ISTORIA CASEI CAPSA XXV

dulciu 15 Iulie, 2006 12:59

T. Pisani

Un român mare negustor, - şi artist

Orice meşteşug cere să fie învăţat cu temei şi cu tragere de inimă. Ca să fii negustor trebuie de mic copil să începi lucrul în ogorul negustoriei, să-i cunoşti uneltele, să ştii să le mânuieşti. Altfel eşti un învins.
Din şirul marilor negustori români, să mă opresc la întemeietorii firmei Capşa.
Acum nouăzeci de ani, în 1852, s-a deschis o mică cofetărie în Hanul Damari, în Podul Mogoşoaiei, în faţa bisericii Zlătari. Deasupra uşii era scris: “La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa” .
Începutul a fost modest. În socotelile de atunci, între cele dintâi cheltuieli ale prăvăliei, sunt trecute şi trei mături. Luminatul se făcea cu lumânări de seu şi apa se aducea cu sacaua şi se bătea, să se limpezească, cu piatră acră.

Ţara era, în vremea aceea, năpădită când de armatele turceşti, când de armatele ruseşti. În preajma războiului din Crimeea, Ruşii sunt pe picior de plecare şi Turcii gata să intre în Bucureşti. Pe lângă uniforme militare străine şi uniforme româneşti – se înfiinţează şi miliţia munteană cu şase mii de oameni, - se vedeau oameni cu fel de fel de haine: “giupânese cu testemeluri” şi basmale, cocoane cu şaluri de Angora, fete cu coadele pe spate, boieri cu anteriu şi işlic, alţii cu şalvari şi fes, cu papucii turceşti, galbeni şi roşii. Muşterii din aceştia se aşezau la mesele cofetăriei din Hanul Damari şi se înfruntau cu prăjituri orientale: sarailii, cataifuri, pandişpanuri, baclavale, bigi-bigi, dulceţuri, îngheţate. Cofetarii se întovărăşeau cu rachierii şi vindeau băuturi spirtoase: vişinată, vutcă, rom, chiar şi şampanie.

Tinerii cofetari, Anton şi Vasile Capşa sunt harnici, întreprinzători. Râvnesc nu la câştig mare, ci să întreacă pe ceilalţi, să aibă marfă mai bună. Trec prin ani de cumplită secetă şi sărăcie, luptă bărbăteşte, rămân în picioare. Firma se face cunoscută. Mai deschid o prăvălie. Tovarăşii nu se mai mulţumesc să cumpere marfa prin comisionari. Vasile Capşa se duce la Viena, la Lipsca, la Paris. Călătoria nu era uşoară. Cine pleca îşi făcea testamentul, postea, se spovedea şi preotul îi citea în biserică rugăciunea pentru cel ce pleca la drum.

Fraţii mai mici, Constantin şi Grigore Capşa învaţă meşteşugul cofetăriei la fraţii cei mari. Vor fi, la rândul lor, tovarăşi şi stăpâni. Grigore, cu multă pricepere şi înclinare pentru meseria sa, este trimis la Paris să facă ucenicie la vestitul cofetar Boissier. Se spune că elevul şi-a întrecut maestrul. Întors acasă, în ţară, a ajuns în fruntea întreprinderii, care se măreşte cu birt şi hotel. Începe adevărata înflorire şi faima.

Nu e sărbătoare în lumea bogată, aproape nu e botez, bal, nuntă sau banchet, să nu se cumpere de la Capşa, să nu se alerge la priceperea, la bunul gust, la arta lui Grigore Capşa.
La banchetul pe care “Comerţul Capitalei” îl dă lui Ion Brătianu, la banchetul dat de “amicii literaturii” în cinstea lui Vasile Alecsandri, “pentru izbânda la marele concurs de la Montpellier, cu Ginta Latină”, grija meselor a avut-o Capşa. Acest din urmă banchet s-a dat de un comitet alcătuit din Creţianu, dr. Davila, Vasile Boerescu, V. A. Urechiă, Esarcu, Gr.vulturescu. Ziarul “Românul”, din 4 iunie 1878, scrie: “Serbarea a fost deschisă prin Cântul Gintei Latine ...esecutat de un cor de peste două sute cincizeci de cântăreţi... şi de o numeroasă orchestră. La masă, poetul avea în faţa sa o mare liră încununată cu flori.”

Munca şi vrednicia lui Grigore Capşa au fost răsplătite. Laude, mulţumiri, medalii de argint, medalii de aur, curg din toate părţile. Putea să privească, mândru, drumul greu pe care îl străbătuse cofetăria sa, în pas cu propăşirea ţării, până să ajungă, de la muşterii cu anteriu şi işlic, la Iorgu Cantacuzino, la Dimitrie Sturza, la Nicolae Filipescu, Barbu Delavrancea, AL. Marghiloman, Take Ionescu...

Titu Maiorescu, având o nuntă în familie, scrie în ale lui Însemnări zilnice, din 1876: “bun prânz, de la Capşa, a 20 de franci de persoană, fără vin”. Iar Odobescu, în Pseudo-kynegetikos, îndeamnă un prieten: “Du-te într-o dimineaţă la Capşa şi spune-i să-şi facă--- un pastet din cele ce se cheamă Pâté de grives...După ce vei mânca o să simţi.... o mustrare de cuget pentru că ai trecut cu vederea şi ai nesocotit vânatul numit grives....pe româneşte sturzi şi cocoşari “.

De ce fug tinerii noştri de negustorie, care dă bună stare, face pe om liber şi folositor lui şi ţării ? Oare fiindcă “negustoria cu mari chinuri şi primejdii se săvârşeşte”, iar pentru cei crescuţi şi învăţaţi cu uşor şi cu plăcut, munca e o povară, o belea, aproape o nenorocire ?