TĂRTĂŞEŞTI ÎNSEMNĂRI DOCUMENTARE (Partea a II-a)

Brezoaiele
În urmă cu o sută de ani, comuna Brezoaiele era formată din două părţi: Brezoaiele, având în componenţă satele Cluceru şi Brăiloiu (Brăiloaica), precum şi satul Brezoaia. Comuna cu care se învecinează la Nord ( Slobozia – Moară) se numea în trecut tot Brăiloiu.
Între comuna Brezoaiele şi Brezoaia nu există nici un fel de separaţie, formând, probabil, la început, o singură aşezare. La delimitarea administrativă a judeţelor, hotarul dintre Ilfov şi Dâmboviţa a fost fixat chiar între cele două sate, care au primit astfel denumirea de comuna Brezoaia şi comuna Brezoaiele.
Populaţia acestei comune număra, pe la mijlocul veacului trecut, 769 de familii, cu 2 278 suflete. Ea era situată pe valea Dâmboviţei. La o depărtare de 3 km, în partea de vest a comunei, curge râul Ciorogârla.
Aşezarea se învecinează la Nord cu comuna Slobozia-Moară, la Sud cu comuna Brezoaia (aparţinând de Jud. Ilfov), la Est cu Bâldana iar la Vest cu Poiana de Jos.
Cercetarea de arhivă a trecutului acestor două localităţi, cel puţin pentru secolele XIX şi începutul secolului XIX, este îngreunată de faptul că arhivele Tribunalului Dâmboviţa au ars într-un incendiu, în timpul Primului Război Mondial, iar actele moşiilor boiereşti se găseau în dosarele ce au ars odată cu arhiva.
Totuşi, se poate face o reconstituire, pe linie bărbătească, a arborelui genealogic al boierilor ce au avut moşii în această parte a judeţului Dâmboviţa şi Ilfov.[1]
În mod sigur, toponimele acestor localităţi îşi au obârşia în numele boierilor Brezoianu şi Brăiloiu, ambele originare din Oltenia.
Pe la 1621-1637, documentele amintesc de existenţa unui Albu Comisul din Brezoaia şi Tătuleşti. Acesta a avut doi fii, Necola postelnic şi Radul comis, menţionaţi într-un act de vânzare din 15 decembrie 1652, din vremea lui Matei Basarab. [2]
Alte acte din aceeaşi perioadă vorbesc de un Vintilă, vătaful din Brezoaia şi Tătuleşti, care a avut trei descendenţi: Mihalaşco, logofăt la 1668 (fiica acestuia, pe nume Ilinca, se căsătorise întâia dată cu Postelnicul Fiera Mareş, la 1668 şi cu Comisul Alexandru, la 1685), Muşat, şătrar la 1668 şi Dragomir. Toţi aceştia purtau patronimicul Brezoianu.
Muşat Brezoianu a avut doi descendenţi: Marica (soţia vistierului Gheorghe Bujoreanu) şi Pătraşcu. Acest Pătraşcu Brezoianu era căpitan în 1691, mare serdar între 1709-1712 şi mare vornic între 1715-1716. Soţia sa se numea Maria, cu care a avut numeroşi descendenţi: Ilinca (era căsătorită cu graful Ion Bălăceanu); Maria (căsătorită cu Constantin Isvoranu); Radu (căsătorit cu o Ilincă, cu care a avut o fiică: Maria. Pe la 1750, această nepoată a lui Pătraşcu Brezoianu era căsătorită cu Clucerul Constantin Brăiloiu); Constantin, stolnic în 1731, mare şetrar în 1736, mare armaş în 1742. El a fost căsătorit cu Ilinca Pârşcoveanu; Matei (nu se cunosc alte date); Safta (căsătorită cu marele vornic Iordache Popescu); Ştefan ( vornic, căsătorit cu Zamfira, mort la 1753); Stanca (ultima descendentă a lui Pătraşcu Brezoianu, căsătorită cu Radu Cantacuzino).
Pătraşcu Brezoianu este ctitorul bisericii din Brezoaiele, cu hramul Sf. Nicolae, din a cărei pisanie aflăm că a fost începută în anul 7223 de la facerea lumii şi 1715 de la Hristos, fiind terminată de fiul său, Ştefan Brezoianu Biv Vel Vornic de Târgovişte, în anul 7257/1749.
Moşia lui Radu Brezoianu, fiul lui Pătraşcu, se întindea şi pe teritoriul comunei Slobozia Moara. Fiica acestuia, Ilinca, căsătorindu-se cu Clucerul Constantin Brăiloiu, a venit cu zestre bună, moştenită din imensele averi ale bunicului ei, Pătraşcu Brezoianu. Astfel se face că o parte din aşezarea aceasta poartă numele de Cluceru.
În privinţa arborelui genealogic al familiei Brăiloiu, se pot spune, pe scurt, următoarele: Dragomir, armaşul din Drăgoiani-Gorj, a fost căsătorit cu jupâneasa Brăiloaia, pe la 1650.
Fiul lui Dragomir a fost Barbu Brăiloiu, căpitanul din Drăgoiani, menţionat în documente pe la 1692. Barbu a avut ca urmaş pe Cornea, mare sluger, mare agă, mare paharnic 1691-1692, mare vistier, mare ban 1694-1705, mort în 1710. El a fost căsătorit cu Stanca Buicescu, care a mai trăit încă 2-3 decenii după moartea soţului ei, Biv Vel Banul Cornea Brăiloiu.
Cornea a avut mai mulţi urmaşi, dintre care amintim pe Dumitraşcu, călugărit sub numele de Dosithei, postelnic la 1710, spătar şi consilier imperial în 1719, mort în 1747. A fost căsătorit cu Maria Barbu Milescu şi a avut ca fiu pe Constantin Cluceru, căsătorit cu Maria Radu Brezoianu, pe la 1780. Deci nepotul marelui boier Cornea Brăiloiu, căsătorit cu nepoata marelui ban Pătraşcu Brezoianu, ambii demnitari de prim rang pe vremea lui Constantin Voievod Brâncoveanu, a realizat rudenia prin alianţă dintre cele două bogate şi celebre familii boiereşti din Ţara Românească, strămutând astfel o ramură a familiei Brăiloiului pe moşia Brezoianului.
Fiul lui Constantin Clucerul a fost Mihail, căsătorit cu Elena Isvoranu. Ei au avut ca fiu pe Dumitru, căsătorit cu Ecaterina Bădulescu. Unul dintre urmaşi, Mihail, era căsătorit cu Alexandrina Niculescu Calvocoressi. La rândul lor, au avut ca urmaşi, în linie bărbătească, pe Vasile Brăiloiu, colonel, născut în anul 1889, căsătorit cu Ana Manolescu Cioflan, o ramură de boieri originari din Oltenia.
Din această ultimă căsătorie au rezultat doi fii - Vasile şi Dan, urmaşi din secolul XX ai celebrelor familii boiereşti din această parte a Munteniei.
Averile ce au aparţinut acestei ramuri a boierilor Brezoianu s-au transmis prin încuscrire familiei Brăiloiu, s-au împărţit între urmaşi, s-au înstrăinat prin vânzare, s-au expropriat etc.
În secolul al XIX-lea, moşiile amintite treceau cu repeziciune dintr-o mână în alta. Astfel, la data de 19 mai 1845, s-a organizat o licitaţie publică pentru adjudecarea moşiei Brezoaiele ot Moara Brăiloiului.
Acţionând în numele şi cu banii lui Bibescu Vodă, moşia este adjudecată de Emanuel Băleanu. Dar nu stă decât un singur an în proprietatea domnului Ţării Româneşti, fiind dobândită de Miloş Obrenovici.
Fiica lui Miloş Obrenovici, Petria Baich de Varadia,[3] reuşeşte să intre în posesia proprietăţilor din vecinătatea Tărtăşeştilor – Moara Brăiloiu şi Brezoaiele - (9 iunie 1873). Timp de aproape 20 de ani, aceste moşii vor fi proprietatea baronului Baich de Varadia, fiind vândute, la 1 decembrie 1892, lui Anton Bulandra. Din acel sfârşit de veac XIX, moşia Slobozia Moara Brăiloiului va începe să fie cunoscută sub numele de Slobozia Moara.
În anul 1902, Anton Bulandra, din Târgovişte,[4] vinde moşia sa lui Nicolae Dobrescu, latifundiar din com. Slobozia Moara, a cărui moşie era cunoscută sub numele de Brăiloiu sau Brezoaia.
Pământul agricol al localităţii Brezoaiele este de două feluri. Unul este nisipos, fiind situat în partea de Est a comunei. El s-a format în lunca Dâmboviţei. În anul 1869 s-a schimbat cursul acestui râu, între comunele Lunguleţu şi Brezoaiele, din cauza terenului nisipos şi jos.
În comuna Lunguleţu era construit un sistem de stăvilare, de aceea localitatea va fi cunoscută şi sub numele generic de “La Şanţuri”.
Înainte de realizarea acestei modificări a cursului apelor, printr-un canal artificial, Dâmboviţa curgea prin marginea de Est a aşezării, iar de la 1869, săpându-se canalul Ciorogârla, la Vest de sat, la o distanţă de 3 km,
s-a ajuns ca râul Dâmboviţa să urmeze iarăşi matca cea veche, la răsărit şi miază-zi, între comuna Brezoaiele şi Brezoaia - Ilfov.
Terenul situat la Est de Dâmboviţa reprezintă locuri bune pentru grădinărie. Aceste suprafeţe erau îngrăşate cu bălegar[5], de multe ori cumpărat din comune depărtate, Ghimpaţi sau Floreşti, fiind cultivate cu cartofi şi varză. Locuitorii obţineau, încă din secolul trecut, câte două recolte pe an.
În partea de Vest a localităţii, pământul este negru, bun pentru semănături.
În general, solul fertil din această parte a ţării[6] a făcut ca locuitorii satelor din zonă să aibă o situaţie materială înfloritoare, comparativ cu alte localităţi din Muntenia.
Din moşi strămoşi, ţăranii din Brezoaiele, ca şi cei din comunele limitrofe, obişnuiau să cultive cartofi de vară şi de iarnă, urmaţi de o a doua cultură de varză.
Pentru cartofii de vară, terenul trebuia bine tratat cu îngrăşământ natural, cartofii timpurii urmând a fi recoltaţi de Sf. Petru. Apoi, solul era lăsat liber 2-3 săptămâni, pentru a se planta varză.
Brezoaiele, Brezoaia, Lunguleţu, Slobozia - Moara, Bâldana şi Tărtăşeşti reprezintă o regiune tradiţională de cultură a cartofului. De aceea, această zonă agricolă este cunoscută şi sub denumirea “Patria cartofului şi a verzei”.
Cartofii, varza şi hărnicia locuitorilor au făcut ca aceste aşezări să fie unele dintre cele mai înstărite localităţi, nu numai din Dâmboviţa sau Ilfov, ci din întreaga Muntenie.
La mijlocul veacului al XX-lea, viile din comuna Brezoaiele aveau o întindere de 8 Ha, remarcându-se, îndeosebi, plantaţia viticolă a lui Ilie Timoianu (4 Ha) sau a proprietarului Marin Popescu (8 Ha) [7].
Înainte de anul 1945, sătenii din Brezoaiele erau, în mare parte, agricultori. Printre ei se aflau şi câţiva meseriaşi.
Un studiu monografic întocmit de învăţătoarea Maria Grecu în anul 1945[8] evidenţia următoarea structură a meseriilor practicate în această comună: 9 comercianţi, 5 cizmari, 5 croitori, 7 dulgheri, 4 rotari, 4 fierari şi 3 zidari. Principala ocupaţie a gospodinelor era “ţesătoria”, fiecare gospodărie având un război de ţesut, unde se lucrau scoarţe pentru nevoi proprii sau pentru zestrea fetelor.
Brezoaia
Numele localităţii este, aşa cum am văzut mai sus, intim legat de prezenţa boierilor Brezoieni, posesori de moşii întinse în această parte a Munteniei.
Toponimicul Brezoaia de Dâmboviţa este menţionat în documente datând de la 1600, fiind amintit numele lui “Vintilă Vătaful ot Brezoaiele”[9]. Un alt document, din 1680, indică pe Mihai Pârcălabul şi pe fratele său, Preda din Brezoaiele, în calitate de cumpărători ai moşiei Vizureşti.
Moşia Brezoaiele este evocată într-un document datat 14 ianuarie 1666, referitor la moşia Tătuleasca, de lângă Produleşti, “pre den sus de hotarul Brezoii”[10].
La mijlocul secolului al XVIII-lea, Brezoaia aparţinea lui Ştefan Brezoianu, fost mare vornic de Târgovişte şi lui Şerban Brezoianu. Pe la 1753, aceştia înstrăinează părţi însemnate din moşia aparţinând strămoşilor săi unor diverşi cumpărători: Ştefan Brezoianu a vândut marelui logofăt Ştefan Văcărescu un vad de moară, la apa Dâmboviţei, la Brezoaie, “unde au fost morile ce ne-au rămas de la părinţi”, precum şi un loc la drumul cel mare al Târgoviştei, ca să-şi facă o cârciumă.[11] Şerban Brezoianu vindea şi el ce putea Mariei Argetoianca-Roseti. Mai târziu, cumpărătoarea lasă o parte din moşia ei de la Brezoaie lui Nicolae Argetoianu, fiul, fost vătaf de copii. La rândul lui, acesta vinde lui Gheorghe, fost mare cămăraş de ocne, averea ce i-a fost transmisă de mamă, pentru suma de 2 200 taleri.[12] De la moşia cămăraşului de ocne a rămas toponimicul “Brezoaia Cămăraşului”.
Avem, deci, trei denumiri pentru aceeaşi localitate, în funcţie de proprietarul moşiei: Brezoaia Vistierului, Brezoaia Bibescului, respectiv Brezoaia Brăiloiului.
Pe la 1815, existau Brezoaia Brăiloiului, Brezoaia dumnealui Spătarului Ruset şi moşia răposatului vornic Constantin Ştirbei, urmaşul lui Badea Ştirbei slugerul.
Modul în care a ajuns o parte din moşia Brezoaia pe mâinile slugerului Badea Ştirbei reprezintă o întreagă poveste: Smaranda Bălăceanca dobândise satul Brezoaia de la unchiul ei, Ştefan Biv - Vel Vornic de Târgovişte, dar neputând ţine moşia, “trebuind-i bani să-i dea de unde i-a luat”, vinde satul Brezoaia slugerului Badea Ştirbei, “cu case de piatră, biserică de piatră, cu toate namestiile care sunt împrejurul casei”, la care se adaugă două vaduri de moară, care sunt pe apa Dâmboviţei (2 iunie 1754). Un an mai târziu, nerecunoscând vânzarea făcută, Smaranda Bălăceanca se prezintă la judecată, în faţa domnului Constantin Mihai Cehan Racoviţă. Pe bună dreptate, Racoviţă Voievod dă câştig de cauză Slugerului Ştirbei (6 mai 1755), hotărâre menţinută şi întărită, la 21 iulie 1760, de Scarlat Grigore Ghica Voievod.
Pe la 1859, moşia Brezoaia se afla încă în proprietatea Mitropoliei, care procedează la un schimb de moşii: colonelul Nicolae Bibescu primeşte moşia Brezoaia, cedând Mitropoliei moşia Columb, din Judeţul Olt.
Aşadar, existenţa mai multor proprietari a generat denumirea Brezoaiele, un fenomen lingvistic asemănător fiind întâlnit şi în ceea ce priveşte localitatea Cosoba: Cosoba Hristei, Cosoba Creţulescului etc.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, moşia Brezoaia aparţinea lui G.D.Vernescu, care avea proprietăţi întinse şi la Tărtăşeşti. Aici se mai aflau o bună parte a proprietăţilor latifundiarului N. Dobrescu, din Slobozia Moara.
În fiecare an, în această comună se organizau trei târguri, devenite tradiţionale: de Sf. Gheorghe, Sf. Maria Mare şi Sf. Maria Mică. Cu acest prilej, aici se vindeau produse agricole, obiecte tradiţionale sau băuturi spirtoase.
Multe sunt întâmplările pe care le găsim în vechi hrisoave, legate de Brezoaia sau de boierii purtând numele acestei localităţi. Ne vom opri doar la una singură: procesul de pomină al Saftei Brezoianu, soţia şetrarului Şerban Brezoianu. Aceasta arată că a primit un zapis din partea Ilincăi Greceanu, nevasta lui Grigore Greceanu, Biv - Vel Vornic, ce ţinea loc de dovadă de proprietate asupra moşiei Drăgoiasca, Jud. Dîmboviţa. Safta se plângea lui Vodă că documente originale i-au fost sustrase. Iată scena, povestită cu savoarea şi farmecul limbajului vremii: “Precum să se ştie că întâmplându-se după moartea răposatului boiarului meu, de s-au sculat neamul dumnealui, trăgându-mă prin judecată şi atunci când m-au scos din casa mea, mi s-au luat şi geamandaoua cu toate zapisele de toate moşiile. Şi au stat la ei patru săptămâni.”[13] Aprige aceste Smărăndiţe, Aniţe sau Safte, când se luptau pentru moşia Brezoaia.
Lunguleţu
Localitatea Lunguleţu este amintită de timpuriu, într-un act emis în anul 1578[14]. Într-un alt document, datat 1785, aflăm că Iancu Glava, epitropul Mănăstirii Colţea, a cumpărat 400 de stânjeni, inclusiv vad şi moară pe Dâmboviţa, de la Marica Zărăfoaia, sora postelnicului Constantin Strâmbeanu, precum şi de la fiicele acestuia, Bălaşa şi Ilinca, pentru suma de 1 600 taleri. Intrând la datorii, Iancu Glava vinde moşia Lunguleţu la mezat (licitaţie), aceasta fiind cumpărată de Scarlat Greceanu (23 ianuarie 1788).
Dar averea proaspăt dobândită la Lunguleţu nu va sta decât câteva zile în proprietatea lui Scarlat Greceanu, care - de voie sau de nevoie - o vinde lui Hagi Dumitrache Papazoglu,[15] “sulugi-başa”, adică un fel de administrator la Epitropia Apelor din Bucureşti (15.02.1788). Preţul a fost unul în câştig pentru vânzător: 4 000 de taleri.
În anul 1799, după executarea sângeroasă a lui Constantin Hangerli Voievod, cealaltă parte a moşiei domneşti din Lunguleţu, numită Lungii sau Secăturile, care aparţinuse celui executat fără milă de turci, a fost cumpărată la mezat de Gheorghe Deşliu, fost mare medelnicer.
Răcari
Moşneni erau şi în satele din apropierea comunei Tărtăşeşti, mai ales în comuna Răcari. Dorim să zăbovim puţin asupra acestora din urmă. Chiar prin anii ‘30 ai secolului XX, Răcărenii continuau să poarte numele de “moşteni”. Ei erau proprietarii moşiei Înghimpaţi, numită mai târziu Boanga - Înghimpaţi sau, mai simplu, Boanga.
Primul document în care se vorbeşte de moşnenii “Înghimpaţi” datează din anul 1628. Din analiza înscrisurilor vremii rezultă că atât satul Ghergani cât şi satul Vizureşti, vecine cu satul Înghimpaţi, au fost sate de moşteni. Spre deosebire de Bâldana şi Răcari, moşneni (moştenii) din localităţile din vecinătate şi-au pierdut, treptat, statutul lor social, avut din vechime.
Numele moşiei Înghimpaţi provine de la numele unui boier, Ghimpat, care a avut trei urmaşi: Sbârcea, Bran şi Ghindă. La moartea tatălui lor, părţile de moşie ce le-au revenit fiilor au purtat numele: Sbârceasca (spre miază-zi), Brăneasca (la mijloc) şi Ghindeasca (spre miază-noapte).
În anul 1690, moşia Sbârceasca a fost cumpărată de un boier din neamul Cantacuzin, care o vinde, ulterior, serdarului Ianache şi lui Grigore Greceanu (1735). Moşia trece, apoi, în mâinile boierului Nicolae Dudescu (1767), pentru a intra mai târziu în proprietatea lui Em. Florescu, tatăl generalului I. Florescu. În sfârşit, în veacul al XIX-lea, moşia a fost dobândită de negustorul Răducanu Dumitru.
După numele moşiei Boanga, locuitorii ei vor fi cunoscuţi sub numele de “moşneni bongaşi”. Moşia acestora începea la Ghimpaţi, având un cap în apa Colentinei, terminându-se în matca cea veche a Dâmboviţei, la Slobozia Moara, pe o lungime de aproximativ 10 km.
La 10 iulie 1731, o parte din moşia Boanga, intrată în posesia Anei Prostariţa [16] (adică fosta stareţă, “proin-stareţa”), de la Mănăstirea Viforâta, de lângă Târgovişte, este vândută de către proprietară Mitropoliei din Târgovişte. În anul 1864, după secularizarea averilor mănăstireşti, moşia a trecut în proprietatea statului. Mult timp, însă, porţiunea de pădure din partea locului s-a numit şi este cunoscută şi azi de către localnici sub numele de Vlădiceasca, adică Pădurea Vlădicăi (a Mitropolitului). Pe la anul 1784, majoritatea moşiilor din jurul Tărtăşeştilor aparţineau Sfintei Mitropolii, printre ele existând şi multe păduri. Locuitorii din Tărtăşeşti şi satele vecine tăiau lemne din Pădurea Mitropoliei din Ciocăneşti, fără a obţine permisiunea cuiva. În disperare de cauză, Mitropolia aruncă un blestem aprig pe toţi tărtăşenii, şi nu numai, de vor mai avea curajul să distrugă pădurea, blestem ce a fost ridicat de Vlădică foarte târziu.
Numele Boanga are o etimologie interesantă. Pe malul stâng al Colentinei trecea odinioară Drumul Mare, zis şi Drumul Sării, deoarece pe aici veneau carele încărcate cu sare, adusă din ocnele judeţului Prahova şi destinate comercianţilor din Bucureşti sau celor de la sud de Dunăre.
Mai la apus de Ghimpaţi, curge râuleţul Ilfovăţ, care dă naştere unei zone mlăştinoase. Această configuraţie geografică poartă numele de Boanga (Boancă sau Boangă). Chiar şi în prezent, lângă Găieşti sau Potlogi, mai există zone mlăştinoase, purtând numele de Boanga.
Potrivit tradiţiei locale, la acest râuleţ veneau numeroşi bărbieri din Bucureşti, care prindeau lipitori, folosite probabil pentru a tratat cu ele bolnavii.
Un staroste de bărbieri şi ”cu alţii de teapa lui” au ridicat pe la 1725 o cruce, ce se mai găsea încă, prin anii ‘30, în curtea ce a aparţinut lui Gh. Meitani.
În preajma anului 1725, acelaşi vătaf de bărbieri, mergându-i bine afacerile, a construit un pod peste râul Ilfoveţ. De atunci, aşezarea va fi cunoscută, până târziu, sub numele de “Podul Bărbierului”.
Prin preajma anului 1787, locul acesta de trecere peste Ilfoveţ încă mai era folosit de călători. După această dată, satul este strămutat din Valea Colentinei, de la vechiul Drum al Sării, la noul vad de traversare. Aşezarea iniţială şi-a păstrat vechiul nume – Ghimpaţi – în timp ce noul sat a primit numele de Boanga, potrivit numelui bălţii din apropiere.
Traficul de călători intensificându-se, aici a apărut şi un han (conac) pentru “ascherlii”, în martie 1798.
În apropierea acestei bălţi s-au stabilit, ulterior, câteva familii de clăcaşi care, după cum spune tradiţia locală, se îndeletniceau cu strânsul racilor ori cu pescuitul. De aici provine denumirea localităţii: Răcari.
Un nume care a intrat în istoria acestei aşezări este acela al negustorului Iorgu Dumitrescu. Născut în Câmpulung Muscel (1845), se stabileşte la Răcari, unde va fi cunoscut sub numele de Iorgu Grecu, deoarece făcea comerţ în compania unor negustori de origine levantină.
Bogat, cultivat şi cu vederi umaniste, Iorgu Dumitrescu şi-a dedicat viaţa unor activităţi filantropice şi unor opere caritabile. A tipărit un număr impresionant de cărţi bisericeşti (într-un tiraj de peste 250.000 de exemplare, remarcabil pentru secolul al XIX-lea), o parte dintre ele ajungând la fraţii noştri din diaspora. Câteva titluri au fost semnalate chiar printre coloniştii români din America.
A contribuit la repararea şi refacerea câtorva biserici (Răcari, Ghimpaţi, Mircea Vodă, Tomşani, Crevedia, Gulia), inclusiv a Bisericii din Bâldana, unde a construit un paraclis al “Izvorului Tămăduirii”.
În anul 1890, a oferit fonduri pentru repictarea Bisericii Brezoianu din Bucureşti, operă la care au contribuit pictorii S. Luchian şi C. Artachino.
Iorgu Dumitrescu vorbea curent limbile greacă şi germană, fiind - din acest punct de vedere - un veritabil erudit.
A donat teren pentru construirea unei monumentale biserici la Răcari, căreia i-a lăsat, prin testament, o parte din averea sa. Este înmormântat în cimitirul din Răcari.
În comparaţie cu bisericile din împrejurimi, ctitoria din Răcari este considerată un fel de “Sfânta Sofia”. Temelia acesteia a fost pusă la 20 august 1925, fiind printre puţinele monumente de cult din zonă, realizate din beton armat, după planurile arhitectului Cegăneanu.
Un alt nume de marcă în istoria acestei localităţi este acela al renumitului muzicolog, pr. Ioan D. Petrescu. Fiu al negustorului Petrache Dumitru, din Răcari, I. D. Petrescu a studiat la Paris, la “Scola Cantorum”, fiind elevul celebrului profesor Vincent d ‘ Indy. A fost multă vreme preot la Biserica Visarion din Bucureşti. I. D. Petrescu a fost printre primii cercetători ai istoriei localităţii Tărtăşeşti.
Ghergani
Această localitate este consemnată în documente datând încă din veacul al XVII-lea[17]. La Mavrodin şi Săbieşti, sate ce aparţin localităţii Ghergani, s-au desfăşurat lupte între armatele lui Mihai Viteazul şi cele otomane.
Actele amintesc de un fost Mare Ban Neagoe, originar din Ghergani. Acesta transferă copiilor săi, Bălaşa şi Bădica, moşiile ce-i aparţineau, Stăneşti şi Ghergani, pentru ca ei să plătească, în numele lui, o datorie de 200 de taleri, plus o dobândă de 280 taleri pe an, numitului Velibaş Balcibaş.[18]
Numele localităţii Ghergani este legat de cel al familiei Ghica. Dimitrie (Tache) Ghica, fost mare logofăt, cumpără de la Iordache Înghimpăţeanu şi de la soţia acestuia, Zamfira, moşia Ghergani.
Aici, fiul său, Ion Ghica (12.08.1816-22.04.1897) amenajează un domeniu princiar, invidiat nu numai de scriitorul Vasile Alecsandri, dar chiar şi de Regele Carol I care, însoţit de Regina Elisabeta, vizita adesea pe prinţesa Alexandrina Ion Ghica, la Conacul de la Ghergani. Evident, convoiul regal trecea prin Tărtăşeşti, înainte de a ajunge la Bâldana sau Ghergani.
Spre bătrâneţe, Ion D. Ghica, scriitor talentat, om politic eminent, fost prim ministru, în câteva rânduri ales preşedinte al Academiei, se retrăsese la moşia Ghergani, unde va fi înmormântat (22 aprilie 1897).
Între anii 1911-1912, scriitorul Dem. Demetrescu - Buzău, cunoscut sub pseudonimul Urmuz, a funcţionat ca judecător stagiar la Ghergani.[19]
La începutul secolului XX, localitatea Ghergani avea patru sate: Ghergani, Mavrodin, Săbieşti şi Colacu.
Slobozia-Moară
Situată la o distanţă de 36 km de Bucureşti, localitatea beneficiază de avantajul de a avea un pământ foarte fertil, fiind aşezată între râul Dâmboviţa şi Ilfovelul. Are ca vecini, la Est - Bâldana, la Nord -Răcari, la Vest - Lunguleţu (hotar fiind Dâmboviţa) şi la Sud - Brezoaiele.
Vechea albie a Dâmboviţei, secată din cauza canalizării[20], trece prin centrul localităţii, pe lângă vechea reşedinţă a prinţului Miloş Obrenovici, care nu mai există în prezent.
După Tratatul de la Adrianopol (1829), domnii ţării au îndemnat pe latifundiarii din Muntenia să utilizeze potenţialul economic al proprietăţilor lor, în sensul măriri producţiei şi al exportului de grâne, sare, lemn etc. Boierii au primit libertatea de a înfiinţa pe moşiile lor sate, numite Slobozii, scutite de anumite dări.
În această perioadă, la limita dintre judeţele de munte şi cele de şes, unde fertilitatea pământului era superioară altor zone agricole ale ţării, se dezvoltă unele aşezări noi, prin aducerea de forţă de muncă, aptă să pună în valoare bogăţia pământului.
Conform unei legende locale, Slobozia-Moară s-a format din colonişti sosiţi din Vlaşca, Banat şi Braşov, aşezaţi pe moşia Principelui Sârb Mihail Miloş Obrenovici, precum şi pe moşia Principesei Elena Barbu Ştirbei, căsătorită cu contele Henrich Larisch Mönich.
Considerat de poporul său drept un principe eliberator de ţară, Obrenovici reuşeşte în 1813 să creeze embrionul statului independent de mai târziu. Devenit principe ereditar al întregii Serbii (6 noiembrie 1817), după o îndelungată domnie, Miloş Obrenovici abdică în favoarea fiului său, Mihail (13 iunie 1839), se retrage în Valahia şi se stabileşte la Hereşti de Ilfov.[21] Printre moşiile cumpărate de prinţul sârb se numără şi Slobozia-Moară. Moşia va fi dată în arendă, pentru păşunat, lui Dimache Serachitopol.[22] Cumpărând moşia boierului Filipescu şi arendând moşia prinţului Miloş Obrenovici de la Slobozia-Moară, Dimache Serachitopol devine foarte bogat şi se stabileşte la Răcari (1852), contribuind la dezvoltarea economică a acestei localităţi.
Fiul lui Dimache, pe nume Gheorghe Serachitopol, povestea că fostul suveran sârb îşi păstrase întregul protocol princiar. Astfel, el nu vorbea direct cu Dimache, ci printr-un secretar al său. Era însoţit mereu de o gardă, care făcea de pază noaptea, la uşa Prinţului. Atunci când oaspetele de sânge nobil s-a oprit la conacul său din această comună, Dimache se văzu obligat să cumpere o plapumă de mătase şi farfurii de preţ, pentru a-l putea găzdui câteva nopţi pe Miloş I. Până târziu, în primele decenii ale secolului al XX-lea, Gheorghe Serachitopol a păstrat obiectele amintite, ca dovadă a onoarii pe care a avut-o tatăl său de a fi gazda unui fost suveran.
În urma reformei agrare de la 1864, o parte din moşia prinţului sârb revine locuitorilor, iar restul este vândută, succesiv, unor cumpărători: Busnea, Bulandra, M. Dobrescu.
După încheierea Primului Război Mondial, latifundiile urmaşilor celor de mai sus sunt împărţite ţăranilor (1922) sau vândute celor doritori; împreună cu alte bunuri este vândut şi conacul boieresc.
Din documentele aflate odinioară la Casa Rurală Bucureşti, referitoare la moşia Poiana - Româneşti, care se învecina în partea de Apus cu comuna Slobozia-Moară, rezultă că o parte din moşia Slobozia-Moară a aparţinut domnului Ştirbei Vodă. Printr-un testament, datat 15 septembrie 1811, acesta a lăsat moştenire fiului adoptiv, Barbu, moşiile sale din judeţul Dâmboviţa, inclusiv o parte din trupul comunei Slobozia-Moară.
Prin foaia de zestre din 18 noiembrie 1851[23], moşia Slobozia-Moară rămâne moştenire fiicei lui Barbu Ştirbei, Elena, căsătorită Mönich Larisch.
Această contesă a deţinut moşia Poiana - Lungă, iar prin împroprietărirea de la 1922, locuitorii din Slobozia-Moară au devenit stăpâni ai acestor pământuri fertile.
Partea de moşie rămasă după împroprietărire a fost arendată, prin mandate speciale. Partea care i-a revenit contesei Elena a fost vândută Casei Rurale, cu consimţământul soţului acesteia, Henrich Larisch Mönich, pentru suma de 1 030 000 franci aur, la data de 31 ianuarie 1910. Pentru efectuarea acestei tranzacţii a fost împuternicit Alexandru Limburg, din Târgovişte.
În urma unei oferte făcute de “Obştea de Cumpărare Poiana - Brăiloiu”, Elena (Ştirbei ) Larisch cesionează moşia cu preţul de 55 000 lei, socotindu-se câştigul ce ar fi avut arendaşul în timpul exploatării moşiei. Suma a fost plătită de către Obştea de Cumpărare, iar garanţa de 5 000 lei, prevăzută în actul de arendare, la art. 9, s-a depus la Casa de Depuneri, de către I. P.Creţoiu [24]. Arendarea s-a prelungit pe o perioadă de încă trei ani, pentru suma de 58 000 lei, cu clauza următoare: în caz de împroprietărire, obştea să fie despăgubită de Casa Rurală.
În urma intervenţiei locuitorilor comunei Slobozia-Moară, Casa Rurală a vândut acestora, din trupul moşiei 150 Ha, pentru islaz comunal, cu suma de 9 700 lei hectarul. [25]
În 1945, în Slobozia-Moară avea 638 de case, majoritatea având două încăperi, dintre care doar 17 se compuneau din mai multe camere, iar 3 erau cu etaj.
Atunci, situaţia cadastrală a comunei Slobozia-Moară se înfăţişa astfel: vatra satului 200 Ha, plus loturile de case rezultate în urma împroprietăririi de la 1922, la care se adaugă teren arabil 1428,5 Ha, dintre care 908 Ha pe teritoriul comunei şi 520,5 Ha pe teritoriul comunelor învecinate.
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, populaţia comunei era de 3 158 locuitori, împărţiţi pe grupe de vârstă, astfel:
De la 1 la 7 ani - 412
De la 7 la 12 ani - 293
De la 12 la 18 ani - 332
De la 18 la 65 ani - 2018
Peste 65 ani - 103
Potrivit datelor statistice ale vremii, se considera în trecut că această comună are cea mai densă populaţie din întreg judeţul (1 500 loc/km 2 ), ba chiar din întreaga ţară, dat fiind faptul că vatra locuibilă nu era mai mare de 2 km pătraţi.
În anul 1831, populaţia localităţii Slobozia-Moară număra 108 familii, obligate să plătească un bir de 3 420 lei. Dintre acestea, 18 locuitori erau “scutelnici” (exceptaţi de la plata dărilor).
Dijma pe care o plăteau ţăranii se baza pe proporţia de 1 la 10. Pentru clacă se făceau 22 de zile. Proprietarul dădea pământ sătenilor în raport de numărul vitelor şi al braţelor de muncă din fiecare familie. După anul 1864, tocmelile agricole au fost oarecum schimbate: dijma la locul muncit, plus patru zile la secere, pentru un pogon, sau patru zile la treierătoare, lucrări în curtea boierului etc.
Potrivit proceselor-verbale de împroprietărire, din 22 ianuarie 1865, un număr de 164 capi de familie din Slobozia - Moară au primit pământ. Atunci, pe lângă loturile de cultură date ţăranilor mijlocaşi şi “toporaşilor” sau “pălmaşilor” (codaşi)[26], s-au acordat loturi de casă chiar şi acelora care se situau mai jos decât codaşii, de exemplu: văduve fără copii sau cei ce nu erau agricultori.