Tărtăşeşti Însemnări documentare (Partea a III-a)
Ciorogârla
Toponimicul evocă, în mod sugestiv, una dintre caracteristicile acestei localităţi, şi anume prezenţa sa în apropierea unei întinderi de ape, a unei gârle. Într-un document din 18 iunie 1690, apare numele unui boier din partea locului: marele sluger Matei Ciorogârleanu, dregător de încredere al lui Constantin Brâncoveanu.[1]
Însuşi domnitorul poseda un rând de case la Ciorogârla, pe care le-a lăsat de zestre fiicei sale, Smaranda, la data de 8 iunie 1712. Intrate ulterior în posesia unui boier din neamul Brăiloilor, pe nume Radu, casele domneşti sunt vândute, cu sat şi moşie, Ilincăi Greceanu.
Hârtiile îngălbenite de vreme arată că o altă soţie de boier, Bălaşa Băleanu, lasă prin testament satul Ciorogârla fiului ei – Constantin Filipescu – fost tretivistier, cu acareturi şi moşii întinse.
De altfel, pe la sfârşitul veacului al XVII-lea, în această parte a Munteniei a existat un veritabil grup boieresc de sprijin pentru Constantin Brâncoveanu: Brezoienii, Brăiloii, Bujorenii, Ciorogârlenii etc. Ei vor juca un rol important în perioada de strălucire a domniei brâncovene. Numele multora dintre ei sunt înscrise în istoria Tărtăşeştilor sau a localităţilor situate în vecinătate.
Boierii Bujoreni
Originari din Vâlcea, boierii Bujoreni au jucat un rol de seamă în istoria Ţării Româneşti. Numele lor apar în numeroase pisanii ale unor biserici din Muntenia şi Oltenia: Sevastiţa Bujoreanu (Schitul Predeal); Vornicul Preda Bujoreanu, devenit la bătrâneţe Ieromonahul Pahomie (Schitul Comanca şi Biserica Coasta, ambele din Jud. Vâlcea, precum şi Biserica Sf. Dumitru din oraşul Râmnicu - Vâlcea); Căminarul Grigore Bujoreanu (Biserica Sf. Dumitru din Râmnicu -Vâlcea şi Biserica Sf. Treime din Câmpina); Serdarul Preda Bujoreanu (Biserica Bogdăneşti şi Biserica Bujoreni din Jud. Vâlcea ).
Acelaşi Preda Bujoreanu[2], împreună cu polcovnicul Constantin Bujoreanu, figurează printre ctitorii bisericii “Adormirea” din Câmpina, construcţia datând din 1811. Alte nume de Bujoreni sunt înscrise şi în pisaniile mănăstirilor Paserea şi Cernica.
Prin averile pe care le deţineau, boierii amintiţi devin personaje foarte influente la curtea domnească de la Bucureşti, unde se stabileşte chiar o ramură a acestei familii. Bujorenii locuiau în apropiere de Podul Calicilor, (partea dinspre Dâmboviţa a străzii numite mai până deunăzi Calea Rahovei), un fel de cartier select al marilor boieri din vremea lui Constantin Brâncoveanu: Costache Creţulescu, Mihalache Manu, N. Golescu, logofătul Fundăţeanu etc.
Într-un pomelnic al Mitropoliei din Bucureşti, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care identifică ordinea mormintelor din interiorul bisericii metropolitane, figurează şi membri ai acestui clan boieresc. Aceste morminte formează un veritabil cimitir, aici fiind înhumaţi peste o sută de domni şi rude de voievozi, ierarhi ai bisericii şi boieri de rang înalt, care sunt grupaţi pe familii. În partea dreaptă a bisericii, mormintele boiereşti sunt în ordinea următoare: 1. Corbenii; 2. Băjeştii; 3. Bujorenii (Manolache, Filodor, Ştefan, Radu etc.); 4 şi 5 Brătăşenii, ş.a.m.d.
Mulţi dintre boierii Bujoreni deţineau întinse proprietăţi funciare în Bucureşti, mai ales în perioada 1700-1750, după cum spune Ionnescu-Gion în a sa “Istorie a Bucureştilor”.
Unul dintre ei, Şerban Bujoreanu,[3] este trecut şi în pisania Bisericii Brezoianu, de lângă Casa Conduratului, spre Grădina Cişmigiu. Deşi biserica a dispărut de mult, textul pisaniei sale se mai păstrează şi astăzi:
“Această sfântă şi Dumnezeiască biserică, ce se prăznuieşte hramul Sf. Troiţe, este zidită din temelie până la sfârşit de Dumnealui Mănăilă Mărăcineanu Vel Clucer şi de Dumnealui Şărban Bujoreanul Vel Vornic, ca să fie de pomenirea Dumnealor şi coconilor Dumnealor; şi s-au făcut în zilele Domnului nostru Ion Constantin Basarab Voievod, oct. 5, leat 7219 (1710).”
Şerban Bujoreanu (Bojoreanu, cum este frecvent consemnat numele său în actele vremii), era mâna dreaptă a lui Constantin Brâncoveanu. Voievodul îi încredinţa misiuni delicate, cum ar fi aceea îndeplinită la Constantinopol, în perioada 26 prilie-26 august 1709.
De altminteri, o parte din averea şi splendoarea Brâncoveanului se datorează hărniciei şi talentului de bun gospodar, dovedite de marele vistier Şerban Bujoreanu (1709-1714).
Dar vremurile se schimbă şi, odată cu ele, oamenii. Aşa se întâmplă şi cu Şerban Bujoreanu. Spre sfârşitul domniei protectorului său, Şerban Vistierul, împreună cu Episcopul de Râmnic, cărora li se alătură Mihai Cantacuzino Spătarul, Banul Ştirbei şi Ştefan Cantacuzino Spătarul, trec de partea Cantacuzinilor, părăsindu-l pe nefericitul Constantin Voievod Brâncoveanu.
Când Poarta înlătură de pe scaunul domnesc pe reprezentantul partidei Cantacuzine, Şerban Bujoreanu nu ezită nici o clipă şi trece în tabăra “nemţilor”, împreună cu ceilalţi Bujoreni, cu Bălenii, Izvoranii, Vlădeştii, Goleştii, Ştirbeii şi Brăiloii (Banul Barbu Brăiloiul şi călugărul Dosithei Brăiloiu). Toţi aceştia complotează deschis împotriva primului domn fanariot, Nicolae Voievod Mavrocordat.
Prin Radu Golescu şi Barbu Brăiloiu, partida “germanofilă” reuşeşte o mare lovitură: prind şi trimit în surghiun, la Sibiu, pe domnul impus în Muntenia de Înalta Poartă (14 noiembrie, 1714). Numai că, la Sibiu, “cătanele nemţeşti” au alte gânduri cu Nicolae Voievod Mavrocordat, care este eliberat şi se instalează de grabă la Bucureşti.
Domnul se instalează pe tron şi se răzbună cumplit pe perfizii uneltitori. Iată cum este zugrăvit acest episod în “Cronica anonimă despre Brâncoveanu”:
“…..ca o fiară sălbatică, îndată au tăiat pe Pătraşcu Vel Vornic Breazueanul, acolea în drum, şi au început a pune boierii la opreală, iar feciorii Dudescului şi cu alţii au scăpat în Ţara Ungurească, cu mumă-sa, Maria Dudeasca, fata lui Costandin Stolnicul.”
Istoria Tărtăşeştilor este legată, mai ales spre sfârşitul secolului al XVIII, de numele unei femei energice, cu mintea sclipitoare: Smaranda Bujoreanu.
Aceasta fusese căsătorită cu Clucerul Bujoreanu (mai trăia pe la 1788), căruia i se spunea Manolache Sandajiul. Mormântul acestuia se află în interiorul Bisericii Mitropoliei.
După cum ne-o înfăţişează un document, datat 10 aprilie 1793, Smaranda Clucereasa pare neîmpăcată cu soarta, în urma morţii soţului ei. Ea se jeluieşte lui Alexandru Moruzi Voievod că “este văduvă, cu casă grea, cu copii, şi n-are chiverniseală”. De aceea, cere îngăduinţa ca “osebit de soborul de 23 aprilie, să se mai facă şi târg săptămânal, la moşia ei, Tărtăşeşti, că nici o stricăciune la alte târguri dinprejur nu va fi.”
Pus să cerceteze plângerea, boierul Alexandru Văcărescu înaintează lui Vodă Moruzi un cuprinzător raport scris (“Anafora”), datat 9 mai 1793.
“Vei şti, Măria Ta, că făcând cerere, vă adeverim că nu este vre-o stricăciune facerea acestui târg, ci de folos locuitorilor ca să-şi facă aliş - verişul lor, cum şi de folosul Cămării, şi este depărtat de aceste târguri de prinprejur, cale de 6 ceasuri, şi este cu voinţa locuitorilor de a se face acest târg Duminica, având slobozenie de a veni cu vite şi altele ce vor avea de vânzare, cum şi a se face două bâlciuri, unul la ziua Sf. Gheorghe şi altul la Vinerea cea Mare, cum din vechime s-au obişnuit a se face, iar hotărârea cea desăvârşit rămâne a se face de către Măria Ta.”
“Pitacul” domnesc - ordinul scris - al lui Vodă Moruzi aproba ţinerea acestor târguri la Tărtăşeşti, numai dacă era îndeplinită următoarea condiţie: târgurile duminicale din această localitate să nu dăuneze altora asemănătoare, ţinute în vecinătate.
Din fericire, târgurile săptămânale[4] se găseau la o apreciabilă depărtare de Tărtăşeşti: 7-8 ore de mers, cu excepţia celui de la Gherghiţa, aflat la numai două ore distanţă.
Ţinute cu voia lui Vodă, târgurile săptămânale de la Tărtăşeşti au redresat averea văduvei Clucereasa Bujoreanca, care adaugă noi moşii la cele existente. Din zapisul datat 23 decembrie 1798, rezultă că fiii acesteia, Treti Postelnic Grigorie Bujoreanu şi Ştefan Bujoreanu Vel Căpitan ză Dorobanţi, au cumpărat 614 stânjeni la Bâldăneşti, moşie ce se cheamă acum “Slobozia ot Moara Brăiloiului”. Vânzători au fost Constantin Brăiloiu Vel Clucer ză Arie şi Maria Brăiloaica Clucereasa, care au primit suma de 14 500 taleri.
În unele documente, fiii Cluceresei Smaranda Bujoreanu apar sub numele : “Constantin Medelnicerul Bujoreanu, Ştefan Căminarul Bujoreanu şi Grigorie Medelnicerul Bujoreanu”. Ei deţineau întinse proprietăţi în Tărtăşeşti[5]. Aceştia au contribuit la regularizarea apelor Dâmboviţei şi la asanarea terenurilor inundabile din zona limitrofă. Moşiile lor se învecinau cu cele ale “boiernaşilor” Iordache Brăiloiu, Matei Fundăţeanu Biv - Treti Vistier, Safta Speteanca, Ilie Brezoianu, Ştefan Tărtăşescu şi Nica Tărtăşescu.[6]
Pricepuţi erau fiii Cluceresei Bujoreanca, mai ales Medelnicerul Grigore Bujoreanu, de vreme ce acesta din urmă fusese orânduit mai mare peste slugile domneşti din Mahalaua Golescului, Prundului şi Domniţa Bălaşa, în disperatele eforturi al stăpânirii de a combate efectele ciumei (1795). Făcând dovada calităţilor sale de bun slujbaş, boierul din Tărtăşeşti va fi desemnat de Vodă “mumbaşir” (agent executor), pentru lucrările de amenajare a Dâmboviţei, în zona Răcari (1815).
Fratele lui Grigore Bujoreanu, căminarul Ştefan Bujoreanu a avut o soartă crudă: la data de 15 martie 1822 a fost ucis la una dintre moşiile sale, din Copăceni -Ilfov, în chiar sfânta zi a Învierii Domnului, de 10 tâlhari mascaţi, care l-au chinuit toată noaptea cu “fierul ars”, până şi-a dat duhul. Este îngropat la Bucureşti, la Biserica Sf. Nicolae din Prund, aşa cum stă scris în “Cronica Revoluţiei din 1821”, scrisă de Biv - Vel Serdarul Ion Dârzeanu din Izvoarele.
Al treilea fiu al cluceresei din Tărtăşeşti, Constantin Medelnicerul Bujoreanul, s-a căsătorit cu Catinca Fotino ( m. 19 august 1864), de la care a primit ca zestre moşia Grădinari – Ilfov. Această moşie a revenit mai târziu ca dotă Mariei (Mariţa) Bujoreanu (1826-1873), căsătorită cu paharnicul Costache Butculescu (1805-1877).
Fiica Mariei Bujoreanu, Paulina Butculescu, s-a măritat cu Alexandru Oteteleşeanu, aducând în foaia de zestre şi moşia Grădinari, ce a aparţinut bunicii sale, Catinca Bujoreanu. Pe la începutul secolului XX, această moşie se mai afla încă în proprietatea lui Alex. Oteteleşeanu.
Maria (Mariţa) Bujoreanu a avut 12 copii. Una dintre nepoatele sale, pe nume Maria Sallnièn, a devenit soţia generalului David Praporgescu, erou din Primul Război Mondial.
Medelnicereasa Ecaterina (Catinca) Bujoreanu a mai avut o fiică: Zoe (Zinca) Bujoreanu (m. 1908). La căsătoria ei cu serdarul Matei Fălcoianu (30 noiembrie 1835), în foaia de zestre era specificat:
“Moşia Atârnaţii Tărtăşeştilor, din Jud. Ilfovului, cu cârciumă la drumul mare al Poştei Tărtăşeşti, cu clăcaşi pe dânsa, i fâneţ şi arătură iar suma stânjenilor după sineturile[7] ce are.”
Iată un document ce atestă faptul că, în 1835, prin Tărtăşeşti trecea “Drumul Mare”, exista o Poştă, ai cărei călători însetaţi se răcoreau, probabil, la o cârciumă aparţinând unei urmaşe a boierilor Bujoreni.
Strâmtorată de nevoi, Zoe (Zinca) înstrăinează moşia Tărtăşeşti, aşa cum se vede din actul de vânzare-cumpărare, datat 30 ianuarie 1852, înregistrat la Tribunalul Comercial Ilfov, la 5 ianuarie 1854:
“Moşia Tărtăşeşti a trecut prin vânzare în ohabnică stăpânire dumnealui Serdarului Ghiţă Rătescu, cu 1 300 galbeni, cu act adeverit”
Din prima căsătorie cu Serdarul Matei A. Fălcoianu, Zoe (Zinca) Bujoreanu a avut 6 copii: Alexandru Fălcoianu, devenit general de artilerie; Mihail Fălcoianu, ajuns general de infanterie; Ecaterina, căsătorită cu Ioan Deşliu (om politic); Sevastiţa, căsătorită la Paris, unde s-a stabilit; Aristia şi Elena.
Din cea de a doua sa căsătorie, a avut încă trei copii: Leopold Nicolescu, Constantin Nicolescu şi Zoe.
Ecaterina C. Bujoreanu, născută Fotino, a fost bunica scriitorului şi magistratului I.M. Bujoreanu (1834-1899).
Elena, fiica lui I. M. Bujoreanu, a devenit soţia scriitorului
D. Constantinescu – TELEOR (1855-1920). TELEOR, supranumit “ŢAŢA”, avea reputaţia unui om de spirit, de mare rafinament, dar şi a unui bun epigramist, stâlp al boemei bucureştene. Însă, a murit sărac şi uitat de toţi.

Boierii Brăiloiu
Originari de prin ţinuturile Olteniei, evlavioşii şi statornicii boieri Brăiloiu apar în numeroase pisanii de biserici. Biserica Negoieşti (Dolj) casele din Bodăeşti (Dolj), precum şi cele din Craiova, sunt toate ale familiei Brăiloiu.
Ctitori de biserici au fost mai toţi aceşti vrednici boieri: marele clucer şi serdar Constantin Brăiloiu este ctitorul bisericilor Bodăeşti, Oata (Craiova), Vârtopu (Dolj), Găvăneşti (Olt) şi Lânga (Romanaţi).
Marele Ban Cornea Brăiloiu îşi leagă numele de Mănăstirea Baia de Aramă (Mehedinţi), Tismana şi Ţânţăreni (Gorj), de biserica şi casele de la Vădeni (Gorj).
Dosithei Brăiloiu este ctitor al bisericii Vădeni (Gorj) iar logofătul Dumitrache Brăiloiu al Bisericii Bălăciţa (Mehedinţi).
Pentru a nu lungi lista, să-i amintim, în sfârşit, pe slugerul Ion Brăiloiu, care a construit Biserica Sf. Gheorghe Vechi din Craiova, pe marele logofăt Nicolae Brăiloiu, ctitor al bisericii Sălcuţa (Dolj) precum şi pe fiul Marelui Ban Cornea, pe nume Vasile Brăiloiu, monahul, care este ctitor al Bisericii Jupăneşti (Gorj).
Un document important pentru cunoaşterea istoriei secolului al XVIII-lea, cu referire la configuraţia vieţii social politice din Ţara Românească, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, este “Cronica lui Radu Greceanu”. Aici apar unele informaţii privind o serie de boieri cu moşii prin partea Tărtăşeştilor, printre ei numărându-se şi Cornea Brăiloiu.
Acesta a fost un personaj important al vremii sale, căruia i s-au încredinţat, uneori, cele mai delicate misiuni. Printre acestea, amintim încercarea de a stopa invazia trupelor austriece. Împreună cu Vtori Logofătul Şerban Greceanu, Vel Agă Cornea Brăiloiu cere cu “mare jalbă şi rugăciune cătanelor nemţeşti”, aflate la Cladova, să nu cotropească Ţara Românească, “ să se întoarcă îndărăt, să nu cază ţara la primejdie”, căci de vor rămâne în Ţara Românească, turcii şi tătarii vor năvăli asupra acesteia.
Dibaci în treburi de gospodar, înălţat la demnitatea de vel paharnic, Cornea Brăiloiu este înscăunat ispravnic al ţinuturilor din nordul Munteniei. Îl întâlnim, însă, pe boierul de prin partea Tărtăşeştilor în câteva evenimente mai puţin încrâncenate. Iată-l, de exemplu, împreună cu Biv - Vel Stolnicul Constantin Cantacuzino (unchiul lui Brâncoveanu),însoţit de vel logofătul Diicul Rudeanu, în alaiul de nuntă al marilor boieri munteni, de faţă la căsătoria fiicei lui Brâncoveanu cu Constantin Vodă Duca, domnul Moldovei.
Pentru talentul său de bun diplomat, paharnicul Cornea Brăiloiu este trimis în misiuni de încredere la Constantinopol. “Cronica anonimă despre Brâncoveanu” (nu tocmai favorabilă boierului Cornea Brăiloiu) este elocventă:
“… însă dumnealui Banul Corne, de mare politie[8] ce avea cu tot feliul de neamuri, de limbi, mai vârtos fiind politie cu turcii”, este trimis la Stambul pentru a face “jalbă şi plângere la împărăţie pentru slăbiciunea şi multul păs al ţării”, asupra căreia “cele mai multe şi grele porunci, ce întotdeauna de la Împărăţie, pre ticăloasa ţară venia”.
Cea mai răsunătoare izbândă diplomatică a boierului Cornea Brăiloiu a fost însă aceea îndeplinită pe lângă sultan, în anul 1699. Atunci, Cornea Brăiloiu, împreună cu Vel - Spătarul Mihail Cantacuzino şi Vel - Postelnicul Dumitraşcu Caramanlîul, a obţinut de la sultan “scutirea de plată a birului pe timp de doi ani” şi, mai ales, semnarea unui hatişerif prin care Brâncoveanu devenea domn pe viaţă sau, cum spune cronicarul Radu Greceanu, “ca domnia sa, Constantin Vodă să domnească acest pământ până va avea zile”.
Bine văzut la curtea Padişahului, Cornea Brăiloiu aduce de pe moşia sa însemnate plocoane, rugându-l pe Împărat, dar mai ales pe noul Mare Vizir, cu care se afla în excelente relaţii, să le fie milă de ţară. Prin abilitatea de bun negociator, boierul înlesneşte o întâlnire la Odriu (Adrianopol), între Marele Vizir şi Constantin Brâncoveanu, care era însoţit de o delegaţie formată din 30 de mari boieri munteni.
Cu acest prilej, vizirul dăruie caftane celor ce-l însoţesc pe Brâncoveanu, bucurându-se de acest gest de curtoazie mai ales Cornea Vel - Ban, Pătraşcu Brezoianul, Preda Pârşcoveanul Biv - Vel Medelnicer, Diicul Vel Logofăt şi alţii.
Dimitrie Cantemir, în a sa “Istorie Ieroglifică”, îl identifică pe marele boier muntean sub numele de “Lebăda”. În realitate, bogatul şi influentul boier dâmboviţean este un “Leu” curajos, care nu pregetă să stea zălog la Poartă, timp de câteva luni “ca purtător de grijă”. Aceasta se întâmpla în cel de al 17-lea an de domnie a Brâncoveanului, când spiritele erau destul de încinse.
Devotat până la sacrificiu lui Vodă, Cornea Brăiloiu aleargă spre binele domnitorului său, fie pentru a-i ajuta pe turci la repararea cetăţii Cladova, fie pentru a-i întâmpina pe boierii moldoveni sosiţi în pribegie la Buzău, alungaţi de urgia lui Duca - Vodă.
Tare arătoase şi chivernisite trebuiau să fie casele din Bucureşti ale Banului Cornea Brăiloiu, de vreme ce aici aveau loc ceremonii nupţiale, la care participa şi Antioh Cantemir, în calitate de socru.
Pe la începutul veacului al XVIII-lea, acareturile boierilor Brăiloiu erau situate în apropierea “Podului Calicilor” (Calea Rahovei, de mai târziu). Curţile acestor boieri se învecinau cu acelea ale boierilor Dudeşti (în dreptul Mitropoliei) şi cu casele boierilor Leurdeni. Locurile de casă fuseseră cumpărate de Constantin Brăiloiu de la boierul Oteteleşeanu, atât pentru el cât şi pentru Dosithei Brăiloiu, care în mirenie se numea Dumitraşcu Brăiloiu, ginerele bănesei Maria Mileasca.
Acest Dosithei este deposedat de terenul său din Bucureşti, pentru că s-a “hainit” de domnie şi “a fugit la nemţi”. Locul îi este confiscat de Nicolae Vodă Mavrocordat şi oferit, la 17 iulie 1724, boierului moldovean Ioniţă Ralet.
Între boierii Brăiloiu şi Nicolae Mavrocordat au existat antipatii reciproce, ştiindu-se faptul că, la 14 noiembrie 1714, pe atunci serdarul Barbu Brăiloiu, împreună cu Radu Golescu, opunându-se venirii pe tronul Ţării Româneşti a unui domn fanariot, l-au capturat pe Nicolae Vodă Mavrocordat, trimiţându-l peste munţi, la Sibiu.
În secolul al XVIII-lea, bogaţii şi harnicii boierii Brăiloi, printr-una dintre ramurile acestui neam, au deţinut numeroase şi însemnate moşii în Muntenia. Documentele vremii amintesc de repetate vânzări şi cumpărări de pământ în zona Tărtăşeşti, meleaguri în care boierii din spiţa Brăiloiu sunt în prim plan.
Dintre ei, amintim pe Ioniţă Brăiloiu, vel sluger (la 1776) şi pe Clucerul Constantin Brăiloiu, fiul lui Iordache Brăiloiu, cel care, pe la 1800, stăpânea şi moşia Brezoaia.
Între Clucerul Constantin Brăiloiu şi boierii din Tărtăşeşti s-au schimbat mereu proprietăţi funciare. Astfel, dintr-un vechi zapis de hotărnicie a moşiei Corbeasca, Jud. Dâmboviţa (datat 20 iulie 1800, şi întocmit de Nicolae Cărpinişanu, din porunca lui Alexandru Vodă Moruzi), aflăm că egumenul Mănăstirii Vieroşi cumpărase această proprietate, în 1787, de la Iordache Brăiloiu, şi de la fiul său, Clucerul Constantin Brăiloiu.
Cumpărătorul nu era altul decât Grigorie proegumenul Vieroşeanu, fiul egumenului Mihail, de la Mănăstirea Aninoasa, cunoscut mai târziu sub numele de Mihail Tărtăşescu.
Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Clucerul Constantin Brăiloiu stăpânea o parte importantă a moşiei Brezoaia[9]. Din acest motiv, după anul 1800, numele acestei comune era Brezoaia Brăiloiului.
Totodată, biserica având hramul Sf. Nicolae, construită de Pătraşcu Brezoianu, vornic la 1715, şi zugrăvită de Ştefan Brezoianu, vornic de Târgovişte, la 1749, poartă denumirea de Sf. Nicolae - Brăiloiu.
Un document, datat 1798, aminteşte de satul Moara Brăiloiului[10] dar referiri mai ample cu privire la această moşie pot fi aflate în lucrarea lui Nichita Vasile, intitulată “Carte de hotărnicie a proprietăţii Brăiloiu sau Brezoaia a domnului Nicolae Dobrescu, din comuna Slobozia Moara, plasa Bolintin, Judeţul Dâmboviţa”, tipărită la Târgovişte, în anul 1904.
Boierii Brezoieni
În numeroase documente de secol XVIII apar, pe lângă boierii amintiţi mai sus, şi numele boierilor Brezoieni. Ca mai toţi boierii iubitori de neam, Brezoienii au fost întemeietori de biserici şi mănăstiri, constructori de case şi conace. Printre cele mai cunoscute biserici din provincie ale Brezoienilor putem aminti: Biserica Goga, Jud. Prahova, legată de numele pitarului Gheorghe Brezoianu; Biserica Sf. Nicolae - Brăiloiu a Vornicului Pătaşco Brezoianu (1715) şi a vornicului de Târgovişte, Ştefan Brezoianu (1749).
Biserica aceasta se află în comuna Brezoaiele, localitate în care se mai află încă două biserici vechi: “Adormirea”-Cruceru, ridicată de Biv - Vel Stolnicul G. Sereili (1758-1759 sau 1769) şi Sf. Nicolae - Cămăraşu, ctitorită de Elenca Filipescu, logofeteasa, la 1846.
Dintre numeroşii boieri aparţinând acestei spiţe nobiliare din Ţara Românească, un nume merită a fi amintit aici: Pătraşco Brezoianu (vel şătrar, la 1701, vel serdar la 1712 şi vel vornic la 1715), figură importantă în sfatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu. Acesta îi întăreşte marelui şetrar Pătraşco Brezoianu stăpânirea peste un loc de casă din mahalaua Popa Stoica, în apropiere de Sărindar (8 martie 1703).
Conform tradiţiei, pe locul unde se află în prezent Cercul Militar Naţional – anterior Casa Centrală a Armatei – se găsea în trecut Biserica Sărindar, al cărei nume se explică prin faptul că ar fi cea de-a 40-a biserică ctitorită sau refăcută de Matei Basarab (în greceşte 40 se spune saranda).
Pe terenul situat în zona centrală a Bucureştilor, aparţinând lui Pătraşco Brezoianu, se târnosea în 1710, luna octombrie, biserica îndeobşte cunoscută sub numele de Biserica Brezoianu, ctitori fiind Vel Clucerul Mănăilă Mărăcineanu şi Vel Vistierul Şerban Bujoreanu. Biserica a dăinuit până la mijlocul veacului XX, fiind demolată în cadrul acţiunilor de sistematizare a Capitalei, urmând aceeaşi soartă cu a bisericii Sărindar, desfiinţată cu câteva decenii mai înainte.
În realitate, Biserica Brezoianu era mult mai veche, în anul 1710 fiind doar refăcută şi resfiinţită.
Dacă la 1693 documentele vorbesc de mahalaua Popa Stoica, pe la 1757 cartierul îşi schimbă numele, devenind mahalaua Brezoianu. În prezent, numele Brezoianu este purtat de o stradă centrală din Bucureşti.
Brezoienilor li se datorează numele unui cartier din Bucureşti, în centrul căruia se afla o biserică, numită Brezoianu, fostă Sterpul sau Popa Stoica, cu hramul Sf. Troiţe. Despre această biserică se păstrează următoarea legendă: se spune că zugravii i-au pictat pe ctitori cu veştminte, scriind numele lor sub fiecare trup, dar nici unul nu avea chipul desenat. Aceşti boieri erau chiar Brezoienii, Bujorenii şi Mărăcinenii, pedepsiţi în acest mod original, deoarece zugravii nu au fost plătiţi cât li se promisese sau cât li se cuvenea !
Aşadar, cine era acest Pătraşco Brezoianu, ctitor, printre altele, şi al unei biserici din Brezoaiele ? Istoricii ni-l înfăţişează ca pe un boier învăţat, cunoscător de limbi străine. Ştiindu-l luminat la minte, Vodă Brâncoveanu îl pune să pregătească “conace” pentru solul Engliterei, Lord Paget, cel care, în drum spre patrie, avea să treacă şi prin Ţara Românească. Lordul Paget era un iscusit diplomat, rezident al Albionului la Poartă. “Om mare, cinstit şi înţelept”, spune cronicarul, prin el făcându-se pace între turci şi “nemţi”.
Deci, la un asemenea vizitator, trebuia însoţitor pe măsură şi nu unul, ci doi. Astfel, încă de la sosirea solului englez la Turtucaia, Vodă Brâncoveanu trimitea în întâmpinarea sa doi mari boieri de Divan, “cu carâte domneşti, corturi şi slujitori”: Pătraşco Brezoianu, pe atunci vel-şătrar, şi Toma Cantacuzino, slugerul. Cei doi, “foarte cu cinste primindu-l, aşa cu mare cinste l-au adus până la Scaunul Bucureştilor”, mai spune cronicarul.
Alături de vecinul său de moşie, Cornea Brăiloiu, Pătraşco Brezoianu îl însoţeşte pe Vodă Brâncoveanu la Înalta Poartă, asistând la fastuoasa primire rezervată “prinţului aurului” român, ocazie cu care se alege cu un caftan turcesc.
Dar vremurile sunt trecătoare ! Întâiul Mavrocordat ucide pe boierul hainit, iar alţi boieri, asemenea Brezoianului, sunt puşi la opreală.
Una dintre odraslele boierului cu moşii în Brezoaia, pe nume Ilinca, s-a căsătorit cu Ion Bălăceanu, fiul agăi Bălăceanu, având cu acesta trei fete: Smaranda, Maria şi Ilinca. La mijlocul veacului al XVIII-lea, nepoatele boierului Pătraşco Brezoianu ajunseseră “domnişoare de onoare” la Viena, la curtea Împărătesei Maria Tereza.
Un urmaş al acestei familii renumite de boieri munteni a fost Ioan Brezoianu (1817-1883), publicist şi traducător. Coleg cu Nicolae Bălcescu la Colegiul Sf. Sava, I. Brezoianu este autorul lucrării: “Mănăstirile zise închinate şi călugării străini” (1861), lucrare de referinţă pentru istoria bisericii ortodoxe române, bazată pe o serioasă documentare. În calitate de consilier al Curţii de Apel din Bucureşti, I. Brezoianu publică colecţia de legi, intitulată “Reformele românilor”. Totodată, acesta are meritul de a fi oferit lui N. Bălcescu manuscrisul “Istoriile domnilor Ţării Româneşti”, descoperit în arhiva de familie. Atribuit iniţial lui Constantin Căpitanul, acest fragment a fost publicat de Bălcescu în “Magazin Istoric pentru Dacia.”

[1] Arh. Stat. Buc. Arhiva Mitropoliei. Doc. MDCLXIV/14
[2] Preda Bujoreanu a construit la Bujoreni, Vâlcea, o culă a familiei cu acelaşi nume (1810-1812)
[3] Şerban Bujoreanu, fost mare Vistier, Spătar, apoi Mare Ban, la 1716, a fost însurat cu jupâneasa Elinca Brătăşanca, de la care a avut un fiu, Radu Vornicul Bujoreanu.
[4] Târgurile din vecinătate aveau loc, după cum urmează: Duminica - Potlogi; Joia -Băleni; Vinerea - Târgovişte şi Gherghiţa.
[5] V. A. Ureche, “Istoria Românilor”, Vol. X, A, p.734
[6] Arh. Stat. Condica Domeniilor, nr. 27, caiet XVI, fila 6v/1797.
[7] Sineturi: acte, documente
[8] politie, adică purtare cuviincioasă, diplomaţie, politeţe.
[9] Cf. Doc. 1061, privind hotărnicia moşiei Bâldana a Schitului Tărtăşeşti, din 20 iulie 1800, Arh. Stat. Mitrop. Ţării româneşti, CCCXXXVI-59
[10] “Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, Vol. I, Ţara Românească, Bucureşti, 1961, p. 884-891