MISCELLANEA CRYPTOGRAPHICA

Introducere

 

În vremea de demult, când nu putem şti cum se diferenţiau popoarele prin limbă, gândurile şi sentimentele oamenilor se comunicau prin semne şi desene mnemotehnice, care generalizau o idee. Acest mod de comunicare, compatibil cu starea de dezvoltare a umanităţii acelor timpuri, demonstra că sunt posibile şi alte forme de transmitere a ideilor, atipice.

SCRIEREA CRIPTICĂ evidenţiază posibilitatea omului de a înregistra ori transmite idei, date sau mesaje şi prin alte forme grafice decât cele devenite tradiţionale. În ciuda faptului că vatra pe care locuieşte neîntrerupt poporul român este şi locul de obârşie a scrisului pe pământ, strămoşii noştri aveau altă optică în ceea ce priveşte ideea folosirii mesajului scris. Astfel, geto-dacii, care vorbeau o limbă proprie, având un alfabet special, inventat de preotul dac Deceneu (sec. I i.e.n), compus din semne dacice, litere greceşti şi latine, aveau o filosofie a scrisului extrem de interesantă. Istoricii antichităţii (Dio Cassius, Iordanes) relatează modul în care şi-a redactat Decebal mesajul sau adresat lui Domiţian (anul 87 e.n.) şi cel trimis Împăratului Traian (anul 102 e.n.), " îndemnându-l să se întoarcă înapoi şi să facă pace " : mesajul era scris cu litere latine în limba dacă, pe o ciupercă mare. Acest mod de a transmite un mesaj relevă propensiunea strămoşilor noştri pentru o anumită formă, am putea spune caracteristică acelor timpuri - scrierea criptică.

Pe teritoriul Daciei au fost utilizate diverse forme de alfabete şi scrieri, aşa cum dovedesc numeroasele inscripţii romane în piatră sau bronz ori tăbliţele cerate descoperite în exploatările aurifere de la Roşia Montană. Textele acestor inscripţii sunt în limba latină populară - cu totul diferită de latina clasică scrisă (de care diferă atât prin sistem fonetic, morfologic dar şi sintactic). Simultan cu limba şi alfabetul latin, în Dacia s-a utilizat şi alfabetul elin. Inscripţiile din Dobrogea , descoperite în cetăţile situate la Pontul Euxin, sunt scrise elegant, cu majuscule, dovedind faptul că arta scrisului era la mare preţ şi în aceste cetăţi greceşti.

Epigrafia latină demonstrează faptul că acei SCRIBAES sau SCRIPTURES, care se adunau în aşa numitul TABULARIUM, foloseau foarte mult abreviaţiile: D pentru Deus, O pentru Optimus, M pentru Maximus, I pentru Iovis s. a. m d. Pentru cititorii ne-avizaţi din zilele noastre, textele pot părea, câteodată, veritabile criptograme. Evident, prescurtările nu sunt criptograme, fiindcă lipseşte elementul intenţional – secretizarea mesajului.

În secolul al III-lea e.n., pe teritoriul patriei noastre este semnalat un nou alfabet, de tip runic, folosit de goţii stabiliţi temporar la nordul Dunării. Acest alfabet este alcătuit din diverse linii, formând unghiuri şi figuri geometrice.

Cele mai vechi documente care atestă existenţa alfabetului runic pe teritoriul românesc sunt cele 16 semne descoperite pe unul dintre obiectele Tezaurului de la Pietroasa (Colanul de aur), ca şi cele incizate pe două pietre descoperite în comuna Buneşti (lângă Fălticeni). Semnele lapidare nu au putut fi descifrate până în prezent.

Goţii - triburi de origine germanică - s-au creştinat în perioada când locuiau pe teritoriul patriei noastre. Episcopul lor, Ulfila, a tradus BIBLIA, întrebuinţând un alfabet mixt, compus din litere greceşti, semne latine şi rune. Aceste rune, după unele păreri, au fost preluate de goţi de la populaţia autohtonă. Semnele de pe răbojul strămoşesc, obiect arhaic folosit pentru înregistrarea învoielilor şi socotelilor agricole şi păstoreşti vechi, sunt anterioare runelor, fiind specifice unei civilizaţii ancestrale. Se poate admite că runele de tip germanic sunt preluate din scrierea folosită de populaţiile băştinaşe, cu care vechile triburi germanice au venit în contact. Faptul că scrierea de tip runic este răspândită în toată Europa, sau chiar şi în alte părţi ale Eurasiei, dovedeşte vechimea apreciabilă a acestei forme preistorice de scriere.

După venirea slavilor pe teritoriu românesc, în secolele V-VI, ei au fost asimilaţi de populaţia băştinaşă, latinizată.

Începând cu a doua jumătate a veacului al IX-lea, românii au suferit o anumită influenţă bizantino-slavă, cum demonstrează o parte din monumentele grafice descoperite. Ei au întrebuinţat literele alfabetului chirilic. Unele studii demonstrează că inventatorii acestui alfabet, fraţii Chiril şi Metodiu, sunt vlahi (aromâni), fapt ce ar explică uşurinţa cu care acest alfabet a fost adoptat de către populaţia de obârşie latină, de cultură latină. O altă teorie explică prezenţa scrierii chirilice, ca formă de scriere oficială şi ecleziastică, prin influenţa Ortodoxiei în rândul românilor, în condiţiile existenţei unei acerbe dispute cu reprezentanţii religiei catolice. De altfel, Dimitrie Cantemir credea cu convingere că, până în primele secole ale mileniului II, românii au folosit un alfabet latin sau un alfabet apropiat acestuia, dar Biserica Ortodoxă a impus utilizarea alfabetului chirilic pentru a determina izolarea populaţiei româneşti de influenţele transmise prin cărţile de cult ale Occidentului.

La origine, alfabetul chirilic utilizat de români a avut 45 de semne, cu grafeme specifice, pentru redarea unor foneme caracteristice limbii române. În anul 1787, Ienachiţă Văcărescu operează o reducere a acestor semne la numai 33 ("Observaţii sau băgări de seamă asupra Regulilor şi orânduielilor gramaticii româneşti").

Timp de 8 ani, s-a folosit un alfabet chirilic simplificat, pregătit de către "Euforia Şcoalelor Naţionale" (1850-1858) prin impunerea unor reguli tranzitorii. În anul 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza emite un decret prin care se hotărăşte înlocuirea vechiului alfabet cu cel latin. Mai târziu, la Academia Română, Timotei Cipariu, Al. I. Odobescu şi Titu Maiorescu au redactat corespondenţele latine ale literelor chirilice, după criterii ştiinţifice şi definitive.

Alfabetul chirilic nu a fost singurul alfabet care a fost întrebuinţat pe teritoriul României de azi. Astfel, pentru cărţile tipărite în afara graniţelor, dar destinate uzului pe teritoriul românesc, s-a folosit şi alfabetul latin, cum ar fi, de exemplu, rugăciunea "Tatăl Nostru, a lui Ieronim Meiser (1592), publicată la Frankfurt pe Main, sau textul religios redactat de moldoveanul Luca Stroici, publicat cu litere latine de cărturarul polonez Stanislas Sarnicki, în 1594, la Cracovia.

După răspândirea tiparului, cărţile cu litere latine încep să devină tot mai frecvente: „Cartea de cântări calvine”, tipărită la Cluj, în anul 1570, „Catehismul de la Alba Iulia”, de la 1648, etc

În anul 1779, Samuil Micu tipăreşte la Viena o „Carte de Rugăciuni” pentru a demonstra că texte în limba română pot fi redate prin intermediul grafiei latine.

Deşi nu ne-am propus trecerea în revistă a tuturor formelor de scriere cunoscute pe teritoriul patriei noastre (greacă, chirilică, glagolitică, arabă, ebraică, georgiană, cum ar fi, de exemplu, „Liturghierul” în limba georgiană, imprimat la Tiflis - azi Tbilisi-, care cuprinde şase versuri româneşti, scrise cu litere georgiene), nu putem ignora acele scrieri sau „alfabete ciudate”, care nu au putut fi decriptate până în zilele noastre.

Suportul acestor scrieri misterioase este variat: piatra (în cele mai multe cazuri), ceramica, hârtia sau pergamentul, lemnul, suportul mural în cazul unor picturi bisericeşti sau suportul textil (pentru scrierea aflată pe icoane sau broderii).

Scrierile având ca suport piatra sau metalul au avut şansa să se păstreze timp mai îndelungat. Din păcate, multe scrieri au dispărut, ca urmare a suportului perisabil pe care au fost încrustate.

Majoritatea scrierilor criptice cuprinse în această carte au fost analizate în decursul timpului de diverşi autori, fiind privite uneori drept curiozităţi epigrafice. Face excepţie criptograma de la Mânăstirea Viforâta, pe care am identificat-o în anul 1990, fără a găsi, până în prezent o analiză pertinentă a scrierii amintite.

 

 

Scriere criptică aflată pe o piatră tombală de la M-rea Viforâta

Prin termenul generic de SCRIERE CRIPTICĂ am înţeles orice document al cărui conţinut nu este, până în prezent, clar precizat sau există, cel puţin, două variante de lectură a textului său. Astfel, am evitat întrebuinţarea unor sintagme de genul: SCRIEREA SECRETĂ, SCRIEREA MISTICĂ sau ESOTERICĂ, deoarece s-ar fi îngustat prea mult câmpul de cuprindere al genurilor de scriere ne-decriptate încă, ori cu o decriptare discutabilă.

*

* *

Evoluţia scrierilor criptice poate fi exemplificată prin câteva specimene de scris, clasificate astfel:

Scrierea criptică preistorică

 

 

 

 Tăbliţele de lut ars de la Tărtăria

Descoperite de N. Vlassa în săpăturile arheologice de la Tărtăria (Jud. Alba), în anul 1961, relicvele fac parte din străvechea cultură Turdaş-Vinča. Au fost datate mileniul VII-VI î.e.n. Prezintă o structură protoliterală, un început de scriere pictografică, anterioară sau concomitentă, dar nu identică structurii protoliterare a plăcuţelor sumeriene.

Textul uneia dintre tăbliţe enumera şase totemuri antice, care coincid cu cele existente în manuscrisul din oraşul sumerian DJEMET-NASRA şi, de asemenea, cu semnele ce aparţin culturii KERES. Semnele trebuie citite în sens circular, invers mişcării acelor de ceasornic.

Potrivit uneia dintre decriptări a textului aflat pe tăbliţa rotundă, a rezultat următorul mesaj: „NUN KA SA UGULA PI IDIM KARA I”, cu traducerea: „De către cele patru conducătoare, pentru chipul zeului şarpe, cel mai în vârstă, în virtutea înţelepciunii, a fost ars, unul.”

 

                                Scrieri rupestre anterioare Creştinismului

Arheologul dr. Vasile Boroneanţ are meritul de a fi semnalat lumii ştiinţifice existenţa unora dintre cele mai vechi forme de exprimare a mesajului scris.

Scrierea magică din grota Fereastra Chindiei

          Într-o lucrare extrem de bine documentată („Arheologia peşterilor şi minelor din România”, Institutul de Memorie Culturală, Bucureşti, 2000),eminentul arheolog prezintă câteva date de identificare a unor scrieri preistorice, aflate pe pereţii unor peşteri sau adăposturi naturale, locuite sau amenajate de om (peşteri, mine, cariere de piatră etc). Dintre acestea, este menţionată inscripţia existentă pe podeaua din Biserica rupestră din Dumbrăveni, Com. Independenţa, Jud. Constanţa: „pe podea se află o inscripţie greu de descifrat, ale cărei semne pot fi comparate cu cele de pe fundul vaselor de tip Dridu. Sunt rune sau semne de tipul răboajelor ” (V. Boroneanţ, op.cit.p.101).

       Autorul aminteşte o altă interesantă descoperire arheologică: „Stâncile de la Ditrău”, din Judeţul Harghita. Este vorba de 11 blocuri de stâncă, descoperite în anul 1913, având semne enigmatice. „ Aceste semne aparţin unei tradiţii care poate fi mai veche decât neoliticul”, afirmă dr. V. Boroneanţ (idem.p.116). Ele pot fi întâlnite, timp de milenii, începând cu epoca metalelor, atât pe vase de ceramică sau alte obiecte din epoca dacică, dar şi pe răboaje, în vremuri mai recente.

 

Câteva din semnele liniare, aparţinând aşa-zisei „vechi scrieri europene”

                           

Aceste semne au fost identificate pe diverse figurine, vase de cult şi alte obiecte rituale, caracteristice vechii culturi Turdaş - Vinča.

De remarcat structura grafică a acestor semne, lipsa geometrismului meandrospiralatic atât în ceea ce priveşte grafia figurativ imagistică, cât şi în aceea liniar alfabetică.

 

Semnele lapidare

 

 

a) Semne lapidare de la Cetatea Sucevii

b) Semne lapidare de la Biserica Sf. Ioan din Piatra, Biserica din Borzeşti şi Reuseni.

Potrivit unor autori, aceste semne ar indica corporaţiile francmasonice din care ar fi

făcut parte meşterii străini angajaţi în construirea acestor edificii. Astfel, semnele derivate din pătrat ar sugera faptul că meşterul respectiv ar fi fost membru al lojii din Strasbourg, pe când cele derivate din triunghi, mult mai puţin frecvente la noi, ar indica apartenenţa constructorilor la o lojă din Polonia ( „Scurtă istorie a artelor plastice în R. P. R. Arta Românească în Epoca Feudală”, sub redacţia Acad. George Oprescu).

Cu certitudine, aceste semne sunt specimene ale unor litere criptice arhaice.

 

     Semne de olar

                                

  

                              Vase de ceramică din sec. XIII-XIV, conţinând semne de olar.

Pentru a-şi însemna propriile creaţii din domeniul olăritului, corporaţiile de olari obişnuiau în vechime să utilizeze semne criptice de recunoaştere. Ele pot fi însă litere ale unui alfabet străvechi.

Vechi alfabete preistorice: semne de plutaşi şi semne de răboj

În vremuri mai recente, plutaşii de pe Bistriţa utilizau semne grafice cu totul speciale, a căror valoare fonetică nu ne este cunoscută în prezent.

Ele sunt, probabil, rămăşiţe ale unui vechi alfabet pelasg, utilizat în vremuri străvechi în Dacia.

                              

Semne de plutaşi de pe Bistriţa

Sunt uimitoare asemănările dintre aceste grafisme şi runele scandinave, anglo-saxone ori cu grafemele existente în alfabetele Rhetilor ori Salassilor. Mai mult, aceste litere pot fi regasite si în vechiul alfabet al vlahilor „litterae blackorum”.

Alfabetul Vlahilor pe vechi monede

 

         Pe vechi monede atribuite lui Vladislav Vlaicu şi Radu Voievod în cuprinsul legendelor apar străvechi litere româneşti.

      Cercetătorii au remarcat scrierea retrogradă, de la dreapta la stânga. Cu toate acestea, potrivit opiniei exprimate de eminenţi numismaţi români, semnele enigmatice ar fi rezultatul unor grave greşeli în redactarea legendelor acestor monede ( Oct. Iliescu, Emisiuni monetare ale Ţării româneşti din sec. al XIV-lea şi al XV-lea, Studii şi cercetări numismatice, Vol. II, 1958, p.303-339; O. Luchian, G. Buzdugan, C. Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Ed. Sport Turism, 1977)

 

                              

                                                                      „ Alfabetul Secuilor”

Bigrame din Alfabetul Secuilor

Tot un alfabet preistoric formează şi semnele de pe răboj. Aceste grafeme sunt folosite ca semne de proprietate în zonele Neamţ, Bran sau Munţii Apuseni.

Crestăturile de pe răboj sunt răspândite pe o mare suprafaţă a teritoriului locuit de români, până la valahii din Galiţia şi Moravia.

Aşadar, răbojul transmite până în vremurile noastre o scriere arhaică, preindo-europeană, păstrând forma originară a scrierilor vechi. (ref. T.T.Burada, „Despre crestăturile plutaşilor de cherestea”, Iaşi, Tip. Goldner, 1880; N. Densuşianu, „Dacia Preistorică”, p. 436; Silvia Păun, „Grafia semnelor răbojului comparată cu aceea a unor scrieri străvechi”, „Cântarea României”, 1984, p.18; P.P. Panaitescu, „Răbojul, studiu de istorie economică şi socială la Români”, Buc., 1946, etc)

 

Piatra de la Corbi

                               

Profesorul Ioan Andreescu a descoperit în Comuna Corbi, Judeţul Argeş, o piatră document, încastrată într-unul dintre zidurile unei case. Piatra are o formă ovoidală, învelită în bronz, având o greutate de 5,5 kg., cercul lung 33 cm., cercul lat 40 cm. şi grosimea la centru 9 cm..

Pe suprafaţa superioară sunt încrustate detaliile unei hărţi în relief (reprezentând mări, munţi, lacuri, ape curgătoare, drumuri etc).
Pe revers apare imaginea unui cavaler, înconjurat de oameni, păsări, animale, redate sub formă simbolică. Pe marginea medalionului-hartă, apare o scriere străveche. Cercetătorii au stabilit că scrierea respectivă reprezintă pe scara evoluţiei scrisului o fază mai nouă ( silabico-fonetică) a unei scrieri autohtone, care avea o fază silabico-pictografică în neolitic şi o fază silabico-ideografică în epoca mijlocie a bronzului.

Textul este redactat în limba daco-getică ( ref. I.N. Andreescu, Misterul de la Corbi, „România Pitorească”, nr. 2, 1977)

                                    

Descifrarea mesajului aflat pe Piatra de la Corbi

Viorica Mihai-Enăchiuc oferă următoarea variantă de descifrare a mesajului aflat pe Piatra de la Corbi: „ EUMEAL KUN MEG ERU ATEAS 10 APOL ideogr. „solie” NA LAXIS ideogr. „cetate” ISTRONANIS UET EU SORN LAH I MAI PHILIP 403 ideogr.”corăbii ” DAS.

Traducere: „De la EUMEAL cel Drept, Marele Vultur ateas, la 10 zile de la Echinocţiul de Primăvară, a trimis solie la Appolonia, din nou să lovească cetatea lui ISTRONANIS, să distrugă frumoasa SORN şi (în starea aceasta) marele FILIP să lovească cu 403 corăbii.”

Scrieri criptice din Cultura Turdaş

                                  

În anul 1883, cercetătoarea THORMA ZSOFIA din Orăştie, a publicat în „Anuarul Societăţii de Istorie şi Arheologie din Jud. Hunedoara” câteva din studiile sale, reunite sub titlul „ Contribuţii la preistoria Judeţului Hunedoara”. Aceste cercetări au fost prezentate anterior la una din şedinţele societăţii amintite (03.11.1880).

Autoarea a înfăţişat în studiul amintit o colecţie unică de obiecte preistorice, descoperite de ea la Turdaş şi Valea Nandrului. Cele mai preţioase sunt idolii de lut de la Turdaş şi Valea Nandrului, precum şi roţile de lut, conţinând rudimente de scriere.

La cea de a XI-a reuniune a antropologilor, desfăşurată la Berlin (05-12 august 1880), Thorma Zsofia a prezentat celor 400 de oameni de ştiinţă prezenţi rezultatele descoperirilor sale.

În urma acestor comunicări, marele arheolog SCHLIEMANN a declarat că este de acord cu concluzia autoarei, conform căreia „străvechii locuitori ai Transilvaniei aparţineau aceluiaşi trunchi preistoric al unei familii de popoare ariene, precum cel din HISSALIK”.

În comunicarea prezentată la Berlin, Thorma Zsofia, abordând problema semnelor grafice existente pe obiectele descoperite la Turdaş şi Valea Nandrului, a subliniat uimitoarea asemănare dintre grafemele amintite şi semnele aparţinând scrierilor din Troia şi Cipru, analizate de Schliemann în celebra sa carte „ILIOS” şi de Cesnola în lucrarea „CYPERN”.

În finalul comunicării, cercetătoarea a atras atenţia asupra identităţii perfecte dintre cultura de la Troia şi aceea din Dacia. Totodată, autoarea a stabilit că locuitori preistorici ai României au cunoscut scrierea.

În imaginile următoare sunt prezentate numeroase semne ideografice existente pe obiectele străvechi, descoperite pe teritoriul ţării noastre:

                                    

 

 

Scrieri străvechi descoperite de Thorma Zsofia pe teritoriul României

 

Inscripţia de la Radovanu

                                    

Acest cript se află incizat pe partea inferioară a bazei unui vas descoperit pe şantierul arheologic al cetăţii dacice de la Radovanu, unde se poate observa o scriere străveche.

Decriptarea textului pune în evidenţă numele RHEMAXOS, rege al unei uniuni tribale. I. I. Rusu credea că, în realitate, numele ar fi al unui rege scit, conducător al vreunei formaţiuni tribale din sud-vestul actualei Ucraine.

RHEMAXOS a fi conducătorul unui regat situat în Muntenia, potrivit opiniei lui D.M. Pippidi.

În registrul superior, Viorica Mihai-Enăchiuc citeşte CL XIII.

Dacă se face corecţia anilor scurşi de la Potop, 11557-11403, se obţine data 154 î.e.n., ceea ce ar indica perioada în care a domnit conducătorul acestei uniuni tribale.

 

Inscripţia de la Drobeta -Turnu Severin

Pe o cărămidă descoperită în ruinele castrului ce apăra Podul lui Traian a fost descoperită o cărămidă, având incizată următoarea grafie:

Inscripţia nu a fost descifrată, deşi a fost analizată de G.G. Tocilescu ( „Câteva monumente epigrafice, descoperite în România”, Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, Buc. 1903, p.14 şi urm. ) . Autorul crede că este vorba de o scriere veche, semitică, având in vedere că la Turnu - Severin a staţionat o cohortă de arcaşi sirieni..

Viorica Mihai – Enăchiuc lecturează:

„ (AR) IS NAO ZEU ANU 20 VIEU DRAOB TIUS ALI MA. ZETAL ideogr. Cetate AMUTRIU CARON”.

Traducere:

„ Ares, zeul nostru, 20 ani a trăit la Drobeta. Tius, conducător al alei Macedonica, din cetatea Amutrium, la Caron pleacă”.

                                       Inscripţia criptică din Insula Lemnos

                                

Potrivit lui N. Densuşuianu, textul de mai sus reprezintă un monument al limbii barbare pelasge, descoperit în insula Lemnos, în perioada 1884-1885. Inscripţiile prezentate în această figură au fost descoperite în satul Karminia, pe un basorelief, fiind anterioare anului 500 î.e.n.

Literele au forma veche, pelasgă, deoarece insula amintită era locuită de o populaţie de rasă pelasgă, numită SINTIES sau SINTI, fiind din acelaşi neam cu tracii şi geţii. Această populaţie vorbea o limbă barbară.

Modul de scriere este bustrophedon (de la dreapta spre stânga, iar apoi de la stânga spre dreapta).

Cuvintele sunt redate în forma „scripta continua” iar facsimilul este publicat în „Bulletin de Correspondance Helénique”, de unde a fost preluat de N. Densuşianu, în lucrarea sa Dacia Preistorică.

Sorin Olteanu consideră că limba acestei stele, nedescifrate încă, ar fi proto-etruscă.

Pentru comparaţie, a se compara cu literele alfabetului vechi al etruscilor,

 

de unde şi-au creat apoi romanii alfabetul folosit şi în ziua de azi

Criptul de pe Inelul de la Ezerevo

Inelul de la Ezerevo are un diametru de 27 mm. şi o greutate de 31,30 gr. Este confecţionat din aur, având un disc oval, care se poate învârti.

Pe acest obiect se află 8 şiruri de litere, cu aspect grecesc. Este datat secolul V î.e.n. şi se consideră a fi redactat în limba greacă.

Prof. Adrian Bucurescu ( Almanahul „Luceafărul”, 1980, p. 162) crede că textul reprezintă o poezie, cu ritm şi rimă, având acelaşi ritm cu cel al „Mioriţei”. Transformând şirul de litere cu aspect grecesc în litere latine, se obţine:

ROLISTENEAN

ERENERTILTEANI
SKORRAZEADOMEAN
TILEZVIITA
MINERALZILTA

Se observă repetarea trigramelor TIL şi RAZ, fapt ce poate sugera o nouă împărţire a succesiunii de litere astfel:

ERENER TIL TEANI

SKOR REAZE A DOMEAN

TIL EZVIITA

MINE RALZILTA

Traducere:

„ROLIS, IA UN INEL LA TINE CA SĂ O IUBEŞTI PE RAZE! LA EL TE VEI UITA DAR ŞI MAI MULT (TE VEI UITA) LA RAZE!”
”Este probabil un mic descântec de dragoste. Cert e că ne aflăm un faţa unei poezii în limba geto-dacă (să nu uităm că Rolis era get!) şi că Raze ar putea fi prima poetesa getă atestată”, concluzionează Adrian Bucurescu.

II. Scrierea criptică mistică

În acest capitol sunt cuprinse specimene de scriere caracteristică unor comunităţi mistice (protocreştine, creştine, sectante), precum şi texte aflate în cuprinsul unor manuscrise cu caracter religios, sau pe obiecte de cult:

Scrierea criptică a gnosticilor,

În imaginea de mai jos se observă o inscripţie bilingvă, cu rolul de invocare a zeului IAO-IAHWE. Asemenea texte erau scrise pe foiţe de cupru, plumb, argint sau aur, fiind specifice comunităţilor gnostice. Obiecte asemănătoare, având funcţii mistice, pot fi întâlnite pe amulete-geme gnostice, cum sunt cele descoperite la Sucidava, Orlea şi Romula (Jud. Olt), Porolissum (Moigrad). În complexele funerare ale gnosticilor, asemenea obiecte îndeplineau rolul unui „ defixionum tabellae” (blestem, invocare a unor puteri magice).

 

Scriere criptică gnostică

                                      

În imaginea următoare este prezentată o criptogramă gnostică, aflată pe o plăcuţă de aur, cu dimensiunile 80 x 30 x 0,2mm , descoperită în timpul unor săpături arheologice efectuate în curtea Liceului din Orşova-Veche, în anul 1968.

Plăcuţa are semne criptice şi litere incizate pe o foiţă rulată iniţial sub forma unui mic sul. Câmpul scris al plăcuţii este împărţit în trei registre, din care primele reprezintă semne grafice asemănătoare cu literele majuscule greceşti, dar cu conţinut lingvistic semit, respectiv simboluri legate de divinităţi ebraice iudeo-gnostice. Al treilea registru conţine o scriere latină, de formă romană. În partea laterală există un grupaj de vocale magice, îndeplinind rol magic pentru gnostici sau chiar simboluri criptografice – invocându-l pe IAWO (IAHVE), zeitate marcată printr-un chenar dreptunghiular, având în centru un punct. (Apud: N.Vlassa, „Plăcuţa de aur din Dierna”, Acta Musei Napocensis, XIV, 1977)

                                  

Criptogramă gnostică

Texte criptice cu rol magic

Gnosticii aveau obiceiul de a folosi o serie de obiecte, având rol dublu: obiect de podoabă/talisman.

În figura următoare este prezentată o gemă gnostică din jasp negru, de formă ovală. Pe una din feţe este desenată o figură monstruoasă ( cap de pasăre, bust uman şi picioare în formă de şarpe). În mâna stângă poartă un scut iar în dreapta un bici.

                                   

De o parte şi de alta a desenului, precum şi dedesubtul figurii, sunt gravate şapte litere, care formează cuvântul ABPACAZ.

O altă inscripţie se află incizată pe reversul gemei: o parte în câmp, alte două cuvinte în jur, în formă de legendă, despărţite de o steluţă.

„ABRASAX” este numele dat de Basilides zeului suprem al gnosticilor. Totalul literelor, luate ca numerale, corespunde sumei 365, număr care capătă astfel un sens simbolic.

D. Benea crede că „AB ANAONA” ar fi o formă prescurtată din AB ANA-ONA BA, interpretată de unii cercetători ca fiind prescurtarea formulei: „PATER NOBIS TU (es)”. IAW poate fi pus în relaţie cu numele divinităţii iudaice IAHVE.

Această interesantă gemă provine din atelierele de pietre gravate de la Romula, aflându-se în colecţia CAPŞA.

În figura următoare este prezentată o gemă din Sec. III sau începutul Sec. IV, care a îndeplinit un dublu rol: obiect de podoabă/talisman.

 

 

Scopul apotropaic este relevat de cuvintele magice, nedescifrate încă.

Se pare ca această gemă a aparţinut unui soldat roman, venit din Siria sau Egipt. Divinitatea înfăţişată este asemănătoare gemei anterioare. Inscripţia gravată cu litere greceşti, aflată pe conturul gemei, nu poate fi descifrată, cu excepţia ultimului rând de pe scut, unde se poate recunoaşte numele lui IAHVE, sub forma ΪέΏ. Sensul acestei trigrame îşi are originea în Apocalips I,8: „Eu sunt Alfa şi Omega”.

Reprezentarea animalelor fantastice pe astfel de geme este rezultatul influenţei avute de Sf. Ioan Evanghelistul asupra sectei gnostice înfiinţate de BASILIDES. Se ştie că în opera părintelui Creştinismului, aceste animale fantastice sunt prezenţe obişnuite.

Criptul inelului din colecţia Papazoglu

                                

Criptograma se află pe un inel de aur, descoperit de Col. D. Papazoglu într-un mormânt de femeie, împreună cu alte obiecte ( o monedă de bronz, din vremea lui Marcus Aurelius, datată sec. II ).

Inelul, existent până nu de mult în depozitele Muzeului Naţional de Istorie ( Nr. inv. 9655), are gravate câteva inscripţii, atât în zona interioară, cât şi cea exterioară.

G. SEURE ( REA,22,1920,1, p.11-12) lecturează: „Lui BROLYTHRIBIS, fiul lui DRIAZIS, născut la ARROLES”. În schimb, J.A. VAILLANT ( Reforma, nr. 62, 1864, p 99) citeşte următoarea criptogramă: AQN BEIN PV HCOZ APV.

D. PAPAZOGLU consideră că mesajul este scris în limba greacă, prescurtat: „Trăind în Atena am murit în casa lui Drusus.”

Descifrarea şi sensul real al criptului rămân încă nesigure.

 

Sigle creştine

Sub această denumire generică sunt prezentate câteva specimene curioase de texte criptice, ale căror semnificaţii nu sunt pe deplin elucidate.

În imaginea următoare sunt redate un număr de 25 de fragmente de amforă, având inscripţii scrise cu vopsea roşie. Pe multe dintre ele este incizat semnul crucii.

                                 

Urme de scriere aparţinând creştinilor protoromâni

Din analiza unor relicve de scriere, provenind de la primele comunităţi creştine aflate pe teritoriul României, se poate deduce caracterul iniţiatic al acestor însemnări. Astfel, în imaginea următoare este redată o trigramă creştină, cu semnificaţia: „Maria naşte pe Hristos”, precum şi o cruce monogramatică (monograma lui Iisus Hristos, Alfa şi Omega)

                                              

În reproducerea de mai jos este redat un fragment de text, incizat pe o amforă, cu vopsea roşie. De remarcat literele apocaliptice, Alfa şi Omega, precedate de trei linii.

Scriere criptică din secolul al IV-lea

                                  

În acest fragment de inscripţie, nedescifrat, se observă forma inversă a siglei stampilă: ERBNN

                                            

Scrieri criptice din secol. V-VI

În imaginea de mai sus sunt prezentate două inscripţii aflate pe gâtul unei amfore. Remarcabile sunt cele 7 rânduri, indescifrabile, precedate de o cruce. Aceasta conduce la concluzia că vasul a aparţinut unei comunităţi religioase creştine, de pe teritoriul ţării noastre.

De remarcat un fragment din litera N, scris de asemenea cu cerneală roşie.

În imaginile următoare apar alte fragmente de amforă, cu inscripţii cursive, indescifrabile:

                                  

Relicve arheologice descoperite pe teritoriul României pun în evidenţă misterioase grupuri de litere enigmatice:

Scriere amalgamată

Imaginea de mai sus redă un fragment de cărămidă, descoperit în castrul de la Drobeta Turnu Severin.

Textul nu este încă decriptat, scrierea fiind interesantă din punct de vedere epigrafic şi paleografic.

V. Pârvan sublinia amestecul de litere greceşti, cu litere latine, al literelor capitale cu cele cursive, în sfârşit, al literelor cu duct vechi, şi al literelor cu duct nou. Judecând după toate aceste grafeme, inscripţia pare a fi chiar din epoca creştină a Drobetei. (V. Pârvan, „Dacia Malvensis”, p. 13, col.369, nr. 10, 1913)

Tot pe teritoriul României au fost descoperite şi alte scrieri criptice, redate cu ajutorul unor alfabete necunoscute. Astfel, în imaginea de mai jos este reprodus un fragment din corpul unei amfore, având inscripţii scrise cu vopsea roşie, în minuscule şi majuscule.

Potrivit lui D. Tudor (Materiale, I, 1953, p.715, nr.2, Fig. 15, b) scrierea în minuscule, nedecriptată, pare a fi redată într-un alfabet oriental.

                                   

Scriere criptică cu alfabet oriental

Scrierea criptică a sectei Biserica Valahă

Em. C. Grigoraş a analizat câteva relicve istorice ce dovedesc existenţa unei secte bisericeşti valahe, în legătură cu Egiptul, concurentă Creştinismului oficial, prigonită de Ortodoxie pentru că punea în discuţie problema persoanei divine a Mântuitorului.

Existenţa acestei secte, identificată în multe locuri din Peninsula Balcanică, este demonstrată de numeroase cripturi, aflate în biserici din nordul şi sudul Dunării.

În imaginea următoare este prezentat criptul aflat pe imaginea Profetului Zaharia, de pe icoana „Intrării în biserică” şi pe primul din marii Profeţi.

Ambele icoane se află de o parte şi de alta a uşii de intrare din biserica cea mare de la Studeniţa (Serbia). Biserica a fost construită în anul 1312 de Ţarul sârb Miliutin.

Em. C. Grigoraş decriptează textul de pe Profetul Zaharia după cum urmează:

Rândul 1:

VALAHIO EKL, pentru VALAHIKA EKLI (EKLESIA).

Prescurtarea EKLI, pentru cuvântul EKLKESIA (biserică), este întâlnit şi în cripturile de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş;

Rândul 3:

EGIPSIIO EPHIZ

Rândul 5:

EGLISIA.

Ultimul rând:

IANUARIE

Criptul din partea stângă a uşii, unde sunt marii Profeţi:

- în dreapta figurii este scris IBISINIS, pentru ABISINIA;

- în stânga figurii, jos: ATHEIEIA, pentru Grecia.

         Criptul existent în biserica din Studeniţa

În desenul următor sunt demne de remarcat cele două medalioane. În cel din dreapta, se citeşte în sens retrograd: ASANOS, iar în cel din stânga KOSNILĂ. Împreună, cele două cuvinte redau numele COŞNILĂ ASSAN.

În aceeaşi manieră este decriptată criptograma aflată pe un val de mătase, existent în mânăstirea CATHOLICON, de la Muntele Athos. Citirea textului aflat pe cele patru arcuri de cerc, situate în cele patru colţuri ale vălului, conduce la următoarele texte:

a) IGUPTIA (IGIPTIA) IEGLISIA 1111

b) IGUPTIA I ULTIA……..1111 ( cu forma ULTIA=OLT)

Cei patru lei sunt leii heraldici ai Olteniei.

În concluzie, Biserica Egipteană, de fapt Biserica Valahă, reprezintă o sectă pitagoriciană, secta din Memfis, adusă de Thales din Milet în Grecia şi trecută de Pitagora lui Zamolxis, în Dacia.

Anul 1111 indică faptul că, pe atunci, Oltenia era independentă iar acest Coşnilă Assan era, probabil, străbunicul lui Petru şi Ioan.

Acest lucru este dedus din decriptarea criptogramei aflate în imaginea de mai jos:

O altă criptogramă, aflată pe haina Proorocului Zaharia, de la Mânăstirea Boiana, de lângă Sofia, este plasată, ca şi la Argeş, pe icoana „Intrării în biserică”.

                                

Analizând criptul de mai sus, Em.C. Grigoraş lecturează :

Rândul 1 EGHIPZIEA

Rândul 2 EGLISIA

Rândul 3 APRIHIL (dreapta)

Rândul 4 1213 ( stânga)

Textul astfel decriptat este: EGIPSIA EGLISIA 5 Aprilie 1213

 

Urme ale sectei pitagoriciene la Biserica Mânăstirii Argeşului

Următorul cript, aflat pe tencuiala din stânga altarului, este încă o dovadă a prezenţei Bisericii Egiptene în spaţiul românesc:

                                   

Criptul are soluţia: „ IKLISIA IGIFSA”, adică Biserica Egipteană.

Urmând aceeaşi metodă de decriptare, autorul menţionat descoperă în criptograma de mai jos numele ctitorului Bisericii domneşti de la Argeş:

                                  

„ISPRAVESCE VOISLAV”

 

Criptograme din Biserica Domnească din Argeş

Criptograma aflată pe Profetul Zaharia din Biserica Domnească de la Argeş este lecturată de Em.C. Grigoraş astfel: UGORSKA EKLI (Biserica Valahă); cu două rânduri mai jos: KARO ASAN OT GROCOVO (acesta este, de fapt Assan Caloian); OKALE MIE O VIMI A OM ( exclamaţie, cu sensul, probabil: „Ochii mei văzură un om”; KIRIL OT GELPEM ( GELPI= Jiu, în limba Goţilor); ROKŞ OT ROMAN; BURILĂ OT ILIRIO; LUKA OT SIBI OKN ( Luca de la Ocna Sibiului); KIRIL BRNO, IE OT KAZERVSKI (probabil cazarii de la Capsica). În final: SOTIR EKLI KE ONGARIO BANE (salvator al Bisericii şi Ban al Ungariei).

Em. C. Grigoraş propune o altă interesantă lectură a unei criptograme aflate pe poala arhidiaconilor, dezvăluind data ridicării bisericii de la Argeş:

„INIKA 14 NOVEMBRII (e) 6770 =1261”

„ IO DUMITRU” (acest nume este scris într-un monogram curios, după moda bizantină)

Numele INIKA provine de la cuvântul Duminică (cu iniţialele DUMI), aşa cum rezultă din decriptarea criptogramei de mai jos:

Cu alte cuvinte, Dumitru este zugravul bisericii, ştiindu-se că, după tipic, semnătura acestuia se află în altar, laolaltă cu data isprăvirii bisericii.

În sfârşit, o interesantă criptogramă dezvăluie existenţa unui Radu Basarab, altul decât legendarul Radu Negru:

Textul acestei grafii, redat în litere greceşti şi latineşti, ornamentate, este: „Zidita IO RADUL BASARAB”. Acest Radu, un ctitor necunoscut, este anterior anului 1261 iar biserica a fost construită în mai multe etape.

COMENTARII

Scrierea criptică preistorică

Un mare merit a revenit cercetătoarei Viorica Mihai – Enăchiuc, un eminent savant român, din păcate voit ignorat de lumea ştiinţifică europeană, nu atât pentru valoarea cercetărilor sale cât, mai ales, pentru concluziile neaşteptate (şi... nedorite de alţii) la care a ajuns prin atestarea şi descifrarea unor scrieri vechi, indo-europene, pe baza unor metode proprii. Concluzia omului de ştiinţă român este următoarea: existenţa unei culturi materiale şi spirituale asemanatoare din Europa Centrală în Peninsula Balcanica, insulele Marii Egee, Anatolia, teritoriul României şi vestul Rusiei - determină acceptarea ideii că vatra veche a indo-europenilor se situează chiar în aceste teritorii, cu zone periferice în Europa de Vest şi Iran, iar mai târziu în Valea Indusului. Teritoriul României se situează chiar în mijlocul vetrei vechi a indo-europenilor, prin urmare se contrazice cunoscută ipoteză conform căreia se admitea că indo-europenii au venit aici, în jurul anului 2000 i.e.n., de undeva din Răsarit şi au indoeuropenizat populaţiile autohtone; această ipoteză nu a fost niciodată însă demonstrată. Viorica Mihai-Enăchiuc demonstrează că semnele grafice din cultura Gârla Mare se înrudesc cu scrierile din cultura Harappa (cea mai veche scriere din această familie), precum şi cu scrierile din nordul Siriei (ambele precedente scrierii din cultura Gârla Mare). Urmează apoi, scrierile linear A şi hieroglifica hitită. Toate aceste scrieri provin dintr-o scriere comună, aparută din necesitatea indo-europenilor de a comunica între ei. În acest caz, afirmă cercetatoarea româncă, scrierea din cultura Gârla Mare, având în total 146 de semne, oferă cheia descifrarii scrierii lineare A, pentru care nici un cercetător străin nu a oferit soluţii acceptabile pentru .

În continuarea demonstraţiei sale, autoarea concluzionează următoarele: scrierea geto-dacă derivă dintr-o scriere silabică folosită pe teritoriul României în epoca mijlocie a bronzului, în cultura Gârla Mare (1600-1160 i.e.n.). Inciziile şi încrustările existente pe diferite vase sau obiecte de ceramică din cultura Gârla Mare, sau anumite semne pictate pe pereţii peşterii Gura Chindiei de la Pescari, alcătuiesc de fapt o scriere silabică, însoţită uneori de ideograme. De remarcat faptul că, spre uimirea tuturor, cele mai mari rezultate în decriptarea vechii scrieri de pe teritoriul românesc le-au avut două femei: Thorma Zsofla, în veacul al XlX-lea şi Viorica Mihai-Enăchiuc, în zilele noastre.

 

Scrierea criptică mistică

Purtătorii de cuvânt oficiali ai Creştinismului au negat adesea faptul că religia creştină primitivă ar fi avut un cult secret cu doctrine esoterice, deşi în Noul Testament se găsesc câteva texte ce ne duce cu gândul la acest lucru: a se vedea Evanghelia Sf. Ioan, a Sf. Pavel, precum şi Apocalipsul. Mulţi creştini erau în căutarea unei forme noi de cunoaştere, care să fie mai profundă decât cunoaşterea religioasă, o cunoaştere perfectă: o "gnosă", care să treacă de formele normale de sensibilitate umană şi intelectuală. Aşa a apărut "gnosticismul". În sens restrâns, gnosticismul indică o mişcare spirituală vastă, dezvoltată în primele secole ale mileniului I, în sânul Creştinismului. Gnosticii, care-şi spuneau păstrători ai cunoaşterii desăvârşite şi salvatoare, ascunsă în simbolurile aflate în Cărţile Sfinte, transmisă oral şi în taina de Apostoli şi Sfinte Femei, erau împărţiţi în mici grupări, societăţi secrete. Cei mai cunoscuţi filosofi "gnostici" au fost: Simion Magul, Basiliade,Valentin Marcion etc. Printre secte, le semnalăm pe cele ale "Ophitilor" -"adoratorii şarpelui". De văzut prezenţa unui chip de om, cu picioare de şarpe (balaur - în mitologia populară) pe una din gemele gnostice. Caracteristic acestor secte protocreştine este prezenţa unor "cuvinte de trecere", a unor formule magice. În cultul secret al gnosticilor, gemele sunt cunoscute sub denumirea generală de "ABRAXAS" - un cuvânt magic, la care suma valorilor numerice ale literelor greceşti este 365. Ele au servit ca talismane, dar putem recunoaşte în ele şi semne ale diverselor grade ale ierarhiei iniţiatice. Gnosticismul a avut o răspândire în tot Imperiul Român şi s-a aflat într-o continuă confruntare cu Părinţii Bisericii. Biserica de Răsărit, mai întâi, şi Catolicismul, mai târziu, vor combate aceste secte gnostice considerate "heterodoxe". De aceea, numeroase scrieri mistice sunt create cu diverse alfabete şi sisteme criptice pentru a abate atenţia celor care, în numele religiei oficiale, începuseră prigoana asupra aderenţilor.

Această idee este îmbrăţişată de Em. C. Grigoraş în studiul său "Criptografia şi Istoria Românească", unde prezintă o ipoteză, larg criticată în urmă cu 70 de ani, potrivit căreia întreaga istorie medievală a românilor este legată de lupta dintre diverse secte religioase, care îşi găsiseră adăpost la nordul Dunării.

Astfel, autorul citat consideră că, până la Ştefan cel Mare, domnitorii moldoveni au fost influenţaţi de Ordinul Cavalerilor Templieri. Pentru că semnau documentele lor cu o iscălitură ce avea 3 puncte la sfârşit, Mircea cel Bătrân şi fiul său ar fi făcut parte din Ordinul Templierilor. De altfel, s-ar confirma astfel o presupunere conform căreia Mircea ar fi făcut parte din Ordinul Cavalerilor de Malta. Bisericile trilobate: Tismana, Cozia, Cotmeana etc, ctitorii ale familiei lui Mircea cel Bătrân, ar dovedi că familia acestuia, cu o excepţie, ar fi fost obedienţi Ordinului Templierilor. Lupta dintre urmaşii marelui Mircea, deci dintre Dăneşti şi Drăculeşti, este de fapt lupta dintre secta Templierilor şi secta Pământeană (egipteano-pitagorică).

Pe mormântul lui Jupan Stanciu, marele vistiernic al lui Laiotă Basarab (Verbilă), se află hexagonul teosofilor. Acest mare vistiernic, a fost tăiat de Radu Călugărul. Laiotă era dănesc iar Radu Călugărul era drăculesc, deci concluzia lui Em. C. Grigoraş era aceea că Dăneştii erau pitagoricieni iar Drăculeştii, Templieri (Dracul fiind fiul lui Mircea). Acelaşi autor identifică semne pitagoriciene pe mormântul lui Nic. Alex. Basarab de la Câmpulung (8 puncte într-un grup compact la începutul inscripţiei). Vladislav, Radu Voievod de la Curtea de Arges, cât şi o parte din Assani sunt, de asemenea, pitagoricieni, o dovadă în acest sens fiind faptul că au zidit biserici în formă de cruce pătrată şi nu trilobată.

Petru Cercel are trei puncte pe unul din tunurile rămase de la el, deci aparţinea şi el unei secte rivale aceleia zise pământene (secta Bisericii Vlahe, sau a pitagoricienilor).

Mihai Viteazul a făcut parte din secta pitagoriciană, de aceea iezuiţii de la Viena

i-au grăbit sfârşitul, afirmă Em. C. Grigoraş.

Matei Basarab are, la Arnota, o semnătură terminată în patru puncte, deci ar face parte din secta pământeană.

Locul cel mai reprezentativ pentru identificarea criptogramelor mistice aparţinând sectei pitagoriciene este Curtea de Argeş, afirmă Em. C. Grigoraş. Semnificativ este, de asemenea, numărul 4 (al perfecţiunii mistice), devenit un simbol. Acest simbol, ca şi credinţa căreia îi aparţine, ar fi fost adus de la Memphis (Egipt) în Grecia, de către Thales şi trecută de Pitagora lui Zamolxes, pentru a fi răspândită la Daci.

Basarabii sunt de la Vidin şi au făcut parte din secta pitagoriciană, iar Assanii de dincoace de Dunăre, mai deduce Em . C. Grigoraş, care vede în acest IO, în titlul domnitorilor români, apartenenţa lor la secta care foloseşte sigla Alfa şi Omega drept semn de recunoaştere.

MILENIUL ÎNTUNECAT ÎN LUMINA CRIPTOGRAFIEI

1. Scrierea dacilor

O problemă care suscită interes este aceea referitoare la controversata scriere adacilor.

Unii cercetători au emis ipoteza că geto-dacii nu au cunoscut scrierea înainte de începutul influenţei civilizaţiei greceşti. Inscripţia DECEBALUS PER SCORILO¹, descoperită pe un vas la Sarmizegetusa, precum şi inscripţiile de la Ocniţa² sunt, din păcate, alcătuite din litere latine, deşi provin din aşezări de tip dacic.
 

                        

Totuşi, atât în secolul trecut, dar mai ales în ultima vreme, tot mai mulţi specialişti au afirmă că dacii, precum şi urmaşii lor, au cunoscut o anumită formă de scriere.

Prezentând câteva descoperiri istorice de pe teritoriul României, B. P. Haşdeu ³ concluzionează că acestea reprezintă eşantioane de scriere arhaică. Reluând datele făcute publice de Cezar Bolliac, privitoare la descoperirea unor mine, lângă localitatea Slon (Jud. Prahova), în anul 1863, ilustrul om de ştiinţă apreciază că anumite pietre din totalul celor 58 găsite acolo conţin semne criptice, "despre care se poate zice că-i o grafică mongoloidă " ⁴.

¹ Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 99 şi urm.

² D. Berciu, Scrierea cu litere latine la Ocniţa, în SCIV, 4, tom 24, 1973, p. 614-617.

³ B. P. Haşdeu, Istoria critică a românilor, Ed. Minerva, Buc. 1984, vol . I. " Un alfabet mongoloid în Dacia " , p. 541; " Alfabetul dacic al lui Dekeneu", idem, p. 545

⁴ idem, op. cit. p. 547

Contrar tezelor contemporanilor săi, Haşdeu consideră că scrierea dacilor nu a dispărut. Dimpotrivă, relicve ale acestei scrieri pot fi regăsite în înscrisuri ale vechilor secui. După opinia sa, în decursul convieţuirii secuilor cu populaţia autohtonă din arcul carpatic, ei au preluat literele alfabetului dacic.

În lucrarea "Diplomatarium Transilvanico-Siculicum ab anno 1251-1807"este redat un manuscris, datat 1702, redactat de preotul Ştefan Lakatos, intitulat "Siculia accuratius quam hactemus delineata", din care rezultă că secuii foloseau, în jurul anului 1700, un alfabet propriu, "Alphabetum siculorum", cu semne speciale pentru litere, care difereau de cele pentru bigrame. În total, erau 56 de semne, 33 simple şi 23 compuse.

Haşdeu concluzionează că literele valahilor, "Litterae Blackorum", de care aminteşte şi Simon Kezai (autorul unei cronici maghiare, dedicate regelui Ladislav al Ill-lea, 1272-1290), au existat cu adevărat şi au fost preluate de secui, ca urmare a convieţuirii lor cu valahii.

Lakatoş redă întregul alfabet sub formă de linii:

- li-l-k-j-i-ch-gi-g-f-e-d-f-ci-b-a

i -x-iu-u-t-ki-s-s.-u-r-p-oa-0-mi-n-m-z-

Haşdeu observă că, în ceea ce priveşte ordinea literelor din alfabetele "ariane sau semitice"^5, nu există nici o deosebire. Astfel, singurul monument epigrafic , cu litere vlahe, conservat ca prin miracol până în zilele noastre, se datorează unui zugrav secui de la 1668. Textul este reprezentat de o inscripţie în limba maghiară, descoperită de Blasiu Orban în zona Odorheiului, în biserica secuiască unitariană de la Enlaka⁶.

Explicând existenţa acestor relicve ale alfabetului dacic, Haşdeu arată că "Dekeneu a adus hieroglifele - semne sacre - din Egipt. Reformatorul nu a transplantat la Dunăre un alfabet pur egiptean ci, pe lângă unele ieroglife, a mai grupat şi o serie de caractere feniciene, zendice şi altele. "⁷

Totuşi, ipoteza de mai sus nu este chiar cu totul originală, Haşdeu reluând, de fapt, puncte de vedere ale unor autori antici, precum Strabon şi Dion Crisostom.

În general, literatura de specialitate a consacrat două opinii: a) înainte de contactul cu civilizaţia greacă⁸, geto-dacii nu au cunoscut scrierea; b) dacii au folosit un sistem de scriere egipteană. Recent, acestor opinii li se mai adaugă o a treia, care se bazează pe noi descoperiri arheologice, încercând să demonstreze că locuitorii teritoriului românesc cunoşteau scrierea din vremuri străvechi. N. Vlassa¹⁰ a descoperit în satul Tărtăria (Jud. Alba) trei tăbliţe de lut ars, datate mileniul VII-VI i.e.n., conţinând o scriere pictografică incipientă (structură protoliterală), anterioară, sau cel mult paralelă, dar nu identică, cu structura protoliterală a plăcuţelor sumeriene.

Rezultatele investigaţiilor lui N. Vlassa au făcut obiectul unor articole aparţinând unor oameni de ştiinţa ruşi, americani, iugoslavi, maghiari etc . Printre aceştia, Boris Perlov¹¹ consideră că semnele tăbliţelor de la Tărtăria trebuie citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic, semnele respective fiind, pe alocuri, similare scrierii sumeriene. În concluzie, locuitorii spaţiului Carpato - Dunăreano - Pontic au fost adevăraţii inventatori ai scrierii. Boris Perlov afirmă categoric: "Sumerienii (ca şi babilonienii) au fost doar elevi buni, preluând scrierea de la popoarele balcanice şi apoi dezvoltând-o în scriere cuneiformă"¹².

În anul 1974, cercetătoarea Viorica Mihai-Enăchiuc publică rezultatele studiilor sale, referitoare la descifrarea scrierilor atestate în cultura Gârla Mare, epoca mijlocie a bronzului (1600-1150 i.e.n.), scrieri descoperite pe teritoriul ţării noastre. Comunicarea acestui succes de prestigiu a fost prezentată celui de-al treilea Congres Internaţional de Studii - Est Europene, care s-a ţinut la Bucureşti în septembrie 1974 şi ulterior, în faţa membrilor Asociaţiei de Studii Orientale, în noiembrie acelaşi an.

⁵ idem, op. cit p. 557.

⁶ idem, p. 558. idem, p. 562.

⁸ 1.1. Rusu , Limba geto-dacflor , Ed. Ştiinţifică, Buc. 1976, p. 39-43

⁹ B. P. Hasdeu, Istoria critică, vol. II.

¹⁰ N. Vlassa, Probleme ale cronologiei neoliticului Transilvaniei în lumina stratigrafiei aşezării de la Tărtăria, Studia Univesitatis Babeş - Boliay, Seria Historia, Cluj , fasc . 2, 1962, p. 23-30.

¹¹ Boris Prelov, Jivtie slova Tartarii, trad . rom. de Lydia Lowendal - Papae, în "Noi, tracii " , III, 27 (1976), p. 1-6.

¹² idem., op. cit. p. 3.

Autoarea citată afirmă că, în epoca bronzului, pe teritoriul de sud-vest şi în estul României a existat o scriere arhaică, atribuindu-i două faze: o faza silabico-pictografică, în neolitic, şi una silabico-ideografică, în epoca mijlocie a bronzului¹³.

Alte descoperiri de dată mai recentă, vin să consolideze afirmaţiile unor specialişti privitoare la existenţa unor forme primare de scriere pe teritoriul ţării noastre.

Una dintre dovezi, intitulată "Documentul de la Corbi"¹⁴, cuprinzând inscripţii şi desene, incizate pe o piatră ovală, meteoritică, este interpretată de unii specialişti români ca fiind o dovadă a cunoştinţelor avansate de cartografie ale vechilor locuitori ale acestor meleaguri. Pe acest obiect din piatră sunt prezentate la scară, ţinuturile geto-dacice, precum şi Dacia, Sciţia, Anatolia şi Transcaucazia, anumite drumuri comerciale din Asia Mică şi estul Asiei . Desenele sunt datate sec. IV i.e.n. şi ar reprezenta o mărturie a gradului de civilizaţie atins de geto-daci.

"Documentul de la Corbi" reprezintă o mărturie a evoluţiei scrierii geto-dacice, de la faza silabică, la cea fonetică³ . El demonstrează că scrierea specifică culturii Gârla Mare era folosită de populaţia băştinaşă încă din secolul IV i.e.n. n., că autohtonii vorbeau o limbă indo-europeană înrudită îndeaproape cu hitita şi luviana, că acest idiom precede limba geto-dacilor.

Din punct de vedere grafic, scrierea respectivă reprezintă o fază arhaică a scrierii Linearului A (descoperită în Creta). Ea este înrudită cu scrierea culturii Harappa, din valea Indusului¹⁶.

Alte dovezi arheologice, conţinând relicve de scriere arhaică, sunt prezentate ca mărturii ale ipotezei potrivit căreia scrierea geto-dacică derivă dintr-o scriere silabică anterioară, că scrierea daco-moesică a fost utilizată în paralel cu scrierea latină, în timpul cuceririi romane, arătându-se că legiunile romane aveau soldaţi daci, provenind din teritoriile cucerite anterior de romani¹⁷.

Din decriptarea acestor relicve epigrafice s-a tras concluzia că scrisul geto-dac nu a apărut sub influenţa scrierii greceşti sau latine ci este de sorginte autohtonă .

Literatura ştiinţifică a ultimilor ani, dedicată decriptării scrierilor arhaice consacră, la loc de frunte, cercetările efectuate de specialista Viorica Mihai-Enăchiuc. Aceasta susţine (1979) că, în urmă acordării de valori fonetice semnelor din scrierea Gârla Mare şi cultura Harappa"¹⁸, a reuşit să obţină descifrarea textelor din arhiva Hagia Triada.

Dacă lumea ştiinţifică internaţională va valida rezultatele cercetătoarei noastre (descifrarea Linearului A), atunci descoperirea sa poate să stea alături de rezultatele obţinute de Champollion, Grotefend sau J. Chadwick¹⁹.

^ls Viorica Mihai-Enăchiuc, O nouă scriere atestată în epoca bronzului în Complexul cultural Zuto Brdo-Gârla Mare. Descifrarea ei şi legăturile cu scrierea Linear A şi Cultura Harappa, în "Noi, Tracii" nr . 4 (dec . 1974), p. 1 şi urm.

¹⁴ Ion N. Andreescu, Misterele de la Corbi, în "România Pitorească " nr . 2, 1977, p. 14.

¹⁵ Viorica Mihai-Enăchiuc , "Puncte de vedere privind scrierea dacilor", Anale de Istorie, anul XXV, nr . 1 (1979), p. 95-129.

¹⁶ idem, op. cit. p. 105-106.

¹⁷ "Inscripţia de la Radovanu" contine semnele ce indică numele unei căpetenii de uniuni tribale, Rhemaxos ; se presupune că a fost scrisă cu un alfabet geto-dacic.

¹⁸ Viorica Mihai-Enăchiuc , op. cit. p. 119.

¹⁹ J. Chadwick , Descifrarea linearului B, Cambridge , 1970.

Desigur, există numeroase lucrări privind studiul limbii şi scrierii geto-dacilor, care nu pot fi amintite în întregime aici. Nu putem însă trece cu vederea concluziile lui G. G. Tocilescu care, analizând "Inscripţia de la Tumu-Severin ", afirmă că aceasta reprezintă o mostră de scriere dacă.20

Viorica Mihai-Enăchiuc pretinde că a reuşit să decripteze "Codexul Rohonczi", fapt care a produs multe discuţii în lumea ştiinţifică. Acest document criptografic, redactat în secolele XII-XIII în Valahia, în latina populară, după cum afirmă chiar autoarea, ar fi scris cu caractere dacice²¹. Textul rezultat în urma decriptării ar deveni, astfel, primul document scris al poporului român, conservat până în zilele noastre.

Originalul manuscrisului se găseşte în Arhiva Academiei de Ştiinţe a Ungariei, sub formă de carte, având 448 pagini. Fiecare pagină este formată din 9-14 rânduri, iar textul este intercalat cu miniaturi (86 la număr). Imaginile înfăţişează diferite scene laice şi religioase. Ductul este de la dreapta la stânga iar sensul lecturii este de jos în sus. Cercetătorii sunt de părere că textul a fost redactat în a doua jumătate a sec. al XII-lea, eventual la începutul veacului următor, fiind redactat într-un complex mânăstiresc situat în nordul Câmpiei Române. Viorica Mihai-Enăchiuc susţine că textul a fost redactat în latina vulgară, cu elemente de scriere arhaică, preluate de la daci.

                                     

Imagine din Codex Rohonczi

În paralel, au existat şi alte subiecte spre care s-a îndreptat atenţia unor pasionaţi partizani ai ideei că scrierea are rădăcini foarte adânci în această parte a Europei. Astfel, poetul Ion Gheorghe²² citeşte mesaje criptice ancestrale, inclusiv texte cifrate, aflate pe medalii şi monede antice, statui, pietre sau relicve arheologice, folosind metoda preconizată de Daniel Ruzo²³. Această "decriptare cu valenţe artistice" este pe jumătate criptologică şi bineînţeles, o doză de ficţiune poetică⁴. Având în vedere că opera poetului abundă, cum s-a afirmat, în "ficţiuni hermetice"²³, în „densuşianisme”, ea nu a câştigat, în stadiul actual, adeziunea specialiştilor.

Există şi alte încercări de decriptare a unor relicve ale culturii geto-dacice. Deşi rezultatele obţinute în acest domeniu sunt controversate, ele dovedesc că preocupările de ordin criptologic au, în prezent, în România, o largă răspândire şi contribuţie la elucidarea unor probleme ale culturii noastre ²⁶.

2. Alfabetul filosofului Aeticus Histricus

Dr . Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei , a pus în circuitul ştiinţific existenţa şi opera unui filosof, de neam „scit”, de prin părţile Dobrogei, trăitor prin secolele IV-V.

Acesta este creatorul unui alfabet criptic. Copii ale acestui alfabet provin însă din secolele VIII şi IX.. În imaginea următoare se observă doar o parte din literele acestui alfabet inventat de unul dintre locuitorii străvechi ai României.

²⁰ G. G. Tocilescu, " Câteva monumente epigrafice descoperite în România, În " Revistă pentru istorie, arheologie şi filologie", 1903, p. 14 şi urm.

²¹ Victoria Mihai," Anale de Istorie " , XXIX, 1983, nr . 6, p. 104,

²² Ion Gheorghe, Cavalerul trac, 1969; Megalitice, 1972; Noimele , 1970; Zoosofie, 1976 etc .

²³ Daniel Ruzo, La culture Masma, Paris, 1959.

²⁴ Ion Gheorghe, Cultul Zburătorului, Buc. 1974.

²⁵ Romulus Vulcănescu, Mitologia Românilor, Buc. 1985, p. 611

²⁶ Demne de un real interes sunt articolele şi materialele, răspândite în diverse periodice şi reviste de Florin Olteanu, Crina Călin, Călin N. Turcu şi alţii.

3. MURFATLAR – INSCRIPŢII ENIGMATICE

Teritoriul pe care au locuit strămoşii noştri este presărat cu numeroase vestigii istorice ce atestă continuitatea milenară a aşezărilor omeneşti şi dovedesc gradul înalt de civilizaţie atins de populaţia autohtonă .

Fie că este vorba de ancestrale forme de habitat (peşteri, grote), ori monumente rupestre sau complexe monastice, toate acestea poartă pecetea nivelului dezvoltat de civilizaţie materială şi spirituală a strămoşilor locuitorilor de pe aceste meleaguri. Printre relicvele ce dovedesc gradul de cultură atins, se numără şi câteva inscripţii, din care unele nu au fost decriptate nici până în prezent.

În acest capital, vor fi prezente numai o parte din materialele apărute (articole, lucrări, studii) pe această temă.

În perioada 1957-1962, în satul Murfatlar (Basarabi), în proximitatea unei mari cariere de cretă, a fost dat la iveală un important complex monastic, conţinând inscripţii rupestre, unele nedescifrate încă.

Opiniile exprimate sunt contradictorii: Mihai Isbăşescu, Petre Diaconu, Petre S. Năsturel etc . le consideră ca fiind de origine gotică; o altă ipoteză le atribuie calificarea de rune turcice de tip protobulgar fie, în sfârşit, de scriere protoglagolitică şi protochirilică.

Într-un studiu publicat în anul 1977, A. Stănciulescu-Birda propune decriptarea textelor de la Murfatlar, cu metodele specifice criptanalizei: "Pentru descifrarea caracterelor specifice scrierii de la Murfatlar am recurs la numeroase ipoteze, dând diferite valori fonetice semnelor. Am fost îndreptăţit să consider ca adevărată valoarea fonetică a unui caracter atunci când:

a) s-a putut verifica în mai multe cuvinte din acelaşi text ori din texte aparţinând unor etape diferite;

b) alături de caractere cărora le stabilisem valoarea prealabilă, formăm cuvinte care se puteau găsi în dicţionar, chiar în forma stabilită în text, evitând astfel soluţiile arbitrare"⁴.

În urma decriptării unora din inscripţiile de la Murfatlar, autorul evidenţiază următoarea concluzie:

¹ Alexandru N. Stanciulescu-Birda, " Contribuţii la descifrarea inscripţiilor de la Murfatlar (Basarabi)", Buc. 1977, în "Biserica Ortodoxă Română", p. 1023-1034.

² Inscripţiile greceşti, paleoslave şi glagolitice au fost deja decriptate: vezi G. Mihăilă, Inscripţii slave vechi de la Basarabi (Dobrogea), în "Studii şi cercetări lingvistice", XV, 1964, nr . 1, p. 40; I. Barnea şi Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, Ed . Academiei, Buc. 1971, p. 230 şi urm.

^J Bogdan P. Damian, Grafitele de la Basarabi, în "Analele Univ . C. I. Parhon ", Seria Ştiinţe Sociale, Istorie, tom XVI, an IX (1961), p 40-41.

⁴ A Stănciulescu-Birda, op. cit. p. 1025.

Caractere runice, specifice inscripţiilor de la Murfatlar

 

"... cele 32 de caractere specifice scrierii de la Murfatlar-Basarabi (...) faţă de cele numai 20, cunoscute şi în alte localităţi din Eurasia, le putem considera drept reminiscenţe ale scrierii geto-dace, despre care ştim în prezent destul de puţin"⁵.

Cu alte cuvinte, deşi limba inscripţiilor este, în cea mai mare parte, gotică, "majoritatea caracterelor folosite aparţini unei scrieri autohtone, geto-dace"⁶.

În mod firesc, autorul îşi rezervă un minimum de precauţiuni de ordin ştiinţific, afirmând că descifrarea pe care o propune reprezintă doar o ipoteză şi "o încercare modestă de a aduce o contribuţie la elucidarea unor probleme care frământă de aproape două decenii nu numai pe specialişti ci şi pe aceia care sunt pasionaţi de cunoaşterea trecutului nostru."

Nu numai în Dobrogea, dar şi în alte regiuni din România există relicve arheologice, ce prezintă interes pentru trecutul criptologic. În Munţii Buzăului, de exemplu, există câteva complexe isihastice: chilii, schituri, adăposturi, peşteri etc . având inscripţii criptice. Pe pereţii acestor monumente rupestre (Agaton, Aluniş, Nucu, Pietrele Rotării⁸ etc .) există unele inscripţii enigmatice, nedescifrate până în prezent, care trezesc o justificată curiozitate ştiinţifică.

Unii dintre specialiştii pun aceste inscripţii pe seama culturii geto-dacilor, având în vedere că aceştia construiau pe vârfurile unor munţi, consideraţi sacri (probabil în număr de trei: Grădiştea Muncelului, Ceahlău, Muntele Găina) aşa-numitele Hieropole⁹. Aici, marii pontifi (Zalmoxis, Deceneu) şi căpeteniile militare, în frunte cu regele dac, făceau procesiuni sacre, în fiecare an, în perioada solstiţiilor şi echinocţiilor.

Cercetările întreprinse în prezent au ca scop identificarea muntelui sacru în care s-ar putea localiza peştera lui Zalmoxis¹⁰. Se speră, de asemenea, că prin decriptarea misterioaselor inscripţii să se obţină indicii cu privire la rezolvarea acestei enigme.

De aceea, nici peşterile nu rămân în afara cercetărilor de ordin criptologic. Arheologul Vasile Boroneanţ a investigat o grotă situată în Defileul Dunării, Peştera Chindiei¹¹, în raza comunei Pescari-Alibeg, din Jud . Caraş-Severin , pe pereţii căreia se află semne asemănătoare runelor, dar care - din punct de vedere stilistic - se apropie de forma grafică a literelor vechiului alfabet slavon. Să fie oare şi acestea relicve ale unei scrieri geto-dace, sau forme ale unor scrieri protoslave ?

Nu putem încheia acest capitol fără a aminti că şi monedele antice sunt analizate din punct de vedere criptologic, cu rezultate dintre cele mai interesante 12

5 idem, p. 1032

⁶ ibidem , p. 1032.

⁷ idem, p. 1034.

⁸ Calin N. Turcu , Inscripţiile de la Pietrele Rotarii, Almanahul ANTICIPAŢIA, 1983, p. 31.

⁹ Centre sacre de cult

¹⁰ Cogainon .

¹¹ V. Boroneanţ „Arta rupestră din Peştera Gura Chindiei, comuna Pescaru (Jud . Caras-Severin), Revista Muzeelor şi Arhivelor, Seria Monumente Istorice şi de Artă, nr . 1/1977, p. 23-24; Maria Comşa , Inscripţia chirilică din Peşteră, idem. p. 35-36.

¹² Constantin Preda, Monedele Geto -Dacilor, Buc. 1973; Gabriel Iliescu, L' Evolution stylistique de la monnaie dacique, Actes du 9 - eme Congres Internaţional de Numismatique, Berne 1979.

4. TEZAURUL DE LA PIETROASA. CONSIDERAŢII CRIPTOGRAFICE

În monumentala sa lucrare, "Le trésor de Petrossa, étude sur l'orfevrerie antique", Alexandru Odobescu prezenta lumii ştiinţifice rezultatele cercetărilor privind tezaurul descoperit în anul 1837 la Pietroasa, Jud . Buzău, tezaur cunoscut şi sub numele de "Cloşca cu puii de aur ". E un tezaur, din aur, alcătuit iniţial din 22 de piese descoperite, din care s-au pierdut 10, realizate în stiluri artistice diferite. Iniţial, tezaurul a fost atribuit goţilor, dar cei ce l-au analizat au stabilit că acesta a aparţinut unui prinţ vizigot, ATANARICH, stăpân peste o enclavă vizigotă din Dacia , numită CAUCALANDA, ce acoperea o bună bucată a actualului judeţ Buzău. Alţi cercetători consideră că Tezaurul de la Pietroasa era destinat unui templu, îndeplinind funcţia de instrument magic de apărare, de consacrare şi de respect sacrosanct pentru credincioşi. În imagine este redat textul care a suscitat cele mai controversate opinii: Em. C. Grigoraş decriptează: „ATANARIHA I REX…”

Deşi dedică acestei probleme un capitol special, Odobescu nu prezintă un punct de vedere personal cu privire la criptul existent pe unele din piesele tezaurului, însă accepta părerile acelora care afirmă că inscripţia are un conţinut religios (expresie a unei formule sacre), fiind redactată în rune gotice. Câteva decenii mai târziu, Nicolae Densuşianu, abordează aceeaşi problemă în mult controversata sa lucrare "Dacia Preistorică".

Un alt cript misterios se află pe una dintre piesele Tezaurului descoperit la Sân Miclăuş, în Banat. Em . C. Grigoraş decriptează: „ D.N. (între două cruci), 790 (în cifre arabe occidentale) EGIFSEO (semnul crucii, precum şi semnul unghiului au rol de separator; în total sunt 5 cruci şi 3 unghiuri).

Criptul tezaurului de la Pietroasa

Criptul de pe tezaurul de la Sân Miclăuş

Fără a ne pronunţa pentru una sau alta din variantele de lectură propuse, considerăm că este de mare actualitate afirmaţia lui Odobescu: "Interpretarea acestor rune cere un studiu foarte adâncit asupra valorii fiecărei litere în particular, asupra rădăcinilor şi flexiunilor gramaticale, ba chiar şi asupra formelor sintactice, întrebuinţate în vechile ¹³

Încă din vremea descoperirii sale, inscripţia Tezaurului de la Pietroasa a fost supusă unor analize de ordin criptologic, cu concluzii contradictorii. Fără a intra în detalii filologice, înfăţişăm mai jos câteva din variantele propuse: "Veseleşte-te şi bea"- formulă bahică, în limba greacă¹⁴; "G...ANIOVIHAILAG" (Hailag având aici sensul de sfinţit sau consacrat), text format din rune gotice¹⁵. "....UTAN NOTHI HAILA " ("scutit de necazuri, noroc"¹⁶), text rezultat din suprimarea literelor de la începutul şi sfârşitul mesajului; "GUTA NIOTHI HAILAG" ("consacrată la trebuinţele goţilor"¹⁷); "GUTAENIO WI HAEILAEG" ("la al goţilor templu dăruit"¹⁸); "GUTANI OCNY HAILAG" ("lui Odin, Sciţia consacrată"¹⁹).

C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu²⁰ considerau tezaurul de la Pietroasa ca fiind de origine gotică, iar inscripţia, grafiată cu litere runice, în vechea limbă germanică, ar trebui să fie citită: "GUTHANI OCWI HAILAG", cu traducerea "Lui Odin, patrie sfinţită ", sau, şi mai probabil, "A goţilor proprietate sacră sunt".

13 Alexandru Odobescu," Tezaurul de la Pietroasa, Ed . Academiei, Buc. 1976; Veriga cu inscripţii (Armilla), p.909-923.

¹⁴ Grigore Pappadopolu (1840).

¹⁵ Julius Zacher (1850).

¹⁶ Wilhem Grimm (1857).

¹⁷ Franz Dietrich (1861).

¹⁸ C. C. Ram (1862).

19 Rudolf Neumeister (1875).

²⁰ „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi”, ed . a Il-a , Ed . Albatros, Buc. 1975.

dialecte germanice"²¹. Aceasta ar conduce la limitarea unor citiri (lecturi) abuzive ale inscripţiei respective.

Sintetizând stadiul actual al cunoştinţelor în legătură cu inscripţia tezaurului amintit, Romulus Vulcănescu arată²²: "E un tezaur germanic, şi anume gotic, care a fost alcătuit din 22 de piese descoperite, din care s-au pierdut 10 piese, numai de aur, fabricate în stiluri artistice diferite. Apartenenţa lui, atribuită goţilor, s-a dovedit a fi vizigotă. Tezaurul aparţinea unui prinţ, Athanaric , stăpân peste Caucalanda - o enclavă vizigotă în Dacia romană, care acoperea o bună parte din actualul judeţ Buzău".

În ceea ce priveşte inscripţia de pe inel (verigă), trebuie amintit, pentru remarcabile aserţiuni de ordin criptologic, articolul lui Mihai Isbăşescu²³, conţinând o interesantă ipoteză de decriptare a celebrului cript. Dintre autorii români care au publicat studii în străinătate pe marginea acestui subiect îl amintim aici pe C. Diculescu^24.

²¹ Alexandru Odobescu, op. cit p. 916.

22 R. Vulcănescu , op. cit p. 137.

²³ Mihai Isbăşescu , „Inscripţia de pe colanul tezaurului de la Pietroasa”, Revista de filologie romanică şi germanică, I, 1957, p. 107-133.

²⁴ C. Diculescu , "Die Wândalen und die Goten ", Leipzig , 1923.

6. Scrierea criptică din Lecţionarul Evanghelic de la IAŞI

Acest interesant document (Ms.160/IV-34), cu o vechime de aproape 1000 de ani, conţine texte în limba greacă, fără pauze între cuvinte („scripta continua”). La fila 95 v, rândurile 3-6 şi la fila 98 v, rândurile 1-5, există cuvinte câteva cuvinte latineşti, scrise deasupra textului grecesc. Manuscrisul utilizează o scriere elegantă, în unciale greceşti, frumos ornamentate, datând din secolele X-XI. Foarte interesantă este existenţa unei notaţii ecfonetice, ce nu a putut fi descifrată încă. (Grigore Panţiru, Lecţionarul Evanghelic de la Iaşi, Editura Muzicală, Bucureşti, 1982)

 

 

 

 

 

 

7. IPOTEZE PRIVIND CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN. DOVEZI CRIPTOGRAFICE

Printre cei care au studiat trecutul istoric al patriei noastre, în lumina dovezilor criptografice, s-a numărat şi Em . C. Grigoraş . Într-o suită de articole publicate în "Adevărul Literar şi Artistic"¹, în "Propilee Literare" etc ., reunite apoi în lucrarea "Criptografia şi istoria Românească"², autorul lor prezintă câteva ipoteze privind preistoria României"³, formarea statelor feudale româneşti, evenimentele politice interne ale perioadei de început a feudalismului, primele scrieri ale culturii române etc .

Referindu-se la inscripţia tezaurului de la Pietroasa (Ad . Lit ., nr . 177), Em . C. Grigoraş lecturează grafia de pe brăţară: ATANARIHA I REX...", afirmând că această piesă a aparţinut lui Atanaric, fiind îngropată în sec. IV cu întregul tezaur, în mod precipitat, datorită invaziei hunilor.

Inscripţia de pe o piesă a Tezaurului de la Pietroasa

Criptograma din Psaltirea Scheiană

La pagina 483 a manuscrisului Psaltirii Scheiene se află un text controversat, care a stârnit multe dispute. Conţinutul textului este lecturat de Radu Pava ( Criptograma din Psaltirea Scheiană, Studii şi Materiale de Istorie Medie, III, 1959, p.370 şi urm.): „ În sfârşit, Oh (tiabri), Medriu izvoditoriu. (Întru) Hs . Smeritu Avakir . Întâiu (e) Zeul. Leatu 7023”.

Em. C. Grigoraş decriptează: „ În Sfiată…. Mitohi Meareuţă, I Dorohoi, I Humere, a metahorikit Psaltikia teologio, 823”, cu traducerea: „În sfintele mânăstiri Mearăoţa, Dorohoi, Umor au etaforisit (tradus) psaltirea Teologul, la 823.”

Alţi savanţi au decriptat în mod diferit data amintită: Bianu , în 1889, descifrează anul 1482 sau 1485; Puşcariu , în 1924, citeşte 1515; Rosetti , în 1926, vede data 1575 iar Gaster , în anul 1890, lecturează data din criptogramă 1585.

Prin aceasta se demonstrează că în nordul Moldovei exista, la sfârşitul mileniului I, un puternic centru de cultură românesc, având trei aşezări de cult: Mirăuţi, Dorohoi şi Humor, unde s-a efectuat prima traducere a Psaltirii, din care s-a păstrat, la pagina 483, cunoscuta criptogramă.

                                                     Criptograma din Psaltirea Scheiană

Em . C. Grigoraş apreciază că, dacă filologii şi istoricii români ai secolului al XlX - lea ar fi cunoscut conţinutul real al acestei criptograme, acest lucru "ar fi fost de mare folos în mijlocul luptelor acerbe, pornite contra latinităţii elementului românesc în Dacia"⁴. Prin intermediul acestei dovezi s-ar fi putut susţine cu mai multe argumente existenţa românilor în acea regiune a ţării noastre, înainte de venirea altor popoare, şi s-ar fi demonstrat vechimea şi gradul înalt de civilizaţie atins de români.

Analizând diverse criptograme, Em . C. Grigoraş propune ipoteze stupefiante pentru istoriografia tradiţională: la anul 1111, Oltenia era independentă, condusă de un anume Coşnilă Assan, probabil străbunicul lui Petru şi Ioan; Basarabii sunt de peste Dunăre, în timp ce Assan este de dincoace de

¹ Adevărul Literar şi Artistic, nr . 91/1922, p. 3; 132/1923, p. 5; 142/1923, p. 5; 159/1923, p. 6; 164/1924, p. 3; 166/1924, p. 5; 175/1924, p. 5; 180/1924, p. 6; 182/1924, p. 6; 185/1924, p. 8; 188/1924, p. 6; 189/1924, p. 6; 193/1924, p. 4; 208/1924, p. 6; 210/1924, p. 3; 717/1934, p. 2.

² Em . C. Grigoraş , „Criptografia şi istoria Românească”, Cultura Naţională, Buc. 1924; anterior apăruse o altă ediţie, purtând acelaşi titlu, tipărită la Bucureşti, Atelierele "Adevărul". S.A. (f. a.).

³ idem, op. cit, p. 3. În sistemul cronologic al autorului, "Preistoria României" ar corespunde mileniului I al erei noastre.

⁴ op. cit. p. 9.

⁵ Astfel de criptograme au fost identificate pe flancurile statuii leului din faţa Arsenalului Dogilor din Veneţia, pe un voal de mătase aflat la Mânăstirea Catholicon de la Muntele Athos etc .

Dunăre. "Existenţa Assanilor dincoace de Dunăre răstoarnă teoria lipsei de legături a celor două maluri înainte de pretinsa descălicare de la 1300"⁶.

Analizând semnătura lui Ioniţă Assan , existentă în "Biserica 40 de mucenici" din Tirnovo , Em . C. Grigoraş abordează problema conţinutului criptului respectiv, ajungând la concluzia că Ioniţă Assan a făcut parte din Ordinul Cavalerilor Templieri, că Ţările Române, în vremea aceea, " erau organizate şi cu o viaţă economică foarte dezvoltată, altfel n-aveau ce căuta Templierii (bancherii) în ele"⁷.

Semnătura lui Ioniţă Assan II

Semnătura lui Ioniţă Assan II, aflată în biserica „40 de mucenici” din Târnovo, monument religios realizat în acelaşi stil arhitectonic cu cel al Bisericii Domneşti de la Argeş.

Criptul se află la sfârşitul unei invocaţii în limba greacă, cu sensul: „…..stăpână şi născătoare de Dumnezeu” , fiind scris răsturnat. Em . C. Grigoraş lecturează: „IO IUANNIZA” sau „IO ION (plus) NIKA”, cu litere capitale, de formă gotică medievală, cu excepţia lui A glagolitic şi H slavon.

La Mânăstirea Berindé , care este ctitorie a unuia dintre Assani , există următoarea criptogramă, pe care Em . C. Grigoraş o descifrează:

„ Rândul de sus: IKLISIA

Rândul de jos: IGIFSA

Trebuie remarcata linia cu 3 puncte, care atestă apartenenţa acestei criptograme la grupul celor având ca origine secta pitagorician.

⁶ op. cit. p. 17.

⁷ idem, p. 23.

Criptogramă de la Mânăstirea Berindé din Balcani

Em. C. Grigoraş îi atribuie lui Ionţă Assan şi criptograma din "Codicele Voroneţean".

 

 

Dintre afirmaţii, oarecum neacoperite cu dovezi convingătoare, trebuie subliniată aceea conform căreia chipul zugrăvit în icoana "Sf . Mina" reprezintă portretul primului fondator al Ţării Româneşti.

Prin decriptare, se obţine textul clar: „IO IONIZA ASSAN”. În imaginea de mai sus, criptograma este prezentată răsturnată.

Analizând cripturile aflate în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Em . C. Grigoraş susţine că biserica a fost isprăvită în anul 1261, Duminică 14 Noiembrie, zugrav fiind un anume Dumitru. Domnitorul Voislav, ctitorul acestui lăcaş, s-ar afla îngropat în biserică. Se pare că biserica a fost ridicată de Radu Basarab (altul decât legendarul Radu Negru), anterior anului 1261, monumentul fiind construit în mai multe etape.

 

         O descoperire de senzaţie, şi anume inelul găsit pe degetul „cavalerului” înhumat sub pardoseala Bisericii de la Curtea de Argeş, îi oferă lui Em . C. Grigoraş ocazia să dovedească apartenenţa lui Radu V. V. la secta pământeană (egipteano-pitagorică).

În imaginea următoare se observă o stea în opt colţuri, având un cript. Textul acestuia este:

AKIMU = Stea, în limba vechilor egipteni.

       

Inelul cu criptogramă a lui Radu Voievod

Acelaşi sistem de cifrare este identificat şi în criptograma aflată pe mormântul domnitorului îngropat la Curtea de Argeş, cu textul:

RADU V.V

Criptograma de pe mormântul lui Radu Voievod

În grupul criptogramelor care demonstrează apartenenţa primului descălecător al Ţării Româneşti la secta valahă se află şi aceea de mai jos.

Acest inel a fost cândva în posesia lui A. Maniu, fiind o camee deosebit de frumoasă.

În jurul inelului este o criptogramă, care seamănă cu celălalt inel, prezentat mai sus.

Em . C. Grigoraş decriptează:

„ IO RADU NIGRU W. PRISTINA 1128”

Ca urmare, inelul pecete ar fi aparţinut adevăratului întemeietor al Ţării Româneşti, la 1128.

                                                          Inelul pecete cu criptogramă

                                                  Criptograma din Codicele Voroneţean

      

 

(Criptograma din Codicele Voroneţean. Textul criptat este subliniat.)

Criptograma face parte dintr-un text scris de mână, adăugat la sfârşitul Apostolilor, cu litere chirilice, pe care Sbierea o lecturează astfel: "Această carte a fost scrisă pe rumânie şi nu-i bună de nimic. Aice am scris eu, Constantin ot Doma Mesiţa Maiu".

Em . C. Grigoraş propune lectura: "Aceasta episti au fost scris pe rumăneşte Iuanizi Asieni ot Ternova. Scrii eu, Constantin ot Afon monestir"⁸. Decriptarea are la bază metoda inversărilor de litere, aceeaşi metodă fiind folosită şi la decriptarea criptogramei din Psaltirea Scheiană. În baza acestei decriptări, autorul concluzionează: "Avem, prin urmare, cărţi scrise pe româneşte în secoli în care nici nu îndrăzneam să bănuim că existăm măcar noi inşine"⁹.

⁸ idem, p. 28.

⁹ op. cit. p. 29.

Influenţe bogomilice relevate de vechi criptograme

Alte cripturi vin să demonstreze, potrivit lui Em . C. Grigoraş, influenţa bogomilica asupra culturii medievale româneşti. Potrivit aceluiaşi autor, criptogramele doveditoare ale acestei influenţe se găsesc în "Manuscrisul lui Radu Grămăticul", „Psaltirea Hurmuzaki”, precum şi în „ Textele Măhăcene ” .

Criptograma din manuscrisul lui Radu Grămăticul

Manuscrisul se află la Londra şi conţine textul celor 4 Evanghelii, avându-l ca autor pe Radu Grămăticul, care l-a compilat după vechi izvoade. Lucrarea era destinată lui Petru Cercel, aflat în acel timp în Arhipelag.

Analizând această preţioasă operă de artă, Em. C. Grigoraş consideră că acele patru puncte sunt un semn de recunoaştere pentru secta pământeană, din perioada Assanilor . Cele trei grupuri de linii paralele, adăugate altor 3 linii simple, verticale, indică gradul 33. Textul clar, dedus prin decriptare este următorul : „ KOS.d.d. VATT.T.ZS”, adică Constantin Vatatzas (Vatatzes, Împăratul de la Niceea, cuscrul lui Ioniţă Assan)

 

 

Psaltirea Hurmuzaki

Acest text criptat se află pe fila 125 v din Psaltirea Hurmuzaki. Em. C. Grigoraş consideră că Psaltirea a fost tradusă de bogomili, în timpul domniei lui Ioniţă Assan. In acest sens, dovada se află în cele două cuvinte aflate în chenar.

Textul este cifrat cu cheia vechilor cripturi valahe, având sensul:

„Metahorî în rumânieşte Bogomilii (termen nedecriptat )…Ioniţă la Doamne (termen nedecriptat )….csi….d…..i (din)…Terniva Mânăstir . Dimitrie.”

Criptograma din Psaltirea Hurmuzaki

Secta pitagorică şi Biserica de la Argeş

Potrivit lui Em. C. Grigoraş, un cript aflat pe tencuiala din stânga altarului, cu înţelesul: „IKLISIA IGIFSA”, demonstrează prezenţa acestor semne de recunoaştere aparţinând bisericii valahe.

O altă ipoteză neaşteptată, rezultată în urma decriptării textelor aflate pe pereţii Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş., susţine că Sf. Chiril, considerat creatorul alfabetului chirilic (secolul al IX-lea), ar fi de origine valahă¹⁰.

¹⁰ Chiril (c. 827 - 869), cărturar originar din Salonic. Împreună cu fratele sau, Metodiu , a participat, începând cu anul 862-863, la răspândirea Creştinismului în Moravia şi Panonia. A tradus în limba greacă şi slavonă numeroase cărţi bisericeşti.

Criptograma din Psaltirea Voroneţeană

Criptograma din Psaltirea sau codexul Voroneţean se află pe ultima pagină, pe margine, în lungul ei, scrisă în limba slavonă.

În legătură cu criptul din "Psaltirea sau Codexul Voroneţean", pe care Ioan Bianu îl lecturează : "Ispisa su psaltir rob bjii, Nicodim ", Em. C. Grigoraş propune soluţia: "Ispisa i psaltiira Sfiati Nicodim", ceea ce ar dovedi faptul că Sfântul Nicodim de la Tismana ar fi scris lucrarea respectivă. Şi mai importantă este ştirea că Nicodim ştia perfect româneşte şi că traducea cărţile sfinte în această limbă¹¹.

 

Criptograma din Psaltirea Voroneţeană

¹¹ op. cit. p. 41.

În partea finală a cărţii sale, Em . C. Grigoraş prezintă decriptări ale inscripţiilor aflate pe obiecte provenind de la goţi, huni, avari (cum ar fi, de pildă, fibula descoperită la Nordendorf, din Bavaria , inscripţia de la Kerlich , inscripţia de la Thorsbjerg , din Danemarca, medaliile de aur de la Danneberg , cupa de argint de la Toemmerup , criptograma de la Litbeck, cornul de aur cu inscripţie, descoperit la Tondem în Danemarca etc .), toate acestea probând viabilitatea metodei sale de decriptare. Mai sunt analizate, de asemenea, semnele criptice aflate pe mormintele predecesorilor lui Ştefan cel Mare din Biserica Rădăuţilor, precum şi cele aflate pe alte morminte princiare de la Câmpulung şi Curtea de Argeş.

Pe baza unor particularităţi de ordin grafic, autorul crede că ar putea dovedi apartenenţa unor personalităţi din trecutul istoric al ţării noastre la un anumit rit religios, ceea ce "ar explica multe evenimente din istoria noastră atât de framântată"¹².

Metoda propusa de Em . C. Grigoraş comporta numeroase şi îndreptăţite observaţii critice, în primul rând de ordin criptologic , dintre care amintim doar câteva: Inventivitatea şi fantezia autorului, necenzurată de criterii riguroase, ştiinţifice, conduc la posibilitatea unor lectori arbitrare, chiar a alegerii subiective, premeditate, a sensului unor criptograme. Apelând la metode specifice criptografiei medievale, Em . C. Grigoraş descrie câteva procedee criptografice (substituţie, transpozitie, înserarea unor valori nule – false -, procedee mixte etc .) după cum urmează:

a) amestecul de litere şi ornamentarea ¹³;

b) suprimarea unor litere sau neterminarea acestora ¹⁴;

c) amestecul de litere, adică inversări fie de caractere, fie de silabe, fie inversări în ordinea literelor din cuvinte¹⁵;

d) introducerea între litere a unor elemente de derutare a decriptorului (puncte, litere ornamentale etc .) Aici se include şi metoda introducerii de litere inutile la începutul sau sfârşitul cuvântului;

e) un amestec de alfabete, între care formele arhaice greceşti domină¹⁶;

f) alternarea unor lecturi directe sau inverse de la un cuvânt la altul, inclusiv inversări de litere¹⁷;

g) folosirea literelor greceşti, amestecate cu litere latineşti, cu inversări de caractere¹⁸.

O altă observaţie critică se referă la eroarea de a îmbina metodele şi procedeele

de interpretare criptologică cu cele specifice speculaţiilor teosofice .

¹² idem, p. 8.

¹³ idem, p. 8.

¹⁴ idem, p. 9. 15 idem,p.17

16idem,p.20

17 idem,p.19

18 idem,p33.

Este adevărat că divergenţele de ordin religios au reprezentat un fenomenistoric real. Este forţat, însă, a se concluziona că anumite evenimente
din istoria ţării noastre îşi au obârşia în existenţa unor conflicte, divergenţe sauconcurenţe de ordin religios.

În sfârşit, este greşită afirmaţia autorului conform căreia lipsa documentelor scrise pentru fazele de început ale culturii române, s-ar datora faptului că "aceste secte (rituri religioase n. a.) nu lăsau documente. Ele lăsau cel mult criptograme pentru iniţiaţi".

Este dificil de acceptat că, pe baza a numai patru puncte, a trei linii etc . se poate deosebi, fie chiar şi de cei iniţiaţi în arta decriptării, un sistem criptografic aparţinând templierilor de un altul aparţinând bisericii valahe sau sectei religioase pământene, cum o denumeşte Em . C. Grigoraş.

În ciuda acestor critici justificate, tentativa autorului de a implica Criptografia în elucidarea unor necunoscute de ordin istoric trebuie subliniată. Este, de asemenea, demnă de semnalat şi concluzia la care ajunge autorul în finalul lucrării sale:

"şi mai „Rămâne de tras o concluzie generală la cele relatate. Această nouă concluzie este că, pe timpul când filologii noştri şi şcoala nouă istorică fac pe români nişte bieţi păstori, apar tocmai acele semne ale unei vieţi şi civilizaţii superioare Occidentului, dar nu departe de ele... La 1260 eram deci o fără organizată. Mai rămâne de stabilit cum şi ce fusese mai înainte. Şi aici, cele descoperite prin decriptare vor ajuta istoria."

                                     EVUL MEDIU CRIPTOGRAFIC

Criptogramele în acte private şi monastice

Criptografia medievală românească este de sorginte bizantină, transmisă prin filieră slavonă. În perioada sec. XV-XIX sistemul criptografic folosit atât în manuscrisele româneşti, sârbeşti, bulgăreşti, cât şi în cele ruseşti sau greceşti este asemănător.

Din punct de vedere al terminologiei, vechea scriere criptografică este cunoscută sub denumirea de " filtă" în Ţara Românească şi "hiltă" în Moldova, cu o etimologie discutabilă¹. Pentru textele politice şi diplomatice, criptografiate , de dată mai recentă, este folosit termenul " cifră", sinonim cu " cifru" (chiffre, fr.).

Ca arie de răspândire, criptografia a fost practicată în toate cele trei provincii româneşti (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania ) în cancelariile domneşti, în mediul monastic² şi cel privat.

Problema decriptării criptogramelor existente în textele româneşti slave sau româno-chirilice a preocupat atât pe cercetătorii români³ ca şi pe cei străini: M. N. Speranski , E. Kaluzniacki , Al. Iaţimirski , Fr. Miclosich , etc⁴.

¹R. Pava, "Cartea de cântece a lui Evstatie de la Putna", în Studii şi materiale de istorie veche, V, 1962, p. 339; C. Turcu , "Criptografia din manuscrisele româneşti ale sec. al XVIII-lea studiată la Institutul de romanistică din Berlin , în Iaşul Literar, XV (1964), p. 78-79.

² În special la Căldăruşani , Cernica , Tismana , Antim , Agapia , Humor, Sucevita , Probota , Sibiel , Schei , etc .

³ B. P. Haşdeu, Cuvente den Bătrâni, I, Buc. 1878, p. 83-88, Supplement , p. LXXXV; V. Literat, Criptograme în cărţi din Ţara Oltului , „Daco România”, VIII (1936), p. 185-189; I. Bogdan , Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul , I. Buc. 1905, p. XXIX şi 170; P. P. Panaitescu , Catalogul manuscriselor slave de la Biblioteca Academiei, Buc. 1959, n, mss în fondul B.A.R.; Emil Vârtosu , Din Criptografia Românească, Studii Teologice, nr . 18,1966, p. 261-317.

⁴ Pentru sistemul criptografic bizantino-grecesc, un interes documentar îl au lucrările: B. Mont-Faucon , "Paleografia greaca", Paris , 1708; V. Gardthausen , "Griechische Paleographie" Ed . II, Vol . II Leipzig , 1913. Pentru sistemul criptografic folosit în vestul Europei, deosebit de instructiva este lucrarea: Dr . Aloys Meister " Die Geheimschrift im Dienste der Papstilichen Kurie", Paderbon , 1906.

"Din Criptografia Românească", 1966, un foarte valoros studiu dedicat criptografiei medievale româneşti este datorat lui Emil Vârtosu⁵. După cum subliniază acest autor, sistemul criptografic întrebuinţat în acte şi documente româneşti se bazează pe atribuirea de valori numerice literelor-cifre din alfabetul grec, considerate în ordine inversă, în raport cu cele trei grupe diferite de slove-cifre, având valori numerice: unităţi, zeci şi sute⁶.

I Cifrant Ф И З Ѕ Е А Г К Д

Clar Д К Г А Е Ѕ З И Ф

Valoare numerică 9 8 7 6 5 4 3 2 1

II Cifrant Ч П О З Н М А К У

Clar У К А М Н З О П Ч

Valoare numerică 90 80 70 60 50 40 30 20 10

III Cifrant Ч Ш Ц Ж Ф У Г С Р

Clar Р С Г У Ф Ж Ц Ш Ч

Valoare numerică 900 800 700 600 500 400 300 200 100

R. Pava⁷ analizează câteva sisteme criptografice datând din Evul Mediu, evidenţiind următoarele reguli:

a) folosirea slovelor obişnuite, cărora li se inverteşte sensul. În cele mai multe cazuri, alfabetul se obţine prin procedee simple: inversare, înlocuire reciprocă, substituirea unei valori prin valoarea literei următoare etc .

b) folosirea unui alfabet străin, necunoscut celor din jur, cum ar fi cazul protopsaltului Evstatie de la Putna, care întrebuinţează alfabetul glagolitic, rar răspândit în mediile culturale de la noi din ţară.

c) crearea unor alfabete inedite, compuse din semne imaginare, aşa numitele stenograme.

⁵ Un studiu bine documentat cu privire la trecutul criptografiei româneşti în "Cartea de Cântece (Irmologhionul) lui Eustatie", vol. V, din seria "Documente-Izvoare ale muzicii româneşti", ediţie critică îngrijită de Gh. Ciobanu şi Marin Ionescu, Bucureşti, 1993.

⁶ Emil Vârtosu , op. cit. p. 267.

⁷ R. Parva , "Criptograma din Psaltirea Scheiană" în Studii şi Materiale de Istorie Medie, III (1959), p. 365.

Criptograme în acte publice

Grămăticii domneşti, diecii, pisarii sau copiştii au folosit scrierea criptografică pentru a consemna în eshatacol (partea finală a unui document) unele date minore, cum ar fi: numele celui care a scris (întocmit) actul, calitatea avută (diac) şi, rareori, locul întocmirii actului.

Având în vedere că data actului nu este niciodată criptografiată (se ştie că data întocmirii este un element de esenţă al oricărui act juridic), rezultă că procedeul criptografierii părţii finale (încheierea), îndeplineşte funcţia de autentificare sui-generis a valabilităţii actului respectiv, fiind totodată, un mod de înregistrare şi identificare (recunoaştere) a organului administrativ de la care a emanat înscrisul. Aceasta este funcţia probatorie a criptului, cât şi un mijloc de a preveni falsificarea acestuia: "şi am scris eu ... grămăticul".

Scrierea criptografică este întâlnită, potrivit cercetărilor întreprinse în acest domeniu de Emil Vârtosu⁸, într-un număr de 18 acte, hrisoave şi porunci domneşti, precum şi în două acte municipale, emise la Bârlad (1609) şi Baia (1650).

Sistemele criptografice folosite în aceste documente, începând cu criptograma din Psaltirea Scheiană⁹, se bazează pe substituţia simplă, cu reprezentări uniforme. Abia în sec. XVII-XVIII apar alfabetele mixte, în special în criptogramele cu conţinut politic. Un sistem mai ingenios este întâlnit în documentul datat 1532, emis de Vlad Voievod, domnul Ţării Româneşti, precum şi în documentul aparţinând lui Mircea Voievod, emis în anul 1549.

Criptogramele în acte private

Zapisele (acte de vânzare-cumpărare, acte de danie, acte de ieşire din indiviziune, etc ) conţin, de obicei, puţine porţiuni criptografiate, în special numele celui care a redactat actul.

Cea mai veche criptogramă existentă în acte publice, potrivit lui Emil Vârtosu , este datată 25 ian. 1499 (7007)¹⁰ . Cea mai veche criptogramă în acte private, descoperită până în prezent, este cea aflată în zapisul datat 15 dec . 1599 (7108), prin care părţile semnatare recunosc o danie făcută anterior Mânăstirii Tismana de către o rudă colaterală.

⁸ Op. cit. p. 269

⁹ Bibliografie la Emil Vârtosu , op. cit. p. 265.

¹⁰ Hrisov emis la Târgovişte de Radu Voievod, prin care domnul dăruieşte satul Glodul Mânăstirii Govora şi egumenului Dorotei .

Criptografia monastică

Laborioasa activitate a cărturarilor români, desfăşurată în Evul Mediu, a condus la îmbogăţirea patrimoniului culturii noastre, la dezvoltarea unei civilizaţii materiale şi spirituale în acest spaţiu geografic.

Fie că sunt lucrări originale, ori simple copii, manuscrisele păstrate până în zilele noastre sunt adevărate comori de informaţie pentru cunoaşterea trecutului românesc. Aceste capodopere au fost create (uneori traduse sau numai copiate) de diverşi autori, aflaţi în slujba unei instituţii laice (grămătici, dieci), dar cel mai adesea de preoţi. În mod firesc, manuscrisele ecleziastice erau destinate unei arii de circulaţie, în principiu restrânsă, deşi conţinutul lor nu era eretic, ori subversiv, din punct de vedere doctrinar. Acesta nu a fost, totuşi, un impediment în răspândirea lor în toate cele trei ţinuturi româneşti, contribuind la întărirea conştiinţei unităţii de limbă, origine, la dezvoltarea spirituală, fără oprelişti, a poporului nostru. Unele din aceste documente conţin şi scurte criptograme.

Emil Vârtosu¹¹ apreciază că "folosirea criptului avea doar menirea să of ere criptografului o satisfacţie limitată, de superioritate culturală: că ştie ceva, ce numai foarte puţini ştiu ". Această "ştiinţă" se părea că-1 ridică în stima tuturor, îl arată un "desăvârşit filosof (savant medieval), aşa cum se vede şi din textul clar al unei criptograme aflate pe un document moldovenesc, de la sfârşitul sec. XVIII: "Aice s-au scris tâlcul în filtă, aceste slove ce sânt scrisă mai sus filosofeşti"¹².

Criptogramele sunt, totodată, "un joc spiritual"¹³, prin care autorul încearcă să capteze interesul eventualului cititor, să-i stârnească o anumită curiozitate şi să sporească misterul în jurul caracterului presupus esoteric al textelor respective.

În realitate, după cum sublinia Emil Vârtosu , aceste căi se substituiau unui scop mult mai generos şi anume aceluia al " răspândirii şi dezvoltării, în general, a preocupărilor de carte şi scriere propriu-zisă"¹⁴.

Deşi criptogramele dovedesc îndemânarea autorilor în folosirea scrierii secrete, precum şi existenţa unei adevărate îndeletniciri în acest domeniu, conţinutul clar al criptului este, cel mai adesea, neinteresant: identitatea autorului şi, câteodată, o scurtă profesie de credinţă.

Ca tehnică propriu-zisa, sistemul folosit este unitar din punct de vedere criptografic, cu alte cuvinte, cifrurile practicate de către stolnici, în cancelariile domneşti nu diferă prea mult de cele utilizate de monahi. Eventualele inadvertenţe descoperite de cercetătorii de azi provin din copierea eronată, reiterată în timp de alţi

¹¹ Emil Vârtosu , op. cit. p. 270

¹² Cript aflat pe documentul mss . 4646, f. 116 v(a) şi f. 124 (b), B. A. "Alexandria "

¹³ Emil Vârtosu , op. cit. p. 262

¹⁴ Idem, p. 262.

copişti neiniţiaţi, din neînţelegerea ori copierea maşinală a unui document criptografiat original.

Un procedeu citat de Emil Vârtosu , R. Pava şi alţii, folosit şi în Criptografia medievală românească, constă în utilizarea "Alfabetului Tarabar", un alfabet de substituţie, bazat pe următoarea particularitate: vocalele, semivocalele şi consoanele alfabetului slavon rămân neschimbate¹⁵. Celelalte consoane se scriu unele sub altele, pe două rânduri, primul rând de la stânga la dreapta, al doilea de la dreapta la stânga (bustrophedon). Alfabetul cifrant şi alfabetul descifrant sunt reversibile¹⁶.

Б В Г Д Ж З К Л М Н

Ж Ш Ч Ц Х Ф Т С Р Н

Acest tip de criptare este întâlnit şi în manuscrisul lui Nil de la Sorska¹⁷, datat 26 oct . 1842.

Un alt mod de criptare este cel folosit în criptograma existentă pe un "Minei" pe luna martie, din Moldova, datând din sec XVI¹⁸.

Textul criptogramei este următorul:

"De cinci ori cu cinci sute şi se adună cu Şaptezeci şi se lipeşte două sute de opt şi cincizeci şi la urmă nimic.

Treizeci cu cinci şi se împreună cu Şapte sute şi cincizeci şi se lipeşte trei sute către zece şi la urmă cinci".

În transpunere cifrică, criptograma devine:

5 500 100 70 8 50 30 5 700 50 300 10 5.

Descifrând, avem: Е Ф Р О С И Н Л Е О Н Т Ч Е (Efrosin Leontie).

Un alt exemplu de criptare mixtă:

Pe un Tetravanghel, provenit de la Mânăstirea Bistriţa (Ţara Românească)¹⁹, datat secolul XVII, studiat de A. I. Odobescu²⁰ există următoarea însemnare:

"... s-a trudit la aceasta micul şi cel mai de pe urmă, cel ce numai numele îl are de călugăr, lucrând mult, leneş şi sărac în fapte bune, grăbit şi bogat în păcate... iar numele lui este:

la început, aşadar, a patruzecea se află lângă cea dintâi; apoi la mijloc se află o sută şi cea dintâi, se adună a patra, iar la sfârşit şi o sută şi cea întâi, îmbrăţişând pe a zecea şi a cincea , în anul 7136"

¹⁵ Este vorba de semivocalele £ şi b şi consoanele 3, *P, E, S.

¹⁶ Cf. Em . Kaluzniacki , "Beitrage zur alteren Geheimschrift der Sloven", Viena, 1883, p. 5.

¹⁷ Mss . 2216, f. 108 (a), 107 (b), B. A. R.

¹⁸ B. A. R., mss slav., 265, f. 163 v.

¹⁹ B. A. R. mss slav. 175, f. 177, v.

²⁰ A. I. Odobescu, " Despre unele manuscrise şi cărţi tipărite în Mânăstirea Bistriţa", în Revista Română, I, (1889), p.733.

Studiind acest document, Odobescu sublinia: "Aici vedem un exemplu de enigme în care călugării scriitori şi artişti din timpii trecuţi iubeau a-şi ascunde numele. Aici misterul nu este aşa de greu de pătruns".

Într-adevăr, în cifre slavone, litera A este 1 şi M = 40; litera P = 100; D este 1 şi K = 4; litera I este 10; P = 100; E = 5.

Unind aceste trei silabe împreună obţinem "MARDARIE" adică numele călugărului copist²¹.

Criptografia murală

Însemnările picturale, criptografiate, conţinând numele ctitorilor sau zugravilor, ale constructorilor, nu sunt o raritate. Istoricii (N. Iorga) au studiat specimene de semnături ale unor bresle de zidari din Evul Mediu (de la Baia), ori ale unor constructori de cetăţi, făcând apel şi la unele elemente specifice criptanalizei.

La Mânăstirea Humor, pe peretele din spate, stânga, există două criptograme, datând, probabil, din sec al XVII-lea (aproximativ 1666). De asemenea, în pronaosul bisericii din Băjeşti (Muscel) este zugrăvită, în culoare negru închis, următoarea însemnare criptografiată:

"Simion zugravul făcut-a pe ctitori".

În adăpostul lui Daniil Sihastrul există o criptogramă, indicând anul 1799.

Criptogramele apar nu numai pe pereţii unor lăcaşe de cult, ci chiar pe fântâni, clopote etc . Astfel, pe fântâna din curtea Mânăstirii Ciolanul (Buzău) este însemnată o poezie, care se încheie printr-o criptogramă datată: 1811²²

La Valea Danului există o inscripţie criptografică pe clopotul bisericii, cu descifrarea, probabilă:

"1814, 30 februarie(sic!), Meletie Economul²³.

În general, aceste criptograme murale nu ascund elemente de interes istoric deosebit ci - mai ales - date de identificare, ori care ajută la stabilirea vechimii acelei construcţii, aşa cum o ilustrează şi exemplul criptogramei datată 7 nov . 1799, de la Schitul Babele (Ilfov )²⁴. Criptograma conţine 235 de reprezentări cifrante şi se află pe dosul tâmplei de zid, deasupra uşilor împărăteşti. Din conţinutul ei putem afla data construcţiei şi numele ctitorilor.

O interesantă discuţie o suscită problema identificării numelor filosofilor greci, pictaţi pe pereţii bisericilor bucovinene.

²¹ Idem, p. 733

²² Emil Vârtosu , op. cit. p. 311

²³ Idem, p. 311

²⁴ Victor Brătulescu , "Inscripţii din Biserici", Studii Teologice, IV (1952), nr . 9-10, p. 605-618.

Paul Henry²⁵ consideră că semnificaţia unor nume, precum "Astakoe ", "Zmovagl ", "Goliud ", "Umid ", "Selum ", "Udin " etc . nu poate fi stabilită, trebuind să renunţăm pentru totdeauna la aflarea numelor reale ale celor 12 personaje existente în iconografia murală bucovineană.

Spre deosebire de acesta, Grigore Nandriş²⁶ consideră că problemele care trebuiesc rezolvate sunt următoarele: identificarea numelor de filosofi, scriitori sau înţelepţi ce se ascund în spatele cuvintelor criptice; prin ce greşeli de paleografie sau neînţelegeri de ordin lingvistic sau istoric s-a ajuns la aceste deformări ? care este înţelesul, precum şi motivaţia prezenţei acestor nume în pictura murală ? cum au "ratăcit" ele dintr-o ţară în alta, ajungând, în final, să fie considerate de către zugravi mai mult o suită de litere decorative decât cuvinte cu semnificaţie concretă ?

Grigore Nandriş²⁷ propune lectura numelui ASTAKOE, prezent în pictura murală de la Suceviţa (1592) şi Moldoviţa (1536), precum şi la Mânăstirea Arbănaşi (sec. XVII) din Bulgaria , în sensul de ARISTOCRIT. Potrivit ipotezei lui Nandriş , Aristocritos , scris cu litere suprapuse şi abreviat devine:

A^ri sta (O)^kri tos

Confundându-se chirilicele T cu K, se obţine ASTAKOE, deoarece C final este citit în mod obişnuit E. Acest cuvânt corupt este, deci, rezultatul neglijării literelor suprapuse de către un zugrav neatent, eroare preluată şi de alţi zugravi.

Prin aceeaşi metodă, au fost identificate următoarele sensuri:

GOLIUD = APPOLONIUS; ORIPID = EURIPIDE; ASON = IASON; UMID sau IMID = HOMER; SAUL = SOLON; ZMOVAGL = SOFOCLE; UNID = TUCIDIDE.

Coruperea de nume va duce la o modificare radicală a numelor iniţiale, astfel încât, în secolul XVIII, personaje ca THULIS sau SOFOCLE vor deveni VULIKI, respectiv PSIFISTOCLES. De aceea, este necesară continuarea cercetărilor pentru descifrarea acestor nume corupte.

²⁵ Paul Henry, "L'Arbre de Jesse dans les eglises de Bucovine", Melanges Diehl, Paris, 1930, p. 21.

²⁶ Grigore Nandriş, "Umanismul picturii murale postbizantine din estul Europei", Ed . Meridiane, Buc. 1985, vol . 2, p. 51 şi urm.

²⁷ Op. cit. p. 54

ANTOLOGHIONUL LUI EVSTATIE PROTOPSALTUL PUTNEI ŞI ÎNCEPUTURILE CRIPTOGRAFIEI ROMÂNEŞTI

Şapte manuscrise, aparţinând şcolii muzicale medievale de la Putna , însumând un total de 2381 pagini, au pentru noi, românii, o valoare inestimabilă, dovedind înaltul nivel al culturii române din secolele XV-XVI. De un interes aparte se bucură, fără îndoială, CARTEA DE CÂNTECE (IRMOLOGHION) A LUI EVSTATIE PUTNEANUL, o culegere de texte muzicale religioase, alcătuită din şase volume inegale, datând din perioada 151 1-1515.

Primul care a semnalat prezenţa acestui valoros document medieval a fost savantul Emil Kaluzniacki (a se vedea studiul: "Beitrage zur alteren Geheimschrift der Slaven "). El a descoperit în Biblioteca Mânăstirii Putna, printre alte manuscrise, un material conţinând numeroase criptograme, din care a transcris şi publicat, parţial, un număr de texte cifrate. Pentru restul criptogramelor a indicat pagina şi alfabetul secret folosit.

Rămâne un mister dispariţia subită a acestui rar şi valoros document al patrimoniului nostru cultural. Cert este faptul că în anul 1896 manuscrisul este semnalat în fondul Bibliotecii P. J. Sciukin , din Moscova, sub cota 350.

Lucrarea este o antologie de cântări bisericeşti (177 în total), fie cu text slavon, fie cu text grec, din rândul cărora specialiştii au identificat un număr de 49 de lucrări, considerate creaţii originale certe, aparţinând lui Evstatie .

Scrierea - clară, frumoasă - este semiuncială spre cursiv, având între 13-19 rânduri pe pagină. Caligraful a folosit cerneală neagră (pentru text şi semne fonetice) şi chinovar (pentru iniţiale şi alte semne ajutătoare).

Manuscrisul conţine 20 de fascicule, de câte opt până la douăzeci şi patru de pagini fiecare, scrise de acelaşi autor, în epoci diferite.

Din punct de vedere grafic, manuscrisul prezintă particularitatea utilizării a nu mai puţin de trei alfabete: chirilic, glagolitic şi grec.

Textul este în greacă şi medio-bulgara. Notaţia muzicală este cea obişnuită, de tip medieval, dar prezentând particularităţi demne de reţinut. Acest manuscris a fost studiat şi prezentat atenţiei cercetătorilor de către A. I. Iaţimirski care, asemenea lui Kaluzniacki , a fost atras în primul rând de existenţa scrierii cifrate.

În anul 1962, R. Pava a publicat un prim important studiu asupra criptogramelor lui Evstatie de la Putna , însă cercetări mai aprofundate cu privire la originea, conţinutul şi valoarea manuscrisului lui Evstatie de la Putna au fost întreprinse de slavista ANNE E. PENNINGTON, de la Universitatea din Oxford , autoarea unui număr de şase studii speciale (dedicate manuscriselor de la Putna ), din care două se referă în totalitate la aspectele criptografice ale scrierilor protopsaltului Evstatie.

Dintre autorii români care au abordat în cercetările lor problema acestor documente (privită mai mult din punctul de vedere al istoriei muzicii româneşti) menţionam pe Gh . Ciobanu, C. C. Ghenea , Gr . Panţiru , Larisa Agapie . Lucrarea cea mai complexă şi mai bine documentată este volumul V din seria "Documente" - Izvoare ale muzicii româneşti, conţinând facsimilul originalului, într-o ediţie critică îngrijită de Gh . Ciobanu şi Marin Ionescu, editată de aceştia în anul 1983.

Irmologhionul lui Evstatie este un document deosebit de valoros nu numai pentru slavişti, elenişti, istorici sau muzicieni, ci şi pentru aceia care cercetează istoria criptografiei româneşti.

Descrierea manuscrisului

Lucrarea conţine 172 de foi, dintre care o parte, având 158 de file, sunt păstrate la Moscova, iar restul paginilor se găsesc la Leningrad. Deşi separate, cele două părţi ale lucrării formează o unitate organică. Se pare că dezmembrarea manuscrisului s-a făcut în anul 1895, probabil, când s-a lucrat la catalogarea fondului Sciukin . Aceasta situaţie demonstrează interesul dovedit de cei doi eminenţi slavişti faţă de problemele de criptografie ridicate de manuscrisul de la Putna . Dovadă a acestor preocupări rămâne adnotarea marginală a paginaţiei; pentru transcrierea criptogramelor, Kaluzniacki a însemnat cu creion de culoare neagră cifrele arabe, iar Iaţimirski cu cerneală, o altă numerotaţie, cu prilejul alcătuirii catalogului Bibliotecii Sciukin.

Originea etnică a autorului

Pe ultima pagina a manuscrisului se afla următorul text: "Protopsaltul Evstatie de la Mânăstirea Puma a scris această carte de cântări din creaţia sa... în anul 1511, luna iunie ziua 11".

Majoritatea cercetătorilor afirmă cu certitudine că autorul lucrării este român, deşi numele monahal Eustatie ar putea conduce la concluzia originii străine a protopsaltului putnean . Dar acesta, după cum just s-a demonstrat, nu este nici slav, căci s-ar fi numit Evstati , nici grec, pentru că s-ar fi numit Eustatios , nici sârb ori ceh etc . El este român, al cărui nume Eustatie nu se deosebeşte de Gheorghie , ori alte asemenea nume întâlnite în lumea monahală. Unii autori afirma că protopsaltul putnean s-ar fi născut la Cristeşti şi ar fi murit în 1545-1546, fiind înmormântat la Mânăstirea Bistriţa, informaţie nesigură, totuşi.

Rămâne o necunoscută, de asemenea, biografia anterioară a acestui călugăr cult, despre care nu se ştie dacă s-a pregătit la Athos sau la Mânăstirea Neamţul.

Particularităţi criptografice.

Prima trăsătură particulară a manuscrisului lui Evstatie o reprezintă scrierea cifrată, de negăsit în nici un alt manuscris muzical de pe teritoriul românesc. În al doilea rând, notaţia muzicală întrebuinţată este de tip criptografic, cu alte cuvinte partiturile nu pot fi înţelese dacă nu se cunoaşte cheia cu ajutorul căreia s-a efectuat notaţia muzicală.

Dar, pentru a înţelege mai bine aceste particularităţi criptografice, este necesar să înţelegem, mai întâi, scopul întrebuinţării scrierii cifrate într-un document muzical. S-a observat, bunăoară, că Evstatie apelează la scrierea cifrată pentru a ascunde, cu buna ştiinţă, date şi indicaţii de tehnică interpretativă: a) paternitatea lucrării; b) "ehul" sau "glasul" (gama am spune noi) în care este compusă cântarea; c) sărbătoarea la care urmează a fi cântată respectiva lucrare etc .

Când Evstatie vorbeşte chiar de el, criptograma este amplificată şi capătă forme ornamentale care ocupă o pagină întreagă, semn că însemnarea este mai importantă.

Oare se justifică întrebuinţarea criptografiei pentru ascunderea unor date minore, banale? Răspunsul trebuie căutat în istoria muzicii medievale. Este ştiut faptul că, în Evul Mediu, cantorii păstrau anumite secrete privitoare la îmbinarea cântecelor, secrete ce trebuiau să rămână o taină nu numai pentru profani dar chiar şi pentru proaspeţii "învăţăcei" (novici).

La slavi, de pildă, maeştrii de cânt cereau sume mari acelora care voiau să înveţe muzica. Pentru a nu-şi trăda secretul, meditatorii foloseau manuscrise cu abateri intenţionate de la notaţia muzicală standard, manuscrisele corecte din punctul de vedere al notaţiei muzicale fiind arătate doar ca modele. Pentru a se pune capăt acestei situaţii, a fost nevoie de un Conciliu, ţinut în anul 1551, care a interzis folosirea manuscriselor greşite în şcolile de muzică.

Nici manuscrisele putnene nu fac excepţie de la această manieră de notaţie criptografică. Consecinţa practicării acestui sistem a fost nefastă pentru perioada respectivă: creaţia muzicală a lui Evstatie şi a Şcolii de la Putna, în general, nu a putut fi preluată, îmbogăţită sau transmisă urmaşilor, deoarece aceştia nu cunoşteau sistemul de cifrare. Mai mult, transcrierea muzicii medievale comportă, în prezent, mari dificultăţi dar se speră că, în curând, va fi descoperită şi metoda de " scriere" a melodiilor respective. Indicaţiile criptografiate notate de Evstatie pot fi repere preţioase în această acţiune temerară, la care pot contribui, în egală măsură, atât bizantiniştii, istoricii muzicii, dar şi criptoanaliştii .

Cu câteva rare excepţii, Evstatie foloseşte pentru scrierea acestor "indicaţii tehnice" un număr de şase cifruri, clasificate astfel:

A) CHIRILIC TARABERIC

CHEIA-GREACĂ

GLAGOLITIC

B) GLAGOLITIC | PSEUDOGLAGOLITIC 1

PSEUDOGLAGOLITIC 2

C) NUMERIC (CIFRIC)

Pentru criptogramele mai lungi, Evstatie foloseşte două sau chiar trei sisteme de cifru, concomitent.

Din cele 87 de criptograme, un număr de 52 de criptograme sunt cifrate cu sisteme de substituţie inventate de însuşi Evstatie şi anume, cifrul numit de cercetători Pseudoglagolitic 1 şi Pseudoglagolitic 2.

Trebuie reţinut faptul că Irmologhionul lui Evstatie de la Putna reprezintă un moment semnificativ pentru istoria criptologiei din ţara noastră deoarece:

- Este cel mai vechi manuscris descoperit până în prezent în România, conţinând pasaje în întregime criptografiate. El este anterior cu aproape 10 ani primului document redactat în limba română (Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung), datat 1521. Cuvântul "filtele", care apare în cuprinsul Irmologhionului alături de alte cuvinte din terminologia muzicală bizantină este primul cuvânt românesc ce desemnează un termen criptografic de specialitate.

- Spre deosebire de alte criptograme provenind din sec. XVI, cripturile manuscrisului lui Evstatie au un scop pragmatic bine precizat. Restul criptogramelor din Evul Mediu românesc, până la "Istoria Ieroglifică" a lui Dimitrie Cantemir, ascund doar nume de copişti ori alte date mai puţin semnificative.

- Evstatie de la Putna este, putem spune, primul criptolog român autor al

unor sisteme originale (proprii) de cifrare: Pseudoglagolitic 1 şi

Pseudoglagolitic 2.

- Din punctul de vedere al terminologiei criptologice, lucrarea mai sus citată precizează, pentru prima dată, numele sistemelor de cifru utilizate, astfel: "Gramatikia" (în greceşte - alfabetul) desemnează un sistem de substituţie;

- "The Greek Key" este în realitate clasicul cifru taraberic, cu cele două variante ale sale: Litoreja Prostaja (cifrare doar a consoanelor) şi Litoreja Mudraja (substituirea doar a vocalelor). În terminologia folosită de Evstatie, sistemul se numeşte Ritorija.

 

- În sfârşit, cifrul inventat de chiar autorul român se cheamă "filtele". Cu

ajutorul lui sunt criptografiate majoritatea pasajelor cifrate din Irmologhion. Cea de-a patra denumire este chiar sistemul de "cifrare" muzicală.

Este demn de relevat faptul că este pentru prima dată în istoria criptologiei româneşti când un autor întrebuinţează sisteme de cifru pentru secretizarea unui mesaj muzical. Abia în secolul XX, George Enescu va apela la procedee criptografice pentru a reda prin note muzicale literele unui mesaj ascuns; "criptograma muzicală" este de fapt o valoroasă creaţie enesciană, cântată adesea în sălile de concerte din lumea întreagă.

- Din punctul de vedere al practicii criptologice, remarcăm utilizarea combinată a două sau mai multe sisteme de cifrare: substituţie şi transpoziţie.

- Manuscrisul „Cărţii de Cântece a lui Evstatie” este un document de o importanţă excepţională pentru istoria culturii române deoarece, cu excepţia Psaltirii Scheiene, este unicul document conţinând specimene de scriere glagolitică, descoperit pe teritoriul ţării noastre. Atât Psaltirea Scheiană cât şi Irmologhionul de la Putna conţin criptograme, scrierea glagolitică fiind utilizată la începutul sec. XVI drept alfabet de cifrare. Această concluzie deschide perspective noi de studiu şi analiză celor care sunt pasionaţi de începuturile scrierii în România, de evoluţia scrisului în general. De asemenea, se poate avansa ipoteza că atât Psaltirea Scheiană cât şi Irmologhionul lui Evstatie de la Putna au fost grafiate de copişti formaţi la aceeaşi şcoală monahală, sau la şcoli diferite, unde Criptografia nu era o materie necunoscută.

Rezumând, manuscrisul lui Evstatie de la Putna prezintă o importanţă aparte pentru cultura română întrucât:

1) Este cel mai vechi manuscris muzical, cunoscut până în prezent, scris de un român pentru români;

2) Este singurul caz cunoscut în care Criptografia este destinată a servi cauzei unei arte: muzica;

3) Documentul demonstrează continuitatea relaţiilor strânse dintre Ţările Române, Constantinopol, Athos şi alte centre culturale ale lumii post bizantine. El dovedeşte clar că, în perioada slavonismului cultural, românii utilizau şi alte limbi de cultură, în speţă limba greacă, pentru activităţi spirituale.

4) Cartea de cântece a lui Evstatie a trezit un interes aparte în lumea criptologiei, atât în secolul XIX (Iaţimirski, Kaluzniacki etc ) dar şi în secolul XX (Anne Pennington), ceea ce trebuie să ne determine să acordam în continuare atenţie acestui document. Manuscrisul prezintă un vast teren de studii fertile pentru slavonişti , elenişti, muzicologi dar mai ales pentru criptologi , putând da la iveală importante surprize de ordin ştiinţific.

CRIPTOGRAMA DIN PSALTIREA SCHEIANĂ

Traducerile din textele bisericeşti din limba slavonă în româneşte s-au făcut sub influenţa propagandei luterane şi, apoi, calvine, în secolul al XVI-lea. Unii cercetători cred că ele ar fi mai vechi, din secolul al XV-lea, făcute sub influenţa husitismului.

Una din aceste traduceri poartă denumirea de Psaltirea Scheiană, numită astfel de la numele primului posesor al manuscrisului: Sturza Scheianul sau Şcheianul. Manuscrisul în cauză este o copie a originalului traducerii, copia fiind executată la mijlocul secolului al XVI-lea.

În Psaltirea Scheiană se găseşte următoarea criptogramă de mică întindere:

Criptograma din Psaltirea Scheiană

Istoricul şi criptologul român Emil Grigoraş a avansat ipoteza că reprezentările din criptogramă sunt formate din slove chirilice, câteva litere din alfabetele ţărilor europene apusene şi mai multe semne considerate "fanteziste".

În lucrarea "Criptografia şi istoria Românească" (lucrare apărută la Bucureşti, 20 decembrie 1924, editată de Cultura Naţională) Emil Grigoraş propune următorul text, rezultat în urma decriptării făcută de el: "În sfiata mitohi Meareuţa şi Dorohoi şi Humere a metahorikit psaltikia Teologio: 823", sau varianta "În sfintele mânastiri Mearaota i Dorohoi i Humoru au etaforisit psaltikia Teologu la 823 (cu etaforisi în sensul de a traduce)".

Analizând conţinutul criptogramei, Emil Grigoraş conchide că, în secolul al IX-lea, în Nordul Moldovei exista un puternic centru de cultură românească, cu cele trei Mânăstiri pomenite în Psaltire.

În studiul "Criptograma din Psaltirea Scheiană" (publicat în anul 1960), Radu Pava propune, în urma decriptării efectuate, următorul text clar: "În sfârşit, ohtiabri Medru Izvoritoriu, intru hs. smeritu Avakir, intiiu e Zeul, leatu 7023 (1514)".

Radu Pava mărturiseşte că pentru decriptarea criptogramei a ţinut cont de următoarele elemente de referinţă:

a) Criptograma a fost deformată de copiştii care ne-au transmis textul;

b) Reprezentările din criptogramă se compuneau numai din slove chirilice, abaterile constatate fiind numai deformări introduse de copişti;

c) Unele litere din criptogramă nu sunt cifrate, având valoarea lor iniţială.

Ţinând cont de elementele de mai sus, Radu Pava a ajuns la concluzia că, pentru realizarea criptogramei, a fost utilizată următoarea substituţie simplă:

Primul cuvânt decriptat de Radu Pava este cuvântul "sfârşit", cu varianta completă a expresiei "în sfârşit". Autorul motivează această locuţiune şi prin faptul că ea se găseşte la începutul unui mare număr de cântări ale Psaltirii Scheiene, având rostul de indicaţie liturgică şi separaţie între psalmi. În criptogramă, acest "în sfârşit" urmează chiar după ultimul psalm, servind astfel că încheiere a psaltirii propriu-zise.

Radu Pava apreciază că forma din criptogramă nu este altceva decât forma abreviată a lunii Octombrie (ohtiabri ), găsită şi în alte documente şi inscripţii din acea vreme. Radu Pava este de părere că anul 1514 reprezintă data traducerii Psaltirii Scheiene , şi nu cel indicat de Emil Grigoraş , adică 823.

Mai menţionăm că I. Bianu - în lucrarea "Psaltirea Scheiană" (Bucureşti 1889), indică anii 1482-1485 ca perioada a traducerii Psaltirii. Sextil Puşcariu - în lucrarea "Daco România" (Bucureşti, 1924), a lecturat anul 1515. M. Gaster crede că anul din criptogramă este 1585.

Datorită faptului că anumiţi copişti, care au preluat textul din original, au deformat simbolurile criptogramei, s-a creat posibilitatea interpretării diferite a reprezentărilor cifrante . În acest fel, nu putem avea o decriptare unică, ci texte clare diferite. Cu toate acestea, fără îndoială, în Psaltirea Scheiană existenţa criptogramei nu poate fi pusă la îndoială; anul (oricare ar fi acesta) este elementul cel mai important, pentru că stabileşte data traducerii Psaltirii din limba slavonă în româneşte .

CRIPTOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ÎN VEACUL AL XVII-LEA

Cercetarea documentară a unor documente din veacul al XVII-lea a pus în evidenţa noi informaţii valoroase privind istoria criptologiei româneşti.

Dintre lucrările mai vechi, remarcăm un pasaj din "Istoria literaturii române vechi", de N. Cartojan , în care autorul citează un document, datat 24 iulie 1693, adresat Congregaţiunii „De Propaganda Fide ”, la Roma, de Francesco Renzi :

"Acum 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat Iaşi şi în toată ţara, pe atunci, nu era altcineva ca să vorbească sau să ştie limba latinească, afară de Mironaşco Costin, care a fost mare logofăt ... Astăzi, toată floarea nobilimii vorbeşte latineşte, şi mulţi dintre dânşii chiar sunt foarte învăţaţi. Actualul principe Constantin Duca, în vârstă de 23 de ani, este un elev al meu; hatmanul, serdarul şi secretarii domneşti pentru corespondenţa cifrată sunt şi ei elevii şi fiii spirituali ai mei. " (op. cit. p. 255).

Aflăm, astfel, că "secretarii domneşti pentru corespondenţa cifrată" erau elevii iezuitului Francesco Renzi . Însuşi domnitorul C. Duca s-a numărat printre elevii italianului pripăşit la Iaşi, unde - în afară de prozelitism religios - se mai îndeletnicea şi cu instruirea secretarilor domneşti. Această informaţie ne permite să concluzionăm că, la sfârşitul secolului al XVII-lea, arta criptografică era apreciată în cancelariile celor două ţări române. Dealtfel, în anul 1693, domnitorul C. Duca îl va chema din Grecia pe Nicolo da Porta, pentru a-1 folosi în activităţi criptologice .

Date de interes în legătură cu Nicolo da Porta ne sunt furnizate de Ştefan Ionescu în lucrarea "Epoca Brâncovenească", Editura Dacia , Cluj-Napoca, 1981. Autorul preia informaţiile din studiul lui Mario Ruffini intitulat: "Influenţa italiană în Valahia în epoca lui Constantin Vodă Brâncoveanu, 1688-1714", Monaco , 1970.

Nicolo da Porta s-a născut la Hios, într-o familie veneţiană. A fost secretar personal al lui Jacob Colyer , ambasadorul Ţărilor de Jos la Constantinopol . Chemat de domnitorul C. Duca în Moldova pentru a intercepta corespondenţa ambasadorului Franţei la Constantinopol , în tranzitul acesteia spre Polonia , Rusia sau Austria , Nicolo da Porta a fost remarcat de Ion Neculce ca fiind priceput a "despecetlui cărţile". După o şedere de un an la Iaşi, în anul 1694, va fi angajat în calitate de secretar domnesc de către Constantin Brâncoveanu (Doc. Hurmuzaki , V, 1, CCLXIX, Raport al contelui Luigi Marsigli , către Leopold, privind interceptarea scrisorilor aflate în tranzit prin Muntenia ). Cu acest prilej, devine confidentul Stolnicului Cantacuzino, căruia îi întocmeşte un catalog al cărţilor aflate în biblioteca Cantacuzinilor, la moşia de la Mărgineni. A fost, împreună cu un oarecare M. Porphiropulo , de origine cipriot, organizatorul şi custodele Bibliotecii de la Sfântul Sava. După sfârşitul tragic al Brâncoveanului , Nicolo da Porta va rămâne în Ţara Românească, unde îl întâlnim şi după domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) .

Spre deosebire de epoca anterioară, spre sfârşitul secolului al XVII-lea avem dovezi certe privind instituţionalizarea funcţiei de "cifrator", adică a "secretarilor domneşti pentru corespondenţa cifrată" în cadrul aparatului administrativ. Totodată, se semnalează existenţa unor veritabili criptanalişti pe lângă curţile domnitorilor noştri. Încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, domnitorii români folosesc scrierea cifrată în scopuri diplomatice. Vasile Lupu comunica cifrat cu Hatmanul Gheorghe, aflat la Constantinopol şi presupunem că Pantelimon Ligaridis , grec originar din Hios , a fost cel care l-a îndemnat pe Vasile Lupu să utilizeze scrierea cifrată în corespondenţa de taină. Intr-adevăr, Ligaridis studiase în tinereţe la Institutul Gregorian „De Propaganda Fide ” din Roma, unde obţinuse titlul de magister în filozofie şi teologie. În această calitate, el va preda la Academia teologică, pe care Vasile Lupu o va organiza şi patrona la Iaşi. Iezuitul Ligaridis cunoştea în mod indubitabil elemente teoretice din domeniul criptografiei.

Grigore Ghica, la rândul său, va utiliza corespondenţa cifrată în timpul domniei sale. În studiul intitulat "Pribegia lui Grigoraşcu Vodă prin Ungaria şi aiurea, 1664-1672", semnat de istoricul A. Veress , publicat în Analele Academiei Române, Sect. Ist. Seria III, Tom II, Mem . 1924, aflăm că, în 1663, domnitorul Grigore Ghica răscumpăra de la tătari pe iezuitul Ioan Lingoi , care, ulterior, ajungând în slujba Împăratului Austriei , se va ocupa cu descifrarea scrisorilor româneşti interceptate sau primite de austrieci (op. cit. o. 24, 43).

Există dovezi că, la sfârşitul veacului al XVII-lea, şi alţi domnitori români foloseau procedee criptografice în redactarea corespondenţei diplomatice. Date relevante sunt prezentate în lucrarea "Relaţiile istorice dintre popoarele URSS şi România în veacul al XV-lea şi începuturile celui de-al XVIII-lea, Documente şi materiale în trei volume", Editura Ştiinţa, Moscova, 1970. În volumul trei (documente privind perioada 1673 - 1711) se arată că Antioh Cantemir scria cifrat partizanilor din Polonia ai lui Petru I, iar o asemenea corespondenţă purta şi C. Duca, Mihai Racoviţă cu A. M. Sieniawski (op. cit. p. 190-196).

După cum relevă o serie de documente consultate, voievozii ţărilor române, dintre care menţionăm pe mai puţin cunoscuţii I. T. Callimachi (1758-1761) şi Grigore Callimachi (1767-...), întrebuinţau funcţionari specializaţi în redactarea şi manipularea corespondenţei externe, având o pregătire specială în domeniul criptografiei.

N. Iorga aminteşte numele lui I. Millo , Pierre la Roche şi Petrachi Giani (Doc. Callimachi , vol . 1, p. XXXV, p. 334, vol . 2, p. XXX-XXXII), secretari domneşti pentru corespondenţa străină, care aveau misiunea de a asigurau interceptarea corespondenţei franceze, emisă de la Constantinopol , tranzitată prin Moldova. Un alt slujbaş domnesc, cu funcţii criptologice similare, era Gian Pietri Nagni ("Hurmuzaki" Doc. Supl . II, p. 742, 749-750; I. C. Filitti , "Rôle Diplomatique des Phanariots"; idem, "Lettres et extraits", p. 484-485,486,492-494, 496).

Aceste preocupări susţinute, din care noi nu am prezentat decât câteva exemple, privind activitatea criptologică din Ţările Române se înscriu în contextul mai larg al acţiunilor similare, desfăşurate de serviciile străine (austriac, polonez etc ).

Amănunte privind interceptarea corespondenţei moldo-polone la graniţă sunt înfăţişate în lucrările: Gh . Ghibănescu , "Sama Visteriei Moldovei în 1763", Buletinul Muzeului Municipal Iaşi, fasc . 5, 1925, p. 77; N. Iorga, "Documente Callimachi", vol . 2, p. 924 şi urm. p. XXXVII; Gh . Duzinchevici , "Documente din arhivele Poloniei , relative la istoria românilor (sec. XVI-XIX)", Vălenii de Munte, 1935, p. 140-141, Anexa 1, p. 142-143).

În lucrarea lui Duzinchevici sunt consemnate date în legătură cu interceptarea de către polonezi a corespondenţei lui Gr . Al. Ghica.

În sfârşit, trebuie amintit faptul că această practică, specifică activităţilor criptologice , a fost intens folosită şi în secolul trecut. În lucrarea lui C. Vlăduţ "Ion Câmpineanu ", Ed . Ştiinţifică, Buc. 1973, p. 166-167, aflăm că ambasadorul Rusiei la Viena, Tatiscev , întreprindea demersuri insistente pe lângă cancelarul Meternich pentru ca serviciile secrete austriece să intercepteze corespondenţa, cel mai adesea cifrată, dintre revoluţionarii români şi cei polonezi. Se spera astfel ca organele poliţieneşti să fie la curent cu activitatea subversivă a acestor grupări de revoluţionari.

În articolul intitulat "Cel mai vechi raport diplomatic în limba română", publicat în revista "Limba Română", nr . 1/1986 p. 37-44, cercetătorul Al. Mareş prezintă date interesante asupra trecutului criptologiei româneşti.

Autorul citat a analizat conţinutul Doc. VI/57, B. A. R., de fapt o filă cifrată, scrisă în slove chirilice. Cu excepţia notaţiei marginale "Din Arhivele Ungariei, dăruite de dl . A. Veress". Până la publicarea acestui articol, cu excepţia notaţiei marginale: "Din Arhivele Ungariei , dăruite de dl . A. Veress" nu se cunoşteau alte informaţii privind acest document enigmatic. Intr-adevăr, istoricul A. Veress donase Academiei fotocopiile a două documente interesante. Unul dintre ele, Foto. doc. VI/56, B. A. R. era un raport diplomatic, purtând menţiunea în original: "Scoasă după cifră".

Al. Mareş a stabilit conţinutul textului cifrat al doc. VI/57, de fapt un raport diplomatic, redactat în româneşte, adresat din Constantinopol unui domnitor român. Conţinutul raportului se referă la o serie de evenimente privind, în special, Transilvania , inclusiv iminenta dezlănţuire a unui conflict turco-austriac. Evenimentele pot fi identificate, ajungându-se la concluzia că redactarea a avut loc în perioada noiembrie-decembrie 1662. Raportul prezintă informaţii privind acţiunile turcilor îndreptate împotriva Ţării Româneşti, destinatarul fiind, probabil, Grigore Ghica, aflat în acel an în scaunul domniei la Bucureşti. Cel ce a redactat informarea, folosind mijloacele oferite de criptografie, era ambasadorul ("capuchehaia") domnului muntean la Constantinopol.

Deşi Al. Mareş nu explică tehnica de decriptare folosită pentru obţinerea textului clar, este evident că autorul a consultat lucrările lui Emil Vârtosu , Radu Pava, V. Gardhausen şi B. Montfaucon , referitoare la sistemele criptografice întâlnite în paleografia chirilică a românilor, slavilor sau grecilor: "sistemul este original, nemaifiind atestat în textele criptate de români sau de slavi şi se bazează pe o substituţie simplă şi, totodată, parţială". Fată de aceste afirmaţii trebuiesc făcute următoarele observaţii:

- "Sistemul" nu este original, deoarece este vorba de o substituţie simplă, având reprezentări cifrante clasice pentru Evul Mediu (slove cu valoare numerice);

- Utilizarea unui număr de numai 18 reprezentări cifrante nu reprezintă o noutate. Numărul redus de reprezentări cifrante este caracteristic "cheii taraberice ", în care unele litere din clar sunt redate prin însăşi valoarea lor.

Exemplu: A, B, C, D, E, ... = alfabet clar

E, D, C, B, A,... = alfabet cifrant

Din exemplul prezentat se vede că litera C din alfabetul clar se va reda în textul cifrat tot prin reprezentarea C. Această particularitate reduce, într-adevăr, numărul reprezentărilor cifrante dar nu se poate trage de aici concluzia că textul a fost cifrat "parţial". Autorul face o evidentă confuzie între sistemul cifrării parţiale (cuvânt, expresii, pasaje etc .) şi cifrarea cu "cheia taraberică ".

În ciuda acestor observaţii de ordin formal, studiul lui Al. Mareş are calitatea de a reprezenta o veritabilă reuşită, autorul nefiind un criptolog de meserie ci un reputat specialist în domeniul istoriei scrisului la români. Prin textul clar obţinut, Al. Mareş corectează afirmaţia lui N. Iorga ("Studii şi documente cu privire la istoria românilor" , III, Buc. 1901, p. 96-98) conform căreia cel mai vechi raport diplomatic cifrat aparţinea lui Ienachi Porphyrita (1682), agent diplomatic al lui Şerban Cantacuzino la Constantinopol. Cercetările lui Mareş a mai abordat probleme ce interesează criptologia, sub latura ei istorică. În acest sens, cităm studiul intitulat: "Despre o posibilă criptogramă din Evangheliarul de la Londra", apărut în "Studii şi cercetări de Lingvistică", 36, nr . 5/1985 p. 420-422.

Într-un alt studiu interesant, Maria Rădulescu prezintă o controversată criptogramă medievală: "Un manuscris slavonesc al lui Radu de la Maniceşti", Româno-Slavica , XIII, 1966, p. 3-9

CIFRURI UTILIZATE DE CĂTRE DOMNITORII

ŞERBAN CANTACUZINO, ANTIOH CANTEMIR şi

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea se caracterizează printr-un declin militar al Imperiului Otoman şi o sporire a forţei militare a puterilor creştine, Austria , Polonia şi Rusia .

După victoria obţinută sub zidurile Vienei împotriva asediatorilor otomani ( în anul 1683), armatele austriece au trecut la o puternică contraofensivă, care s-a soldat cu alungarea turcilor din Ungaria şi Transilvania . Austria nu s-a mulţumit numai cu atât, ea urmărind crearea unei frontiere naturale cu Imperiul Otoman de-a lungul Dunării, de fapt anexarea Ţării Româneşti.

În aceeaşi perioadă, Polonia , mânată şi ea de ambiţii expansioniste, ocupase o parte din Moldova, pe care va fi nevoită s-o părăsească în anul 1699, în timpul primei domnii a lui Antioh Cantemir.

La rândul său, Imperiul Otoman se străduia să stăvilească înaintarea armatelor austriece şi polone, să-şi păstreze poziţiile din Răsăritul şi Centrul Europei şi, dacă acest lucru ar fi devenit posibil, să transforme Ţările Române în provincii turceşti.

Într-o asemenea conjunctură internaţională, diplomaţiile celor două ţări româneşti au avut sarcini dificile, trebuind să navigheze cu deosebită abilitate, ţinând seama în permanenţă de ambiţiile şi pretenţiile anexioniste ale puterilor vecine.

În această perioadă, se constată o întărire a relaţiilor cu Rusia, dictată de năzuinţa domnitorilor ţărilor române de a contracara tendinţele anexioniste ale Austriei, Poloniei şi Imperiului Otoman.

Pentru realizarea unei politici externe abile, nuanţate şi flexibile, domnitorii Şerban Cantacuzino, Antioh Cantemir şi Constantin Brâncoveanu au desfăşurat o intensă activitate diplomatică. Întreţinerea unei bogate corespondenţe cu monarhi şi alte personalităţi marcante ale vieţii politice din vremea aceea a necesitat cifrarea mesajelor, cu scopul de a ascunde conţinutul lor. De asemenea, cifrarea mesajelor a fost necesară şi datorită drumurilor lungi şi pline de primejdii pe care trebuiau să le parcurgă curierii, precum şi de teama coruperii unor astfel de mesageri.

Şerban Cantacuzino, folosea în corespondenţa oficială secretă un sistem de cifru realizat pe baza unei substituţii simple. Literele clare ale alfabetului chirilic
 

Este menţionată o schimbare a cheii cifrului în toamna anului 1707, determinată de trecerea hatmanului cazac Ivan Mazepa de partea suedezilor, în războiul cu ruşii. Deoarece hatmanul era unul dintre puţinii cunoscători ai cheii cifrului utilizat de Brâncoveanu în corespondenţa diplomatică purtată cu Petru cel Mare şi cu celelalte personalităţi moscovite, exista temerea justificată că el ar fi putut s-o facă cunoscută turcilor. O altă schimbare a cheii cifrului avusese loc anterior, în anul 1695, când generalul austriac Federigo Veterani - cu care Brâncoveanu coresponda cifrat - a fost învins şi ucis de turci în lupta de la Lugoj , bagajele sale căzând în mana turcilor învingători. De aici se poate deduce că, în cazuri de forţă majoră, cheile cifrului erau schimbate.

Domnitorul a reorganizat sistemul de transmitere a corespondenţei, purtată în special cu guvernul rus, prin interpunerea unor curieri care, fără a ajunge la destinaţie, ştiau doar că transmit pachete cu diferite lucrări, dintr-un loc în altul. În acest sistem releu, curierii din primul eşalon nu cunoşteau destinaţia pachetelor, curierii din ultimul eşalon nu ştiau de unde vin pachetele, cei din eşaloanele intermediare nu cunoşteau nici sursa, nici destinaţia acestor pachete.

După restrângerea numărului persoanelor care cunoşteau cheia cifrului, acces la corespondeţa secretă aveau doar: Spătarul Mihai Cantacuzino, Comisul Gheorghe Castriotul şi Teodor Corbea , secretar de taină al cancelariei domneşti. În Austria , cheia cifrului folosit de Constantin Brâncoveanu era cunoscută de generalul Federigo Veterani, iar la Moscova de către Ţarul Petru cel Mare, cancelarii Golovin şi apoi Golovkin , Spătarul Nicolae Milescu^7, care era translator, precum şi de David Corbea - rezidentul permanent al Ţării Româneşti în Rusia. În Ucraina, cheia cifrului era cunoscută de hatmanul Ivan Mazepa, de Filip Orlik - şeful cancelariei, precum şi de secretarul Zguri.

Scrierea cifrată a fost utilizată de domnitorul Constantin Brâncoveanu şi pentru anumite însemnări personale, un fel de jurnal intim al voievodului. Însemnările de taină ale domnitorului erau făcute pe marginea unor calendare anuale manuscrise, traduse din limba italiană şi executate în mod special pentru folosinţa personală a lui Brâncoveanu . Însemnările cuprind şi pasaje cifrate.

De aceste manuscrise s-au ocupat: Radu Pava în lucrarea "Criptogramele din însemnările de taină ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu " ; Alexandru Ion Odobescu în studiul "Foletul Novel şi kalendarele lui Constantin Vodă Brâncoveanu "; Nicolae Iorga în lucrarea "Viaţa şi domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu" şi Emil Vârtosu în lucrarea "Foletul Novel calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu, 1693-1707" - fiind o completare a lucrării sale mai sus amintite.

Însemnările autografe ale lui Brâncoveanu , din anul 1695. Criptul se află la r. 3-6

Emil Vârtosu , „Însemnările de taină ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu

Emil Vârtosu este de părere că notele autografe ale lui Brâncoveanuaveau, probabil, menirea să pună la îndemâna cronicarului oficial datele şi faptele
personale ale domnitorului, necesare pentru scrierea cronicii. Emil Vârtosu susţinecă traducerile calendarelor şi executarea lor pentru domnitor a fost efectuată de

Ioan Românul ( Ion Frâncul). Traducătorul a mai adăugat calendarelor şi date astrologice, alcătuite în conformitate cu gândurile şi preferinţele voevodului,care nu dorea şi nu aştepta pentru turci decât înfrângeri.

Manuscrisul principal - Foletul Novel , a fost considerat pierdut, el fiind găsit de Emil Vârtosu în colecţia principelui C. Basarab Brâncoveanu . Din însemnările domnitorului putem constata - în mod direct - atitudinea voievodului faţă de anumite întâmplări şi oameni, precum şi felul în care îi privea pe turci şi stăpânirea lor. Însemnările de taină conţin şi şase criptograme (din anii 1695, 1699 şi 1707), nedecriptate până în anul 1940, după mărturia lui Emil Vârtosu . Însemnările mai conţin unele date despre viaţa strict personală a domnitorului şi a rudelor sale.

Cifrul lui Constantin Brâncoveanu utilizat pentru corespondenţa în limba polonă

Sistemul de cifru prezentat mai jos era utilizat în cancelaria lui Brâncoveanu pentru corespondenţa purtată în limba polonă. Paul Cernovodeanu a descoperit în arhive poloneze documente cifrate aparţinând domnitorului român.

Tabelele de mai jos pun în evidenţă numai consoanele, în număr de 18, în timp ce vocalele au valoarea: a=19, e=9,o=39,u=41.

În tabelul alăturat, sunt prezentate aceleaşi consoane, dar aranjate într-o altă ordine, inclusiv valorile acestora, când sunt luate drept reprezentări cifrante .

 

Cheia cifrului lui Brâncoveanu , utilizată în corespondenţa cu Polonia

 

Cel mai vechi raport diplomatic cifrat în limba română

Documenul , aflat la Academia Română - Doc VI (57) – datează din perioada domniei lui Grigore Ghica (1660-1664) în Ţara Românească. Cheia de cifrare este compusă din 9 slove chirilice (cele a căror valoare cifrică corespunde şirului numeric de la 1 la 9, unele surmontate de „accent”, altele de „bară”. Se criptează numai 18 slove, adică literele a căror valoare numerică corespunde zecilor şi sutelor, restul rămânând neschimbate. (Ref . Al.Mareş , „Cel mai vechi raport diplomatic cifrat în limba română”, Limba Română, nr . 35/1986, nr.1, p.37- 44)

Cheia folosită pentru descifrarea documentului este următoarea:

După cum putem remarca, în perioada Evului Mediu, cel mai utilizat sistem criptografic era „ Cheia greacă”. Acest sistem se baza pe înlocuirea acelor slove ale alfabetului chirilic care au valoare cifrică, celelalte slove rămânând neschimbate. (Ref . Al. Mareş , „Observaţii pe marginea aplicării „Cheii greceşti” în textele slavo-române şi româneşti din secolele al XV-XVIII lea , E. Vârtosu , „Din Criptografia Românească”, în Studii Teologice, nr . 18/1966, nr.5-6, p. 261-317)

 

Cheia greacă

 

 

Cifrul masonic al lui Şerban Cantacuzino

În arhivele Ministerului de Interne al Austriei se găsesc două documente semnate de Şerban Cantacuzino ( o scrisoare din Bucureşti, datată 16 aprilie 1687, adresată Împăratului Leopold al Austriei , precum şi un alt act, din 5 decembrie 1687)

Aceste documente sunt dovada legăturilor secrete existente între Şerban Cantacuzino şi Viena.

Documentele au fost studiate de Leon Ruzicka : „ Cifrul lui Şerban Cantacuzino”, în Revista de Arheologie, 1927, p. 237

Un alt sistem de cifru folosit de Şerban Cantacuzino în 1680 este următorul:

Sistemul se bazează pe substituţia simplă şi are similitudini un alt sistem de cifru, utilizat şi de Constantin Brâncoveanu , dar bazat pe substituţie multiplă:

 

Epilog la…….."Epilog"

Constantin Negruzzi , primul mare prozator modern al românilor şi, în acelaşi timp, promotorul unui nou gen literar, cel epistolar, a lăsat posterităţii o enigmă nedeslegată până în zilele noastre.

"Negru pe Alb-Scrisori la un prieten"1 cuprinde 32 de scrisori, publicate între 1837-1855. Ultima, intitulată "Epilog"2, este cea mai bizară creaţie dintre toate operele acestui autor.

Editorii operei lui C. Negruzzi (V. Alecsandri , E. Carcalechi şi Ilarie Chendi , Alexandru Iordan, V. Ghiacioiu , Liviu Leonte , etc ) nu au putut oferi explicaţii în legătură cu conţinutul acestui enigmatic "EPILOG".

"Lui Negruzzi îi plăceau, probabil, jocurile cifrate, după cum se vede şi din acel "EPILOG", până astăzi nedezlegat, din "Păcatele Tinereţelor", afirmă Liviu Leonte , un avizat editor al operei lui Negruzzi3. El aduce însă în atenţie o altă enigmă literară aparţinând creaţiei lui Negruzzi , căreia nu îi află răspuns 4:

ENIGMĂ

"La albeaţă-ntrec pe lume orice lucru lucitor:

Dacă vrei să mă faci, trebuie să mă strângi încetişor.

Oh ! Să nu mă strângi prea tare, cititorule, ia sama

Că pe loc mă fac ca mama. "

"Epilogul" ("Scrisoarea a XXXII-a") reprezintă, cea mai celebră dintre enigmele literare ale secolului XIX, neputând fi decriptată timp de aproape 150 de ani.

Înainte de a analiza acest "Epilog" sub aspect criptografic, vom aborda câteva aspecte preliminare, privite din punctul de vedere al sursologiei

(disciplină de studiu care pune în evidenţă sursele de inspiraţie ale unei anumite opere literare, modelele urmate de unii autori, influenţele exercitate de anumite curente literare, etc .)

Nici un editor nu precizează modelul literar ce a constituit izvorul de inspiraţie pentru acest "Epilog". Este adevărat că, pentru unele creaţii negruzziene , criticii au identificat posibile modele literare în operele lui Mérimé, Durand , Monzoni etc .

De aceea, pentru epistolele din ciclul "Negru pe Alb" (Scrisori la un prieten), vom încerca să stabilim posibile surse de inspiraţie, inclusiv pentru acest enigmatic "Epilog".

Un posibil model este acela al "fiziologiilor". Literatura franceză era bântuită în secolul al XIX-lea de o veritabilă modă a unor astfel de "fiziologii". Pierre Durand , cu a sa "La Physiologie du provincial à Paris ", influenţează copios pe unii autori români: M. Kogălniceanu 1, Dimitrie Rallet 2, inclusiv pe C. Negruzzi : Scrisoarea II (Reţetă -1839); Scrisoarea IX (Fiziologia provinţialului -1840).

După părerea noastră, Capitolul IV, "Negru pe. Alb" (Scrisori la un prieten) este inspirat din lucrarea lui Honoré de Balzac, intitulată: "La Physiologie du Mariage" 3 , iar "Scrisoarea XXXII " ("EPILOG"), are drept model "Meditation XXV" (H. de Balzac, op. cit., p. 207-210), în care autorul francez prezintă într-o manieră pseudo -criptografică un presupus "Epilog".

"Epilogul" balzacian a atras, evident, atenţia criticilor literari francezi. Unii au conchis că autorul "a dorit să-şi ascundă faţă de noi opinia sa asupra religiei şi credinţei; el a realizat aceasta printr-o glumă tipografică, în maniera autorului său favorit, umoristul englez, Lawrence Sterne 4, asamblând la întâmplare litere tipărite" 5.

O analiză ulterioară a “Meditaţiei XXV”, efectuată de reputaţi criptanalişti, a stabilit că, într-adevăr, textul este o falsă criptogramă, o glumă tipografică. 6

O altă operă balzaciană, "Contes Drolatiques ", apărută în anul 1855 la Editura "Garnier Frères ", conţinând un număr de 30 de povestiri şi un "Epilog", ar fi putut constitui, sub aspectul formei, un model pentru autorul "Păcatelor Tinereţilor".

Acest misterios "Epilog" a iscat bănuiala că Negruzzi a preluat nuanţa licenţioasă conţinută în cunoscutele "Contes Drolatiques ".

Considerând că am lămurit aceste aspecte preliminare, vom trecem la cercetarea "Epilogului" negruzzian .

Ne propunem să analizăm textul "Scrisorii XXXII", prin intermediul unor metode statistico-lingvistice, urmând să răspundem, în final, la următoarele chestiuni esenţiale:

a) Este "Epilogul" lui C. Negruzzi o criptogramă reală sau un simplu joc, o glumă tipografică ?

b) Dacă textul analizat reprezintă, totuşi, o criptogramă reală, care este sistemul criptografic utilizat de autor ?

c) Care este textul clar al "Epilogului" ?

În prealabil, facem următoarele precizări:

- Textul pe care am efectuat studiul de ordin criptografic nu reprezintă textul original ci o transliteraţie cu litere latine după textul autorului, tipărit la 1857 cu un alfabet slavon, de tranziţie. 1

- Textul "Scrisorii XXXII este rezultatul intercalării unor mici fragmente de text clar în criptograma propriu-zisă.

- Pentru a uşura cititorului înţelegerea unor chestiuni de ordin criptografic, vom utiliza doar analize statistico-lingvistice elementare, bazate pe calculul "frecvenţei simple" a literelor textului.

- Ca termen de comparaţie, am ales două texte "martor" 2, având următoarele caracteristici: aparţin aceluiaşi autor (Negruzzi), provin din epoci de redactare diferite (1838 şi 1851), se înscriu în cadrul aceluiaşi stil literar, iar lungimea eşantionului excerptat a fost aproximativ identică 3.

Ce reprezintă textul "Epilogului" lui C. Negruzzi ?

Lecturând textul lui Negruzzi , se pot emite două ipoteze probabile:

a) textul analizat este o farsă tipografică;

b) textul este "fabricat" prin folosirea anumitor metode criptografice.

În ipoteza a) este necesar ca şirul literelor şi semnelor tipografice să aibă un caracter aleator, adică să nu respecte nici o regulă logică. Aceasta înseamnă că probabilitatea de a avea secvenţe repetate, identice, să fie foarte mică, aproape nulă.

În cazul epistolei analizate observăm că textul prezintă anumite regularităţi:

1. "Cuvinte" repetate, având "lungimea medie" mai mare decât cea a cuvintelor din limba română:

"BHRĂSBENIOS"= 11 litere

"PNROVIAE"=8 litere

"RUCACE"=6 litere

2. Prezenţa literelor capitale S, A, M,C, şi O în interiorul unor secvenţe de

text, şi nu la început de cuvânt;

3. Textul este grupat pe paragrafe;

4. Existenţa unor semne de punctuaţie (. , ; ! - )

Concluzie:

Şirul de litere scrise de autor nu este cu totul întâmplător. În acest caz, ipoteza a) nu se verifică. Înseamnă că textul criptografic este rezultatul prelucrării unui text iniţial, inteligibil, folosind un anumit procedeu de ascundere a sensului originar.

Ce sistem criptografic a utilizat scriitorul ?

Având în vedere persoana autorului, putem presupune că Negruzzi a folosit un sistem de cifrare relativ simplu. De aceea, ne vom îndrepta atenţia spre două mari clase de sisteme criptografice:

A. SUBSTITUŢIE

B. TRANSPOZIŢIE

Sisteme de cifrare de tip "Substituţie"

În cazul sistemelor criptografice bazate pe metoda substituţiei literelor

textului clar cu alte litere, urmând o anumită regulă, există următoarele particularităţi:

- Cele mai frecvente litere din textul criptat diferă de cele mai frecvente litere ale textului clar. Să presupunem că vom substitui vocalele conform următoarei convenţii: A=X, E=Y, I=Z, O=W, U=Q. Vom constata că, făcând o analiză statistică asupra literelor textului clar în limba română, vocalele A, E, I, O şi U vor fi foarte frecvente. Aceeaşi analiză, efectuată pe criptograma rezultată în urma aplicării procedeului substituţiei, va evidenţia faptul că printre cele mai frecvente apariţii de litere vom găsi consoanele X, Y, Z, W şi Q .

- Prin urmare, substituţia a realizat o schimbare a spectrului de

frecvenţe, caracteristic unei anumite limbi, cu un alt spectru.

Sisteme de cifru de tip "Transpoziţie"

Cifrarea textelor clare prin metoda transpoziţiei nu modifică în nici un fel frecvenţa simplă a literelor din criptogramă. Vom dovedi aceasta printr-un exemplu simplu:

Fie textul clar următor: NATURA CRIPTOGRAFICĂ A TEXTULUI “EPILOGULUI”.

Folosim cheia de cifrare bazată pe schimbarea ordinii de citire a silabelor în fiecare cuvânt. De exemplu NATURA devine, citit de la dreapta la stânga, RATUNA ş.a.m.d.

Criptograma rezultată este: RATUNA CĂFIGRA TOPIRCA LUI TUTEX “LUI GULO EPI” Evident, am separat cuvintele din criptogramă în mod subiectiv, pentru a îngreuna (relativ) o eventuală descoperire a cheii de cifrare.

În continuare, vom efectua o analiză statistică a "frecvenţei absolute" a literelor din textul "Epilog"-ului, urmând ca rezultatul să fie comparat cu frecvenţele obţinute din analiza celor două "texte martor" ("Scrisoarea III" şi "Scrisoarea XXVII").

Tabloul 1

"EPILOG" ("Scrisoarea XXXII")

A Ă B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

28 8 7 19 3 28 4 4 7 25 1 1 1 9 16 20 21 7 35 23 1 16 5 11 11 1

Tabloul 2

"SCRISOAREA III"

A Ă B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

44 20 3 22 10 45 5 3 1 47 11 2 - 20 12 29 22 13 42 14 8 13 6 23 4 4

Tabloul 3

"SCRISOAREA XXVII"

A Ă B C D E F G H I Î J K L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

40 17 3 21 14 45 6 4 - 40 10 1 - 16 14 30 24 14 20 21 3 21 9 22 3 2

Indicatorul "frecvenţe absolute" pune în evidenţă faptul că, în toate cele trei tablouri, literele cele mai frecvente sunt A, C, E, I, N, O, R, S, şi U (parţial).

Concluzii:

Întrucât spectrul de frecvenţă din Tabloul 1 (criptogramă) este identic cu cele din Tabloul 2 şi 3 ("texte martor"), considerăm că în "EPILOG" avem de a face cu o criptogramă rezultată în urma aplicării unui procedeu de cifrare de tipul "transpoziţie".

După cum am arătat, procedeul "transpoziţiei" nu schimbă frecvenţa literelor, astfel că, atât în textul clar iniţial cât şi în criptograma rezultată, avem aceleaşi frecvenţe de apariţie a literelor.

În continuare, vom stabili dacă textul criptat respectă împărţirea pe cuvinte, asemănătoare aceleia dintr-un text clar. Totodată, vom efectua o comparaţie între textul criptat şi "textele martor", pentru a vedea dacă

lungimea cuvintelor criptografiate diferă de lungimea medie a cuvintelor din textele martor.

Tabloul 4

"SCRISOAREA III"

Lungimea cuvintelor

(După numărul de litere) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Frecvenţa de apariţie 3 24 7 20 8 6 12 4 3 2 1 1 1

Tabloul 5

"SCRISOAREA XXVII"

Lungimea cuvintelor

(După numărul de litere) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Frecvenţa de apariţie 6 24 13 17 11 7 7 4 4 2 - - -

Tabloul 6

"EPILOG" (partea clară a textului)

Lungimea cuvintelor

După numărul de litere) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Frecvenţa de apariţie 1 3 5 5 5 3 3 - 1 - - 1 -

Tabloul 7

"EPILOG" ( partea cifrată a textului)

Lungimea cuvintelor

(După numărul de litere) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Frecvenţa (absolută) - - - 1 5 5 13 5 3 5 1 -

Concluzii:

Analizând Tablourile 4, 5 şi 6, constatăm faptul că în "textele martor",

ca şi în partea "în clar" din EPILOG , cele mai frecvente cuvinte sunt cele de lungime cuprinsă între 2 - 7 litere.

În textul criptat, cele mai frecvente "cuvinte" sunt cele de lungime

6-11 litere, ceea ce constituie o abatere de la "lungimea medie" normală a cuvintelor din limba română.

Din cele de mai sus, rezultă că împărţirea pe cuvinte , existentă în textul criptat, este arbitrară (falsă). Putem spune că respectivele "cuvinte" criptate sunt rezultatul aglutinării sau ligamentării unor segmente de cuvinte (silabe).

Ce metodă de transpoziţie a folosit Negruzzi ?

În continuare, vom analiza textul:

" bhrăsbenios crăSvaronr de al smatros - rucace pethuşteraţ- pnroviae sînt uflandics meresoc harsomaf. Velsrămule picianir, pentru că astomatrugal brenfizen snbrhocenci; otracsiv acum jeraveţ. LevinAţi hervitaţ niciodată remuvai ! Cel braătue norsic, era arvromru pasneMini golguvin pintre tămcrseC. Trebuie dar căsmătiţi pnroviae, dalcinor rucace cptrahne rolfrinamu gratamas scop montrica Kersmet fericire îmdsot csOmirale într-un csOmirale mai bhrăsbenios."

Pentru început, vom efectua o analiză a cuvintelor criptografiate, ordonându-le în funcţie de prima literă cu care începe fiecare cuvânt criptat.

Arvromru

Astomatrugal

Bhrăsbenios

Bhrăsbenios.

Braătue

Brenfizen

Căsmătiţi

Col

Cptrahne

CrăSvaronr

CsOmirale

Dalcinor

Golguvin

Gratamas

harsomaf.

Hervitaţ

Îmdsot

jeraveţ.

Kersmet

LevinAţi

Meresoc

Montrica

Norsic

Otracsiv

pasneMini

Pethuşteraţ-

picianir,

Pnroviae

pnroviae,

remuvai

Rolfrinamu

Rucace

Rucace

smatros-

Snbrhocenci;

tămcrseC.

Uflandics

Velsrămule

În continuare, vom citi cuvintele criptate după metoda "bustrophedon" (de la dreapta la stânga) şi le vom ordona în ordine alfabetică:

Acirtnom

.Cesrcmăt

Cisron

Coserem

Eaivornp

eaivornp,

Ecacur

Ecacur

ElarimOsC

elumărsleV

Enhartpc

Eutăarb

famosrah.

Iavumer

Icnecohrbns;

IniMensap

IţAniveli

Iţitămsăc

Lagurtamotsa

Loc

Nezifnerb

Nivuglog

rinaicip,

RnoravSărc

Roniclad

Samatarg

Scidnalfu

Soinebsărhb

Soinebsărhb.

sortams-

Temsrec

Tosdmî

Ţaretşuhtep-

Ţativreh

ţevarej.

Umanirflor

Urmorvra

Viscarto

Am evidenţiat cu caractere "italice" acele secvenţe de "cuvinte" care ar putea constitui componente ale unor ipotetice cuvinte în clar.

Cu alte cuvinte, "criptograma" a fost realizată prin metoda transpoziţiei, după regula citirii de la dreapta la stânga şi a aglutinării (ligamentării) unor părţi de cuvânt.

Textul iniţial se poate citi astfel: " Punem aici capăt mărturisenii noastre, rămîind a ne arăta restul păcatelor cînd soinebsărhbrnoravSărcdeal sortams-ecacurţaretşuhtep-eaivornp sînt scidnalfucoseremfamosrah. ElumărsleVrinaicip, pentru că lagurtamotsanezifnerbicnecohtbns;viscarto acum ţevarej.iţAniveLţativreh niciodată iavumer ! Celeutăarbcisron, are urmorvrainiMensapnivuglog pintre Cesrcmăt. Tebuie dar iţitămsăc eaivornp, ronicladecacurenhartpcumanirflorsamatargscopacirtnom temsreK fericire tosdmîelarimOsc într-un loc iamsoinebsărhb."

---

1 Titlul original al acestei lucrări este "Păcatele Tinereţelor Amintiri de Juneţe Fragmente Istorice Negru

pe Alb", Iaşi, 1857, Tipografia A. Bermann

2 "Punem aici capăt mărturisenii noastre, rămîind a ne arăta restul păcatelor când bhrăsbenios crăSvaronr

de al smatros - rucace pethuşteraţ- pnroviae sînt uflandics meresoc harsomaf. Velsrămule picianir,

pentru că astomatrugal brenfizen snbrhocenci; otracsiv acum jeraveţ. LevinAţi hervitaţ niciodată

remuvai ! Cel braătue norsic, era arvromru pasneMini golguvin pintre tămcrsec. Trebuie dar

căsmătiţi pnroviae, dalcinor rucace cptrahne rolfrinamu gratamas scop montrica Kersmet fericire

îmdsot csOmirale într-un col mai bhrăsbenios." (Textul este reprodus după: C. Negruzzi, "Păcatele

Tinereţelor", Scrisoarea a XXXIII-a EPILOG, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 363).

3 C. Negruzzi, Opere, ediţie L. Leonte, Vol. II, Ed. Minerva, 1984, Comentarii şi Variante, p. 433

4 Enigma a fost publicată de Negruzzi în Albina Românească, X, nr. 37, 11 mai 1839, p. 152 şi reprodusă

de Liviu Leonte în: C. Negruzzi, Opere, Vol. 2, Proză, Poezie, Ed. Minerva, Buc. 1984, p. 167

În "Comentarii şi Variante", editorul precizează: "Enigma lui Negruzzi e, de fapt, o ghicitoare "

(op. cit. p. 433), însă nu se încumetă să o deslege. Credem că soluţia enigmei este: "bulgărele de

zăpadă"!

1 M. Kogălniceanu, "Fiziologia provincialului la Iaşi" (1844)

2 Dimitrie Rallet, "Provincialii şi ieşenii"

3 Honoré de Balzac, "La Physiologie du mariage", Paris, 1829

4 Lawrence Sterne, scriitor englez, născut în Irlanda, la Clommel (1713) este un autor original, dublat de

un umorist spiritul şi tandru. Dintre operele sale, amintim: "Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy", "Voiaj

Sentimental" etc

5 Marcel Bouteron, editorul operei lui Balzac ("Oeuvres", Bibliotheque de la Pleiade, Paris,

Gllimard, 1960), consideră Meditaţia XXV o glumă tipografică, în consecinţă, o falsă criptogramă.

6 O opinie similară au avut-o: Etienne Bazeries, "Les Chiffres Secrets Dévoiles", Charpantier et E.

Fasquelle, Paris, 1901, p. 90-98; Lange et Soudart, "Traité de Cryptographie", Paris, 1925, Anexe VI,

p. 305-307; David Kahn, "The Codebreakers", New -York, 1967, p. 781 şi Note, p. 1105.

1 În "Scrisoarea XV", subintitulată " Critica", datată 1844, autorul îşi expune părerea sa în legătură cu

alfabetul chirilic . Negruzzi salută demersurile lui Ion Heliade Rădulescu privind simplificarea

alfabetului, înlăturarea literelor de prisos, străine de spiritul şi originea limbii române. Aceeaşi

problemă este tratată de Negruzzi şi în "Cum am învăţat româneşte", inclusiv în Scrisorile XV, XVII

şi XVIII.

2 Scrisoarea a III (“Vandalism”) şi Scrisorile XXVII (“Un proţes de la 1826”)

3 Aproximativ 9-10 rânduri tipografice, asemenea lungimii textului "Epilog"-ului