printre invitaţi fiind şi Prinţul Ferdinand. A servit Capşa, tipărind un “menu” împodobit cu viile culori ale câştigătorului, lansând, de asemenea, şi “Bomboane Jockey – Club”.

Dim. R. Rosetti, cunoscutul şi cetitul pe vremuri Rosetti Max, publicând în 1897 “Dicţionarul Contimporanilor” nu uită să treacă şi pe Grigore Capşa, căruia îi publică biografia.
În acelaşi an, ziarul “Adevărul” inaugurează rubrica “Un Bucureştean pe zi” cu Grigore Capşa: “Să facem cunoscut pe Grigore Capşa ar fi să vorbim de biserica Zlătari sau de Ateneu. El a devenit o instituţie bucureşteană...”

Dar viaţa chiar a celui mai norocos dintre oameni, nupoate să fie doar un şir de izbânzi şi bucurii. Anuzl 1899 a fost nefast pentru Grigore Capşa. Moartea unicului său fiu, Anton, în vârstă de 22 de ani, cel menit să continue gloria tatălui, a frânt şi viaţa lui Grigore Capşa, umbrită de-acum înainte de amintirea acelui de care lega atâtea nădejdi. ÎĂn puţinul timp pe care-l mai are de trăit, Grigore Capşa se va resimţi de durerea lui 1899, - an nenorocos pentru întreaga viaţă românească, din pricina unei secete cumplite, firesc urmată de o gravă criză financiară. [6]
Marea Expoziţie Universală de la Paris, în 1900, a prilejuit încoronarea activităţii lui Grigore Capşa cu trei medalii de aur şi două “Grand Prix”. “L’Encyclopédie Contemporaine (No. 436 din 15 iunie 1900) publică un articol semnat de G. Dervilly, în legătură cu participarea lui Capşa la Expoziţia din Paris, prin care întreprinderea Capşa este socotită ca una dintre cele mai însemnate din lume.

În acelaşi an – 1900 – Grigore Capşa a fost onorat cu trei înalte distincţii: Comandor al Ordinului sârbesc Takowo, Comandor al Coroanei României şi Legiunea de Onoare, în gradul de Ofiţer.
La acest timp se referă N. Pătraşcu, atât de evocator în amintirile sale: “mergând înainte, dădeai pe dreapta de cofetăria Capşa, tot cea de azi, dar condusă atunci de bătrânul Grigore Capşa în persoană, pe care nu numai că-l găseai totdeauna în biroul său, dindărătul cofetăriei, dar la banchete supraveghea singur printre mese, ca fiecare persoană să fie mulţumită, deşi era om de milioane. El avea un amor propriu, ca articolele sale să fie de prima calitate, rivalizând cu cele mai fine produse franceze. De aceea, pe lângă furnizorul a două Curţi balcanice, bufetul Capşa nu lipsea, începând cu Palatul, de la nici o sărbătoare, nuntă sau bal, în casele noastre distinse.” [7]

9. Cotilion la Palat

Reprezentarea unei reviste sub titlul “Chez Capşa”, de către o trupă de diletanţi pe scena teatrului “Eforie”, în decembrie 1901, e o dovadă a formării unui centru social în jurul Casei Capşa. În cuprinsul unei scene –“Terasa Capşa” – apăreau personagii de seamă, care comentau ultimele evenimente, ca de pildă despre celebra “Afacere Hallier”, în legătură cu antrepriza construcţiei Portului Constanţa, frământările din sânul partidelor zise de guvernământ, seceta şi greaua situaţie financiară, incendiul otelului Mercuş de pe Calea Victoriei.

Tot în iarna anului 1901, Capşa inaugurează “Les soupers Réjane”, două spectacole cu celebrităţi străine – şi organizează un adevărat muzeu de obiecte pentru daruri; lucruri de mătase brodată, vase de Sévres, de Saxa, Delft, Limoges.

În februarie 1902, cu prilejul unui bal la Palat, Casa Capşa a servit bufetul şi supeul. La ora 2 noaptea a fost dat semnalul cotilionului. Prinţul Ferdinand a deschis dansul cu doamna Catherine Galitza, iar Prinţesa Maaria cu domnul Alexis Catargi. Conducătorii cotilionului sunt domnii Jean Mitilineu, Jean Lahovary şi Rodolphe Văcărescu. Dansatorii au primit daruri, furnizate tot de Capşa. Balul s-a sfârşit la ora 6 dimineaţa, dar Regele Carol s-a retras pe la ora 3, lăsând tineretul să danseze în sunetele orchestrelor lui Ciolac şi Dinicu.

Peste două săptămâni, moştenitorii Tronului au onorat cu înalta lor prezenţă balul organizat de domnul şi doamna Grigore Olănescu, în Palatul construit în stilul Renaşterii. Prinţii au fost primiţi de amfitrioni în capul scării şi apoi conduşi printre două şiruri de invitaţi. Supeul servit de Capşa a ţinut nu mai puţin de două ore. Porţile caselor s-au închis la ora 7 dimineaţa, când ultimii invitaţi au părăsit Palatul familiei Olănescu.[8]

În ziua de 21 mai 1902, societăţile “Obolul” şi “Materna” au organizat o kermesă în Parcul Palatului Cotroceni, Deşi ploua ca prin sită, mulţime de echipagii luxoase se înşirau pe Şoseaua Cotroceni. În faţa monumentalei porţi a Palatului, vindeau bilete doamnele Zoe D. Sturza şi Maria E. Petrescu. În dreptul marii peluze, într-un chioşc, era improvizat un bazar condus de Prinţesa Maria, splendidă în costum naţional din regiunea Sinaiei, ajutată de un grup de domnişoare, îmbrăcate, de asemenea, în costume naţionale: Elena Râmniceanu, Pia Brătianu, Lola Aurelian, Anny Lahovary, Jeanne Ghica, Elise Băicoianu, Elena L. Catargi, precum şi de ofiţeri ai Regimentului 4 de Roşiori, comandat de Prinţesă. Se vindeau portrete, mobile, bibelouri, multe executate şi semnate de Alteţa Sa.

În stânga pavilionului, un bar american organizat de Capşa, era condus de doamnele Elena Simu, Aristia Dissescu, Maria Hagi Panteli, Alexandru Magheru, Colonel Coandă şi domnii Nicolae Hiott, Gabriel Mitilineu, Jean Arion şi Rudy Catargi.

În martie 1902, un alt autor, Rosetti – Max, şi-a plasat o parte din acţiunea revistei “Scump...dar face”, la Cofetăria Capşa.

Într-un fel de “Ghid al omului chic”, un publicist susţinea, în vara lui 1902, că trecerea pe la Capşa se impune de câteva ori pe zi: dimineaţa, la ora 10, după amiază la ora 6 şi trei sferturi şi noaptea la ora 11 jumătate. În această vreme, ne încredinţează acelaşi autor, moda zilei era: jachetă “ foncée”, pantaloni “fantaisie”, ghete, cravată “noeud marin”, cămaşă cu gulerul drept, manşete scrobite, pălărie înaltă, mănuşi suedeze, baston...

O reconstituire a Casei Capşa din această epocă nu ar fi completă fără pomenirea aşa numitelor “saloane particulare” şi aceasta o caracteristică a vremii. Întâlniri celebre s-au pus la cale între pereţii acestor saloane, întâlniri dintre care unele, fără exagerare, au avut însemnătate istorică. Printre ele: împăcări între conducătorii partidelor politice de guvernământ, hotărâri pentru începerea unor campanii de răsturnare a guvernelor, fuziuni, alcătuiri de liste ministeriale, sărbători, conciliabule dintre care unele au dat un nou ritm vieţii sociale româneşti.
Saloanele particulare, loc de petrecere, amintesc vremea când oamenii “reveionau” discret, când chemau vioristul să le cânte la ureche, fără să se dea în spectacol, pentru că a doua zi să nu-i pară rău pentru vorbele rostite în public, în momente de uitare de sine.
....................................................................................................................................

În ziua de 23 decembrie 1902, când Capşa era neîncăpătoare pentru mulţimea care se pregătea să sărbătorească Naşterii Domnului, când în vitrinele bogat luminate, cu brazi încărcaţi cu lumânărele şi jucării şi când Moşi Crăciuni atrăgeau privirile copiilor veseli de apropierea sărbătorii lor, acela care şi-a confundat viaţa cu aceea a întreprinderii menite să înfrunte timpul cât îi este hărăzit omului să trăiască, îşi dădea obştescul sfârşit.

Până în ultima clipă a vieţii sale, atât de bogată în înfăptuiri rodnice, gândul lui Grigore Capşa a fost pentru întreprinderea de care-şi legase viaţa. Pe patul de moarte şi-a chemat ginerele, pe Nicolae Zanne, şi l-a rugat stăruitor să ducă mai departe tradiţia Casei.

[1] Comisar al României la această Expoziţie a fost prinţul George Bibescu, iar din comitet făceau parte: Lascăr Catargiu, generalul I. Em. Florescu, George Vernescu, Nicolae Blarenberg, Em. Protopopescu – Pache.
[2] “Timpul”, 23 dec. 1893
[3] Cu acest prilej, “L’Indépendance Roumaine” scria la 17 sept. 1896: “C’est la Maison Capsa qui a étè chargée de servir le diner offert par le Roi, samedi soir a Turnu Severin. Le diner était d’une trentaine de couverts, etc, etc. Puisque nous parlons de la Maison Capsa, disons qu’elle vient de créer à l’occasion de la visite de S. M. L’Empereur d’Autriche des superbes albums, couverture satin richement illustrée. L’Illustration porte en haute les portraits de l’Empereur et du Roi, au centre le château de Pelesch et comme encadrement les drapeux autrichiens et roumains.”
[4] “L’Indépendance Roumaine”, 2 apr. 1896
[5] Cu ocazia venirii la Bucureşti a comediantei Reichemberg, Claymoor scrie: “Je dois signaler le bonbon Reichemberg, la dernière merveille crée par la Maison Capşa. Il s’agit d’un bonbon de théatre, au mimose à la violette.”
[6] Între 1899-1900, vânzarea a fost de 702.300 lei, repartizată astfel: 406.272 lei cofetăria; 77.543 lei cafeneaua; 130.954 lei restaurantul şi 87.531 lei otelul.
[7] N. Petraşcu, “Calea Victoriei, odinioară”, conferinţă Radio.
[8] Pe masa împodobită cu puzderie de trandafiri, următorul menu se afla tipărit în dreptul fiecărui invitat: Bouillon, Petit Pâtés, Caviar Frais, Jambon de Prague, Pâté de foie gras en pyramides, Homaard en Belle – Vue, Saumon du Rhin Sce Princesse, Faisans de Bohéme et dindes truffées, Qaurtiers de chevreuil, Salades russe et de concombres, Gâteau Royal, Glaces, Fruits: Ananas, fraises, pêches, poires, raisins, mmandarines, bananes. Compotes assorties. Vins: Bordeaux Rouge et Blanc, Cotnar, Dragashani, Champagne frappé, qui a coulé, c’est le mot, tout le temps, au bufet et au souper, Café, liquers.


ISTORIA CASEI CAPSA XIII

dulciu 15 Iulie, 2006 12:40

6. Timpul transformă Capşa

Furtunoasa viaţă politică a anului 1884 nu putea să lase neinfluenţată atmosfera de la Capşa. B, s-ar putea spune că pasiunile cluburilor politice de felurite nuanţe, deşi continuau să se desfăşoare în “salonul de consumaţie”, totuşi având în vedere occidentalismul mediului, pierdeau mult din latura lor... orientală.

La ordinea zilei erau chestiuni însemnate, între care dezbaterile parlamentare pentru revizuirea constituţiei şi Legii Electorale. O veche prietenie – aceea dintre Ion Brătianu şi C. A Rosetti – era serios ameninţată. Ion Brătianu, pierzând o bună parte din vechii săi tovarăşi de luptă, căuta să atragă pleiada tinerilor talente înapoiate de la studii din străinătate. Aceştia se simţeau bine la Capşa, care le amintea localurile străine de a căror nostalgie începuseră să sufere.

Dar mulţi tineri nu făceau politică şi preferau să patineze pe lacul Cişmigiu, căci sportul patinajului era la modă în acea vreme, când se organizează concursuri de patinaj, prezidate de oameni de vază şi cotolioane pe gheaţă, acompaniate de muzică militară.
Claymoor nu putea lipsi de la aceste manifestaţii mondene şi el notează: “Le patinage résiste malgré le soleil.” Câteodată, patinajul este onorat cu prezenţa regelui.

Înfăţişarea “salonului” la anumite ore nu era lipsită de pitoresc: politicieni gravi, tineret învestmântat sportiv cu patinele ţinute cât mai “chic”, cărora se adaugă cei îmbujoraţi după plimbarea cu sania la Şosea. Printre mese circula, purtat de chelneri experţi, “punch”-ul, din care ieşeau flăcări.

La Capşa nu era însă numai centrul politicii şi sportului monden. Cei care umpleau Capşa în seara de 22 martie 1884, după premiera “Fântânii Blanduziei”, ca şi cei care luaseră parte la istorica primă reprezentaţie a “Scrisorii Pierdute”, în seara de 13 septembrie 1884, într-un teatru luminat cu electricitate, discutau chestiuni literare – după cum melomanii aveau ce vorbi după reprezentaţiile Adelinei Patty sau ale Elenei Theodoriny.

Chiar acei care au avut rarul noroc să-l audă pe incomparabilul Caragiale cetind, - în cadrul şedinţelor “Junimii”, la Titu Maiorescu acasă – “D’ale Carnavalului”, în timpul pauzei s-au înfruptat din produsele casei Grigore Capşa, servite de amfitrion.
“Salonul consumaţiei” ajungând neîncăpător, în 1866 Grigore Capşa, încredinţat că întreprinderea-i este menită unei dezvoltări din ce în ce mai mari, a făcut mari reparaţii şi a adus schimbări istoricului imobil, căruia foarte puţini îi mai spuneau Slătineanu.
Salonul consumaţiei a luat locul mult mai încăpătorului salon al cofetăriei şi al vânzării mărfurilor.

Duşumelele au fost înlocuite cu parchet, pereţii au fost zugrăviţi cu ulei, iar sobele cu gaz aerian au fost înlocuite cu sobe de teracotă. Erau acestea inovaţii care singularizau Capşa, făcând-o să meargă în pas cu vremea. Capşa va introduce în 1890 primul telefon particular din bucureşti, telefon menit în primul rând să lege imobilul din Calea Victoriei cu proprietatea din Şoseaua Kiseleff, unde se afla grădina producătoare de legume şi fructe, toate de cea mai bună calitate.[1]
Nedispreţuind expoziţiile provinciale româneşti, aceasta desigur pentru a da imbold vieţii economice autohtone, Grigore Capşa, posesorul atâtor înalte distincţii străine, obţine în 1884, la
Expoziţia din Iaşi “Diploma de Onoare”, Clasa I-a. [2]

În 1886, Grigore Capşa a desfiinţat vechea sală Slătineanu, înfiinţând însă otelul şi restaurantul, care chiar de la început s-au deosebit printre celelalte întreprinderi din aceeaşi specialitate. Atmosfera otelului şi restaurantului Capşa, fără mijlocirea unui lux elegant, poartă marca unei distincţii menite să impresioneze chiar de la prima vizită, oaspeţi învăţaţi cu alte medii, despre care nu s-ar putea spune că ar fi lipsite de eleganţă. Şi aşa au rămas otelul şi restaurantul Capşa de-a lungul anilor, care au izbutit totuşi să schimbe atâtea lucruri până la necunoaştere.

Romancierul Ionel Teodoreanu găseşte cuvinte potrivite pentru redarea atmosferei unice a celor două anexe ale Cofetăriei Capşa: “Nici un hotel din Bucureşti nu e mai puţin hotel decât Capşa.... chelnerii cu frac firesc, oşteni cât trebuie, dar cu rufe albe, care bucură ochiul, au buna cuviinţă a slugilor de pe vremea boierilor...Cristalurile strălucesc ca într-o gospodărie cu lumină mare la ferestrele mari şi cântă cu glas de primăvară. Iar încăperile hotelului.... sunt fiecare nu o cameră cu număr şi cu sonerie pentru chelner sau madamă, ci “odaia mea” a celui care vine acolo ca să fie ca pe vremuri odaia lui... E un hotel în care te cufunzi, cu somn cu tot, într-un odihnitor odinioară.”[3]

Oameni de seamă au fost adăpostiţi între saloanele fostei Case Slătineanu. Printre cei mai de demult: Milan şi Natalia Obrenovici, foştii Suverani ai Serbiei, Raymond Poincaré, fostul preşedinte al Republicii Franceze, celebrele stele ale scenei şi muzicii: Sarah Bernhardt, Jeanne Hading, Le Bargy, Blanche Toutain, Cora Laparcerie, Ysaye, Georges Scott, Suzanne Dèspres. Otelul Capşa s-a deschis sub direcţia francezului Bourdell, fost directorul celebrului “Caffé Anglais” din Paris.

“Medalia de Aur” a “Expoziţiei anului 1886 din bucureşti a răsplătit meritele lui Grigore Capşa, care-şi ducea întreprinderea din succes în succes.
[1] Pe acest loc se află acum imobilul unde locuiesc funcţionarii Băncii Naţionale.
[2] Un doliu în familia Capşa: în ziua de 13 ianuarie 1884, încetează din viaţă doctorul profesor Ştefan Capşa, una dintre gloriile ştiinţei medicale române.
[3] Ionel Teodoreanu, Fundacul Varlamului, p. 108 -110


ISTORIA CASEI CAPSA XII
dulciu 15 Iulie, 2006 12:39

5. În vremea cronicelor mondene ale lui Claymoor

Luptele politice, - până acum fireşti, într-o vreme când România independentă îşi căuta aşezarea, - duc la atentatul împotriva lui Ion C. Brătianu, făptuit de un fost profesor, Pietraru. Negustorimea bucureşteană, care era în marea ei majoritate liberală, sărbătoreşte pe victima neizbutitului atentat, în ziua de 22 martie 1881, printr-un mare banchet în sala Teatrului Naţional. Capşa a servit banchetul. Anunţând sărbătorirea “L’Indépendance Roumaine” apreciază: “ Ç’est Capsa qui est chargé du diner. Cella suffit pour prédire qu’il sera excellent, succulent, exquis.”

Privitor la acest banchet, “L’Indépendance Roumaine” din 28 februarie 1881 scria:
“Le banquet du commerce en l’honneur de M. I. C. Bratiano.
I.l y a déjà quelque temps que le monde commercial de la Capitale voulait offrir un banquet à m. LePrésident du Conseil, pour le
Feliciter d’avoir échappé au couteau de Pietraru..... Ç’est Capsa qui est chargé du diner. Cella suffit pour prédire qu’il sera excellent, succulent, exquis. Du reste, il reviendra à 30 francs par tête. La salle du théatre a étè louée pour 1 500 francs, la musique qui jouera pendant le diner recevra1 000 francs. Les dames pourront occuper les loges pendant le banquet; elles feront sans doute le plus bel ornement.”

Nae Drăghicescu povesteşte că, odată, de Sf. Ion, Grigore Capşa l-a trimis la Ion Brătianu cu un coş de piersici de zahăr, umplute cu îngheţată. O scrisoare de felicitare însoţea darul. Brătianu avea invitaţi la masă. Drăghiceanu picând tocmai când urma să se servească desertul, amfitrionul, bucuros de darul primit, şi-a anunţat comesenii că va servi îngheţata lui Capşa şi i-a rugat să se ridice pentru a închina în sănătatea lui Grigore Capşa şi pentru prosperitatea comerţului românesc. Lăsându-şi un moment oaspeţii, Brătianu oferi aducătorului darului un pol de aur.

O aquarelă a lui Carol Satmary ne înfăţişează “Carul Cofetarilor şi Restauratorilor”, realizat de Grigore Capşa cu prilejul serbărilor pentru proclamarea Regatului. Artistul ne arată un Grigore Capşa elegant, în frac, ţinând jobenul în mână, defilând în ziua de 11 mai 1881 în faţa întâilor Regi ai României, în dreapta carului minunat conceput, car deschis de doi purtători de steaguri.

Două distincţii au răsplătit în acest an strădania lui Grigore Capşa: “Medalia de Aur” a “Expoziţiei din Bucureşti” şi “Coroana României”, în gradul de Cavaler, decernată la 3 martie 1881.

Faptul că Mihail Văcărescu a găsit de cuviinţă să-şi adune o parte din cronicele sale mondene într-un volum intitulat: “ La Vie à Bucurest” este simptomatic pentru atmosfera în care se desfăşura viaţa socială a Bucureştilor, spre sfârşitul secolului trecut şi chiar pentru prima parte a secolului actual.

Cetind, nu fără melancolie, volumul iscălit Claymour, ne dăm seama cât de nesigură este cariera publicistului, în ceea ce priveşte judecata posterităţii. Mişu Văcărescu, despre care s-ar putea spune că a avut “epoca lui”, şi că făcea multe cucoane să sufere dacă memoria-i nu le înregistra prezenţa la vre-una din reuniunile mondene, - era socotit de publiciştii “serioşi” ca un diletant, care poate fi chiar ridiculizat. Dar nimeni nu poate încheia contract cu posteritatea şi în vreme ce numele atâtor publicişti docţi, - care scriau numai despre lucruri serioase, în legătură cu mersul omenirii, nu sunt astăzi nici pomenite, - cercetătorului social al Bucureştilor îi este foarte greu să treacă peste urmaşul vechii familii a Văcăreştilor, care semna Claymoor.

Firească este deci legătura între Capşa – unul dintre însemnatele centre de viaţă bucureşteană – şi devotatul cronicar al lui “L’Indépendance Roumaine”.

De aceea, activitatea Casei Capşa, din acest răstimp, o vom ilustra şi cu citate din Claymoor. Le vom reda însă în original, încredinţaţi că în speţă traducerea ar fi o adevărată trădare a stilului cronicarului care a zăpăcit, cum scria “Adevărul” din 1895, capul cucoanelor noastre, “deşi nu a sedus pe nici una”.

După o reprezentaţie a unei celebrităţi străine în sala Bossel, la care a luat parte “tout Bucarest élégant” , Claymoor scrie: “ Après le thèâtre, Capşa brille comme un salon mondain”.
Mai 1882. Pentru Claymoor a început odată cu căldurile “sezonul mort”; ziua, străzile sunt puţin umblate; seara, însă, oraşul parcă se trezeşte la viaţă. Cronicarul notează: “ Devant Capşa, une rangée de tables et de chaises où s’épanouissent les beauté du jour, lassese et un peu ennuyées, agitant avec une molle langeur l’évantail, si cher aux amours.”

Pentru cei care nu părăseau vara Bucureştii, plimbarea în trăsură la Şosea era de rigoare. Dare cei care nu făceau această plimbare în “atelaje” de mare lux nu erau pe placul lui Claymoor: “Une foule bigarée, endimanchée, étalait son luxe de mauvais gout dans des fiacres a 2 franc l’heure.”
Se întâmpla însă ca ploaia să strice socotelile: “ Le soir une averse inattendue fait fuir le monde; le public d’élite est venu échouer chez Capşa où il y a chambrée très élégante.”

Când, din pricina căldurii, viaţa mondenă intra în vacanţă, cronicarul se arăta disperat: “ L’ennui devient mortel à Bucarest. Il n’y a plus rien. La vie est devenue d’un décousu désespérant” – pentru ca, atunci când îi pleacă “oamenii”, Claymoor să devină melancolic : “Mardi il y a avait foule à la gare Târgovişte[1]. Le prince et la princesse Georges Bibescu, les demoiselles de Listenay et toute la petite famille, partaient pour Marienbad. Le charmant hôtel de la Rue Mercur este clos. Les housses ont recouvert les meubles du salon de danse; les lustres et les girandoles se sont voilées de gaze: le silence régne dans cette vaste pièce jadis si bruyante.”

Dar, odată cu toamna, Claymoor redevine optimist: “Bucarest a commencé a faire du feu. C’est en effet l’hiver qui arrive. Un grand stock de bonnes nouvelles. Les récéptions de jour ont commencé....Buffet copieux, thé exquis, maîtresses de maison charmantes.”
Teatrul francez joacă “ Trois Chapeaux”: “Après le thèâtre on est allé chez Capşa, ou l’on trouvait difficilement à se caser.”

Impresarul Franchetti aduce renumite ansambluri de operă italiană, la reprezentaţiile cărora lumea bună dă năvală: “Stalles et parterre bondée. Après le thèâtre, grande chambrée chez Capşa; comme d’habitude, on fait queue il y en a même qui restent à la porte.”
După o reprezentaţie extraordinară cu “Hernani”, Claymoor notează:

“ Tot Bucarest s’est donné rendez-vous chez Verdi. L’enthousiasme a tari les gosiers, car aussitôt la representation finie, tout le monde se transporte chez Capşa, où l’on prend les tables d’assaut.”

Revine însă primăvara cu ploile. Claymoor este nenorocit: “Quel malaise plane sur la Capitale !” Capşa îi readuce însă buna dispoziţie: “Toutes les jolies promeneuses se sont réfugiées chez Capşa, où un cercle s’est vite formé. Et l’on s’y est si bien trouvé qu’on y resté même après la plue.”

Boierul Văcărescu, redactorul ziarului francez, avea o dragoste nemărginită pentru cofetăria Capşa, unde-şi petrecea mai tot timpul pe care îl lăsau liber numeroasele evenimente mondene la care lua parte.

Două medalii şi o distincţie au încoronat activitatea lui Grigore Capşa în anii 1882 – 1883: “Medalia Progresului” a “Expoziţiei din Bordeaux”, unde Capşa, singurul român, a avut curajul să expună produse vinicole româneşti, “Medalia de Aur a Expoziţiei din Bucureşti, 1883” şi “Diploma de Onoare a Expoziţiei din Paris, 1883”.

[1] Numele Gării de Nord, în vremea când Calea Griviţei se numea Calea Târgoviştei.


ISTORIA CASEI CAPSA XI
dulciu 15 Iulie, 2006 12:37

4. În timpul Războiului pentru Independenţă

În lunile de intensă activitate diplomatică şi de entuziasm naţional, premergătoare Războiului de Independenţă, Capşa a fost frecventată de o mulţime dintre personagiile car au jucat un rol de seamă în acel timp care pregăteau zorii unor vremi nouă.

În ziua de 12/24 iulie 1877, deci în timpul Războiului Neatârnării, Grigore Capşa îi scria lui Jean Nestor la Paris: “Fiindcă anul acesta din cauza evenimentelor care se petrec pe aici, şi pe care tu le cunoşti foarte bine de prin jurnale, eu nu cred că voi putea merge la Paris, cu toate că am trebuinţe foarte însemnate.... Pe aici pe la noi s-au petrecut lucruri foarte importante de când aţi plecat voi [1], acum însă sunt cu totul extraordinare. Să vezi pe marele Împărat al Rusiei plimbându-se pe stradele noastre, Prinţul Milan al Serbiei, toţi marii Duci ai Rusiei şi alte o sumă de personagii mari din Europa, care vin în diferite misiuni cu ocazia Războiului. Săptămâna aceasta am avut mai multe recepţiuni ale marelui Prinţ Gorciacov, adică dejunul, prânzul şi o soarea. Împăratului i-am vândut mai multe lucruri în timpul şederii lui la Ploieşti şi Bucureşti.

Prăvălia mea a fost şi este totdeauna înaintea tuturor celorlalte.
Cât despre iubita noastră Patrie, sperăm a ieşi cu independenţa definitivă. Graţie Guvernului actual, până acum ne-am strecurat bine în chestiunea Orientului, ca şi printre-o mie şi una de faze prin care am trecut de vre-o cinci luni încoace.”

Pomenitele însemnări ale lui Nae Drăghiceanu, privitoare la această perioadă, amintesc de un “salon de consumaţie”, tapet proaspăt, încălzit cu o sobă de gaz aerian şi unde, la cele unsprezece mese, peste muşamaua cărora se aşternea la prânz şi seara feţe de mese de olandă albă, se servea ceai, cafea, ciocolată, aperitive - ţuică, mastică, vermut, bitter, amer, picon, maderă, chery, marsala - prânzul şi cina.

În timpul Războiului, la mesele “No 1, 2 şi 3“, aşezate pe locul unde se află astăzi Casa, luau dejunul marele duce Nicolae cu suita, la o alta pitorescul prinţ Urussoff împreună cu secretarul Legaţiei ruse Iswolsky. Menu-ul, pregătit mai mult “ à la minut”, era servit în special membrilor corpului diplomatic, deputaţilor şi senatorilor, dintre care unii – ca Golfineanu, Peşacov din Craiova, Fărcăşanu din Râmnicul Vîlcea, Cozadini, Urzică, Arapu din Botoşani, prinţii D. Şi Al. Moruzzi, baronul Bellu – ocupau la Capşa apartamente mobilate, închiriate cu luna, într-o vreme când Capşa nu avea încă otel propriu zis.

Este de observat că multe din articolele alimentare servite la Capşa, nu erau până atunci cunoscute în ţară, Grigore Capşa fiind primul care le-a introdus.

În ziua de 2 iunie 1878, Casa Capşa a servit în sala Teatrului – devenit, ca o expresie a timpului de renaştere - Naţional – banchetul în onoarea lui Vasile Alecsandri, bardul de la Mirceşti, cântăreţul inspirat al faptelor de arme ale ostaşului român, - devenit bardul Latinităţii, în urma premierei sale la Montpellier. [2]

În ziua de 5 marţi 1878, lui Grigore Capşa i s-a decernat noua decoraţie “Steaua României”, în gradul de Cavaler, iar la 25 iulie 1879 “Medalia Apărătorii Independenţii”. În ceea ce priveşte distincţiile câştigate peste hotare, însemnăm "Marea Medalie de Aur", obţinută la Expoziţia de la Paris, din 1875.

Războiul se sfârşi şi rănile începuseră să se vindece, deşi câştigarea Independenţei nu răscumpăra pierderea Basarabiei, răpită de foştii aliaţi.

A urmat, ca după orice încordare, o epocă de destindere, când lumea voia să uite lipsurile întâmpinate.

Calea Mogoşoaiei se numea Calea Victoriei şi începuse să fie străbătută de mulţimea nunţilor din lumea mare – nunţi amânate din pricina Războiului. La aceste solemnităţi Capşa mai că nu lipsea.

Se inaugurează cronicele mondene, interesant izvor pentru cercetarea istoriei sociale a Bucureştilor. Fac pe cronicarii mondeni şi scriitori de renume. Specialist în materie, neîntrecut încă nici până azi, era încă Mişu Văcărescu, celebru prin cronicele sale documentate apărute sub semnătura Claymoor în “L’Independance Roumaine”, ziar cetit de lumea “subţire” şi al căruia titlul era un simbol al noii vremi.

Una dintre numeroasele nunţi la care a servit Capşa a fost aceea prilejuită de căsătoria lui Jean Lahovary cu Emma Mavrocordato. În darea de seamă a ceremoniei, reputatul ziarist Grigore Ventura, care semna cronicele mondene cu pseudonimul Arutnev, relevă astfel prezenţa Casei Capşa: “Dintr-una din sălile de bal intrai într-un mare salon, admirabil aerisit, în care era un splendid bufet, nevăzut încă la Bucureşti. Ni s-a spus că d. Capşa a fost însărcinat cu organizarea lui. Atât bufetul cât şi supeul fac deosebită onoare excelentului nostru “confiseur”, al cărui maestru “Boissier” poate fi cu drept cuvânt mândru.

Pentru pitorescul stilului, evocator al unor alte vremi, credem că nu este lipsită de interes reproducerea unei cronici scrisă de Grigore Ventura, cu prilejul unui bal costumat la Prinţul Bibescu.

“ Grand Bal travesti dans l’hôtel du Prince Bibescu. Depuis un mois on parlait sous l’évantail et sou le manteau des cheminées aristocratiques du bal travesti que devait donner le 14 Février le Prince Georges Bibesco.
Cette fête tant désirée a eu lieu samedi soir et a complètement réussi.
Réunion charmante et très brillante.
La Princesse Georges Bibesco, en paysanne du Maine, très veridique, avec le bonnet coquet de Bretonne, la jupe courte, le tablier blanc en dentelles, recevait les invités à la porte du premier salon avec une grâce exquise.
Le Prince Georges Bibesco, en duc de Marly, costuume très riche de satin blanc Louis XV, perruque poudrée, bas de sois et escarpin avec boucles en brillants se proiguait partout, intrigué tour à tour par des sombres domino et semillantes marquises.
A 11 heures, les salons sont déjà pleins. S.A.R. la Princesse ne povant venir à cause du deuil de la Cour, y avait envoyé Mme Olga Mavrogheni, grande mâitresse du Palais, et les demoiselles d’honneurs, dont elle avait dessiné les costumes.
Mme Mavrogheni portait le costume national avec sa grâce habituelle. Melle E. Grădişteanu était en Marguerite de Faust, blonde comme la Marguerite révée par Goethe, tout aussi belle dans sa robe blanche à crevés bleus, avec deux grosses nattes tombant sur le dos dans un flot de marguerites.
Melle Romalo étaait en Jeanne D’Arc allant combattre les anglais, tout bardée de fer : cuirasse, gantelets et bottes d’acier, magnifique casque emplumé les vheveaux flottants et à la main l’oriflamme de St. Denis.
Une sultane des Mille et Une Nuits, Mlle Assan, Roxane de Bajazet, drapée dans des étoffes turques d’or, avec le pantalon des bayadères et brodequin jaune de la femme orientale.
La Princesse Ferdinand Ghica, charmante en folie, perruque blonde, un bonnet phrygien crânement mis de côté avec grelots, jupe courte noir lamée de rouge et parsemée d’étoiles en brillants, les cheveux blond doré défaits un voile noir lamé d’argent retenu sur la tête par un diadème en étoiles, le corsage constellé de demi lune en brillantes.
Mme la Comtesse de Vesdehlen à ravir dans un costume d’Incroyable, une jupe courte blanche, un grand chapeau directoire avec plumes roses; un joli portrait de Watteau.
Melle Joris en espagnole, mantille blanche avec jupe en velours noir.
Mme Constantin Olanesco en pêcheuse de crevettes des bords de Trouville, costume réussi et bien porté, à la main une nasse et un panier plein de poissons, de moules et d’huitres....en chocolat.
Mme Nathalie Soutzo en compteuse, trainant après elle un ours enchainé, costume à sensation, jupe courte en satin rouge laissant voir un petit pied chaussé de sandales rouges, sur l’épaule une écharpe algérienne, aux bras des esclavages, le corsage tout brodé d’or, sur la tête un cercle d’or surmonté de plumes rouges.
Tout à copu on entends les cris d’un bébé: Papa ! Maman !
Une nourrice cauchoise apparait, son nourrison dans les bras; c’est la Princesse Nathalie Philipesco, très belle sous son grand bonnet normand, jupe rouge laissant voir un petit pied de cendrillon, corsage décolleté raphaël rouge, garni de velour noir.
La marquise de l’Aubespine Sully en bouquetière, aussi gracieuse que spirituelle.
Mme Michel Balsche costume Sans-Souci, fraiche petite paysanne suisse, sous un coquet petit bonnet.

Mme Casimir en marquis Louis XVI en promenade a Trianon; Mme Constance Balsche en bouquetière persanne, jaune, or et rouge, coiffure orientale en paille et or chargée de corbeilles de fleurs. Mme Zoé Ghica Comanesti très belle en marquis Louis XV, robe rose avec de satin vert, parée de grosses roses entremêlées de perles.
Mme Basile Boerescu en paysanne roumaaine.
Mme Cornea en chanteuse des rues (mme Favart au I-er acte) très jolie, coiffée d’un fichu et la mandoline sur l’epaule.

Mme Elise Balliano en magicienne aux yeux de flamme, une belle Duchesse de Châteuroux, Mme Nathalie Palladi.
La belle baronne de Sankeresti portait le costume de grande dame maghyare, robe en brocart d’or avec trâine royale, sur l’épaule un attila garni de martre, sur la tête un bonnet brodé d’or avec un grand voile retenu des agrafes en brillants.
Mme Hélène Catargi en nuit du mois de mai, gaze bleue parsemée d’étoiles d’argent, grand voile bleu retenu sur le tête par un magnifique diadème.
La comtesse Tornieli en marquise, Mme Catherine Florescu en aide de champ du Diable - costume Mephisto rouge et noir; Mme Odobescu en vivandière du I-er régiment de Rochiori. Mme Alece Soutzo en marquise, Mme Solomon Halphon en Rosine du Barbier du Séville, grande mantille blanche avec peigne immense, veste noir brodée de rouge, robe courte avec des dentellets, à la main des castagnettes dont elle se revait dans la perfection.
Beuacoup de demoiselles et délicieusement costumées.

Arutnev
(L’Indépendance Roumaine, le 17 Fevr., 1881)

Şi tot Ventura scris în Februarie 1880, cu prilejul unui bal la Prinţul Ştirbey, bal la care şi-a dat întâlnire “la fine fleur de la société de Bucarest”, că “ a fost servit un supeu princiar de Capşa”.

[1] E vorba de Gh. Oprescu (Duţă) lucrător patisier şi de Theodor Gal, bucătar.
[2] Iată cum descrie ziarul “Pressa” din 4 iunie 1878 acest banchet “dat de amicii literaturii poetului Vasile Alecsandri”:
“Aseară a avut loc banchetul dat de amicii literaturii în onoarea marelui nostru poet Vasile Alecsandri, în sala Teatrului Naţional. Banchetul era anunţat pentru ora 7 seara. Publicul invitat însă ocupa foişorul încă de la 6 . Natural, căci comitetul anunţase în program că banchetul se va deschide cu intonarea “Cântului Latinităţii” de către un cor de 300 de inşi, acompaniat de orchestra domnului Wiest. Şi cine oare putea lipsi la această producţiune ? cine oare, din cel inteliginte public, care umplea frumosul foişor şi, mai târziu, salonul larg al Teatrului; cine oare, din acea suavă cunună de flori alese ale Bucureşcilor, ce împodobea logiile, de sus până jos; cine, zicem, nu era doritor, nu era setos să audă melodia divinelor accente ale lirei “Poetului de la Mirceşti”, ori dacă egoismul naţional nu ne-ar prea gelozi de dânsul - ale lirei “Poetului Latinităţii ?” La orele 7 şi câteva minute sosi iubitul oaspe, Vasile Alecsandri. Comitetul compus din d-nii Creţeanu, preşedinte, dr. Davila, prim comisar, Vasile Boerescu, Vasile A. Ureche, Esarcu, V. Constantinescu şi Cr. Vulturescu îl primi în corpore, jos, la scările ce conduc în foişor. Ajuns sus, poetul nostru fu obiectul celor mai sincere manifestări. Toţi se grăbeau a strânge mâna celuia care însuşi a strâns atât de mult legătura ce uneşce gintele latine, prin sublimul răsunet al lirei sale, duios suspin al coloniei romane de la Dunăre, şi dulce ecou al surorilor sale de la Quadalquivir, de la Seina şi de la Tibru. Tot ce Capitala avea mai inteliginte era părtaş la această frăţească întrunire. Un marş triumfal anunţă invitaţilor că timpul mesei a sosit. Foişorul s-a pus în mişcare. Oaspele oaspeţilor, condus de venerabilul preşedinte şi urmat de o mulţime, coborî treptele şi, intrând în sala împodobită cu mari buchete de flori pământene şi cu înalte plănţi străine din “ţerile ce au aer cald, cu cer senin”, luă locul de onoare, în fruntea mesei ce forma un gigantic tridinte, având la dreapta-i pe venerabilul preşedinte, pe ministrul instrucţiunii, pe d-nii B. Boerescu, General Florescu şi alţii, iar la stânga pe miniştrii de războiu şi justiţie, pe d-nii Dim. Sturza şi alte persoane distinse. Pe masa bogat încărcată, dinaintea poetului, se înălţa simbolul poeziei, o uriaşă liră de patiserie. La ora 11 jumătate seara se termină această măreaţă adunare.

ISTORIA CASEI CAPSA X
dulciu 15 Iulie, 2006 12:35

Partea a II-a

Î n f ă p t u i t o r i i

1. Grigore Capşa

Recolta bogată a anului 1867, măsurile economice luate sub imboldul noului Domnitor, care lupta din răsputeri nu numai cu greutăţi interne, - şi dovada acestora sunt desele schimbări de Minister - ci şi cu greutăţile stârnite de politica externă, au făcut ca anul 1868 să anunţe zorile unor vremi mai bune, pentru mult frământata Românie. Starea finanţelor s-a îmbunătăţit. Statul nu numai că îşi plăteşte datoriile, dar a putut trece sume însemnate fondului de rezervă. Domnitorul inspectează lucrările înaintate ale căii ferate Bucureşti – Giurgiu; în Capitală s-au înfiinţat Facultatea de Medicină, Şcoala de Agricultură de la Băneasa, s-a organizat Ministerul Finanţelor. Iată atâtea lucrări care dovedesc un nou ritm în viaţa socială a României, ale cărei frâne le are un Prinţ tânăr, încredinţat că “neasemănata şi fireasca bogăţie a pământului românesc, trebuie să ajute la propăşirea Ţării.”

Bine întocmite legi cu caracter economic – ca de pildă Legea pentru impozitul asupra băuturilor spirtoase, noua organizare a vămilor, care începuseră să producă mult mai mult ca în anii trecuţi, Legea monetară care, prevăzând introducerea sistemului decimal, a început să cureţe piaţa comercială de monedele austriece, turceşti şi ruseşti, care stârneau atâta zăpăceală – au adus înviorare suferindului comerţ românesc. În afară de aceasta, anunţarea unei bogate recolte constituie motiv de optimism pentru atâţia loviţi de criza ultimilor ani. Domnia Prinţului Carol începea sub fericit auspiciu.

Grigore Capşa făcuse doi ani practică la renumitul Boissier din Paris. Se dovedise în acest timp nu numai un meşteşugar priceput şi plin de râvnă, dar un adevărat maestru într-o ramură care poate atinge rafinamentul cofetăriei. Zicala care pomeneşte învăţăcelul ce-şi întrece maestrul, poate fi aplicată, fără exagerare, în ceea ce priveşte pe Grigore Capşa. Mulţumită ar fi fost cunoscuta Casă franceză să-l numere pe tânărul român printre colaboratorii săi. Grigore Capşa vedea încă mult mai departe şi, desigur, că dorul de Ţară a cântărit în proiectele sale. Încrezător în viitorul Ţării, Capşa, tânăr de 27 de ani, s-a înapoiat în patrie, râvnitor de înfăptuiri măreţe în domeniul pe care l-a îndrăgit din copilărie.

Întru aceasta şi-a asociat pe fratele său Constantin, ca unul care stăpânea o vastă experienţă în conducerea comerţului. Colaborare dintre cele mai armonioase: tânărul care văzuse şi învăţase multe într-o ţară de veche civilizaţie, s-a întovărăşit cu omul vârstnic, căruia anii grei, într-o ţară tânără şi deci în luptă cu piedicile timpului, îi da acea maturitate de judecată, atât de folositoare entuziasmului tinereţii.

Cei doi Capşa s-au asociat în ziua de 23 aprilie 1868, pentru a conduce un comerţ al cărui obiect a
fost “confiseria fabricată în ţară sau importată din străinătate şi comestibile.” Capitalul depus a fost astfel împărţit: Grigore a depus 34.351 lei vechi şi Constantin 89.481 lei v.
Sediul comerţului şi l-au ales în “suburbia Biserica Doamnei, Calea Mogoşoaiei No. 26 ”, în cunoscuta Casă Slătineanu, peste drum de Sărindar – Grigore Capşa cumpărând pentru 4. 445 lei v. edecurile din prăvălia cofetarului Ioniţă Dumitrescu. Proprietar al locului în acest timp era Dimitrie Anghelovici, căruia Capşa îi plătea o chirie anuală de 4.244 lei v. pentru o prăvălie cu faţada spre Calea Mogoşoaiei.

Firma se va numi: “C. Şi Gr. Capşa”.

Minunat loc pentru comerţul firmei “C. Şi Gr. Capşa” ! Minunat pentru că vadul era format de mult. Un Ieronimo Momulo, fost bucătar la Grigore Vodă Ghica, deschisese aci cu ani în urmă “Boltă de birt, cofetărie şi băuturi de tot felul”, având specialitatea mâncărurilor italo – orientale şi franceze.

Acest Momulo, italian de origine, a clădit prin 1833, pe locul logofătului Iordache Slătineanu, la răscrucea de astăzi a străzilor Edgar Quinet şi Academiei, întâiul teatru public al Bucureştilor – teatru cunoscut sub numele de “Teatru cel Mic”, spre deosebire de Teatrul cel Mare, viitorul Teatru Naţional. Peste dărâmăturile “şandramalei lui Momulo”, cum i se spunea sălii de teatru care începuse a se ruina, s-a deschis fosta Stradă Nouă[1], care ducea până la un rând de case cu faţa spre Uliţa Colegiului, cum se numea Strada Academiei.

Alături de teatru, înspre Podul Mogoşoaiei, Momulo deschisese celebra lui “boltă” unde curcanul “ţintirom”, adică “gentillhomme”, şi baclavalele erau vestite. [2] Pe la 1839 a clădit deasupra bolţii “o mare sală pentru club”, - Sala Momulă sau Slătineanu, unde se dădeau strălucitele baluri mascate. Aici Momulo, care-şi luase tovarăş pe italianul Borelly, a inaugurat aşa numitele “Piknik Bal”, la car concerta capelmaistrul Louis Wiest şi “24 de bărbaţi vrednici de miliţia naţională, ce sunt şcolarii săi” [3].

În aceeaşi sală Slătineanu se făceau nunţi, se dădeau banchete şi se organizau întruniri politice. Sala suferind mult în 1864, din pricina unui incendiu, a fost refăcută şi mărită, ridicându-i-se şi plafonul. În vremea aceea, clădirea avea un singur etaj.

Lângă Capşa din 1868 se afla Casa Costache Ghica, - a fratelui voievozilor Grigore şi Alexandru. Casa fusese Palat Domnesc şi era legată printr-un coridor cu Casa Slătineanu. [4]

Mai departe, pe acelaşi trotuar, o casă cu un etaj – Casa Bossel. Sus se afla sală de teatru, iar jos prăvălie. Alături, într-o casă mai mult scundă, era restaurantul “Frascati”, ţinut de Gilet. Ceva mai departe, otelul şi restaurantul Hugues, care într-o vreme a fost socotit ca întâiul restaurant al Bucureştilor. Un alt restaurant de lux se afla alături, în clădirea noului Otel Continental.

Peste drum de Capşa era străvechea biserică Sărdindar, împrejmuită cu o mare curte mărginită cu un grilaj de fier. Hanul care înconjura biserica – în care se făceau nunţile boiereşti – fusese dărâmat mai de mult.

Ceva mai departe, în casa Oteteleşeanu, oameni primitori dădeau baluri şi prânzuri, la care lua parte societatea aleasă.

[1] Strada Edgar Quinet de astăzi
[2] D. Olănescu, Teatrul la Români
[3] “Cantor de Avis şi Comers”, nr. 44, 47, 54 din 1839
[4] C. Gane, “Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”, vol. III, p. 446: “Alexandru Suţu locuia în casa lui Costache Ghica, fiul marelui Ban Dumitrachi şi frate cu viitorii voievozi Grigore şi Alexandru Ghica. Casa aceasta ţinea tot locul, de la locuinţa fratelui Dumitrache Ghica, până în casa Slătineanu, în care erau şedinţele Divanului Domnesc. Amândouă case, a lui Costache şi a lui Slătineanu, erau legate printr-un coridor lung de scânduri, învelit cu tablă şi cu ferestrele răspunzând în curtea domnească”. “Casa lui Costache Ghica este astăzi încă întreagă şi aproape neschimbată de Clubul Tinerimii, de pe Clea Victoriei, cu inrarea în pasagiul Mejestic. Casa fratelui Dumitrachi era pe locul unde este Hotelul Continental şi casa Slătineanu era, tot foarte puţin schimbată, actualul Hotel Capşa.”