Acest studiu îşi propune să prezinte textul Convenţiei semnate la 20
noiembrie 1868 de statul român, reprezentat de D. Ghica şi dr. Bethel
Strousberg, privind construcţia şi exploatarea căilor ferate din ţara noastră,
act fundamental a ceea ce se va numi „Afacerea Strousberg”, un mare scandal în epocă.
Având
aprobările legale ale Parlamentului, reprezentantul părţii române îşi punea
semnătura pe un document ce prevedea construcţia unor linii de cale ferată „de
la Roman, prin Tecuci, Bârlad, Galaţi, Brăila, Buzău, Ploieşti, Bucureşti,
Piteşti, Slatina, Craiova, la Turnu-Severin şi Vârciorova”. Un traseu mai
amplu chiar decât faimoasa nevăzută autostradă Transilvania din zilele noastre,
cunoscută şi ea sub numele de „Afacerea Bechtel”.
Prezentând
textul original al Convenţiei, procedăm după 145 de ani de la semnarea ei
la declasificarea contractului Strousberg. Totodată, înfăţişăm şi
poziţia publică a lui Mihai Eminescu faţă de acest subiect.
Nu am
vrea să se înţeleagă prin aceasta că vom avea de aşteptat încă un secol şi
jumătate pentru a se declasifica şi contractul semnat cu consorţiul Bechtel.
„Afacerea Bechtel”, preţ al ataşamentului
nostru irepresibil la valorile morale, etice şi economice ale economiei de
piaţă, pusă pe o balanţă strâmbă,
atârnă greu în bugetul secătuit al Românii. Marea noastră „afluire” spre
„capitalismul empiric”, treaptă obligatorie şi necesară spre evoluţia
rapidă la „ capitalismul dialectic şi ştiinţific” cere şi sacrificii, mai ales dacă este vorba
de modernizare.
Ca să cităm un dicton clasic: „ Când este vorba de a dovedi că
suntem un partener solvabil al Occidentului, nimic nu este prea scump” . Ca
urmare, vom plăti regeşte avioane „ vintage” , regate „ de colecţie” şi autostrăzi de tip „ Guinness Book” !
Nu degeaba ne place nouă să spunem că suntem o ţară bogată….
„ Contractul Bechtel” ( mă feresc să îl numesc „ afacere” fiindcă nu pare a fi o relaţie de echivalenţă sinalagmatică), a
fost menit de naşii săi spirituali a se solda de la bun început cu un „fiasco”, dovedind din plin adevărul unei vechi
înţelepciuni: „ Bună ţară, rea tocmeală” !
Desigur că istoricii echidistanţi şi neranchiunoşi ai epocii de aur
capitaliste se vor strădui să dezvăluie cauzele „ crahului”
autostrăzii Transilvania, descriind
modul în care invincibilii yanchei, constructori de autostrăzi strategice în
ţări de mult balcanice, au fost învinşi
şi doborâţi eroic pe meleaguri geto-dace de către bravii miniştri ai transporturilor
din România.
Clauzele secrete şi fantezist benefice ale „ Contractului
Bechtel” dovedesc faptul că negociatorii autohtoni, asemenea partizanilor
din al doilea război mondial, s-au ascuns cu pricepere prin coclaurile
juridice, prin meandrele intraductibile ale textului semnat, pentru a da
lovituri imparabile inamicului.
Fără îndoială, documentul juridic amintit, în splendoarea sa justiniană, ar putea fi interpretat în mod subiectiv şi
superficial ca o mostră tembelă de nepricepere, neghiobie ori o capodoperă de
jaf organizat. Unii ar putea obiecta însă că suntem în prezenţa unei tentative
lamentabile şi mârşave a unora care au întinat valorile capitalismului
autentic, care s-au ambiţionat a demonstra afaceriştilor de peste ocean că
oricât de scump este kilometrul de asfalt în Europa, la noi este şi mai preţios
!
În faţa
interpretărilor apofantice ale acestui contract, românii, în
înţelepciunea lor tradiţională, au adoptat o atitudine de struţ în deşert:
secretizarea contractului şi a unora
dintre anexele sale…..
În acest mod va fi retezată
setea unora de a descrie ţara noastră ca făcând parte din rândul statelor de
tristă amintire, în care şi frunza de arţar este coruptă. Se anulează astfel
chiar posibilitatea unor pretendenţi la un premiu „ Palme d' Or” de a mai
îndrăzni să conceapă un scenariu malefic, în care România ar putea fi descrisă
drept „patria mumă” a briganzilor compradori şi a lacomelor şi nesăţioaselor
lipitori autohtone.
Nu ne este teamă de adevărul istoric, mai ales când
este slujit cu atâta devotament de o serie de comentatori obiectivi şi
vigilenţi, cum sunt domnii Lucian Goia şi Neagu Djuvara.
Aceştia vor demonta pe rând
şi cu metodă tentativele de „cosmetizare” a realităţilor, arătând că „Afacerea Bechtel” are o continuare şi un fundament logic şi cronologic. De altfel, afacerea aceasta
a fost precedată de un şir de „panamale”, denumire academică şi pedantă ilo
tempore, dar sinonimă azi cu prozaicul termen „ ţepe”, dintre care amintim doar câteva: Afacerea tramvaiului electric din
Bucureşti (1908); Falimentul Băncii Marmorosch Blank (1931), Afacerea Skoda
etc.
În fond, în perioade de
criză românii vând ieftin şi cumpără scump: aşa s-a întâmplat în perioada
interbelică, când am împrumutat bani cu dobânzi uriaşe în numele unei „ gogoaşe
patriotice”: „împrumutul de stabilizare”. Atunci, pentru garantarea acestora, s-a concesionat
fabricarea chibriturilor către firma suedeză Svenska Tradsticke Aktiobolaget
iar ulterior tot către blonzii suedezi construcţia de şosele.
În virtutea cunoscutului adagiu din dreptul roman, „ do ut des”,
românii au concesionat pe timp de zece ani şi reţeaua telefonică, pentru
garantarea împrumutului luat de la firma americană „International Telephone
and Telegraph Corporation.”
Revenind la epoca noastră, adică la ceea ce s-a
petrecut după 1989, asistăm la un straniu paradox: cum la „ Ştefan Gheorghiu”
nu s-au predat temeinice metode „pro active” de jecmăneală elegantă a averii
statului, „ burghezia proletară” a purces la neaoşul „ furt ca în codru”.
Vorbind de cauzele adevărate
ale acestui „epizod” din istoria românilor, domnul Djuvara va pune toate
jafurile probabil pe seama „ resturilor” şi „secăturilor”
vechiului regim, care nu au sucombat în anul 1989, lor datorindu-li-se o serie
de „accidente” în mersul spre capitalismul multilateral dezvoltat: „evaporarea
Flotei”, vânzarea pe un sfanţ a bogăţiilor solului şi subsolului (a se
vedea petrolul, gazele naturale, aurul şi materialele neferoase), a apei,
energiei electrice şi atomice, falimentele bancare ( Bancorex, Albina, Dacia
Felix, Credit Banc, BIR, Bankcoop, escrocheriile cu jocuri piramidale (Caritas,
Gerald), fraudarea fondurilor de
investiţii (SAFI, FNI, MTS Leasing etc), nereguli în derularea contractelor de privatizare
(„ cleptovizare”), în manipularea fondurilor de asigurări de sănătate, a
fondurilor private de pensii, a fondului Proprietatea.
Acum,
în etapa a doua de evoluţie a societăţii româneşti, deşi 80-90 % din
capitalismul românesc este de sorginte străină, corupţia sălăşuieşte, cu o
îndărătnicie nedezminţită, tot în putreda economie de piaţă autohtonă, cu miros
de mititei româneşti, făcuţi din oile domnului Becali. Şi această imaculată
imagine a companiilor şi concernelor străine, corecte şi pline de creştinească
milă faţă de suportabilitatea tradiţională românească, este rezultatul lipsei
de traducători de engleză, germană, franceză sau arabă a DNA-ului, care înţelege mai bine
conversaţiile telefonice în limba strămoşească decât în dialectele vorbite la
FMI, Banca Mondială sau Consiliul Europei.
Se afirmă, deşi nu se şi
demonstrează, că în ultimele 4 secole nu am intrat în Europa din cauza „ conservatorismului”
funciar al românilor, ori ca urmare a ortodoxiei „ultraretrograde”
(comparativ cu catolicismul de tip europocentrist), apud învăţăturile
celor doi iluştri istorici ai epocii de tranziţie, menţionaţi mai sus.
Spre binele întregului
popor, însă, în ultimul sfert de secol, România a recuperat acest handicap, fiindcă în cei aproape 25 de ani de
tranziţie, am contemplat cu resemnare
stoică, mioritică am spune, acest „ tzunami” venit de aiurea, care ne-a
adus sub ascultare.
O ascultare totală, cu sau fără ajutorul interceptărilor DNA, de
care nu au profitat nici legiunile Împăratului Traian şi nici ienicerii
Sultanului Soliman.
Nu contează că acest mariaj
de bună voie şi nesilit de nimeni ne-a cauzat vizibile găuri nu numai în
drapelul ţării noastre, dar şi în statisticile cele mai diverse („plăcerile
mari sunt scumpe”), important este că suntem ţară de rang fie şi secund în
spaţiul Shengen, cu onoarea de a fi permanent şi atent monitorizată de CE, chiar dacă suntem cuminţi şi cu realizări eroice pe câmpurile
de luptă ale NATO.
Nu contează, aşadar, defrişările forestiere, distrugerea sistemelor de irigaţii, fiindcă
nouă nu ne este teamă nici de exploatarea şisturilor bituminoase, nici de
folosirea cianurilor în exploatarea aurului de la Roşia Montană, nici măcar de alimentele modificate genetic.
Şi nu ne sinchisim deloc, după implementarea acestei
„Mari Revoluţii Capitaliste din Decembrie”, nici de creşterea datoriei externe a României, ba, putem spune, ne
doare în cot chiar şi de accentuarea
dependenţei economice, financiare, militare şi politice a României faţă de „ Global Power Sistem”.
Posibil să stăm mai slab, pe ici pe acolo, în
ceea ce priveşte Degradarea vieţii de zi cu zi a românilor. Dar acestea
sunt nişte bagatele, desigur: nivelul de abandon şcolar, de 1 la 4; analfabetismul cu diplomă recunoscută; lipsa
locurilor de muncă pe plan intern, compensată cu „căpşunăritul” pe plan
extern; emigraţia sub formă de exod fără viză; salariul minim, devenit
minuscul, şi pensia negarantată de stat, care ne situează într-un dezonorant
ultim loc în Europa ( în schimb, suntem primii, atunci când trebuie să ne
aliniem la politica de „liberalizare” - un eufemism elitist ce
descrie politica de scumpire a tot ce
se poate jupui, inclusiv a preţurilor energiei şi gazelor); îngrijorătoarea
stare de sănătate a populaţiei (a se
vedea: speranţa de viaţa în România, comparativ cu alte ţări, indicele crescut
de mortalitate la categoriile de vârstă, exodul în străinătate al medicilor şi
cadrelor sanitare, creşterea consumului de medicamente pe cap de locuitor, recrudescenţa fără precedent a unora dintre „bolile sărăciei”);
escaladarea flagelului drogurilor (stupefiante şi etnobotanice); dezvoltarea la
cote alarmante a fenomenelor de corupţie şi a criminalităţii, etc. Dar, credeţi
că ne pasă ?
Nicidecum. Acestea sunt efecte „colaterale”
ale victoriei capitalismului asupra socialismului. Ele vor fi
însă în curând înlăturate prin „regionalizarea” României, fiindcă vom
scăpa în sfârşit de clasamentele ruşinoase de până acum: românii nu vor mai fi
consideraţi codaşii şi înapoiaţii Europei ( noroc cu schimbarea Constituţiei,
care va legaliza conexiunile pe dinapoi !)
Atunci canelele de știri din Occident or să-şi
piardă rating-ul, fiindcă nu vor mai putea scrie despre România înfometată, ci
doar de locuitorii din Regiunea de
Dezvoltare 7; nimeni nu ne va mai aminti că românii o duc prost din toate
punctele de vedere, ci, desigur, estevorba doar de populaţia din Regiunea de Dezvoltare 4
ş.a.m.d.).
Dar avem şi
perspective optimiste: de acum vom figura pe locuri fruntaşe în Europa când va
fi vorba de investiţiile din regiunea Mureş Autonomă Maghiară; chiar vom fi
plini de mândrie când vom fi desemnaţi drept
cea mai „ecologică” parte a Europei ( zona necultivată a Bărăganului, a
Dobrogei şi a Deltei Dunării) iar satele fără curent electric, apă sau şosele
vor fi considerate drept „ cartea de vizită” a turismului de aventuri.
Revenind la tema acestui studiu, doresc să amintesc
faptul că „ nu este nimic nou sub soare”: afaceri şi panamale au mai fost şi
vor mai fi în România, numai că poporul trebuie să le cunoască, să le judece şi
să devină mai înţelept.
Aşadar, documentul acesta nu nu poate fi întâlnit în
nici unul din fondurile publice din România (Arhiva Guvernului, a Ministerului
de Externe, Academia Română, Arhivele Statului, Biblioteca Naţională), fiind
păstrat ca prin minune într-o colecţie particulară. El este acum accesibil şi „on line”.
Cronologia afacerii Strousberg, după 1870
În contextul începerii
conflictului franco-prusian, din vara anului 1870, propaganda antidinastică din
România profita din plin de falimentul companiei Strousberg, afacere ce a devenit obiect al unei anchete
parlamentare.
De aceea, subiectul răscumpărării
căii ferate Cernavodă-Constanţa, desfăşurată evident în condiţii dintre cele
mai oneroase pentru statul român, oferă lui Eminescu ocazia de a reaminti
opiniei publice că acest fapt este o reeditare a afacerii Strousberg.
Se adaugă la această răscumpărare oneroasă şi diferite proiecte,
cum ar fi acela al cheiului din Brăila, executate necorespunzător, cu pagube
materiale şi fraude din visteria statului.
Prin urmare, Eminescu se dezlănţuie în înfierarea
participării ,,parlamentarilor”
liberali la aceste afaceri ruşinoase,
pe care le considera nu numai frauduloase, ci şi ,,scabroase”
1871
6/18 martie in urma unei anchete
parlamentare, Camera votează decizia ca persoanele implicate în falimentara
concesiei Strousberg să fie deferite justiţiei. În această situaţie, Strousberg
ameninţă direct autorităţile române că va şti, cu ajutorul guvernului german, să
obţină despăgubirile considerabile pe care le reclama.
In perioada guvernării conservatoare
(1871 – 1876 ) au fost adoptate următoarele acte normative: legea pentru
rezilierea concesiei Strousberg şi pentru preluarea concesiei de către
bancherii G. Bleichroder şi A. Hansemann; legea pentru construirea liniei
ferate de joncţiune Iaşi-Ungheni şi legea joncţiunii cu căile ferate din
Austro-Ungaria prin Predeal;
1880
29 ianuarie/10 februarie În urma unor îndelungate şi dificile
tratative cu Germania, precum şi la presiunea Berlinului, se votează legea
privind răscumpărarea de către statul român - de la Societatea acţionarilor - a
căii ferate Roman—Varciorova,
ca o condiţie a recunoaşterii Independenţei.
România era obligată să acceptare răscumpărărea căii ferate, preluată
după falimentul Strousberg de un grup de bancheri din anturajul cancelarului
Bismarck.
Documente publice
Pentru cei care vor dori să abordeze „in extenso”
acest subiect, prezentăm mai jos lista completă a documentelor publice care
întregesc bibliografia privind „Afacerea Strousberg”, aflate la Academia Română
(în paranteză sunt precizatei Cotele documentelor de la Biblioteca Academiei).
~ „Concesiunea
căilor ferate concedate Companiei Strousberg. Votată de Corpurile legiuitoare
şi sancţionată prin decret nr. 1516”. Bucuresci (Tipografia Statului),
1870. (23,5 x 15,5). 62 p. (Ministerul Comerciului, Agriculturei şi Lucrărilor
Publice) (II 105398)
Descriere după copertă.
Descriere după copertă.
~ Idem.
Bucuresci (Imprimeria Statului), 1870. (22,5 x 15). 51 p. (Ministerul Comerciului,
Agriculturei şi Lucrărilor Publice) (II 522524)
Descrire după copertă.
Descrire după copertă.
~ „Drumul de feru de la Bucuresci la Giurgiu”. Bucuresci (Imprimeria Statului), 1866. (25 x 20,5). 1 f., 18 p. (Ministerul Agriculturei, Commerciului şi Lucrărilor Publice) (II 561895)
~ „Lege pentru esploatarea căilor ferate ale statului. Promulgată prin înaltul decret regal nr. 810 din 6 Martie 1883 şi publicată prin Monitorul oficial nr. 285”. Bucuresci (Tipografia Statului), 1883. (20 x 12,5). 23 p. ([Ministerul Agriculturei, Comerciului şi Lucrărilor Publice]) (I 79464)
~ „Project de
concesie pentru concedarea unei raţele[!] complecte de căi ferate în România”.
Bucuresci (Imprimeria Statului), 1868. (25 x 19,5). 17 p. (Ministerulu
Agriculturei, Comerciului şi Lucrăriloru Publice) (II 106784)
~ „Projet de concesiunea pentru uă reţea complectă de căi ferate în România. Ed. II. Dupe uă traducţiune esactă”. Bucuresci (Imprimeria Statului), 1868. (23 x 19). 18 p. (Ministerulu Agriculturei, Comerciului şi Lucrăriloru Publice) (II 393745)
~ „Projectul de
lege pentru concedarea unei raţele[!] de căi ferate plecând de la Suceva şi
mergând pe de uă parte la Iaşi, pe de alta prin Roman, Bacău, Adjud, Tecuciu la
Galaţi şi de la Mărăşesci prin Focşani, Râmnic, Buzeu şi Ploesci la Bucuresci”.
Bucuresci (Imprimeria Statului), 1866 [pe cop.: 1867]. (26 x 20). 26 p., 1h.
(Ministerul Agriculturei, Comerciului şi Lucrărilor Publice) (II 106785)
Text paralel în l. română şi franceză.
Text paralel în l. română şi franceză.
~ „Programme pour
la Construction de deux grands ponts, un sur le Danube et autre sur la Borcea.
(Bras du Danube). Bucarest Fetesti-Danube et Faurei-Feteşti-Danube”.
Bucuresci (Stab. Socecu & Teclu), [1881]. (33 x 20,5). 8p. (Ministère de
l'Agriculture, du Commerce et des Travaux Publics de Roumanie) (III 422447)
MANESSIS, L. C.
~ „Căile ferate în România”, de L.C. Manessis. Bucuresci (Impr. lui Ioan Weiss), 1868. (25 x 19). 23 p. (II 422635)
~ „Idem. Concesiunea Waring în faţă concesiunei principelui Hohenlohe şi petiţiunea L. C. Manessis, representantul officios al fraţilor Waring, adressată Corpului Legislator”, de L. C. Manessis. Bucuresci (Impr. lui Jon Weiss), 1868. (25 x 19). 19[-22] p. (II 422680)
~ „Căile Ferate Romane. Noţiuni şi observaţiuni assupra concessiunilor Hohenlohe-Strausberg şi Fraţii Waring. Confruntarea din punctul de vedere financiar a nuoilor condiţiuni”, de L. C. Manessis. Bucuresci (Tip. Lucrătoriloru Associaţi), 1868. (27 x 18,5). 21 p., 1 tab. (II 420725)
Convenţia Strousberg
Documentul pe care îl reproducem în continuare
permite cercetătorilor să aprofundeze conţinutul acestui acord şi să analizeze
clauzele sale tehnice, economice şi financiare.
Totodată, el permite să se înţeleagă mai bine care
au fost dedesubturile acestei afaceri.
În paralel, prezentăm pagini semnificative din publicistica
lui Eminescu, care dovedesc cât de bine informat a fost ziaristul în
privinţa afacerii Strousberg.
Să nu uităm că Eminescu a fost acreditat
corespondent de presă la Parlament. El a cunoscut direct toate discuţiile
purtate aici. Şi nu numai.
În urmă cu 15 ani, am publicat, pentru prima dată,
împreună cu domnul Ion C. Rogojanu, la Botoşani, documente olografe
eminesciene, din Arhiva MAE, din care se vede că Poetul ştia, încă din perioada
prezenţei sale la Berlin, la Agenţia Diplomatică a României de acolo,
(1872-1874) multe dintre tainele acestei afaceri.
În
publicistica militantă a lui Eminescu, Afacerea Strousberg ocupă un loc
important (afacerea este numită de-a dreptul „ escrocherie”, „ coţcărie”).
Din lectura paginilor de mai
jos vom înţelege care au fost motivele pentru care Eminescu îl detesta pe C. A.
Rosetti, omul politic căruia i se
votase o pensie de stat de 30 000 de lei pe an, fiindcă se implicase în
contractul oneros cu Strousberg. ( „Răsplată patriotică pentru risipa
banilor publici”), dar şi ziaristul ce făcuse din presă „ o negustorie
de principii” iar din „Românul” o „
prăvălie de fraze”.
Vom
mai afla şi cum a fost votată în Senat legea pentru stabilirea pensiei lui C.
A. Rosetti (prin fraudă la lumina zilei), cum a fost acordată ministrului
Costinescu ( „financiar cu 4 clase primare”) sarcina de a negocia
răscumpărarea căilor ferate, precum şi mirarea lui Eminescu cu privire la
interesul nedisimulat al guvernului german vis à vis de răscumpărarea acestor
linii de cale ferată.
Eminescu spune că
strămutarea sediului societăţii la Bucureşti este un „ pişicherlîc” al
lui D. Sturza, fiindcă administrarea capitalurilor româneşti, în valoare de 200
milioane lei, se va face tot de la Berlin.
De asemenea, Eminescu acuză direct pe liberali că, prin semnarea
acordului cu Strousberg, nu au făcut decât să-l compromită pe rege.
Punându-se
problema altor afaceri în domeniul infrastructurii feroviare, Eminescu se teme
că „precedentele create cu Strousberg,
precedente ce ne inspiră şi acum teama că nouăle drumuri de fier ar putea să
fie construite tot numai în folosul străinătăţii şi după impulsul ei, nu după
cerinţele reale ale ţării. “
Eminescu despre Afacerea Strousberg
“ Dar în starea [în] care a ajuns România
azi e o naivitate ca cineva să mai pretinză de la guvernanţii noştri respectul de sineşi.
Răspunderea? 0 ironie. Din contra,
răsplată patriotică pentru risipa banilor publici, răsplată patriotică pentru
falsificarea regimului
constituţional, răsplată patriotică pentru surprinderea bunei-credinţe a
Domnitorului.
Mucenicul Vinterhalder,
graţie complezenţei sale în afacerea Strousberg, trăieşte din rentele sale la Paris. Acum şi unui alt mucenic, d-lui C.A. Rosetti, i se acordă o rentă
reprezentînd un capital de peste o jumătate de milion. E sărac d. Rosetti, are
nevoie de sprijinul naţiei.Cînd acum 3-4 ani lumea se mira de unde săracul de
Rosetti găseşte bani pentru a trăi la Paris, pentru a-şi ţinea copiii în
Italia, ni se răspundea: Veniţi
la redacţia „Românului” şi vedeţi cît aduce negustoria de principii.Şi într-adevăr negustoria de principii
liberalo-democratice-cosmopolite
aducea, după condicele administraţiei, un venit net d-lui C.A. Rosetti de 30 000 franci pe an.
Apoi, deie-ni-se voie, e bună negustoria! Oare o naţie care-i dă d-lui
C.A.
Rosetti în fiece an net 30 000 franci pentru că-i recomandă pe Stroussberg,
pentru că-i recomandă să intre-n război de florile mărului, pentru că-i laudă
şi-I recomandă pe modestul d. Costinescu, financiar cu 4 clase primare în
capăt, care cu toate acestea tratează răscumpărarea drumurilor de fier, o naţie care-i dă d-luiC.A. Rosetti
30 000 franci pentru că numeşte răscumpărarea „cestiunea cea mai populară”, ştiind că e impusă de din afară, o răscumpărare ce se putea face cu preţul jumătate şi la
care fiece acţie cîştigă 40 la sută, pe cari statul îi pierde, o asemenea naţie nu-l plăteşte îndestul de bine pentru arta de a o amăgi şi
mai trebuiesă-i voteze apanaj şi pensie?
Dar pensie ca pensie. La mulţi s-a dat — unde s-a dus mia
ducă-se şi suta — încă unul căruia degeaba i se votează.
Însă un capital de 150 000 franci pe baza... a ce? A unui vot dat prin
panglicărie ca cel de sus, neadmis de Senat, neiscălit
de Domn, a unui vot orb, care n-a fost nicicînd lege şi care acum se
împrospătează ca o lege rămasă îndesuetudine?
Dar s-a mai auzit aceasta undeva? Înţelegem ca să se
reîmprospăteze un drept cîştigat, dar un vot nul al unei Camere ca cea cu surprinderea excedentelor de sus să se
privească ca un drept cîştigat şi rămas în desuetudine numai? Dacă e vorba că negustoria de principii şi prăvălia de
fraze produce o rentă oarecare, destul au adus prăvălia,,Românului". Publicul apreciază, îi place marfa, o
plăteşte cu mărunţişul, 20 bani „Gogoaşa patriotică”. Dar statul?
Ce are
a face statul cu toate acestea? “
Mihai Eminescu, Opere Vol. XI, Publicistică, p. 97 – 98. („Abdicarea
domnului C.A. Rosetti „)
“ Poate că nouăle drumuri de fier se vor
propune a se face în condiţii avantagioase pentru stat şi dacă ridicăm îndoieli din capul locului este pentru că ne aducem
aminte de precedentele create cu Strousberg,
precedente ce ne inspiră şi acum teama că nouăle drumuri de fier ar putea să
fie construite tot numai în folosul străinătăţii şi după impulsul ei, nu după
cerinţele reale ale ţării. “
[1
noiembrie 1880]
Mihai
Eminescu, Opere, Vol XI, Publicistică, p. 355
[„NU-NŢELEGEM LA CE SERVES C DEZMINŢIRILE..."]
“ Gazeta oficioasa ,,Fremdenblatt" din Viena
coprinde curioase desluşiri asupra acestui lucru.
Din Bucureşti ni se scrie, zice foaia aceasta, că lumea acolo e neliniştită
prin atitudinea fermă pe care a luat-o guvernul german faţă cu România în chestia drumului de fier. Situaţia pare
a fi într-adevăr astfel încît guvernul din Bucureşti are cuvinte de a nu se
prea juca cusupărările din Berlin. Precum se ştie Camerile române au
aprobat convenţia de răscumpărare, adăogîndu-i însă clauza restrictivă că
sediultrebuie să fie la Bucureşti. Dar
Berlinul respinge restricţia aceasta şi-1 face pe guvernul român răspunzător
pentru această hotărîre aCamerelor. I se impută guvernului înainte de
toate că n-a deschis ochii Camerii asupra consecuenţelor unei asemenea clauze.
Tonul de mustrare al ziarului oficios din Berlin „"Norddeutsche
Allgemeine Zeitung", deci interesul pe care-1 manifestă lumea oficială de
acolo pentru proiectul de răscumpărare, adaogă nedumerirea noastră, căci, la
dreptul vorbind, ce are a-mpărţi guvernul
german cu un contract de daraveri între statul nostru şi o societate de
acţionari?
Acest interes era fără îndoială justificat într-un
timp în care dreptul acţionarilor, bazat pe contractul primitiv, era primejduit
prin escrocheria Strusberg, dar după convenţia adiţională de la 2/14 fevruarie
1872, numită în genere convenţia Bleichröder, şi după restabilirea definitivă a
drepturilor şi îndatoririlor reciproce nu mai vedem unde poate fi cuvîntul unui
interes special al cabinetului
german în această afacere.
Ajuns-au guvernul roşu a face pînă şi din contractele sale financiare şi
economice cestiuni internaţionale ?
Daca e aşa, atunci „Românul" are dreptate să tacă asemenea peştelui în
cestiunea aceasta şi să se lege ca din senin defiece frază a discursului
prinţului Sturza, ca să presare cenuşe în ochii cititorilor ei asupra grozavei
decadenţe în afară, underolul roşiilor consistă în a preface cestiuni
accidentale după natura lor în cestiuni de existenţă a statului, asupra
decadenţei dinlăuntru unde au ajuns a-şi întemeia speranţele d-nealor
electorale pe trecerea unui număr considerabil de ,,noi cetăţeni" în listele
colegiului I şi al II.
Atîrnînd de străini şi-nlăuntru şi-n afară partidul roşu are fără îndoială
un mare viitor.
[16 decembrie 1879] Eminescu
Opere Vol X Publicistica ( “ Voiam să ne spunem părerea…”), p. 335
[„ŞEDINŢA DE IERI A
SENATULUI.."]
“ Şedinţa de ieri a Senatului a fost fără îndoială una din cele mai
semnificative şi mai interesante de când se discută înCorpurile legiuitoare
cestiunea cu viclenie numită a răscumpărării.
Şedinţa era prezidată de d. Dimitrie Ghica — pe care l-am văzut jucând
oarecare rol de care nu are a se felicita, când,din nenorocirea ţărei, s-a dat
concesiunea Strusberg — şi, din când în când, se arăta pe scaunul prezidenţial
figura ursuză a d-lui N. Bibescu.
Şi băncile Senatului ca şi tribunele publice erau aproape goale : se vedea
bine că lumea e dezgustată de această comedie organizată în detrimentul ţărei
de aceiaşi oameni cari au organizat altădată ceea ce tot ei au numit coţcăria Strusberg.
În această lipsă de auditor a luat cuvântul d. Ioan Ghica, cu o silă
vădită. Discursul d-lui I. Ghica a fost foarte semnificativ. Silit să susţie,
cine ştie pentru ce, acest nenorocit proiect de lege, d. Ghica nu s-a înjosit,
şi aceasta-i face onoare, să
adune din pulberea în care le-a aruncat opoziţiunea armele sfărâmate ale d-lor Sturza-Costinescu. El le-a
despreţuit!
Un lucru încă care-i face onoare este că a recunoscut că
strămutarea domiciliului Societăţii
la Bucureşti este imposibilă, aşa încât tot auditorul s-a convins că
strămutarea domiciliului societăţii în Bucureştinu era decât un pişicherlâc al
d-lui Sturza ca să înşele pe gură-cască şi să-i facă a vota convenţiunea de
răscumpărare.
Dar atunci cum a susţinut d. I. Ghica convenţiunea ? Daca în adevăr
calculele d-lui Sturza sunt neesacte, daca afirmărilelui sunt neesacte, convenţiunea
e rea !
Ca să scape de această consecinţă fatală, onor. d. I. Ghica s-a pus să
susţie două idei cari nici unui monstru nu se cădeasă-i treacă prin minte.
D-sa a susţinut mai întâi că noi am fi datori să plătim
în timp de 90 ani anuitatea ce plătim astăzi; deşi în 50 ani se amortizează cu totul capitalul drumurilor de fier !
Pe urmă că noi am fi datori să plătim nu numai acţiunile primitive, dar şi
acţiunile de prioritate; cu toate că noi nu ne-amobligat să plătim decât
acţiunile primitive!
Rarii ascultători din sală priveau la d. I. Ghica cum se muncea ca să
susţie aceste enormităţi vrednice de oameni ce nuştiu să roşască de nimic şi
surâdeau cu milă uitându-se când la d. I. Ghica, când la d. Sturza, cugetând la
cauzele cari fac peun om care se numeşte prinţ mai roşu decât roşii.
D. Mavrogheni, care a luat cuvântul după d. I. Ghica, a adunat lumea în
sală. D-sa a început prin a pune în evidenţă metoda nenorocită pe care guvernul
d-lui I. Brătianu o întrebuinţează în toatecestiunile cele mari naţionale. D. Mavrogheni a demonstrat că, de la Cameră până
la Senat, s-a spulberat asigurarea dată de guvern că domiciliul Societăţii se
va strămuta în Bucureşti; că chiar guvernul, cerând suprimarea amendamentelor,
recunoaşte ceea ce încolo afirmase toate ziarele independente şi ceea ce
s-a demonstrat în Cameră, că perspectiva strămutării, ce se prezintă la început
de guvern ca sigură, era o iluziune înşelătoare; că capitalurile României de
sute de milioane se vor administra din nou la Berlin ca odinioară vestita ladă cu două
chei, că se vor administra de o delegaţiune a unei societăţi străine în care noi nufigurăm decât ca acţionari, sub supraveghearea tribunalului de comerţ din
Berlin şi sub mâna cea grea a guvernului prusian !
La acest cuvânt puternic, în prezinţa acestui tablou luminos al viitorului
acestei convenţiuni în care toată lumea vedeaîncurcăturile primejdioase ce ne
aşteaptă, auditorul, deja numeros, rămăsese înmărmurit şi cu ochii ţintiţi la
guvernul cel răual României, la sirena fatală sub auspiciile căreia atâtea
nenorociri se revarsă asupra ţării. Nu făcea diversiune la acest tablou
atrăgător decât unii din membrii majorităţii Senatului cari, cu un aer stupid,
se uitauîn toate părţile şi căutau distracţiuni ca să-şi înăbuşească vocea unei
conştiinţe împovărate de greutatea crimei ce erau hotărâţia comite !
La finele discursului său d. Mavrogheni a atins punctul de vedere
internaţional.,,Nu ştiu a zis în substanţa, cari sunt nevoile dv. diplomatice,
nu ştiu ce aş face daca aş fi în locul dv.; dar ştiu un lucru :eu m-aş fi ferit
de a ajunge în starea în care sunteţi!"Şi
lumea, care ştie că d. Mavrogheni pune totdauna pe adversarii săi în cea mai
bună poziţie pentru dânşii, impieta asupra cuvintelor sale şi adaoga
:„Daca astăzi ne cer cu sila 100 milioane ca să intrăm în tovărăşie cu dânşii,
ce ne garantează că mâine nu ne vor cere tot cu sila alte 100 milioane ca să
ieşim din tovărăşia lor !"
După câteva cuvine neînsemnătoare ale d-lui D. Sturza, d. general G. Manu a
luat cuvântul. Putem zice asemenea că numai acei ce nu vor să vadă nu văd acum
limpede în această cestiune.Toţi s-au putut convinge că această răscumpărare este şi mai nenorocită pentru ţară decât chiar
concesia Strusberg. Că, ca
şi atunci, dar mai pe faţă decât atunci, intrăm în tovărăşie cu coţcari
prusaci, cum zicea odată „Românul".
Că precum atunci am lăsat 248 mil. ale ţării la Berlin în lada cu 2 chei
pre mâni de oameni avizi şi necinstiţi, tot astfel şiacum lăsăm un mai mare
capital să fie administrat la Berlin supt puterea justiţiei prusace, pe care o
ştim din experienţă cât afost de dreapta, şi supt mâna guvernului german, pe
care-l vedem cât este de generos ! Nimic nu lipseşte pentru a fi acum reproducţia celor ce a fost atunci! Până şi pre Vinterhalder îl cunoaşte un observator bun în
îndoita figură a lui Sturza-Costinescu. Până şi zâmbetul ironic al d-lui I.
Brătianu contra opoziţiunii prealabil aduse la neputinţă prin alegeri.
Şi nu lipsesc nici înşălătoriile bizantine de atunci ! Guvernul recunoaşte
însuşi că cu strămutarea domiciliului social a înşelat ţara ! Căci a adus un
art. de convenţiune pre care-l ştia inaplicat şi părerea a doi jurisconsulţi
pre care o ştia izolată, pecând toţi ceialţi, ne-a spus-o chiar Beichröder,
erau contra şi d-l Sturza o ştia şi cu toate astea afirma contrariul!
Ce să mai zicem de recunoaşterea d-lui Sturza că
espunerea sa de motive nu este lege, adică, cu alte vorbe, că emincinoasă şi făcută ca să arunce pulbere în ochii lumii?
Discursul său a fost cel mai complect
din aceasta şedinţă. D. Manu n-a
menagiat pe nimeni şi mai puţin pe d. Sturza; şi,interpret al indignaţiunii
publice, d-sa a numit pisica pisică, şi calculele d-lui ministru de finanţe
calcule fantastice
Într-o repede ochire retrospectivă d-sa a percurs toate fazele cestiunii
Strussberg şi a adus aminte d-lui prim-ministru,care zâmbea, că cu aceeaşi
zâmbire ironică a dat concesiunea Strusberg şi mai târziu a fost silit să recunoască singur că cu zâmbetul pe buze a
ruinat ţara !
D-sa a spulberat apoi ideile puse înainte de d. Ioan Ghica, dovedind că
sunt nu numai neadevărate, dar şi absurde.D. Manu a demonstrat în fine că chiar
după cifrele arătate în espunerea de motive, şi capitalul datoriei va fi mai
maredecât crede d. ministru, şi anuităţile vor întrece cu mult anuitatea ce
plătim astăzi.În privinţa capitalului, cu
cifrele din espunerea de motive d. general Manu a demonstrat că capitalul
datoriei cecontractăm prin această convenţiune va fi nu de 237 mil. cât
pretinde d. ministru ci mult mai mare, şi a arătat d-lui ministruanume sumele pe care le-a lăsat de o parte ca să
ajungă la rezultatul ce a prezentat. Aceste cifre sunt arătate în alte părţi
aleespunerei de motive, dar sunt lăsate cu îngrijire de o parte când se adună
suma de 237 milioane : Uite popa, nu e popa !
Şi în privinţa dobânzilor, cu codul german în mână, a aprobat că acţionarii
ce nu vor voi să preschimbe au dreptul la un dividend nu de 31/3% pentru
fiecare acţiune, ci cu mult mai mare, şi că prin urmare anuitatea ce vom plăti
va întrece cu 300 sau 400 de mii lei anuitatea ce plătim astăzi
.Argumentaţiunea d-lui Manu a fost aşa de puternică încât d. ministru de
finance, d. Sturza însuşi, oh, ruşine !, a fostnevoit să-l întrerupă zicând
aceste cuvinte : „Espunerea mea de motive nu e lege !"Toata sala s-a scandalizat de acest cinism şi un vuiet de indignare a
răsunat în toată sala !În urma acestor dezbateri putem zice că opoziţiunea din
Senat şi-a făcut datoria precum şi-o făcuse opoziţiunea dinCameră,
precum şi-o făcuse în general toată presa independentă !
Nu avea oare dreptate d.
general Manu să numească acest guvern un guvern cinic?
Şi nici mijloacele prin care s-a adus lumea atunci să voteze nu ne lipsesc
astăzi, mutatis mutandis.
Atunci erau pre faţă ademenirile Prusiei şi pe ascuns roşii afirmau că aşa
vrea I. S. Domnitorul. Acum pre faţă sunt ameninţările Germaniei şi la ureche
se şopteşte că aşa vrea A. S. Regală. Când
tot ce se petrece astăzi se aseamănă cu ceea ce s-a petrecut atunci nu suntem
oare în drept să ne aşteptăm că consecinţele convenţiunii ce se votează acum vor fi tot aşa de ruinătoare
pentru ţară ca şi consecinţele concesiunii Strusberg ?
Opoziţiunea şi-a făcut datoria şi şi-o va face până în sfârşit! Rămâne acum
ca ţara care are să plătească aceste consecinţe să se gândească de e bine să
mai lase destinele ei în mâna acestui partid care o umileşte în afară, care o
ruinează înăuntru.Rămâne încă astăzi, când opoziţia, din cauza violentării alegerilor, este neputincioasă, ca M. S. Regală să
cugete serios dacă se cuvine a se lăsa să fie încă o dată compromis de guvernul
liberal al d-lui Brătianu.
Să-şi aducă aminte şi ţara şi Domnitorul că partidul
liberal al d-lui Brătianu, după ce a compromis tronul prin concesiunea Strusberg, a voit să-l răstoarne mai întâi printr-o vastă conspiraţiune organizată
în toată ţara, şi care a scos capul numai la Ploieşti, şi pe urmă prin intrige
parlamentare provocate de prinţul ministru d. I. Ghica şi susţinute prin
turburări destrade, aţâţate de poliţie.
Este adevărat că conspiraţiunea s-a făcut ridiculă graţie energiei d-lui
Manolache-Costache, este adevărat că intrigele parlamentare şi turburările de
uliţe au încetat graţie generalului Solomon mai întâi şi în urmă graţie
curagiului cu care d.Lascăr Catargiu a primit situaţiunea.
Dar, daca partidul conservator a reuşit atunci să scape
ţara de răsturnarea pregătită de liberali şi să apere tronul şi Constituţiunea, nimic nu ne garantează că partidul
conservator, atât de rău tratat, atât de încercat, va mai putea, deşi tot atât
de dinastic acum ca şi atunci, să triumfe încă o dată de indignaţiunea ţării
dată pradă prin zisul proiect de răscumpărare !
Când guvernul, care are majoritatea în Corpurile legiuitoare, nu mai
are majoritatea în ţară, datoria Domnului constituţional este de a face apel la ţară !
Să spuie ţara daca mai vrea un Strusberg cu vârf şi îndesat! “
[25 decembrie 1879]
Mihai Eminescu, Opere, Vol
XII Publicistică, p.174 (3 iunie 1881) [„A INTRAT VULPEA 'N SAC..."]
„Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea şi în fine Dunărea, iată un
lanţ întreg de interese dincele mai vitale ale ţării cari se sacrificau numai
pentru ca roşii să vie sau să rămână la putere. Ei nu se pot despărţi unii de
alţii, căci nu sunt numai amici politici, ci complici, şi complicitatea lor la
crime ordinare ca şi la crime de stat [î]i cimentează împreună pentru de-a
pururea.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu