Tărtăşeşti Însemnări documentare (Partea a IV-a)


Bucureşteni cu moşii în Tărtăşeşti

Localitatea fiind situată în apropiere de Bucureşti (circa 25 km), mulţi dintre locuitorii acesteia s-au stabilit la oraş. Pe de altă parte, familii înstărite de orăşeni au avut legături strânse cu această aşezare, deţinând proprietăţi întinse, moşii, case şi averi în Tărtăşeşti.

Chiar dacă prezenţa unora a fost numai efemeră, biografia lor merită să fie amintită în “Monografia Tărtăşeştilor”, o cronică a timpurilor şi oamenilor care au dat strălucire acestor locuri.

Vom evoca în acest capitol persoane care au trăit mai cu seamă în veacul al XIX-lea şi începutul celui următor, a căror existenţă este legată, oarecum, de destinul acestor meleaguri.

Vom începe cu col. Grammont, ai cărui moştenitori au avut unele proprietăţi în comuna Tărtăşeşti.

Un strămoş al acestuia, Vicontele de Grammont, pe numele său complet: Louis Antoine de Grammont (1795-1852), a fost înrolat în armata Ţării Româneşti, cu gradul de colonel (1834), îndeplinind, sub trei principi, (Alexandru Dim. Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei) îndatorirea de aghiotant domnesc. Acesta din urmă i-a acordat rangul de mare logofăt.

Casele logofătului de Grammont se aflau în apropierea Bisericii Stelea din Bucureşti, în prezent dispărută. O listă din 26 iunie 1847, cuprinzând numele celor afectaţi de marele incendiu care a devastat Capitala (23 martie 1847), menţionează, printre alţii, pe Vicontele de Grammont, a cărui locuinţă se afla în cartierul Răzvan.

La sfârşitul veacului al XIX-lea, o grădină situată în centrul oraşului, pe locul actualului Rondou, de pe Bv. George Coşbuc, purta numele “Grammont”. Grădina se întindea până în apropiere de baza dealului Filaret, acolo unde, în anul 1869, s-a construit prima gară din Bucureşti: “Gara Filaret”.

Tot în Capitală a existat şi lacul Grammont. Unele surse documentare îl numesc “Lacul Adânc”, amintit în acte încă în 1586, când domnul Mihnea Vodă a dăruit Mănăstirii Mihai Vodă stăpânirea acestor locuri, pe care se afla şi lacul. Se ştie că, parcurgând oraşul, Dâmboviţa primea apă de la doi afluenţi, astăzi dispăruţi: Dâmbovicioara şi Bucureştioara. Primul râuleţ izvora de la poalele Dealului Spirii, iar un curs al apei se vărsa în Lacul Ştirbei Vodă, pe locul actualului Bulevard G. Coşbuc. În acest minunat loc exista, în veacul al XIX-lea, lacul şi grădina Grammont.

În anul 1893, pe locul acestei bălţi, între timp asanate, s-a proiectat un nou cartier, cunoscut sub numele de cartierul Grammont.

O parte a acestei grădini a fost cumpărată de G. D. Vernescu (1830-1900),[1] remarcabil om politic liberal şi ziarist, personaj pe care îl vom întâlni şi în istoria localităţii Tărtăşeşti.

Acesta se născuse în anul 1833, îmbrăţişând profesia de jurist (advocat). Prin 1870, Vernescu era cunoscut drept un liberal moderat şi un reprezentant de seamă al “Opoziţiei Unite”. În anul 1875 a candidat în Parlament la Colegiul I, împotriva Prinţului Dimitrie Ghica - Beizadeaua - fost Preşedinte de Cameră, pe care a reuşit să-l învingă. În acelaşi an, s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Liberal, fiind ales în organele de conducere ale acestuia - Comitetul P.N.L. -, format din 25 de persoane.

La alegerile din 1876, în cursul cărora opoziţia liberală obţinea victoria, G. D. Vernescu este însărcinat cu alcătuirea Cabinetului. Însă, din cauza unor presiuni exercitate de Carol I privind componenţa nominală a guvernului ce urma a fi investit, în sensul ştergerii de pe lista ministerială a numelui lui Ion Ghica[2], presiuni cărora G. D. Vernescu nu înţelegea să le dea curs, acesta s-a văzut obligat să-şi depună mandatul.

Cu toate acestea, politicianul liberal a fost ales Vicepreşedinte al Senatului. A ocupat şi funcţia de ministru de interne în guvernul condus de Manolache Costache Epureanu. În cadrul coaliţiei de la “Mazar - Paşa”, Vernescu cedează funcţia de Vicepreşedinte al Senatului, în favoarea lui D. Sturza.

Printre ale demnităţi avute de G. D. Vernescu, amintim: Decan al Baroului de Avocaţi Bucureşti, membru fondator al Societăţii de Asigurare “Unirea”, director al ziarului “Binele Public”, împreună cu E. Protopopescu - Pache etc.

Posesor al unei impresionabile averi, Vernescu nu a avut urmaşi, astfel încât o parte a acesteia a intrat în posesia statului. Printre proprietăţile care i-au aparţinut, în afară de moşia de la Bujoreanca, trebuie să amintim aici un celebru imobil din Bucureşti: “Casa Vernescu” (Leş), situată pe Podul Mogoşoaiei, la nr. 262 (azi Calea Victoriei, 133).

Iată, pe scurt, istoria acestei clădiri: În anul 1821, Filip Lenş (1779-1858), fost mare vornic, mare vistier şi mare logofăt al Dreptăţii (era, se pare, de origine franceză[3]), începea construcţia casei. Aceasta se afla în Mahalaua Popa Cosma şi era destul de spaţioasă, cu parter şi etaj, fiind înconjurată de un teren imens. În anul 1829, aici a locuit generalul Pahlen, prim preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Ţării Româneşti. Tot în acest imobil şi-a avut sediul şi cartierul general al generalului Kiseleff. Fiind avariat de cutremurul din 14 noiembrie 1829, imobilul este reparat de către proprietar.

Cu toate că au făcut studii strălucite la Paris, fiii lui Filip Lenş au fost filo-ruşi, unul dintre aceştia, Costache Lenş, a îndeplinit funcţia de Primar al Bucureştilor, în 1848.

În timpul Războiului Crimeei, aici a funcţionat reşedinţa generalissimului trupelor ruseşti, staţionate în Moldova şi Muntenia, Mihail Dimitrievici Gorceakov (1853-1854).

Ca fapt pitoresc, amintim că, în timpul campaniei de la Dunăre, care a precedat Războiul Crimeei, marele scriitor rus, Lev Nicolaevici Tolstoi, pe atunci tânăr ofiţer în armata ţaristă, s-a aflat la Bucureşti, în prima jumătate a anului 1854. Fiind rudă cu cneazul Mihail Dimitrievici Gorceakov, conducătorul oştilor ruseşti cantonate în Principate, Tolstoi era adesea invitat în casa logofătului Lenş unde, în afara prinţului Gorceakov, locuiau şi prietenii marelui scriitor, Contele Suhtelen şi locotenentul Kotzebue.

Această celebră casă, a cărei istorie impresionantă am prezentat-o pe scurt, a fost cumpărată de Vernescu, de la unul dintre urmaşii familiei Lenş, la 20 aprilie 1886.

Clădirea a fost restaurată de cunoscutul arhitect Ion Mincu, între anii 1887-1889, locuinţa căpătând amenajări şi dotări suplimentare, fiind printre puţinele reşedinţe particulare din Bucureşti având centrală electrică proprie (un generator de 14 kw, care putea alimenta 250 de lămpi incandescente-becuri). Interioarele au fost pictate de G. D. Mirea.

Aşadar, o parte din strălucirea acestei celebre clădiri a Bucureştilor de la sfârşitul veacului al XIX-lea se datorează şi veniturilor obţinute de proprietarul ei, G. D. Vernescu, din exploatarea moşiei de la Tărtăşeşti.

După moartea lui Vernescu, nefiind alţi moştenitori, casa a intrat în proprietatea statului, căpătând o folosinţă administrativă. În anul 1911, aici s-a instalat sediul unui minister. Între cele două războaie mondiale, pe terenul ce a aparţinut întâiului proprietar s-a construit impunătoarea clădire a M. I. C. M (Ministerul Industriilor şi Construcţiilor de Maşini). În apropiere, în Casa Lenş - Vernescu a funcţionat mult timp Registratura mai sus menţionatului minister, locuinţa fiind cedată, ulterior, Uniunii Scriitorilor, astăzi aici funcţionând un Cazinou.

Fraţii Capşa

Un alt nume de familie celebru, care a intrat în istoria localităţii Tărtăşeşti, este acela al fraţilor Capşa.

Strămoşii familiei Capşa, de origine macedo - română, au venit în Bucureşti, după cât se ştie, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, primul mai bine cunoscut fiind Dumitru Capşa, cojocar de meserie.

Unul dintre fiii lui Dumitru, pe numele său Constantin Capşa, căsătorit cu Ana Vasiliu, fiica unui negustor din Ploieşti, a avut 13 copii (nouă băieţi şi patru fete), dintre care trei au murit. Din rândul băieţilor, patru au fost trimişi să înveţe în străinătate. Ştefan Capşa (1822-1885) obţine licenţa în medicină la Viena, ocupând funcţia de Director General în Serviciul Sanitar. El a fost mult timp profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti.[4]

Nicolae Capşa (1834 – 1864) este cunoscut ca fiind primul român care a obţinut un doctorat în matematică la Paris. Din nefericire, s-a stins de tânăr, răpus de o boală de plămâni.

Ion Capşa (1839-1863), inginer, profesează meseria la Bucureşti iar Dumitru Capşa (1826-1863) face studii teologice şi se călugăreşte la Mănăstirea Căldăruşani, unde moare la o vârstă timpurie.

Alţi patru băieţi (Vasile, Anton, Constantin şi Grigore) s-au făcut însă cofetari şi au întemeiat vestita “Casa Capşa”. Celebra firmă a fraţilor Capşa era adăpostită într-o clădire închiriată şi apoi cumpărată de ei în 1872, fosta Casă Slătineanu. După anul 1880, sub acest nume au funcţionat Restaurantul, Hotelul şi Cafeneaua Capşa, devenite în curând un loc preferat de întâlnire al lumii culturale şi politice bucureştene.

În anul 1871, Grigore Capşa se căsătoreşte cu Marie Obeline Vautier, fiica unui negustor francez, pe care a cunoscut-o la Paris. În zilele noastre, un urmaş al acestei familii posedă un renumit restaurant în localitatea Châlons – sur – Marne.

Grigore şi Marie Vautier au avut trei fete şi un băiat: Ana, căsătorită cu Felicien de Montlebert, ofiţer în armata franceză; Sofia, căsătorită cu Nicolae Zanne; Margareta, căsătorită cu Constantin Hagi Tudorache şi Anton Capşa, decedat la vârsta de 21 ani (1899).

Grigore Capşa, rămas singurul proprietar al firmei Capşa, intră în politică (1874). El va fi ales, în anul 1891, senator la Colegiul I al Capitalei, în 1896 este preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti şi, din 1899, consilier comunal, sub Nicu Filipescu, primar general al Capitalei.

La moartea sa, în 1902, la conducerea firmei rămâne nepotul său, pe nume Ştefan, fiul lui Constantin Capşa.[5]

În această celebră cafenea au poposit toţi marii scriitori, poeţi şi artişti ai acestei ţări, oameni de cultură, politicieni etc.

Despre scriitorii ce-şi beau şvarţul la Capşa, N. Crevedia a scris cândva următoarea epigramă:

“La Capşa unde vin toţi seniorii,

Local cu două mari despărţituri,

Într-una se mănâncă prăjituri

Şi-n-tralta se mănâncă…….scriitorii !”

O şcoală tricentenară

În localitatea Tărtăşeşti a funcţionat una dintre primele şcoli rurale din Ţara Românească. Apariţia acestor şcoli este legată de numele Domnului Alexandru I. Ipsilanti, considerat de V.A. Urechea drept “reorganizatorul învăţământului din Muntenia”.

Alexandru I. Ipsilanti a ocupat scaunul Ţării Româneşti în mai multe rânduri: 1774-1782; 1796-1797; 1802-1806 şi 1806-1807. Fiul său, Alexandru C. Ipsilanti, lider al Eteriei, a declanşat în 1821 mişcarea de eliberare a grecilor de sub stăpânirea otomană, fiind înfrânt în lupta de la Drăgăşani (7 iunie 1821).

Voievodul Alexandru I. Ipsilanti a fost preocupat de idea dezvoltării în Muntenia a unui sistem de învăţământ de factură iluministă. Încă din primul an de domnie, el a cerut Mitropolitului să-i prezinte o situaţie amănunţită privind lăcaşurile de învăţământ de pe cuprinsul Ţării Româneşti şi, mai ales, situaţia şcolilor săteşti: în ce localitate funcţionează, numele dascălului şi dacă acesta îşi dă silinţa îndeajuns, câţi copii sunt în fiecare şcoală, inclusiv alte date lămuritoare.[6]

Politica promovată de Ipsilanti şi de ceilalţi domni care i-au urmat, a condus la înfiinţarea câtorva şcoli în mediul rural, pe moşiile unor boieri luminaţi. Acestea aveau, în mod preponderent, caracter particular. Printre ele, trebuie amintite Şcoala de la Corneşti, Jud. Dâmboviţa, aflată pe moşia boierului Scarlat Greceanu, menţionată într-un document datat 20 octombrie 1785. Pentru a sprijini funcţionarea şcolii, domnul permite organizarea unui bâlci anual, pe moşia din Corneşti, care să dureze trei zile. Din veniturile realizate astfel, şcolii îi revenea un buget de 40 de taleri pe an.[7]

Alte şcoli asemănătoare au funcţionat în satul Agieşti, pe moşia beizadelei Grigore Şuţu, în satul Greci, pe moşia slugerului D. Locusteanu, la Cojeşti, în Judeţul Romanaţi, pe moşia Ruxandrei Hangerli, precum şi la Buda, Buftea, Obileşti, etc.

Aceste şcoli erau destinate special copiilor proveniţi din familii sărace, cărora nu li se solicitau taxe şcolare. Pentru încurajarea înfiinţării unor astfel de şcoli, moşiile sau bisericile erau scutite de plata unor impozite sau alte obligaţii. Într-un act datat mai 1792, aflăm că domnul Mihail C. Şuţu scutea de plata unor dări şi taxe şcoala şi biserica din satul Şuţa, Judeţul Dâmboviţa.

Printre primele aşezăminte de acest fel, se numără şcoala sătească din Tărtăşeşti, situată la loc de frunte. Aceasta era întreţinută cu banii cluceresei Smaranda Bujoreanca. Printr-o petiţie înaintată lui Alexandru C. Moruzi[8], clucereasa Smaranda Bujoreanca îl ruga pe Vodă să-i acorde unele înlesniri (august 1794).

Din această cerere aflăm că boierul Bujoreanu, tatăl Smarandei, susţinuse material şcoala, aflată la o moşie a ei, de la Tărtăşeşti, astfel încât copiii să înveţe “de pomană” (gratis)….care şcoală s-a urmat până la răzmeriţa ruşilor când, de atunci încoace, scăpătând neamul dumneaei, n-au putut să o mai ţină şi s-au prăpădit.” [9]

Clucereasa îi cerea lui Vodă Moruzi să o ajute cu câţiva oameni, pe lângă şcoală şi, mai ales, să poată organiza la Tărtăşeşti un târg duminical, din vama căruia banii obţinuţi să fie “pentru simbria şi chiverniseala dascălilor şi pentru chiverniseala copiilor cum şi pentru dregerea chiliilor.”

Dând curs acestei petiţii, Vodă porunceşte lui Alexandru Calfoglu[10] ca, împreună cu boierul Grigorie Brâncoveanu, să viziteze satul Tărtăşeşti al dumneaei Smaranda Bujoreanu.

În timpul inspecţiei, clucerul Calfoglu constată că aici este deja ridicată o şcoală, lângă biserică, pentru care a fost adus un dascăl românesc, că este frecventată de un număr de 60 de copii, înscrişi în catalog cu numele lor. El mai arată că “aceste chilii de şcoală până amu s-au săvârşitu, altele acum se lucrează şi nu s-au isprăvit.”

Primind raportul scris al celor doi “inspectori şcolari” ad-hoc, Vodă Moruzi emite următoarea poruncă:

“Io, Alexandru Constantin Moruzi, facem Domnia mea milă la numita şcoală ca să ţie şase oameni scutiţi, pe care acum să-i găsească, să-i aducă din străinătate, cărora să li se facă cercetare după orânduiala Visteriei şi să li se dea pecetluirile mele.”

Obţinând aprobarea domnească, clucereasa aduse din Transilvania (“străinătate”) câţiva “ scutelnici” (oameni scutiţi de dări), pentru a-i angaja la trebuinţele şcolii. În acest fel, în urmă cu două secole, câţiva “ungureni” veniţi de peste Carpaţi, s-au stabilit la Tărtăşeşti. Numele lor de familie, inclusiv localităţile de unde au imigrat, apar într-un tabel din octombrie 1804, cu menţiunea “sudiţi austrieci”. În acest tabel, pe lângă toponimicul Tărtăşeşti, figurează şi localitatea Moara - Brăiloi.[11]

În timpul celei de-a doua lui domnii în Ţara Românească, Vodă Alexandru Ipsilanti întăreşte cluceresei Smaranda Bujoreanca scutirile deja oferite de domnul precedent, Alexandru Constantin Moruzi, adăugând alte câteva: “ a se face târg în fiecare duminică şi bâlciurile obişnuite peste an şi a se ţine scaun de carne scutit pe moşia Tărtăşeşti, iar veniturile obţinute să fie pentru ajutorul bisericii şi şcolii de la Tărtăşeşti.” (16 mai 1797).

La rândul lui, fiul Smarandei, Grigore Bujoreanu, treti-postelnic, revine cu o jalbă, două luni mai târziu, cerându-i aceluiaşi Alexandru Ipsilanti Vodă, să fie de acord cu scutirea de bir pentru cei doi preoţi şi un grămătic, pe care boierul i-a aşezat la biserica Dobruşeşti, cu hramurile Adormirii Maicii Domnului şi Sf. Nicolae.

Din actul menţionat, aflăm că Biv - Vel Vistierul Şerban Bujoreanu a întreţinut din bani proprii o şcoală pentru învăţătura copiilor sărmani din satul Tărtăşeşti, încă de pe vremea domnului Constantin Brâncoveanu, ceea ce împinge cu o sută de ani în urmă data apariţiei primelor şcoli rurale din România !

Impresionat, desigur, de dragostea şi grija boierilor Bujoreni faţă de şcoala lor din Tărtăşeşti, Vodă aprobă “lude 12 străini, câte 6 de fiecare” pentru “posluşenia” bisericii şi şcolii.

Ştiind că pe moşia medelnicerului Grigorie Bujoreanu funcţiona o veche şcoală, având doi preoţi şi un grămătic, cu 32 de elevi, care frecventau în mod regulat cursurile, Vodă îşi manifestă mărinimia, acordând preoţilor scutire de toate dările prezente sau viitoare: “de ploconul vlădicesc” şi de alte “angarale”. Totodată, “să ţie şi 10 liude, oameni străini, scutiţi”. În plus, la data de 2 septembrie 1797, Ipsilanti mai miluieşte din nou şcoala şi biserica din Tărtăşeşti cu noi scutiri de “stupi, râmători vii şi o sută de oi.”

Renumită trebuia să fi fost şcoala din Tărtăşeşti, dacă şi domnii ce au urmat lui Ipsilanti au apreciat-o şi au scutit-o de dări, biruri şi angarale. Astfel, cumplitul Hangerli Voievod (1797-1799)[12] se înduplecă faţă de trebuinţele acestei şcoli şi sporeşte de la 10 la 12 numărul “oamenilor străini şi făr de pricină de dajdie” (şase ai bisericii şi şase ai şcolii). Tocmai el, Hangerli Voievod, care dublase dările în întreaga ţară (oieritul, dijmăritul, tutunăritul, reintroducând văcăritul, sub numele de goştinărit); tocmai Hangerli Voievod, care anulase scutirile de impozite pentru boierii de rang inferior, încasând - în schimb - cu cele mai violente metode birurile ce apăsau pe grumazul ţării, este cel care face o excepţie cu moşia şi şcoala din Tărtăşeşti.

Se poate presupune că atitudinea indulgentă faţă de aşezământul şcolar din Tărtăşeşti a fost cauzată de faptul că moşiile Lunguleţu şi Lungii (Secăturile), aparţinând hrăpăreţului C. Hangerli, erau situate în vecinătate.

În anii care au urmat domniei tragice a acestui fanariot şi alţi principi vor avea grijă de şcoala amintită. Astfel, domnind pentru a doua oară la Bucureşti ( 1799 – 1801), Alexandru Moruzi menţine privilegiile obţinute de boierii Bujoreni în favoarea Şcolii din Tărtăşeşti.

La rândul său, Constantin Alexandru Ipsilanti întăreşte lui Grigorie Bujoreanul, devenit acum al treilea postelnic, “slobozenie pentru biserica de piatră şi şcoală, pentru facerea târgurilor la Tărtăşeşti - duminica – şi a bâlciurilor ce sunt obişnuite, la care târguri să se vândă vinul şi rachiul, dar numai ale stăpânului moşiei şi un scaun de carne, ca venitul lui să se ajute biserica.”

După terminarea războiului şi a ocupaţiei ruseşti (1806-1812), Ioan Gheorghe Caragea[13] reînnoieşte scutirile de biruri în două rânduri (8 aprilie şi 27 iunie 1813).

Un ultim document semnat de Al. N. Şuţu, datat 26 aprilie 1819, încheie lungul şir de acte prin care Şcoala din Tărtăşeşti, operă de caritate şi de aleasă purtare patriotică a boierilor Bujoreni, atrăgea simpatia şi sprijinul moral al domnilor Ţării Româneşti.

Bisericile din Tărtăşeşti

Bâldana.

În anul 1827, Popa Gheorghe, eclesiarhul Bisericii Curtea Domnească din Târgovişte şi Protopop al Judeţului Dâmboviţa, începea construcţia bisericii din Bâldana, având hramul Sf. Gheorghe şi Sf. Nicolae. Iniţial, biserica din Bâldana funcţiona pe lângă Mănăstirea Adormirea.

În anul 1831, Popa Gheorghe, împreună cu clucerul Costache Hiotu, înălţau pe lângă această biserică un număr de câteva chilii, unde au fost găzduite 12 călugăriţe.

La sfinţirea bisericii este invitat să participe şi generalul Kiseleff. După câte îşi aminteau bătrânii din Tărtăşeşti, pe la 1900, guvernatorul Munteniei a înzestrat acest lăcaş de cult cu două mari icoane, lucrate în mărgăritar.

Spre sfârşitul vieţii, Popa Gheorghe Eclesiarhul lasă prin testament această moşie fiicei sale, Elena, căsătorită cu slugerul Păun Pascal (1834)[14]

Elena Pascal va repara mănăstirea în anul 1861. La moartea ei (1873), întreaga moşie Bâldana revine nepoatei sale Irina, soţia dr. G. Polizu, cu condiţia de a întreţine mănăstirea de aici. Din păcate, la moartea dr. Polizu (1887), moştenitorii doresc ieşirea din indiviziune şi vând moşia Bâldana, alungând călugăriţele şi dărâmând chiliile acestora.[15]

În cătunul Fundata din satul Bâldana se mai afla o biserică, cu hramul “Izvorul Tămăduirii”, zidită de Matei Fundăţeanu. Ea a fost ridicată la 1815 de către paharnicul Dumitru Persiceanu (ginerele vistierului Matei, căsătorit cu Sultana Persiceanu). Căzând în ruină, a fost rezidită din temelie de pitarul Nicolae şi ispravnicul Ion Prisiceni, fiind terminată la 1845, în timpul domniei lui George Bibescu, mitropolit fiind Neofit.

Iorgu Dumitrescu, un fel de Mecena de Dâmboviţa, a oferit fondurile necesare pentru refacerea Bisericii din Bâldana şi construirea paraclisului “Izvorul Tămăduirii”.

În jurul anului 1900, pe frontispiciul bisericii se mai putea citi textul pisaniei:

“S-a ridicat această sfântă biserică de robii lui Dumnezeu Clucer Hiotu şi Popa Gheorghe, Ecleziarhul Bisericii Domneşti din Târgovişte, şi Protopop al Judeţului Dâmboviţa, de roaba lui Dumnezeu Maria Prezbitera, spre slava şi cinstea Născătoarei de Dumnezeu şi a Marelui Mucenic Gheorghe şi a Sf. Nicolae, în zilele puternicului Împărat a toată Rusia, Nicolae Pavlovici, fiind muscalii în ţară, prin blagoslovenia P. S. Părintele Episcop al Râmnicului, Kir Neofit, fiind cârmuitor al Sfintei Mitropolii cu P.S. Părintele Mitropolit Kir Grigore, ce din pizma boierilor a fost izgonit în Ţara Muscălească, s-a săvârşit la leat 1831, Sept. 8”.

Ce sublimă pagină de istorie se ascunde în această succintă pisanie !

Tărtăşeşti

Avem relativ puţine date despre trecutul bisericilor din Tărtăşeşti. Cităm din documentata lucrare a lui N. Stoicescu, intitulată “Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România”, următoarele ştiri referitoare la bisericile comunei Tărtăşeşti:

“Tărtăşeşti - Dobruşeşti, Jud. Ilfov: Biserica Adormirea şi Sf. Nicolae a boierilor Bujoreni, sec. XVIII, şcoală. Biserica Sf. Nicolae, construită de Mihai Ieromonah, de la mănăstirea Aninoasa, la 1779 şi refăcută la 1853. Biserica din Tărtăşeşti Ilfov – ctitorie a egumenului Mănăstirii Aninoasa - este amintită în documente de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui următor (20 august 1792 şi 27 iulie 1803)[16].

a) Pajera. (Tărtăşeştii de Sus) Biserica Sf. Nicolae, construită de Mihai Aninoşeanu Ieromonahul, şi Grigore Ierodiacon, 1779, reparată în 1894.

b) Călugărul. Biserica Sf. Gheorghe şi Dumitru, construită de Mihai, egumenul Mănăstirii Sf. Apostol şi nepotul său, Mihai Ieromonah, 1763

Schitul Tărtăşeşti (vezi Doc. Acad. Rom. CXXXVIII/226 din 11 aprilie 1756 şi Doc. CCCXXXVI/25, Arh. Stat. Bucureşti, Mitropolia Ţării Româneşti, din 29 martie 1767) se pare că este acelaşi cu Schitul Dobroşeşti (Sf. Gheorghe şi Dumitru), sec. XVIII (Doc. Acad. Rom. Ms. Rom. 221, f. 114- 115) “

În preajma Primului Război Mondial, preotul Ion D. Petrescu, originar din Răcari, a efectuat o vizită la Tărtăşeşti, consemnând observaţiile sale într-un articol document.[17]

Prima biserică vizitată este biserica parohială din satul Călugărul.

Ion D. Petrescu, obişnuit cu alura măreaţă a Bisericii Visarion din Capitală, nu a fost deloc entuziasmat: stilul construcţiei este neimpunător, biserica este chiar mică - simplă pe dinafară, cu pictură interioară nu tocmai aleasă, dar bogată – “pictura obişnuită a vremii”. Biserica era spoită la exterior cu var.

Ceea ce-l impresionează însă în mod plăcut pe atentul vizitator este pisania bisericii, aflată deasupra uşii de intrare, pe o piatră dreptunghiulară, având un frumos chenar de frunze:

“Doamne cela ce proslăveşti pre cei ce iubesc podoaba casei Tale şi locu locuinţei Măririi Tale, primeşte sfântu locaş acesta, care întru slava Ta şi întru prăznuirea Sfântului Mucenic Gheorghe, făcătorul de minuni şi a Sfântului Mucenic Dimitrie, izvoritor de mir, l-au zidit den temelie cu toată podoaba bisericească de cucernicii robii tăi, Mihail igumen “Arhimandritului”, ucenicul Mitropolitului Ştefan, şi de nepotu-său Mihail Ieromonah, dichiu Mitropoliei, pentru a lor şi a neamului lor veşnică pomenire şi ispravnic au şi ajutat Ştefan erei nepot lor. Avgust 15, 7271 (1763).”

Frumoasă pisania bisericii din Tărtăşeşti ! Un text asemănător există numai într-un singur loc din Bucureşti, la Biserica Creţulescu:

“Doamne, acela ce proslăveşti pre cei ce iubesc podoaba casei Tale şi locul locuinţei Măririi Tale şi întru truda şi prăznuirea……. .” [18]

În interior, pe peretele din stânga, spre Vest, apare scris “Cosma Episcop Buzăului”, iar în partea dreaptă: “Mihail egumen de la Arhimandritul”.

Pe zidul dinspre Sud: “Metodie Episcop Buzăului” iar alături: “Grigorie Mitropolitul Ţării Româneşti”.

Prezenţa episcopilor de Buzău îşi are explicaţia următoare: la început, această biserică fusese un schit (construit de egumenul Mihail, împreună cu fiii săi), închinat, apoi, ca metoh, Episcopiei Buzăului:

“Să fie de danie Sfintei Episcopii a Buzăului şi Sfinţiei Sale, iubitorului de Dumnezeu, părintelui Chir Cosma, episcopului acestei sfinte episcopii.[19] ”

Cosma, Episcop de Buzău (sept.1763 – 9 oct.1787), devenit mai apoi Mitropolit, era un arhiereu de modă veche, fost protosinghel la Mitropolie. El obţine scaunul episcopal de Buzău la 4 septembrie 1763.

Acest Chir Cosma publicase la Bucureşti şi Buzău importante cărţi de cult: “Psaltire Românească” (1756), “Psaltire” (1767), “Catavasier” (1768), “Octoih” (1792).

Mitropolitul Grigorie, celălalt arhiereu care apare în Pisania schitului din Tărtăşeşti, dobândise scaunul Mitropoliei la 28 iulie 1760. Român de origine, venind în fruntea Bisericii Ţării Româneşti după prelaţi greci (Neofit, Filaret), acest Grigorie de la Colţea, eclesiarh al Mitropoliei şi Episcop al Mirelor (1740), era un om “fără multă cărturărie, deşi învăţase la şcoală grecească, împreună cu Daponte, dar cuminte şi evlavios.” Îi plăceau cronicele şi, “la masă, în loc de vorbe, poftia cetanie”. Se stinge din viaţă la 18 sept.1787, locul său fiind luat chiar de Chir Cosma, Episcopul Buzăului.

În vremea cât au păstorit Mitropolia Ţării Româneşti, cei doi arhierei au trudit cu neobosită râvnă la tipărirea din nou şi la răspândirea cărţilor bisericeşti în tot mai multe sate, ceasloave pe care “preotul umil al ţăranilor citea cuvânt Dumnezeiesc şi cuvânt de laudă lui Dumnezeu şi cu înţelegerea mulţimii celei mari a credincioşilor.” [20]

Aşadar, ctitorii bisericii din satul Călugărul sunt Mihail, stareţul (egumenul) bisericii “Sfinţii Apostoli” sau “Arhimandritul” din Bucureşti şi Mihail Eromonahul [21].

Biserica “Sfinţii Apostoli” sau a “Arhimandritului” era închinată mănăstirii greceşti “Stavronichita”. Egumenul Mihail fusese în tinereţe ucenic al Mitropolitului Ştefan care, cu un secol înainte, fusese – la rândul său - egumen al Bisericii “Sf. Apostoli”.

Al doilea ctitor, omonim, era nepotul primului şi îndeplinea funcţia de dichiu al Mitropoliei.[22]

Prin urmare, datorită prezenţei acestui schit călugăresc la Tărtăşeşti, unul dintre satele componente se va numi “Călugărul”. În literatura de specialitate am întâlnit însă şi denumirea “Schitul Tărtăşeşti”, nume sub care trebuie să înţelegem, de fapt, schitul şi biserica din satul Călugărul.

Bauer, călător străin prin Muntenia, evocă numele schitului din Tărtăşeşti, dar vorbeşte şi de existenţa unei “capele” lângă acest schit.[23]

Dată fiind confuzia creată în literatura de specialitate cu privire la identificarea Schitului Dobruşeşti - Ilfov (situat lângă Snagov) cu Schitul Călugărul din Dobruşeşti, trebuie să arătăm că acesta din urmă se afla în trecut în localitatea Tărtăşeşti. De altfel, un argument viabil este faptul că hramul Schitului din Dobruşeşti corespunde cu hramul bisericii din satul Călugărul (Tărtăşeşti): Sf. Dimitrie şi Sf. Gheorghe.

În satul Pajera (sau Pajura) se află ctitoria boierilor Bujoreni. În trecut, acest sat mai era cunoscut şi sub numele de Tărtăşeştii de Sus.

În anul 1779, Ieromonahul Mihail, de la Mănăstirea Aninoasa, a construit o biserică, refăcută în anul 1853. Are hramul “Adormirea” şi “Sf. Nicolae”. Alături de biserică, boierii Bujoreni au înălţat o şcoală, destinată luminării fiilor satului.

Biserica este ceva mai mare decât aceea din satul Călugărul dar, pe dinafară, biserica nu are vreo podoabă, nici picturi sau pisanie. În schimb, altarul are şapte feţe.

În interiorul bisericii, în dreapta uşii de la intrare, există următoarele însemnări: “Mihail Ieromonah egumen Mănăstirii Aninoasa”. Alături, este scris numele fiului său, “Jupân Nica Tărtăşescu”.

Acest Mihail Ieromonahul cumpărase 60 de stânjeni de moşie, în Tărtăşeşti, de la Şerban Vătăşescu[24]. De atunci, egumenul Mănăstirii Aninoasa va fi cunoscut şi sub numele de Mihail Tărtăşescu. El este cel care închină schitul Tărtăşeşti, ctitorit împreună cu fiii săi, Episcopiei Buzăului.

Neamul acestui harnic preot se înrudea cu boierii Vlădeşti sau Prisiceni (numiţi astfel după moşiile lor din Muscel: Vlădeşti şi Prisiceni). În Muntenia, boierii Vlădeşti erau cunoscuţi ca o veche şi însemnată familie nobiliară, încă din prima jumătate a veacului al XV-lea.

Pitarul Tudor Vlădescu este ctitorul Mănăstirii Aninoasa, acolo unde, peste ani, va fi egumen Mihail Vlădescu. Acest Tudor Vlădescu a avut doi fii, pe Badea Pârcălabul şi pe Pârvu Spătaru (amintiţi într-un document emis la Târgovişte, la curtea